Un poem "rătăcit" de Ioan Flora

L-am descoperit întâmplător într-un volum bilingv, al poetului italian Giuseppe Bonaviri apărut la Editura MLR, cum încă se numea pe-atunci, în anul morții prietenului nostru, 2005. Este probabil unul dintre ultimele poeme scrise şi publicate de Ioan Flora, înaintea fatidicului atac de cord care i-a curmat, la 55 de ani, viața. Îl voi reproduce mai jos, nu înainte de a spune câteva cuvinte despre autorul şi cartea-gazdă în care am făcut surprinzătoarea descoperire. Giuseppe Bonaviri (n. 1924) poet şi prozator, de profesie medic militar, publicase până în 2005 peste treizeci şi cinci de cărți, unele traduse în limbi europene dar şi în arabă şi chineză. În selecția, traducerea şi prezentarea lui Geo Vasile, sub titlul Tremolar di carrubo/ Freamăt de roşcov, sicilianul Bonaviri are voce şi statură de poet „pre limba lui”, într-o perioadă în care – să nu uităm – lirica peninsulară fuse copios dominată de nume ca Montale, Saba, Quasimodo, Mario Luzi ş.a. Geo Vasile vede în Bonaviri un „cultivator al metaforei-şoc într-un peisaj uman şi natural sustras timpului, dar aflat cu el într-o ocultă corelare cuantică, gravor de sculpturale secvențe cromatice pătrunse de iubire, moarte şi religiozitate...”. Parte din lungul cântec metafizic al poetului italian e şi acest superb poem-narațiune, Bezna, pe care îl citez fiindcă Flora va face referire la el:
„Când clopotnițele se făceau subțiri/ în aburul serii, şi cele şapte felinare/ cu acetilenă pâlpâiau înfricoşate,/ peste Mineo venea bezna, în chip de dungi călduțe/ pe lângă porți şi fânare, de grăunțe/ opace pe ulițe, de negreală prin fața bisericii/ Santa Maria, pe unde treceam spre satul/ din deal, să cumpăr oțet pentru mama.// Mergeam la casa vestitului vinar/ Branciforte, în vâlcea țipa/ cucuveaua. Toate porțile erau zăvorâte,/ fața mi se-nnegrea de beznă. După ce răsărise,/ secera de lună trândavă se moleşise/ vâscoasă şi mucilaginoasă/ peste acoperişul mătuşii Agatella,/ sclipind când şi când în negură./ Timpul din pricina granulelor de tenebră/ tremurând se aduna în jurul/ celor şapte felinare. Întorcându-mă eu/ cu sticloanța, am bătut şi-am lovit în poarta casei de pe uliță, şi maică-mea/ îmi deschise luminându-mă cu lampa de petrol,/ şi nu mă văzu, vopsit cum eram de beznă. Mă chemă:/ Pippino, Pippuzzo, Pippinello, unde eşti?”.
Amiciția celor doi poeți e legată de vizita pe care Flora a făcut-o în Sicilia, probabil în toamna lui 2004, la invitația primăriei din Mineo. Conform tradiției locale, nu ştiu prin ce concurs de îm-prejurări, lui Ionică i se imprimase un scurt poem pe o placă murală, iar el trebuia să participe la dezvelirea acelei plăci şi să-i cunoască pe localnici, între care şi doctorul-poet-prozator Giuseppe Bonaviri, mai vârstnic cu un sfert de secol. Căruia bănățeanul nostru sârbesc, copleşit de pitorescul sicilianului şi farmecul lumii sale reale/scrise, îi consacră un poem, intitulat Sudul, în cel mai propriu stil Flora, cu apetitul său indelebil pentru enumerări/amalgamări şi răbufniri spațio-temporale şugubăț-năucitoare. Se străvede între cele două poeme/universuri poetice o corespondență a structurii de profunzime, ținând de originea comună rustică, natura câmpiei meridionale frust îmbietoare în care au copilărit, sentimentul matern foarte puternic şi la Flora în unele poeme, şi voluptatea evocării, intens ruminată la Bonaviri, irepresibilă dar bine temperată la poetul nostru:
„Atunci nu ştiam nimic despre pădurea Beneventano din Mineo/, despre Zamina, cu cercei albaştri şi părul ca o boare de vânt/, despre îndrăgostiții Dolo şi Zaid şi înfricoşătorul lor sfârşit./ Don Giuseppe era un domn cu şapcă în carouri,/ absorbit de nesfîrşitele lanuri de porumb din Bărăganul subjugat de arşiță,/ un domn care scrie romane, şi-atît.// Abia mai târziu, mult mai târziu,/ aveam să mă furişez, cu strîngere de inimă,/ în lumea cailor de lună, galopînd spre Mineo/ zis în arabă Qalat,/ acea fabuloasă aşezare siciliană îngropată-n cimbrişor,/ capere, alge uscate, roşcove, mantă, /eucalipți, lămîi şi glicină,/ în lumea încă visînd la barcagiul Plinio/ de pe Rîul celor Şapte Văi,/ la barza Melic, la piticul Lili, la cocoşul Polieno/ sau drăcuşorul Melanio, când pe la colțuri/ începeau să pîlpâie felinare cu acetilenă/ sau să se stingă.// Atunci nu ştiam mai nimic despre domnul Bonaviri,/ alintat acum opt decenii, în aburul serii, de ai săi/ cu Pippino, Pippuzzo, Pippinello,/ nici despre imaginea rătăcitorului Orlando/ din mintea sa de copil,/ urcînd, plin de praf şi istovit spre satul/ împodobit cu o mie de vertre, cîtă vreme/ peste Mineo se aşezase bezna.// Atunci, în acel septembrie însorit, l-am apucat de braț/ şi l-am trecut uşor, timp de-o săptămînă, şoseaua supraaglomerată,/ croindu-ne drum prin tufe de trifoi şi ciulini/, spre a urmări în depărtare, ostoindu-se/, perechile de dropii, leneşe, sure/, înfipte adînc în țărînă/ ca nişte gorgane încălecînd/ pe-o pană de vultur.”