Meridian
Adrian Sângeorzan
INDIA
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
În India totul pare început foarte de demult şi lăsat neterminat, ca un mit care-a uitat ce-a vrut să spună. Mark Twain zicea despre India că o bănuia la fel de veche ca istoria sau ca timpul, dar că nu se aşteptase s-o găsească mai veche decât amândouă puse la un loc. Am citit cărți despre ea, am văzut filme, am lucrat în New York cu mulți indieni, emigranți ca şi mine, însă India, văzută la fața locului, m-a luat cu totul prin surprindere. E o lume care stă ascunsă în detalii pe care le vezi doar când te apropii cu adevărat de ele şi care-ți invadează toate simțurile de cum ieşi din aeroport. Nimic nu te va pregăti îndeajuns pentru contactul direct, adevărat, fizic, cu această lume care nici nu merge nici nu stă, nu pluteşte, nu zboară, dar nici nu se scufundă de mii de ani. Mai mult de jumătate din India se naşte, trăieşte, moare şi e incinerată afară, în stradă, pe câmp, un continent mic cu mult peste un miliard de oameni căruia zeii au uitat să-i ridice acoperişul până la capăt.
Prima zi în New Delhi a fost un şoc. N-am înțeles mare lucru din oraşul cel mai cosmopolit al Indiei, unde am umblat dintr-un templu grandios în altul, şi între care sărăcia, vacile, câinii, dar mai ales oamenii, îşi exersează supraviețuirea cotidiană ca pe un balet straniu şi incredibil. Pentru noi, poate grotesc, dar natural şi firesc, ca viața şi ca moartea. Am stat o oră înăuntrul unui superb palat musulman de unde am privit căzut în prostrație, nu minareturile, domurile sau detaliile lui, ci spectacolul străzilor care-l înconjurau. Dacă n-ar fi trecut zeci de mii de motorete, maşini, ricşe, biciclete, toate în diferite faze de dezintegrare, aş fi fost sigur că întorcerea în timp e posibilă. Mare lucru nu-mi aduc aminte din acel palat, dar e greu să uit sutele de tarabe din jur. Cea în care trei copii treceau din mână în mână sute de găini albe cărora tatăl le tăia capetele cu o viteză amețitoare aruncându-le undeva în spatele acelui abator improvizat. Lângă el, umăr la umăr, altul curăța peşti, la un metru o tarabă cu antichități cu idoli hindu mutilați, smulşi cine ştie de unde, un cazan imens sub un foc făcut din balegă uscată în care dădea în clocot mâncarea multor familii, nişte cuşti mici din lemn pe roți în care stau nişte jumătăți de bărbați ce par amputați de la brâu în jos, pentru că stau în poziții perfecte de lotus. Fiecare vinde, face ceva, sau pur şi simplu asistă la spectacolul lumii. Un zid lung de care atârnă cele mai neaşteptate lucruri, lângă care e multă viață, mişună copii, animale, mai ales bărbații, care cu fața la perete se bărbieresc între ei, se tund în fața unor oglinzi ciobite şi urinează nestingheriți. Un fel de zid imens, de-a lungul întregii Indii, un zid mai lung şi mai vechi decât zidul chinezesc care nu va fi trecut pe nici o hartă.
Ghidul, un indian foarte educat şi amabil, un tânăr dintr-o castă superioară, ne-a sfătuit să evităm strada şi contactul direct cu oamenii. Să nu facem nici un „eye contact” cu cei care cu siguranță ne vor înconjura constant între autobuz şi temple, încercând să ne vândă ceva, să cerşească, să ne spună o poveste, sau pur şi simplu să ne arate că oamenii îşi pot păstra în privire, în acelaşi timp, zâmbetul, disperarea şi resemnarea. Să nu-i privim şi să nu le vorbim, ca şi cum ar fi nişte stafii inexistente. E greu să nu te uiți la oameni în India, e greu să nu le vorbeşti, deşi majoritatea nu vorbesc engleza. Încălcând regula m-am ales până la urmă cu zeci de elefanți, femei cu patru sau şase picioare, cărți cu Kamasutra, mulți Buda mici şi graşi, fluiere, clopote, măşti, pe care n-am să ştiu niciodată unde să le atârn.
În prima seară, un prieten jurnalist francez care trăieşte în Delhi de doi ani a organizat pentru noi pe terasa casei lui o petrecere, unde a adunat vreo treizeci de invitați. O amestecătură din toată lumea care ne face să ne simțim ca acasă la New York. Cei patru români pe care-i găsim pe acoperişul acelei case par adaptați, transformați şi mai ales atinşi într-un mod nobil şi înțelept de lumea în care trăiesc temporar, ceea ce mă face să cred că suntem totuşi o nație adaptabilă şi înțelegătoare, deşi n-am avut niciodată colonii şi contacte cu lumi îndepărtate. Ne-au asigurat cu toții că un european poate trăi doar în acel oraş şi că adevărata Indie începe abia dincolo de New Delhi, ceea ce ne-a speriat puțin.
Ieşirea din New Delhi cu autobuzul, ieşire care a durat peste trei ore, mi s-a părut a fi parte dintr-un fel de exod disperat şi zilnic. Putea fi atât ieşirea cât şi intrarea într-un fel de purgatoriu pentru care nu eram pregătiți. Autostrada, care traversează nord-sud tot continentul, trece prin mii de sate şi orăşele care încep direct din mijlocul şoselei. Nu am văzut niciunde şoferi ca în India. În fiecare seară când ajungeam cu bine la hotel ne venea să-l luăm pe şofer în brațe şi să-i mulțumim că suntem în viață şi că n-a ucis pe nimeni. Autobuzul îşi face loc cu greu, evitând, totdeauna în ultimul moment, oameni, femei cu copii în brațe, ricşe, cămile, vaci, câini, elefanți. Era o permanentă minune că în urma noastră nu rămânea nimeni strivit, schilodit, sau măcar furios. Mi-am amintit fără să vreau de Bucureşti şi de agitația oamenilor de-acolo. în India n-am auzit oameni certându-se, n-am văzut fețe încruntate fără rost şi nici măcar un singur accident, deşi circulația n-o supraveghează nimeni. Am văzut o singură dată o scenă vagă de furie. În drum spre Jaipur, după ce am depăşit o turmă de oi cu păstori şi păstorițe, care părea coborâtă din timp, sau direct din cer, ghidul a decis să oprească maşina pentru a putea fi fotografiați. Erau câteva sute de oi proaspăt tunse mânate de ciobani desculți cu turbane roşii pe cap, urmați de femei colorat îmbrăcate şi de măgari care cărau pe ei tot ce poseda acel trib de nomazi aparținând unei caste de jos. Copiii dormeau bălăgănindu-se pe mici platforme de bambus amestecați cu mieii noi născuți, cu bidoanele de lapte şi vreascuri. Au trecut cu toții în tăcere, stânjeniți că sunt folosiți ca spectacol. Procesiunea s-a încheiat cu femeile mai în vârstă iar ultima
s-a oprit în fața ghidului şi i-a spus printre dinți câteva cuvinte. Fețe ca a ei am văzut şi-n România cu şatrele de țigani nomazi care colindau pe vremuri şi am fost sigur că l-a blestemat. A doua zi trei din grup s-au înbolnăvit şi au rămas la hotel. Eram aproape cu toții vaccinați, spreiați împotriva țânțarilor purtători de malarie şi ştiam că nu trebuie să ne atingem de apă nici atunci când ne spălăm pe dinți, dar bacteriile la care indienii sunt imuni au găsit casă la vizitatori.
La Jaipur ne-am plimbat cu elefanții, mai sfinți ca vacile, şi care sunt, cred, singurele ființe care urăsc în India turiştii, pentru că ne împroşcau dezgustați cu trompele. Ganesh, zeul cu trup de elefant e printre primii zece idoli la hinduşi. Am fost şi la un festival al elefanților, ținut pe un stadion, în care turiştilor li se permitea orice, ca unei caste răsfățate, pentru că am realizat că în India a apărut cu adevărat o nouă castă. Cea a turiştilor. Le e permis aproape totul şi sunt răsfățați ca niciunde. Un singur lucru e aprope imposibil să-l faci şi anume să mergi normal pe stradă. Am prins acolo Holi, sărbătoarea culorilor şi a focului şi am fost sfătuiți să rămânem la hotel sau să ieşim cu haine de care nu ne pasă. Seara au aprins focuri peste tot, au sărit prin el pentru că focul purifică, iar dimineața sute de mii au invadat piețele vopsiți strident din cap până-n picioare, aruncând culori unii în alții. Am ieşit şi noi în stradă dar n-am ajuns prea departe. Am fost rapid înconjurați de tineri zgomotoşi care ne-au întrebat politicos dacă vrem să fim vopsiți şi abia atunci au pus pe noi prafuri strident colorate încercând să ne facă parte din bucuria lor. Nimic agresiv, ceva care semăna cu Haloween-ul din America. Am plecat din Jaipur după-amiaza târziu după ce s-a potolit toată nebunia şi spre seară am ajuns în Oraşul Părăsit, un loc undeva în statul Ragihstan, un oraş cetate rămas intact, abandonat în urmă cu peste 400 de ani şi-n care câțiva s-au pierdut nebănuindu-i mărimea. Am ieşit de acolo cu greu, noaptea târziu, îngrămădiți în nişte ricşe motorizate.
De fapt nu ne-am simțit aproape niciodată în pericol în India. O țară în care nu vezi nici un semn al autorității. Nici măcar în New Delhi n-am văzut polițişti, pompieri sau maşini cu sirene, ceva care să-mi continue în minte imaginea comună a străzii din New York, unde oricând, oriunde. poți să vezi polițişti cu pistolul la brâu şi maşini gata de acțiune. Simbolul autorității în India e bastonul de bambus pe care-l vezi în foarte multe mâini. Se numeşte lathi. La Agra, lângă Taj Mahal, doi polițişti patrulau pe stradă ținându-se de mână. Erau înarmați cu bastoane de bambus. Ei mi-au explicat că puştii se apără cu ele de câini, adulții de copii, iar polițiştii le folosesc împotriva tuturor, dacă e cazul. Plus că se țin de mână nu pentru că sunt gay sau pentru că le e frică, ci pentru că sunt pur şi simplu buni prieteni. De altfel o imagine foarte comună în toată India. Bărbați ținându-se cald de mână sau urinând cu spatele la lume exact unde le vine. Altfel, India are un bogat arsenal nuclear şi o armată activă de vreo două milioane de soldați. Ghidul ne-a spus că rachetele lor nucleare, cu rază medie de acțiune, se numesc Agni, după zeul focului, cel care purifică totul, informații aproape suprareale, care nu se potriveau de loc cu bulanele de bambus şi cu tot ce vedeam în jurul nostru.
De la Jaipur cu autobuzul spre Agra trecem prin acelaşi peisaj. Totul pare vechi şi nemişcat de când lumea. Din loc în loc, lângă râuri, nişte furnale ciudate din care iese fum. Se ard cărămizi, semn că ceva se va întâmpla pe-acolo, nu se ştie când. Natura e uscată ca iasca, prăfuită şi mai are mult de aşteptat până la următorul muson. Soarele torid e singurul lucru garantat şi suntem abia în martie când sunt doar 35 grade C. În fiecare sat e un puț adânc cu apă de la care şi înspre care se văd şiruri de femei cu ulcioare grele pe cap. Sunt patru ani de când plouă puțin, orezul se împuținează şi ziarele de dimineață, multe în engleză, raportează zilnic numărul fermierilor care s-au sinucis neputându-şi plăti datoriile la stat sau la bănci. Mă gândesc ce masacru devastator ar fi în America dacă cei ce dau faliment ar face la fel. Satele şi micile orăşele sunt atât de dese încât între ele n-a mai rămas mare lucru. Noua generație de copii adună de peste tot bălegarul vacilor din care fac un fel de plăcinte rotunde care sunt puse la uscat lângă sau pe case şi care vor fi folosite drept combustibil la gătit. Până la urmă nimic nu se pierde în India. Totul se reciclează cumva. Cea mai importantă însă pare a fi aici reciclarea sufletelor. Ideea reîncarnării, baza hinduismului şi a budismului târziu, pare a fi osia de bază a acestei uriaşe mori care continuă să macine de peste 4000 de ani. Ce altceva i-ar ține de la revoltă pe toți aceşti oameni descărnați, istoviți, flămânzi, copleşiți de sărăcie şi de lipsă de speranță? Simți cum pluteşte în aer o mare şi copleşitoare resemnare. Ar mai fi poate sistemul încă rigid al castelor şi alte nenumărate motive care îți scapă, pentru că e ceva nevăzut, nepalpabil şi absolut de neînțeles în India. Unii rămân acolo perioade mai lungi (englezii au stat peste două sute de ani) încercând să înțeleagă, dar nu cred că poți afla nicicum dacă eşti la marginea unei lumi care începe să se trezească sau în mijlocul unei tragedii fără sfârşit.
Ajungem în sfârşit la Agra, unde ştim cu toții că vom vedea Taj Mahalul, minune a lumii foarte populară în America, datorită cazinourilor cu acelaşi nume. Un american din grup spune că Agra trebuie să vină de la agravation. Îmbulzeala, vânzătorii ambulanți, animalele, cerşetorii te copleşesc, până treci de punctul de control care dintr-o dată devine serios ca pe un aeroport. Polițişti peste tot, arme automate, control corporal, o coadă interminabilă, din care se desprinde o fată înaltă, frumoasă care, auzindu-ne vorbind, vine direct la noi şi ne spune luminos că şi ea e româncă. E ultimul palat musulman pe care aveam să-l vizităm, e a culme a influenței islamice din Nordul Indiei. Dinastia Mogulilor, venită din Mongolia, a avut aici un imperiu de câteva ori mai mare decât Europa şi care a durat peste 400 de ani. Taj Mahalul n-a fost o dezamăgire, deşi până la urmă nu-i decât un mausoleu imens de marmoră albă, frumos ornamentat, în care e înmormântată o femeie care a murit la naşterea celui de-al 14-lea copil. Având în vedere că sunt ginecolog, poate c-am văzut totul tendențios, ca pe rezultatul unei tragedii obstetricale, care a dat peste cap timp de 15 ani viața unui imens imperiu. Taj Mahal s-a întâmplat să fie soția preferată a sultanului, aleasa inimii lui, din cele 5000 de soții, concubine şi sclave care mişunau prin haremul lui de peste drum. Marele om a fost atât de tulburat de pierderea ei încât pentru doi ani a interzis orice tip de petrecere în imperiu, baterea tobelor, execuțiile cu elefanți care-şi striveau victimele în piața publică, primirile de soli. Plus că ridicarea unui asemenea colos a stors visteria. Imediat după ce-a terminat Taj Mahalul sultanul le-a tăiat mâinile artiştilor care l-au gravat, pentru a fi sigur că va rămâne unic. Dar băiatul cel mai mare, fiul lui Taj, l-a înlăturat de la domnie lăsându-şi tatăl într-un colț din Fortul Roşu, unde a trăit în domiciliu forțat cu cele 300 de concubine şi de unde privea trist prin ferestre mici Taj Mahalul, de la distanță. A murit din cauza unei supradoze de afrodisiace. O adevărată şi supradimensionată poveste de dragoste.
La Kajuraho templele hindu descoperite în junglă de către englezi sunt acoperite de scene erotice din Khamasutra, sculptate în piatră. Peste drum, alte temple, jain, o sectă desprinsă din hinduism, cu cei mai habotnici vegetarieni care n-au voie să ucidă nici o formă de viață. Nu mănâncă decât ce creşte deasupra pămâtului. Cartofii, ceapa, morcovii sunt interzişi pentru că plantarea şi scoaterea lor ar putea omorî vreo furnică sau ucide vreo râmă. Pe drum am trecut pe la palatele din Orcha, introduse recent în circuitul turistic, aflate departe de orice şi astfel am văzut satele Indiei aşa cum sunt astăzi şi aşa cum cred c-au fost şi acum câteva sute de ani. La Varanasi, oraş ținut şi el în afara traseelor turistice, India îşi atinge propriul apogeu. Dacă s-ar spune în India că toate drumurile duc undeva, atunci ele ar duce la Varanasi, se pare cel mai vechi oraş viu din istorie, mai vechi decât Roma, de care n-a auzit aici nimeni. Unul dintre prietenii care era cu noi şi care se apropiase mult de budism în ultimii ani a dat un pas înapoi după vizitarea Stupei din Sarnath, locul unde s-a fondat budismul. În India a intrat în contact direct, nu cu filozofia budistă, care îi era familiară, ci cu instituția şi religia budistă create de oameni după bunul lor plac odată cu moartea lui Budha. La Varanasi, cu cât te apropii de fluviul Gange, cu atât eşti mai aproape de adevăr şi cu atât îl vei înțelege mai puțin. Densitatea corpurilor umane creşte incredibil şi orice tentativă de-a le evita e inutilă. Când ajungi la treptele care coboară în fluviu trebuie să te laşi luat de val şi să încetezi să te mai miri de cele pe care le vezi. Cumva simți şi tu, străin norocos şi trecător, că cenuşa încă vie a ființei tale s-ar putea amesteca cât de cât cu toată cenuşa care s-a aruncat în Gange. Asta dacă-ți forțezi puțina spiritualitate care ți-a mai rămas, dacă n-a fost deja sufocată de toate detaliile care nu pot să-ți scape. Unii poartă ochelari fumurii sau măşti de protecție pe față, pentru că aerul e foarte greu, miresmele copleşitoare, culorile tari. De fapt cred că India e parțial salvată de culori, care plutesc peste tot în hainele oamenilor, vegetație, albastrul cerului, ca un ecran protector. Aici şi-ar dori să moară orice hindus adevărat, ne spune ghidul şi mulți chiar vin aici spre sfârşitul vieții, pe care îl aşteaptă resemnați cât mai aproape de Gange. Zac peste tot. Ceremonia de seară văzută de pe râu e misterioasă, plină focuri, de zgomote de clopoței şi tobe. Dimineața la ora 5 malul Gangelui la Varanasi e cu totul alt loc. Poți merge pe stradă şi poți respira. Incredibil dar e puțină linişte în sfârşit. Preoții se închină răsăritului de soare, oamenii, animalele şi sufletele proaspăt plecate intră în apa sfântă şi se îmbăiază printre toate resturile lumii.
Cei cremați pe malul Gangelui se spune că pleacă direct în rai evitând astfel reîncarnări inutile şi dureroase. Primele trupuri sunt deja pe grămada de lemne care fumegă încă nehotărâtă. Trei metri cubi pentru un trup normal. În trei-patru ore nu mai rămâne absolut nimic. Îl întreb pe ghid ce s-ar întâmpla dacă unul din turişi ar muri pe acolo. îmi răspunde simplu că se întâmplă destul de des şi că de obicei sunt arşi fără discriminare, a doua zi, ca toată lumea, doar că nu în zona de cremare hindusă. Plus că lor li se păstrează cenuşa. Poate că trebuie patru-cinci metri cubi de lemne, dar mai bine să ținem degetele încrucişate, ne spune, expresie care în engleză e identică cu cea din română. După o oră, când flăcările prind curaj, fumul se potoleşte, iar după 2-3 ore prin jarul roşu nu se mai văd nici oasele. Cenuşa e măturată în fluviu şi altul vine la rând. În Nepal am putut asista la toată ceremonia cremării de foarte aproape. Sus în munți, în zona tibetană, unde lemnul e rar, corpurile sunt tăiate în bucăți care sunt apoi împrăştiate pe stânci şi lăsate pradă animalelor, iar lângă ocean sunt aruncate în apă legate de un bolovan. Se numesc înmormântări aeriene sau acvatice. Nici cu sufletul în el corpului nu i se acordă mai multă importanță decât unui vehicol temporar, iar după plecarea sufletului, corpul nu mai valorează nimic. Deşi am fost protejați şi am văzut totul cu ochii turistului, am simțit că Varanasi e locul în care ființa ta ar putea să fie înghițită, absorbită de mulțime, o mulțime altfel paşnică şi resemnată. Că ai putea să dispari pur şi simplu ca şi cum n-ai fi fost.
De la Varanasi am zburat la Khatmandu în Nepal cu o senzație stranie de părere de rău amestecată cu uşurare. Nepalul şi Tibetul par o prelungire a Indiei care urcă gâfâind spre munți până întâlneşte zăpada veşnică din Himalaia. Un teritoriu mic făcut sendvici între India şi China. Aş fi vrut să mai stau în India, o dorință aproape masochistă. Katmandu mi-a adus aminte la fel de straniu de ultima perioadă ceauşistă din România. Am nimerit acolo într-o perioadă tulbure, din cauza mişcărilor din Tibet şi a comuniştilor maoişti care voiau cu orice preț să câştige alegerile. Militari, poliție înarmată până-n dinți, cuiburi de mitraliere ascunse în spatele sacilor de nisip, cozi imense la benzină, palatul regal izolat şi prăfuit, invadat seara de corbi care aproape rup crengile copacilor ca o prevestire rea. Vizavi sediul partidului comunist. O altă sărăcie decât cea din India. O sărăcie lustruită, o oarecare ordine şi disciplină tristă, care-mi aminteau de lumea de care fugisem în 1990. Am vizitat oraşe medievale incredibil de frumoase, temple magice hinduse şi budiste între care apăreau când îți era lumea mai dragă, maşini afişând mare secera şi ciocanul pe cunoscutul fundal roşu, urlând lozinci în difuzoare, speriind maimuțele, porumbeii şi turiştii săraci cu duhul. Ghidul ne-a asigurat că zilele regelui sunt numărate, că demostrațiile de stradă, încăierările, bombele aruncate în moschei şi temple sunt absolut inofensive pentru turişti şi ne-a implorat să răspândim vestea frumuseții Nepalului şi să mai trecem pe acolo. O țară complet dependentă de turism. Cineva din grup a spus că în India şi Nepal comunismul ar fi poate benefic, afirmație care mi-a dat fiori. China e la doi paşi, dincolo de Himalaia, cu forța ei imensă, cu progresul ei fără margini, cu religiile şi vechea cultură bine sufocate, cu flacăra olimpică care se plimbă acum mândră de colo-colo şi care cu siguranță că nu e cauza fierbințelii şi-a poluării din zonă.
De când m-am intors din India mă simt bântuit de cele văzute şi mai ales de cele pe care ştiu că încă nu le-am văzut şi nu le-am înțeles. Sunt sigur
c-am să mă întorc acolo. Voiam neapărat să ajung în India înainte ca aceasta să sufere schimbarea impusă de globalizarea mondială, pornită să uniformizeze totul cu tăvălugul ei civilizator. Acum m-am liniştit. Sunt convins că pentru încă foarte mulți ani India va rămâne aşa cum e, cu templele şi palatele ei, cu furnicarul ei uman învățat să supraviețuiuască, cu praful şi cu vacile ei sfinte, ca un ic ciudat înfipt în coasta unei lumi scăpate de sub control.
ADRIAN SÂNGEORZAN
Prima zi în New Delhi a fost un şoc. N-am înțeles mare lucru din oraşul cel mai cosmopolit al Indiei, unde am umblat dintr-un templu grandios în altul, şi între care sărăcia, vacile, câinii, dar mai ales oamenii, îşi exersează supraviețuirea cotidiană ca pe un balet straniu şi incredibil. Pentru noi, poate grotesc, dar natural şi firesc, ca viața şi ca moartea. Am stat o oră înăuntrul unui superb palat musulman de unde am privit căzut în prostrație, nu minareturile, domurile sau detaliile lui, ci spectacolul străzilor care-l înconjurau. Dacă n-ar fi trecut zeci de mii de motorete, maşini, ricşe, biciclete, toate în diferite faze de dezintegrare, aş fi fost sigur că întorcerea în timp e posibilă. Mare lucru nu-mi aduc aminte din acel palat, dar e greu să uit sutele de tarabe din jur. Cea în care trei copii treceau din mână în mână sute de găini albe cărora tatăl le tăia capetele cu o viteză amețitoare aruncându-le undeva în spatele acelui abator improvizat. Lângă el, umăr la umăr, altul curăța peşti, la un metru o tarabă cu antichități cu idoli hindu mutilați, smulşi cine ştie de unde, un cazan imens sub un foc făcut din balegă uscată în care dădea în clocot mâncarea multor familii, nişte cuşti mici din lemn pe roți în care stau nişte jumătăți de bărbați ce par amputați de la brâu în jos, pentru că stau în poziții perfecte de lotus. Fiecare vinde, face ceva, sau pur şi simplu asistă la spectacolul lumii. Un zid lung de care atârnă cele mai neaşteptate lucruri, lângă care e multă viață, mişună copii, animale, mai ales bărbații, care cu fața la perete se bărbieresc între ei, se tund în fața unor oglinzi ciobite şi urinează nestingheriți. Un fel de zid imens, de-a lungul întregii Indii, un zid mai lung şi mai vechi decât zidul chinezesc care nu va fi trecut pe nici o hartă.
Ghidul, un indian foarte educat şi amabil, un tânăr dintr-o castă superioară, ne-a sfătuit să evităm strada şi contactul direct cu oamenii. Să nu facem nici un „eye contact” cu cei care cu siguranță ne vor înconjura constant între autobuz şi temple, încercând să ne vândă ceva, să cerşească, să ne spună o poveste, sau pur şi simplu să ne arate că oamenii îşi pot păstra în privire, în acelaşi timp, zâmbetul, disperarea şi resemnarea. Să nu-i privim şi să nu le vorbim, ca şi cum ar fi nişte stafii inexistente. E greu să nu te uiți la oameni în India, e greu să nu le vorbeşti, deşi majoritatea nu vorbesc engleza. Încălcând regula m-am ales până la urmă cu zeci de elefanți, femei cu patru sau şase picioare, cărți cu Kamasutra, mulți Buda mici şi graşi, fluiere, clopote, măşti, pe care n-am să ştiu niciodată unde să le atârn.
În prima seară, un prieten jurnalist francez care trăieşte în Delhi de doi ani a organizat pentru noi pe terasa casei lui o petrecere, unde a adunat vreo treizeci de invitați. O amestecătură din toată lumea care ne face să ne simțim ca acasă la New York. Cei patru români pe care-i găsim pe acoperişul acelei case par adaptați, transformați şi mai ales atinşi într-un mod nobil şi înțelept de lumea în care trăiesc temporar, ceea ce mă face să cred că suntem totuşi o nație adaptabilă şi înțelegătoare, deşi n-am avut niciodată colonii şi contacte cu lumi îndepărtate. Ne-au asigurat cu toții că un european poate trăi doar în acel oraş şi că adevărata Indie începe abia dincolo de New Delhi, ceea ce ne-a speriat puțin.
Ieşirea din New Delhi cu autobuzul, ieşire care a durat peste trei ore, mi s-a părut a fi parte dintr-un fel de exod disperat şi zilnic. Putea fi atât ieşirea cât şi intrarea într-un fel de purgatoriu pentru care nu eram pregătiți. Autostrada, care traversează nord-sud tot continentul, trece prin mii de sate şi orăşele care încep direct din mijlocul şoselei. Nu am văzut niciunde şoferi ca în India. În fiecare seară când ajungeam cu bine la hotel ne venea să-l luăm pe şofer în brațe şi să-i mulțumim că suntem în viață şi că n-a ucis pe nimeni. Autobuzul îşi face loc cu greu, evitând, totdeauna în ultimul moment, oameni, femei cu copii în brațe, ricşe, cămile, vaci, câini, elefanți. Era o permanentă minune că în urma noastră nu rămânea nimeni strivit, schilodit, sau măcar furios. Mi-am amintit fără să vreau de Bucureşti şi de agitația oamenilor de-acolo. în India n-am auzit oameni certându-se, n-am văzut fețe încruntate fără rost şi nici măcar un singur accident, deşi circulația n-o supraveghează nimeni. Am văzut o singură dată o scenă vagă de furie. În drum spre Jaipur, după ce am depăşit o turmă de oi cu păstori şi păstorițe, care părea coborâtă din timp, sau direct din cer, ghidul a decis să oprească maşina pentru a putea fi fotografiați. Erau câteva sute de oi proaspăt tunse mânate de ciobani desculți cu turbane roşii pe cap, urmați de femei colorat îmbrăcate şi de măgari care cărau pe ei tot ce poseda acel trib de nomazi aparținând unei caste de jos. Copiii dormeau bălăgănindu-se pe mici platforme de bambus amestecați cu mieii noi născuți, cu bidoanele de lapte şi vreascuri. Au trecut cu toții în tăcere, stânjeniți că sunt folosiți ca spectacol. Procesiunea s-a încheiat cu femeile mai în vârstă iar ultima
s-a oprit în fața ghidului şi i-a spus printre dinți câteva cuvinte. Fețe ca a ei am văzut şi-n România cu şatrele de țigani nomazi care colindau pe vremuri şi am fost sigur că l-a blestemat. A doua zi trei din grup s-au înbolnăvit şi au rămas la hotel. Eram aproape cu toții vaccinați, spreiați împotriva țânțarilor purtători de malarie şi ştiam că nu trebuie să ne atingem de apă nici atunci când ne spălăm pe dinți, dar bacteriile la care indienii sunt imuni au găsit casă la vizitatori.
La Jaipur ne-am plimbat cu elefanții, mai sfinți ca vacile, şi care sunt, cred, singurele ființe care urăsc în India turiştii, pentru că ne împroşcau dezgustați cu trompele. Ganesh, zeul cu trup de elefant e printre primii zece idoli la hinduşi. Am fost şi la un festival al elefanților, ținut pe un stadion, în care turiştilor li se permitea orice, ca unei caste răsfățate, pentru că am realizat că în India a apărut cu adevărat o nouă castă. Cea a turiştilor. Le e permis aproape totul şi sunt răsfățați ca niciunde. Un singur lucru e aprope imposibil să-l faci şi anume să mergi normal pe stradă. Am prins acolo Holi, sărbătoarea culorilor şi a focului şi am fost sfătuiți să rămânem la hotel sau să ieşim cu haine de care nu ne pasă. Seara au aprins focuri peste tot, au sărit prin el pentru că focul purifică, iar dimineața sute de mii au invadat piețele vopsiți strident din cap până-n picioare, aruncând culori unii în alții. Am ieşit şi noi în stradă dar n-am ajuns prea departe. Am fost rapid înconjurați de tineri zgomotoşi care ne-au întrebat politicos dacă vrem să fim vopsiți şi abia atunci au pus pe noi prafuri strident colorate încercând să ne facă parte din bucuria lor. Nimic agresiv, ceva care semăna cu Haloween-ul din America. Am plecat din Jaipur după-amiaza târziu după ce s-a potolit toată nebunia şi spre seară am ajuns în Oraşul Părăsit, un loc undeva în statul Ragihstan, un oraş cetate rămas intact, abandonat în urmă cu peste 400 de ani şi-n care câțiva s-au pierdut nebănuindu-i mărimea. Am ieşit de acolo cu greu, noaptea târziu, îngrămădiți în nişte ricşe motorizate.
De fapt nu ne-am simțit aproape niciodată în pericol în India. O țară în care nu vezi nici un semn al autorității. Nici măcar în New Delhi n-am văzut polițişti, pompieri sau maşini cu sirene, ceva care să-mi continue în minte imaginea comună a străzii din New York, unde oricând, oriunde. poți să vezi polițişti cu pistolul la brâu şi maşini gata de acțiune. Simbolul autorității în India e bastonul de bambus pe care-l vezi în foarte multe mâini. Se numeşte lathi. La Agra, lângă Taj Mahal, doi polițişti patrulau pe stradă ținându-se de mână. Erau înarmați cu bastoane de bambus. Ei mi-au explicat că puştii se apără cu ele de câini, adulții de copii, iar polițiştii le folosesc împotriva tuturor, dacă e cazul. Plus că se țin de mână nu pentru că sunt gay sau pentru că le e frică, ci pentru că sunt pur şi simplu buni prieteni. De altfel o imagine foarte comună în toată India. Bărbați ținându-se cald de mână sau urinând cu spatele la lume exact unde le vine. Altfel, India are un bogat arsenal nuclear şi o armată activă de vreo două milioane de soldați. Ghidul ne-a spus că rachetele lor nucleare, cu rază medie de acțiune, se numesc Agni, după zeul focului, cel care purifică totul, informații aproape suprareale, care nu se potriveau de loc cu bulanele de bambus şi cu tot ce vedeam în jurul nostru.
De la Jaipur cu autobuzul spre Agra trecem prin acelaşi peisaj. Totul pare vechi şi nemişcat de când lumea. Din loc în loc, lângă râuri, nişte furnale ciudate din care iese fum. Se ard cărămizi, semn că ceva se va întâmpla pe-acolo, nu se ştie când. Natura e uscată ca iasca, prăfuită şi mai are mult de aşteptat până la următorul muson. Soarele torid e singurul lucru garantat şi suntem abia în martie când sunt doar 35 grade C. În fiecare sat e un puț adânc cu apă de la care şi înspre care se văd şiruri de femei cu ulcioare grele pe cap. Sunt patru ani de când plouă puțin, orezul se împuținează şi ziarele de dimineață, multe în engleză, raportează zilnic numărul fermierilor care s-au sinucis neputându-şi plăti datoriile la stat sau la bănci. Mă gândesc ce masacru devastator ar fi în America dacă cei ce dau faliment ar face la fel. Satele şi micile orăşele sunt atât de dese încât între ele n-a mai rămas mare lucru. Noua generație de copii adună de peste tot bălegarul vacilor din care fac un fel de plăcinte rotunde care sunt puse la uscat lângă sau pe case şi care vor fi folosite drept combustibil la gătit. Până la urmă nimic nu se pierde în India. Totul se reciclează cumva. Cea mai importantă însă pare a fi aici reciclarea sufletelor. Ideea reîncarnării, baza hinduismului şi a budismului târziu, pare a fi osia de bază a acestei uriaşe mori care continuă să macine de peste 4000 de ani. Ce altceva i-ar ține de la revoltă pe toți aceşti oameni descărnați, istoviți, flămânzi, copleşiți de sărăcie şi de lipsă de speranță? Simți cum pluteşte în aer o mare şi copleşitoare resemnare. Ar mai fi poate sistemul încă rigid al castelor şi alte nenumărate motive care îți scapă, pentru că e ceva nevăzut, nepalpabil şi absolut de neînțeles în India. Unii rămân acolo perioade mai lungi (englezii au stat peste două sute de ani) încercând să înțeleagă, dar nu cred că poți afla nicicum dacă eşti la marginea unei lumi care începe să se trezească sau în mijlocul unei tragedii fără sfârşit.
Ajungem în sfârşit la Agra, unde ştim cu toții că vom vedea Taj Mahalul, minune a lumii foarte populară în America, datorită cazinourilor cu acelaşi nume. Un american din grup spune că Agra trebuie să vină de la agravation. Îmbulzeala, vânzătorii ambulanți, animalele, cerşetorii te copleşesc, până treci de punctul de control care dintr-o dată devine serios ca pe un aeroport. Polițişti peste tot, arme automate, control corporal, o coadă interminabilă, din care se desprinde o fată înaltă, frumoasă care, auzindu-ne vorbind, vine direct la noi şi ne spune luminos că şi ea e româncă. E ultimul palat musulman pe care aveam să-l vizităm, e a culme a influenței islamice din Nordul Indiei. Dinastia Mogulilor, venită din Mongolia, a avut aici un imperiu de câteva ori mai mare decât Europa şi care a durat peste 400 de ani. Taj Mahalul n-a fost o dezamăgire, deşi până la urmă nu-i decât un mausoleu imens de marmoră albă, frumos ornamentat, în care e înmormântată o femeie care a murit la naşterea celui de-al 14-lea copil. Având în vedere că sunt ginecolog, poate c-am văzut totul tendențios, ca pe rezultatul unei tragedii obstetricale, care a dat peste cap timp de 15 ani viața unui imens imperiu. Taj Mahal s-a întâmplat să fie soția preferată a sultanului, aleasa inimii lui, din cele 5000 de soții, concubine şi sclave care mişunau prin haremul lui de peste drum. Marele om a fost atât de tulburat de pierderea ei încât pentru doi ani a interzis orice tip de petrecere în imperiu, baterea tobelor, execuțiile cu elefanți care-şi striveau victimele în piața publică, primirile de soli. Plus că ridicarea unui asemenea colos a stors visteria. Imediat după ce-a terminat Taj Mahalul sultanul le-a tăiat mâinile artiştilor care l-au gravat, pentru a fi sigur că va rămâne unic. Dar băiatul cel mai mare, fiul lui Taj, l-a înlăturat de la domnie lăsându-şi tatăl într-un colț din Fortul Roşu, unde a trăit în domiciliu forțat cu cele 300 de concubine şi de unde privea trist prin ferestre mici Taj Mahalul, de la distanță. A murit din cauza unei supradoze de afrodisiace. O adevărată şi supradimensionată poveste de dragoste.
La Kajuraho templele hindu descoperite în junglă de către englezi sunt acoperite de scene erotice din Khamasutra, sculptate în piatră. Peste drum, alte temple, jain, o sectă desprinsă din hinduism, cu cei mai habotnici vegetarieni care n-au voie să ucidă nici o formă de viață. Nu mănâncă decât ce creşte deasupra pămâtului. Cartofii, ceapa, morcovii sunt interzişi pentru că plantarea şi scoaterea lor ar putea omorî vreo furnică sau ucide vreo râmă. Pe drum am trecut pe la palatele din Orcha, introduse recent în circuitul turistic, aflate departe de orice şi astfel am văzut satele Indiei aşa cum sunt astăzi şi aşa cum cred c-au fost şi acum câteva sute de ani. La Varanasi, oraş ținut şi el în afara traseelor turistice, India îşi atinge propriul apogeu. Dacă s-ar spune în India că toate drumurile duc undeva, atunci ele ar duce la Varanasi, se pare cel mai vechi oraş viu din istorie, mai vechi decât Roma, de care n-a auzit aici nimeni. Unul dintre prietenii care era cu noi şi care se apropiase mult de budism în ultimii ani a dat un pas înapoi după vizitarea Stupei din Sarnath, locul unde s-a fondat budismul. În India a intrat în contact direct, nu cu filozofia budistă, care îi era familiară, ci cu instituția şi religia budistă create de oameni după bunul lor plac odată cu moartea lui Budha. La Varanasi, cu cât te apropii de fluviul Gange, cu atât eşti mai aproape de adevăr şi cu atât îl vei înțelege mai puțin. Densitatea corpurilor umane creşte incredibil şi orice tentativă de-a le evita e inutilă. Când ajungi la treptele care coboară în fluviu trebuie să te laşi luat de val şi să încetezi să te mai miri de cele pe care le vezi. Cumva simți şi tu, străin norocos şi trecător, că cenuşa încă vie a ființei tale s-ar putea amesteca cât de cât cu toată cenuşa care s-a aruncat în Gange. Asta dacă-ți forțezi puțina spiritualitate care ți-a mai rămas, dacă n-a fost deja sufocată de toate detaliile care nu pot să-ți scape. Unii poartă ochelari fumurii sau măşti de protecție pe față, pentru că aerul e foarte greu, miresmele copleşitoare, culorile tari. De fapt cred că India e parțial salvată de culori, care plutesc peste tot în hainele oamenilor, vegetație, albastrul cerului, ca un ecran protector. Aici şi-ar dori să moară orice hindus adevărat, ne spune ghidul şi mulți chiar vin aici spre sfârşitul vieții, pe care îl aşteaptă resemnați cât mai aproape de Gange. Zac peste tot. Ceremonia de seară văzută de pe râu e misterioasă, plină focuri, de zgomote de clopoței şi tobe. Dimineața la ora 5 malul Gangelui la Varanasi e cu totul alt loc. Poți merge pe stradă şi poți respira. Incredibil dar e puțină linişte în sfârşit. Preoții se închină răsăritului de soare, oamenii, animalele şi sufletele proaspăt plecate intră în apa sfântă şi se îmbăiază printre toate resturile lumii.
Cei cremați pe malul Gangelui se spune că pleacă direct în rai evitând astfel reîncarnări inutile şi dureroase. Primele trupuri sunt deja pe grămada de lemne care fumegă încă nehotărâtă. Trei metri cubi pentru un trup normal. În trei-patru ore nu mai rămâne absolut nimic. Îl întreb pe ghid ce s-ar întâmpla dacă unul din turişi ar muri pe acolo. îmi răspunde simplu că se întâmplă destul de des şi că de obicei sunt arşi fără discriminare, a doua zi, ca toată lumea, doar că nu în zona de cremare hindusă. Plus că lor li se păstrează cenuşa. Poate că trebuie patru-cinci metri cubi de lemne, dar mai bine să ținem degetele încrucişate, ne spune, expresie care în engleză e identică cu cea din română. După o oră, când flăcările prind curaj, fumul se potoleşte, iar după 2-3 ore prin jarul roşu nu se mai văd nici oasele. Cenuşa e măturată în fluviu şi altul vine la rând. În Nepal am putut asista la toată ceremonia cremării de foarte aproape. Sus în munți, în zona tibetană, unde lemnul e rar, corpurile sunt tăiate în bucăți care sunt apoi împrăştiate pe stânci şi lăsate pradă animalelor, iar lângă ocean sunt aruncate în apă legate de un bolovan. Se numesc înmormântări aeriene sau acvatice. Nici cu sufletul în el corpului nu i se acordă mai multă importanță decât unui vehicol temporar, iar după plecarea sufletului, corpul nu mai valorează nimic. Deşi am fost protejați şi am văzut totul cu ochii turistului, am simțit că Varanasi e locul în care ființa ta ar putea să fie înghițită, absorbită de mulțime, o mulțime altfel paşnică şi resemnată. Că ai putea să dispari pur şi simplu ca şi cum n-ai fi fost.
De la Varanasi am zburat la Khatmandu în Nepal cu o senzație stranie de părere de rău amestecată cu uşurare. Nepalul şi Tibetul par o prelungire a Indiei care urcă gâfâind spre munți până întâlneşte zăpada veşnică din Himalaia. Un teritoriu mic făcut sendvici între India şi China. Aş fi vrut să mai stau în India, o dorință aproape masochistă. Katmandu mi-a adus aminte la fel de straniu de ultima perioadă ceauşistă din România. Am nimerit acolo într-o perioadă tulbure, din cauza mişcărilor din Tibet şi a comuniştilor maoişti care voiau cu orice preț să câştige alegerile. Militari, poliție înarmată până-n dinți, cuiburi de mitraliere ascunse în spatele sacilor de nisip, cozi imense la benzină, palatul regal izolat şi prăfuit, invadat seara de corbi care aproape rup crengile copacilor ca o prevestire rea. Vizavi sediul partidului comunist. O altă sărăcie decât cea din India. O sărăcie lustruită, o oarecare ordine şi disciplină tristă, care-mi aminteau de lumea de care fugisem în 1990. Am vizitat oraşe medievale incredibil de frumoase, temple magice hinduse şi budiste între care apăreau când îți era lumea mai dragă, maşini afişând mare secera şi ciocanul pe cunoscutul fundal roşu, urlând lozinci în difuzoare, speriind maimuțele, porumbeii şi turiştii săraci cu duhul. Ghidul ne-a asigurat că zilele regelui sunt numărate, că demostrațiile de stradă, încăierările, bombele aruncate în moschei şi temple sunt absolut inofensive pentru turişti şi ne-a implorat să răspândim vestea frumuseții Nepalului şi să mai trecem pe acolo. O țară complet dependentă de turism. Cineva din grup a spus că în India şi Nepal comunismul ar fi poate benefic, afirmație care mi-a dat fiori. China e la doi paşi, dincolo de Himalaia, cu forța ei imensă, cu progresul ei fără margini, cu religiile şi vechea cultură bine sufocate, cu flacăra olimpică care se plimbă acum mândră de colo-colo şi care cu siguranță că nu e cauza fierbințelii şi-a poluării din zonă.
De când m-am intors din India mă simt bântuit de cele văzute şi mai ales de cele pe care ştiu că încă nu le-am văzut şi nu le-am înțeles. Sunt sigur
c-am să mă întorc acolo. Voiam neapărat să ajung în India înainte ca aceasta să sufere schimbarea impusă de globalizarea mondială, pornită să uniformizeze totul cu tăvălugul ei civilizator. Acum m-am liniştit. Sunt convins că pentru încă foarte mulți ani India va rămâne aşa cum e, cu templele şi palatele ei, cu furnicarul ei uman învățat să supraviețuiuască, cu praful şi cu vacile ei sfinte, ca un ic ciudat înfipt în coasta unei lumi scăpate de sub control.
ADRIAN SÂNGEORZAN