Manual de descâlcit privirea

Există, câteodată, o mişcare ciudată în destinul unei cărți. Un viraj neaşteptat, la fel ca al unui automobil condus de un şofer care, până la acel moment, era binecunoscut pentru calmul şi echilibrul său. Însă numai până la acel moment de nebunie, când stabilitatea dispare instantaneu şi cel care până atunci era considerat perfecțiunea întruchipată în arta şofatului, îşi bruschează karma, forțează o limită. Drept urmare, maşina derapează. Drept urmare, iese din decor şi intră în conştiința publică. Tot astfel se întâmplă, uneori, şi cu cărțile. Printr-un neştiut şi misterios accident de fizică, fără niciun impuls, o carte se dislocă din rândul ordonat al suratelor sale şi, netam-nesam, iese un pic în afara raftului bibliotecii. O idee. Însă exact cât privirea să se împiedice de ea. Iar memoria lecturii să-şi scuture faldurile şi s-o extragă de acolo, aducând-o mai aproape, la lumină. Deunăzi, mi-a făcut o astfel de figură în biblioteca personală un volum al lui Corneliu Ostahie. Intitulat cam modest „Artişti, ateliere, galerii”, el mai prinde ceva roşeață în obraji interesului, prin subtitlul aparent pedagogic: „Ghid facultativ de încântat privirea” (deşi, stilistic vorbind, alăturarea dintre „ghid” şi „delectare” este cel puțin insolită...cât priveşte „facultativă”..., dar nu mai insistăm!). Dincolo însă de toate aceste inconveniente terminologice, cartea apărută nu demult într-o editură particulară reprezintă – prin însumarea a peste 450 de pagini – o veritabilă ispravă editorială, peste care, din păcate, critica de specialitate a cam trecut cu ochii închişi(!). De ce? Pentru că acest volum nu este un „tratat” ultra-scrobit şi academizant. Nu are pretenții sclifosite de „opus” de care să facă mare caz orice bibliografie, chiar şi esențială. Este departe de a fi „istoria” fabuloasă şi neinventată a artelor plastice româneşti. În schimb, da! cartea lui Corneliu Ostahie este o istorie. În sensul acela particular care mi-a amintit de nenumăratele volume ale regretatului Mircea Ciobanu, intitulate chiar aşa, „Istorii” (n.n. iată cum cât de arareori ne mai aducem aminte de unul dintre cei mai delicioşi – e limpede, vine de la „deliciu” – povestaşi ai literaturii române contemporane!). Sunt cronici adunate, adică narațiuni culturale având drept personaje foarte mulți artişti plastici sau doar priviri epic-descriptive deosebit de „încântate”, asupra spațiului şi operei lor. Din acest punct de vedere, volumul poate fi decriptat ca un memorial al secvențelor din timpul creației şi, deopotrivă, ca epopee a eroilor acestui timp, în care îi găsim amintiți pe reprezentanții artei plastice, aproape în întregime, din ultimii 25 de ani. El este, totodată, da! aici are dreptate autorul să-l intituleze „ghid”, precum cele de conversație, şi un manual (lipsit însă de capitolul teoretic, ba chiar şi de „predoslovie”!). Un manual invers (poftiți! eu nu vă învăț, ci doar vă împrumut privirea mea, dacă puteți, scoateți ceva din dânsa!). Un manual al unui deletante (luat în sensul docil-etimologic!), care, prin senzațiile, notele, observațiile, ipotezele, axiomele şi gândurile împărtăşite, ne poate descâlci uitătura. Aceea încărcată de uneori un prea obositor balast vârât acolo, în nacela egoismului estetic. Bref! O carte care se pune pe masă, odată cu toate cele de-ale spiritului.