Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
Iisus sau provocarea prin moarte. Convorbiri inițiatice. Paris 1989-2009, de Mioara Cremene, Editura Vinea, 2011, 236 pagini
Dacă limita dintre exo- şi ezoterism devine acum din ce în ce mai ezitantă – sau aşa pare, pentru necunoscători – câte o carte ne îngăduie să aruncăm o privire spre zone obscure şi controversate ale cunoaşterii, fie că este vorba, la limită, de istoria ideilor, fie că este vorba de Cunoaşterea revelată sau transmisă strict marilor inițiați: „există în Tibet, la ora actuală, în lamaseria din Hemis, ca şi la mănăstirea din Lhassa, manuscrise originale care relatează călătoria unui anume Isa (e numele lui Iisus): «...Cînd Isa a ajuns la vârsta de treisprezece ani, a părăsit în taină casa părinților săi, a ieşit din Ierusalim şi a luat drumul Sindhului (Indiei), cu o caravană de neguțători.» Şi comportamentul lui când a reapărut în Palestina nu a fost, de fapt, acela al unui călugăr budist? Un călugăr budist itinerant?”
Tabla de materii a cărții este extrem de „ofertantă”: Iisus sau provocarea prin moarte; Iisus şi femeile (cu referire, ambele, la sus-numita Isa din Hemis – n.n.); Viață şi moarte în tradițiile româneşti: coliva; Considerații asupra stării de pelerinaj; Kabbala şi Cabala creştină; A doua primire masonică a marchizului de Condorcet; Kazarii; Note cu privire la originalul Declarației Drepturilor Omului şi Cetățenului; A fost sau nu francmason Ludovic XVI?; Din istoria Revoluției Franceze: Doamna Helvetius şi comorile de la Auteuil; Câteva note despre războaiele femeilor; William Ockham şi nominalismul; Lucian Blaga, poet al transcendenței; Timpul inițiaților; Viața dramatică şi intrarea în adormire a Ordinului Cavalerilor Templieri; Procesul Templierilor; Câteva reflecții asupra puterilor ascunse ale oamenilor.
Prefața este scrisă de Octavian Soviany, care remarcă: „Cea mai spectaculoasă (dar şi cea mai puțin sustenabilă) dintre ipotezele vehiculate de Mioara Cremene (preluată aceasta din cartea lui Daniel Masse, Enigma lui Iisus) este însă aceea că părintele pământesc al Mântuitorului nu ar fi fost bătrânul Iosif, ci Iuda din Gamala – «un erou evreu care, pretinzând îndreptățit tronul Israelului, a devenit căpetenia unei răscoale împotriva recensământului din anul 6 şi a fost răstignit de romani». Desigur, asemenea puncte de vedere sunt greu de acceptat de către creştinul obişnuit, care se încrede pe deplin în cuvântul Bisericii, dar, înainte de a fi respinse ca blasfemii (deşi nu alterează cu nimic sensul profund al învățăturilor hristice), ele pot fi examinate o clipă fără încrâncenare, întrebându-ne dacă nu cumva în textul evanghelic sensul simbolic prevalează asupra celui literal, paternitatea atribuită lui Iosif având tocmai o asemenea încărcătură simbolică, ea desemnând poate nu o persoană, ci o întreagă categorie umană, aşa cum se întâmplă adesea în paginile Vechiului şi Noului Testament, unde numele de Israel, bunăoară, pe care îl primeşte Iacov după înfruntarea cu îngerul, ajunge în cele din urmă să desemneze poporul evreu în totalitate.
Cu acelaşi spirit polemic, dar fără maliție sau înfumurare, amendează Mioara Cremene şi locurile comune ale istoriografiei profane.”
Traducerea din limba franceză îi aparține Magdalenei Popescu Bedrosian.
țara transformată-n vânt, de Michael Astner, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 124 pagini
„Cuțitul identitar cu două tăişuri” are muchii detectabile prin ultrasunete. „O carte puternică – pentru cine e sensibil la ultrasunete”, aşa se pronunță O. Nimigean despre cea de-a doua carte a lui Michael Astner, sas din Sibiu (n. 1961, la Apoldu de Sus), ajuns reprezentant de frunte şi de inimă al poeziei contemporane din Iaşi. Un poet al timpului său&Co., cum spune şi Tilman Spreckelsen în „Die Zeit” (da, chiar „Die Ziet”!), independent față de bariere de limbă, dar nu şi față de contorsionista-istorie.
Timpul – nu vreun spațiu, nu vreo limbă ori vreun limbaj – este prezent sub diverse chipuri în fiecare poem aproape, ca tradiție apropriată sau, dimpotrivă, extirpată prin mancurtizare: (moartea căprioarei nu-i un vis/ şi nici o poezie scrisă de Nicolae Labiş)// limba de lemn, pendul între golul din cap/ şi neantul din suflet, bate ceas de ceas/ în toaca trecutului şi indică oră de oră/ că moartea-i vie si se plimbă tenace/ prin curțile mancurților.” (odă scurtă pentru limba de lemn)
Mețeriaşii: foae cu mîini, de Răzvan Supuran (coord.), Casa de pariuri literare, seria Etnografie, colecția Eseu, 2011, 114 pagini
Şi, când credeam că jur-împrejur sunt numai facturiere şi facturi, am descoperit o oază cu mâini: manufacturierii. Există şi Asociația Ordinul Manufactu-rierilor, pusă la cale cam de aceiaşi oa-meni din Muzeul Țăranului Român (MȚR) care publică revista tematică „Mețeriaşii” şi ale căror articole sunt antologate în acest volum: Şerban Anghelescu, Călin Torsan, Cosmin Manolache, Ciprian Manolache, Răz-van Supuran, care este şi coordonator. Nu doar foaia are mâini întinse spre noi, ci şi invers, noi întindem mâinile spre a face/ a manufactura mai întâi pasta de hârtie, apoi hârtia manuală, apoi chiar publicația ca atare, prin îmbinarea tehnicilor tradiționale de tipar cu cele industriale.
Cred că Irina Nicolau tare s-ar fi bucurat să vadă ce „mețeriaşi” au ieşit din mâna ei. Volumul include articole din 12 numere ale publicației, plus – în final – „O samă de cuvinte” scrise de „sluga voastră îngerească”, Şerban Anghelescu. De fapt, despre asta este vorba în carte, despre slujire: despre mână, despre hârtie şi despre modul în care ele – sau cuvintele adiacente lor – ne slujesc noă. Sau noo, în noosferă.
pe datorie, de T.S. Khasis, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 114 pagini
M-aş fi temut că țin să se clasicizeze şi mai ales să se auto-clasicizeze cu orice preț, pariind oricât. Dar nu-i aşa. Chiar dacă se recomandă între ei, nume care acum 10 ani nu existau, devenirea lor poetică este incontestabilă.
O lume aproape fără anotimpuri, plată, fără mize sau colțuri, o lume în care visatu’ şi crezutu’ au credit zero, au devenit nişte avortoni dintr-o altă eră, la care nu te mai gândeşti – nici cu durere, nici cu duioşie. Şi te refugiezi în acea mecanică de zi cu zi ulterioară scalpării, când vulnerabilitatea ajunge superpozabilă împietririi: „şi-i cît pe-aci să/ trăiesc ceva plauzibil/ deschizînd uşa/ pe ballad medley// deşi sînt de-o oră-n grădină/ şi cîinele aleargă printre răsaduri/ dînd din coadă cu acea bucurie/ care-i doar a cîinilor. noi, omule,/ visăm şi credem./ fragmente de granit cu aripioare –/ totul imprimat ca-ntr-o imagine a libertății/ (oameni graşi intrînd la abc// ieşind terminați de la cinematograf/ bătrînei discutînd despre monocluri/ tot ceea ce ai putea dărui vecinei de bloc)/ sînt aşezat pe-un butuc, îmi aleg o melodie// şi modulez ca de la amvonul bisericii din radna./ pe un ton plin de încredere, de încredere –/ fiecare merită ceva consolator pe lumea asta:/ un sul de hîrtie igienică, un animal de casă/ ori o pară tăiată-n două în miezul verii –/ şi-i singurul moment bun din întreaga zi/ legătura cu o superforță./ abia cînd ies la suprafață şi rămîn la suprafață...// so, m-am ridicat din pat, am fluierat,/ am făcut o baie & mi-am ras mustața –/ apoi am mîncat/ şi nimic nu m-a împiedicat să mestec, să înghit.”
Prefața volumului îi aparține lui Oanei Cătălina Ninu, iar recomandările de pe ultima copertă – lui Vasile Leac.
instituția moartă a poştei, de Ionuț Chiva, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 78 pagini
(În)depărtarea este înghițită de. Ba nu mai este deloc înghițită, dacă este oprit poştalionul şi/sau gândul ce îl mâna, pe vremea când distanțele se măsurau în „poşte” sau acum, chiar acum: „timpul n-a fost o temă care să te prindă. tu mai mult cu imposibilitatea/ comunicării şi cu moartea tu cu filosofiile viscerale”. Distanța până la Unter den Linden, până la marea Belgiei sau până la amintirile cu apuka sunt măsurate cu bocancul vânăt al inimii: „o, suflet al meu,/ ce te roade despre ce vrei să cînți cu sunete dezarticulate?/ ce te fute noaptea cînd adorm// mizantropia şi celelalte reflexe culturale care ne caracterizează?/ despre ce încerci să spui tu ceva şi tot ce aud sînt doar scîncete?/ vorbeşte frumoaso, amărîto, care-i problema ta/ de ce activezi bocancul din piept aiurea?/ te preocupă felul în care// suferința inteligentă (care-i frumusețe interioară)/ devine orbitoare perfectă strălucitoare/ frumusețe a chipului? de asta îți vine să urli atunci cînd o vezi?/ asta vrei tu, o, suflet al meu?/ elegii vrei tu noaptea, vaco?/ (eşti o zdreanță)// o, suflet al meu,/ «se întîmplă ceva afară sau se întîmplă ceva înăuntru?»/ o, suflet al meu, mă tem că ne vom întoarce la primele lecții, la basics:/ 1. anii (noştri) fac şi ei ce pot şi încearcă sub «un cer negru, plin de speranță»/ 2. între mine şi tine, suflet al meu,/ e necesară disjuncția (altfel mintea ştii şi tu)/ 3. concluziile (atunci cînd se pot trage)/ au un rost al lor relativ bine definit./ 4. marea din belgia/ (cînd noi stăm puțin depărtați unul de celălalt la malul mării)// vînătă sexi metalică rece plină de sînge chiar/ (ce ne costă să spunem şi asta?)/ nu este un peisaj este ritm şi ritmul, o, suflet al meu...”. Prefața volumului îi aparține lui Cosmin Ciotloş.
rezervația, de Cristina Ispas, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 102 pagini
Un verb în fiecare vers, cam ca pe mess – eventual indicativul prezent al cotidianului (preapocaliptic, of course, că aşa e trendy). Cu foarte mici excepții. Cum ar fi (hidrogen sulfurat): „pe culoarul nostru/ sunt fotografii cu mai mulți oameni politici români/şi străini// lângă automatul de cafea, într-un loc mai ferit,/ sunt numai fotografii cu ceauşescu/ poartă căciula lui neagră de miel/ şi face cu mâna// la doi/ nadia comăneci lavinia miloşevici şi cătălina ponor/ planează liniştite deasupra arenelor/ hagi tocmai a tras cu sete într-un balon// la etajul cu resurse umane/ un bărbat în jur de patruzeci/ trece grăbit pe lângă mine/ pe piept îi atârnă o insectă gigantică/ cu obiectivul îndreptat înainte/ fără să salute, dispare în spatele unei uşi/ aici nu sunt fotografii/ o altă uşă se deschide/ şi o femeie intră pe culoar într-o fustă plisată/ vine în direcția mea, cu o cafetieră murdară în brațe/ dispar, la timp// cu volumul dat la maxim în căşti/ degetele îmi înțepenesc pe tastatură/ şi nu mai răspund la comenzi/ lucrez o ştire despre pădurile/ care la un moment dat au devenit mlaştini/ care au devenit hidrogen sulfurat/ care au devenit marea neagră/ care într-o zi va exploda.”
Gata!
Gata de tot!
Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989, de Ana Selejan, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2011, 220 pagini
În siajul volumului Trădarea intelectualilor şi, de fapt, a întregii sale opere deja conturate (şi unice, se pare!), Ana Selejan se opreşte de data asta asupra unor diarişti care au fost, de multe ori, în hipocentrul totalitarismului comunist (deceniile 5, 6, 7 ale secolului deja trecut), creatori de „cultură în sens unic”, nu doar ca sintagmă: Miron Radu Paraschivescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Victor Felea, Mihai Beniuc, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius, Petre Solomon – zece la număr, aşadar. Este variabilă în cazul celor zece măsura oportunismului, a discernamântului abolit în fața interesului imediat sau a „idealurilor pure” (pag. 157) pe care un Sorin Toma le avea la 34 de ani. Dar acesta, chiar şi în memoriile din 2004, ne spune răspicat: „Decepția şi căința pentru erorile săvârşite nu implică renegarea idealurilor pure ale tinereții.”
În Jurnalul unui cobai, al MRP-ului recent sărbătorit – nu-i aşa?! – la centenar, găsim nuanțări de tot felul: „Dintre toți tinerii pe care i-am cunoscut, cel mai profund antipatic (deşi talentat) mi-este Baconsky”; „În studiourile noastre care înghit miliarde (...), nepricepuți ca Novicov, Nicolae Bellu, Asia Moraru, diletanți ca Dinu Negreanu, duşmani deschişi ca Marietta Sadova, îşi fac veacul şi mendrele în scaunele de răspundere ale acestui departament”; „Ridicula Maria Banuş, oportunistă şi penibilă, s-a apucat să-l modifice pe Shakespeare, în Hamlet. La schimbarea gărzii din primele tablouri, când replica este: «Trăiască regele!», nefericita de Banuş, lipsită şi de decență, şi de un elementar bun simț, a pus pe româneşte: «Trăiască republica!». E poeta oficială a UFDR-ului! Halal poetă!”; „De ce s-o fi mulțumind Răutu să aibă Ciceroni şi Stanei când poate avea, la un preț egal, pe Blaga sau Barbu?”.
În altă parte, Nina Cassian, reflectând după un sfert de secol (în august 1977) la ecourile uneia dintre cărțile ei din obsedantul deceniu: „Ce cuprindea, de fapt, acest volum Horea nu mai este singur? (...) Circa douăzeci şi patru de poezii (unele poeme ceva mai lungi), toate, bineînțeles, cu temă şi adresă precisă: împotriva războiului, a bancherilor din Wall Street, a persecutării comuniştilor de pretutindeni, pentru electrificare, pentru Stalin şi Gheorghiu-Dej, pentru pace, pentru arta angajată etc. Cea mai proastă dintre piesele cărții este La Tractorul Roşu într-o seară, imitație perfect izbutită după Baconsky, în stilul care i-a adus faimă şi elogii, mie însă numai hulă... Dacă o strofă de-a mea putea suna aşa: Toamna rupe frunza din copaci/ A rămas pădurea costelivă/ Pe covoare foşnitoare calci/ În gospodăria colectivă, la Baconsky, versurile sunau astfel: Doarme Irinuca şi visează/ pe instructorul de la Partid sau Roata morii bate apa-n stiv/ Vitele se strâng la colectiv. Versurile acestea groteşti, dar caracteristice poeziilor lui din acea perioadă, se rezumau la expunerea nudă a unor date din cronica vremii (...) şi astfel tipul de poezie practicat de Baconsky era deosebit de agreat de conducerea culturală şi, în special, de Traian Şelmaru, de a cărui protecție autorul s-a bucurat, în ciuda protestelor periodice ale unor colegi de breaslă.”
Cerul dintr-un plic (Poveste de filmat/ film de povestit), de Adrian-Christian Kuciuk, Librarium Haemus, 2011, 76 pagini
Despre o fărâmă de nemurire este vorba, nu mai mare decât un grăunte de sare, despre modul cum „partea decedată se restrânge”, despre „ziua de cerul meu”, despre cerul primit în plic (cer aidoma celui din ziua naşterii fiecăruia). Cer filmat, cum-necum, de un Amator dornic să aibă oameni în jurul lui, chiar dacă îi atrage printr-un act artistic la limita farsei (sau a visului), prin inventarea&predarea acestui miraculos plic cum altul nu-i. Un Amator a cărui soră este chiar moartea: „credința mea parcă slăbeşte, se tulbură, se umple de îndoieli, când n-am oameni sau pete de oameni în jur. Nu sunt făcut pentru pustie, îmi trebuie neapărat prezența unor necredincioşi, sau, cel mai bine: a unor nehotărâți, devorați de pragmatism, ca să redevin eu, aşa cum m-ai plămădit, Doamne... Am plecat, îți scriu din altă parte. Nu uita: fără inspirație, respirăm degeaba...” Şi fără vis, fireşte, fratele geamăn al inspirației: „Visul a insistat cu mare măiestrie să se înrădăcineze în mine, dar şi eu în el – şi acum e aproape imposibil să ştim dacă este vorba de frântura unui vis, a unui text, a unui film, sau a vieții mele.”
Sarea pământului, lumina lumii, gena nemuririi. „Dragostea şi biletul” care fac ca nici măcar anul naşterii să nu mai conteze, asta o ştiu până şi copiii: „Dar ți-am zis de o mie de ori, tataie: nu anul contează.”
Coperta volumului este realizată după o lucrare a Juliei Maria Kycyku.
Jurnal interior, de Yioryi Vrana (George Vrana), Editura Oscar Print, 2011, 106 pagini
Cu nostalgia Pindului şi a mării, cu apologia drumului („argonaut pe marea interioară” este al doilea nume al autorului, de fapt), cu acestea şi cu multe altele cucereşte George Vrana. Născut în 1965 la Constanța, dintr-o veche familie aromână, pentru care cuvântul (zboru, cum i se spune) nu era numai la mare cinste, ci devenea o problemă de conştiință, ba chiar de viață şi de moarte, de supraviețuire prin spirit şi credință: „În locul în care cândva a fost proprietatea bunicilor, astăzi nu poți desluşi nici o urmă. Chiar configurația locului este schimbată. Marea este în continuare prezentă, dar este închisă într-un golf ce adăposteşte bărci şi vaporaşe de agrement.
Comuniştii, după ce inițial au făcut sediul I.A.S-ului în locul proprietății noastre, au demolat casa, inclusiv grajdurile ce aveau dimensiuni foarte mari şi au «urbanizat» zona, construind blocuri cu aspect de ghetto.
Câte istorii, câte fapte, câte poveşti au rămas pecetluite în jurnalul pierdut al bunicului meu? (...) Limbile tari ale bunicului meu erau evident armâna şi greaca. La armânii pindeni, avdil’eați şi pirvul’eați, aşa cum erau bunicii mei, aceste limbi constituiau moştenirea, cu deosebirea că limba armânească era limba sufletului, limba secretă mai presus de orice limbă, limba ce trebuia să fie transmisă în mod special. Îmi amintesc cuvintele bunicului, ce mi-au rămas adânc încrustate în memorie, pe care mi le-a transmis atât de hotărât, prin viu grai: «si zburăşti armâneaşti!» («să vorbeşti armâneşte/ aromâneşte!»).
(...) Limba greacă şi cultura greacă făceau parte în mod organic din viața şi identitatea lor, în schimb limba armânească reprezenta identitatea secretă. Exista o adevărată conştiință a acestei identități secrete şi o adevărată forță de a o afirma. Interesant este că această identitate era afirmată cu putere nu în raport cu ceilalți, cu xe?il’i (străinii), ci cu ei înşişi. În acelaşi timp, praxea/ educația ce mi-a fost dată în copilărie a inclus şi o conştiință aristocratică a excelenței pe care trebuie să o actualizăm. Praxea a avut o importanță deosebită şi la armânii fărşiroți din partea mamei, în această praxi se regăsea o adevărată obsesie etică: «noi nu himu di cumțido, noi avemu nâmuzi, ti?ie, zboru» (noi nu suntem oricum, noi avem demnitate, cinste, cuvânt). Toată această praxi era o exigență fată de noi înşine. Riscul neactualizării unei astfel de educații era chiar pierderea moştenirii, căderea din starea de excelență la care ai fost chemat.”
România aproximativă, de Mihail Gălățanu, Editura Vinea, 2011, 106 pagini
Patria de care nu scapi, chiar dacă ții să te faci că nu o vezi. Nu o vezi, dar o penetrezi – „Te apăr şi te penetrez, patria mea”, că doar s-au schimbat registrele poetice de pe vremea eternului „Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc.” Este un challenge, dacă nu o crasă inconştiență, nu-i aşa?!, să scrii poezie patriotică (bună) în țara lui Mitică – „(Transmisiune în direct): Da, România aproximativă. România jumătăților de măsură./ România din gură/ în gură. România, cu jumătate de gură./ România care aburcă sarici în spate. Munți de sare/ în spinare. Dar ce zic io, nu munți, ci ocne întregi.// România transmisă în direct, minut cu minut, secundă/ cu secundă. România livrată la Ciofliceni, la Rovinari,/ în mici gări din Ardeal. România revelată. Sechestrată./ România ascunsă.// De-aşa vremi se-nvredniciră hronicarii şi rapsozii./ Dormind în lucerna & şezînd în bozii./ Şi vorbind în dodii. Veacul nostru îl beliră/ saltimbancii./ şi aprozii./ Înecat în zațul prozii.// O cafea zgrumțuroasă e țara mea.// Ce-ți doresc io ție, dulce Românie,/ în care-şi lasă politicienii/ dîra lor zilnică de onanie./ Obligatorie./ Bala lor de melc,/ Încleştată pe gură./ În pelteaua lor. Peste prospețimea vieții,/ ei răstoarnă o haldă de zgură. O răs-/ tălmăcesc. Şi aşază,/ în locul Ierusalimului ceresc, / Ierusalimul lor, pămîntesc./ Pîngăresc./ Pingelesc.// (Doldora de vise) Cu aproximație. România care nu se împarte/ exact/ tuturor. Care dă cu rest. România inegală, dar/ doldora de vise, dîrdorind de idealuri, întotdeauna,/ cînd a fost nevoie, neamul nostru şi-a găsit călăuzitorul./ Hărăzit. Beau suc, mănînc saramură, joc tenis cu piciorul// România se vede într-un glob miraculos. Într-un glob/ fermecat, în care globul îşi contemplă odorul. Deformat./ În care se reflectă, într-o altă/ lume. Într-o Românie/ aproape perfectă./ Aşa îi pot profeți – eu – viitorul.”
Dacă limita dintre exo- şi ezoterism devine acum din ce în ce mai ezitantă – sau aşa pare, pentru necunoscători – câte o carte ne îngăduie să aruncăm o privire spre zone obscure şi controversate ale cunoaşterii, fie că este vorba, la limită, de istoria ideilor, fie că este vorba de Cunoaşterea revelată sau transmisă strict marilor inițiați: „există în Tibet, la ora actuală, în lamaseria din Hemis, ca şi la mănăstirea din Lhassa, manuscrise originale care relatează călătoria unui anume Isa (e numele lui Iisus): «...Cînd Isa a ajuns la vârsta de treisprezece ani, a părăsit în taină casa părinților săi, a ieşit din Ierusalim şi a luat drumul Sindhului (Indiei), cu o caravană de neguțători.» Şi comportamentul lui când a reapărut în Palestina nu a fost, de fapt, acela al unui călugăr budist? Un călugăr budist itinerant?”
Tabla de materii a cărții este extrem de „ofertantă”: Iisus sau provocarea prin moarte; Iisus şi femeile (cu referire, ambele, la sus-numita Isa din Hemis – n.n.); Viață şi moarte în tradițiile româneşti: coliva; Considerații asupra stării de pelerinaj; Kabbala şi Cabala creştină; A doua primire masonică a marchizului de Condorcet; Kazarii; Note cu privire la originalul Declarației Drepturilor Omului şi Cetățenului; A fost sau nu francmason Ludovic XVI?; Din istoria Revoluției Franceze: Doamna Helvetius şi comorile de la Auteuil; Câteva note despre războaiele femeilor; William Ockham şi nominalismul; Lucian Blaga, poet al transcendenței; Timpul inițiaților; Viața dramatică şi intrarea în adormire a Ordinului Cavalerilor Templieri; Procesul Templierilor; Câteva reflecții asupra puterilor ascunse ale oamenilor.
Prefața este scrisă de Octavian Soviany, care remarcă: „Cea mai spectaculoasă (dar şi cea mai puțin sustenabilă) dintre ipotezele vehiculate de Mioara Cremene (preluată aceasta din cartea lui Daniel Masse, Enigma lui Iisus) este însă aceea că părintele pământesc al Mântuitorului nu ar fi fost bătrânul Iosif, ci Iuda din Gamala – «un erou evreu care, pretinzând îndreptățit tronul Israelului, a devenit căpetenia unei răscoale împotriva recensământului din anul 6 şi a fost răstignit de romani». Desigur, asemenea puncte de vedere sunt greu de acceptat de către creştinul obişnuit, care se încrede pe deplin în cuvântul Bisericii, dar, înainte de a fi respinse ca blasfemii (deşi nu alterează cu nimic sensul profund al învățăturilor hristice), ele pot fi examinate o clipă fără încrâncenare, întrebându-ne dacă nu cumva în textul evanghelic sensul simbolic prevalează asupra celui literal, paternitatea atribuită lui Iosif având tocmai o asemenea încărcătură simbolică, ea desemnând poate nu o persoană, ci o întreagă categorie umană, aşa cum se întâmplă adesea în paginile Vechiului şi Noului Testament, unde numele de Israel, bunăoară, pe care îl primeşte Iacov după înfruntarea cu îngerul, ajunge în cele din urmă să desemneze poporul evreu în totalitate.
Cu acelaşi spirit polemic, dar fără maliție sau înfumurare, amendează Mioara Cremene şi locurile comune ale istoriografiei profane.”
Traducerea din limba franceză îi aparține Magdalenei Popescu Bedrosian.
țara transformată-n vânt, de Michael Astner, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 124 pagini
„Cuțitul identitar cu două tăişuri” are muchii detectabile prin ultrasunete. „O carte puternică – pentru cine e sensibil la ultrasunete”, aşa se pronunță O. Nimigean despre cea de-a doua carte a lui Michael Astner, sas din Sibiu (n. 1961, la Apoldu de Sus), ajuns reprezentant de frunte şi de inimă al poeziei contemporane din Iaşi. Un poet al timpului său&Co., cum spune şi Tilman Spreckelsen în „Die Zeit” (da, chiar „Die Ziet”!), independent față de bariere de limbă, dar nu şi față de contorsionista-istorie.
Timpul – nu vreun spațiu, nu vreo limbă ori vreun limbaj – este prezent sub diverse chipuri în fiecare poem aproape, ca tradiție apropriată sau, dimpotrivă, extirpată prin mancurtizare: (moartea căprioarei nu-i un vis/ şi nici o poezie scrisă de Nicolae Labiş)// limba de lemn, pendul între golul din cap/ şi neantul din suflet, bate ceas de ceas/ în toaca trecutului şi indică oră de oră/ că moartea-i vie si se plimbă tenace/ prin curțile mancurților.” (odă scurtă pentru limba de lemn)
Mețeriaşii: foae cu mîini, de Răzvan Supuran (coord.), Casa de pariuri literare, seria Etnografie, colecția Eseu, 2011, 114 pagini
Şi, când credeam că jur-împrejur sunt numai facturiere şi facturi, am descoperit o oază cu mâini: manufacturierii. Există şi Asociația Ordinul Manufactu-rierilor, pusă la cale cam de aceiaşi oa-meni din Muzeul Țăranului Român (MȚR) care publică revista tematică „Mețeriaşii” şi ale căror articole sunt antologate în acest volum: Şerban Anghelescu, Călin Torsan, Cosmin Manolache, Ciprian Manolache, Răz-van Supuran, care este şi coordonator. Nu doar foaia are mâini întinse spre noi, ci şi invers, noi întindem mâinile spre a face/ a manufactura mai întâi pasta de hârtie, apoi hârtia manuală, apoi chiar publicația ca atare, prin îmbinarea tehnicilor tradiționale de tipar cu cele industriale.
Cred că Irina Nicolau tare s-ar fi bucurat să vadă ce „mețeriaşi” au ieşit din mâna ei. Volumul include articole din 12 numere ale publicației, plus – în final – „O samă de cuvinte” scrise de „sluga voastră îngerească”, Şerban Anghelescu. De fapt, despre asta este vorba în carte, despre slujire: despre mână, despre hârtie şi despre modul în care ele – sau cuvintele adiacente lor – ne slujesc noă. Sau noo, în noosferă.
pe datorie, de T.S. Khasis, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 114 pagini
M-aş fi temut că țin să se clasicizeze şi mai ales să se auto-clasicizeze cu orice preț, pariind oricât. Dar nu-i aşa. Chiar dacă se recomandă între ei, nume care acum 10 ani nu existau, devenirea lor poetică este incontestabilă.
O lume aproape fără anotimpuri, plată, fără mize sau colțuri, o lume în care visatu’ şi crezutu’ au credit zero, au devenit nişte avortoni dintr-o altă eră, la care nu te mai gândeşti – nici cu durere, nici cu duioşie. Şi te refugiezi în acea mecanică de zi cu zi ulterioară scalpării, când vulnerabilitatea ajunge superpozabilă împietririi: „şi-i cît pe-aci să/ trăiesc ceva plauzibil/ deschizînd uşa/ pe ballad medley// deşi sînt de-o oră-n grădină/ şi cîinele aleargă printre răsaduri/ dînd din coadă cu acea bucurie/ care-i doar a cîinilor. noi, omule,/ visăm şi credem./ fragmente de granit cu aripioare –/ totul imprimat ca-ntr-o imagine a libertății/ (oameni graşi intrînd la abc// ieşind terminați de la cinematograf/ bătrînei discutînd despre monocluri/ tot ceea ce ai putea dărui vecinei de bloc)/ sînt aşezat pe-un butuc, îmi aleg o melodie// şi modulez ca de la amvonul bisericii din radna./ pe un ton plin de încredere, de încredere –/ fiecare merită ceva consolator pe lumea asta:/ un sul de hîrtie igienică, un animal de casă/ ori o pară tăiată-n două în miezul verii –/ şi-i singurul moment bun din întreaga zi/ legătura cu o superforță./ abia cînd ies la suprafață şi rămîn la suprafață...// so, m-am ridicat din pat, am fluierat,/ am făcut o baie & mi-am ras mustața –/ apoi am mîncat/ şi nimic nu m-a împiedicat să mestec, să înghit.”
Prefața volumului îi aparține lui Oanei Cătălina Ninu, iar recomandările de pe ultima copertă – lui Vasile Leac.
instituția moartă a poştei, de Ionuț Chiva, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 78 pagini
(În)depărtarea este înghițită de. Ba nu mai este deloc înghițită, dacă este oprit poştalionul şi/sau gândul ce îl mâna, pe vremea când distanțele se măsurau în „poşte” sau acum, chiar acum: „timpul n-a fost o temă care să te prindă. tu mai mult cu imposibilitatea/ comunicării şi cu moartea tu cu filosofiile viscerale”. Distanța până la Unter den Linden, până la marea Belgiei sau până la amintirile cu apuka sunt măsurate cu bocancul vânăt al inimii: „o, suflet al meu,/ ce te roade despre ce vrei să cînți cu sunete dezarticulate?/ ce te fute noaptea cînd adorm// mizantropia şi celelalte reflexe culturale care ne caracterizează?/ despre ce încerci să spui tu ceva şi tot ce aud sînt doar scîncete?/ vorbeşte frumoaso, amărîto, care-i problema ta/ de ce activezi bocancul din piept aiurea?/ te preocupă felul în care// suferința inteligentă (care-i frumusețe interioară)/ devine orbitoare perfectă strălucitoare/ frumusețe a chipului? de asta îți vine să urli atunci cînd o vezi?/ asta vrei tu, o, suflet al meu?/ elegii vrei tu noaptea, vaco?/ (eşti o zdreanță)// o, suflet al meu,/ «se întîmplă ceva afară sau se întîmplă ceva înăuntru?»/ o, suflet al meu, mă tem că ne vom întoarce la primele lecții, la basics:/ 1. anii (noştri) fac şi ei ce pot şi încearcă sub «un cer negru, plin de speranță»/ 2. între mine şi tine, suflet al meu,/ e necesară disjuncția (altfel mintea ştii şi tu)/ 3. concluziile (atunci cînd se pot trage)/ au un rost al lor relativ bine definit./ 4. marea din belgia/ (cînd noi stăm puțin depărtați unul de celălalt la malul mării)// vînătă sexi metalică rece plină de sînge chiar/ (ce ne costă să spunem şi asta?)/ nu este un peisaj este ritm şi ritmul, o, suflet al meu...”. Prefața volumului îi aparține lui Cosmin Ciotloş.
rezervația, de Cristina Ispas, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, 2011, 102 pagini
Un verb în fiecare vers, cam ca pe mess – eventual indicativul prezent al cotidianului (preapocaliptic, of course, că aşa e trendy). Cu foarte mici excepții. Cum ar fi (hidrogen sulfurat): „pe culoarul nostru/ sunt fotografii cu mai mulți oameni politici români/şi străini// lângă automatul de cafea, într-un loc mai ferit,/ sunt numai fotografii cu ceauşescu/ poartă căciula lui neagră de miel/ şi face cu mâna// la doi/ nadia comăneci lavinia miloşevici şi cătălina ponor/ planează liniştite deasupra arenelor/ hagi tocmai a tras cu sete într-un balon// la etajul cu resurse umane/ un bărbat în jur de patruzeci/ trece grăbit pe lângă mine/ pe piept îi atârnă o insectă gigantică/ cu obiectivul îndreptat înainte/ fără să salute, dispare în spatele unei uşi/ aici nu sunt fotografii/ o altă uşă se deschide/ şi o femeie intră pe culoar într-o fustă plisată/ vine în direcția mea, cu o cafetieră murdară în brațe/ dispar, la timp// cu volumul dat la maxim în căşti/ degetele îmi înțepenesc pe tastatură/ şi nu mai răspund la comenzi/ lucrez o ştire despre pădurile/ care la un moment dat au devenit mlaştini/ care au devenit hidrogen sulfurat/ care au devenit marea neagră/ care într-o zi va exploda.”
Gata!
Gata de tot!
Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989, de Ana Selejan, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2011, 220 pagini
În siajul volumului Trădarea intelectualilor şi, de fapt, a întregii sale opere deja conturate (şi unice, se pare!), Ana Selejan se opreşte de data asta asupra unor diarişti care au fost, de multe ori, în hipocentrul totalitarismului comunist (deceniile 5, 6, 7 ale secolului deja trecut), creatori de „cultură în sens unic”, nu doar ca sintagmă: Miron Radu Paraschivescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Victor Felea, Mihai Beniuc, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius, Petre Solomon – zece la număr, aşadar. Este variabilă în cazul celor zece măsura oportunismului, a discernamântului abolit în fața interesului imediat sau a „idealurilor pure” (pag. 157) pe care un Sorin Toma le avea la 34 de ani. Dar acesta, chiar şi în memoriile din 2004, ne spune răspicat: „Decepția şi căința pentru erorile săvârşite nu implică renegarea idealurilor pure ale tinereții.”
În Jurnalul unui cobai, al MRP-ului recent sărbătorit – nu-i aşa?! – la centenar, găsim nuanțări de tot felul: „Dintre toți tinerii pe care i-am cunoscut, cel mai profund antipatic (deşi talentat) mi-este Baconsky”; „În studiourile noastre care înghit miliarde (...), nepricepuți ca Novicov, Nicolae Bellu, Asia Moraru, diletanți ca Dinu Negreanu, duşmani deschişi ca Marietta Sadova, îşi fac veacul şi mendrele în scaunele de răspundere ale acestui departament”; „Ridicula Maria Banuş, oportunistă şi penibilă, s-a apucat să-l modifice pe Shakespeare, în Hamlet. La schimbarea gărzii din primele tablouri, când replica este: «Trăiască regele!», nefericita de Banuş, lipsită şi de decență, şi de un elementar bun simț, a pus pe româneşte: «Trăiască republica!». E poeta oficială a UFDR-ului! Halal poetă!”; „De ce s-o fi mulțumind Răutu să aibă Ciceroni şi Stanei când poate avea, la un preț egal, pe Blaga sau Barbu?”.
În altă parte, Nina Cassian, reflectând după un sfert de secol (în august 1977) la ecourile uneia dintre cărțile ei din obsedantul deceniu: „Ce cuprindea, de fapt, acest volum Horea nu mai este singur? (...) Circa douăzeci şi patru de poezii (unele poeme ceva mai lungi), toate, bineînțeles, cu temă şi adresă precisă: împotriva războiului, a bancherilor din Wall Street, a persecutării comuniştilor de pretutindeni, pentru electrificare, pentru Stalin şi Gheorghiu-Dej, pentru pace, pentru arta angajată etc. Cea mai proastă dintre piesele cărții este La Tractorul Roşu într-o seară, imitație perfect izbutită după Baconsky, în stilul care i-a adus faimă şi elogii, mie însă numai hulă... Dacă o strofă de-a mea putea suna aşa: Toamna rupe frunza din copaci/ A rămas pădurea costelivă/ Pe covoare foşnitoare calci/ În gospodăria colectivă, la Baconsky, versurile sunau astfel: Doarme Irinuca şi visează/ pe instructorul de la Partid sau Roata morii bate apa-n stiv/ Vitele se strâng la colectiv. Versurile acestea groteşti, dar caracteristice poeziilor lui din acea perioadă, se rezumau la expunerea nudă a unor date din cronica vremii (...) şi astfel tipul de poezie practicat de Baconsky era deosebit de agreat de conducerea culturală şi, în special, de Traian Şelmaru, de a cărui protecție autorul s-a bucurat, în ciuda protestelor periodice ale unor colegi de breaslă.”
Cerul dintr-un plic (Poveste de filmat/ film de povestit), de Adrian-Christian Kuciuk, Librarium Haemus, 2011, 76 pagini
Despre o fărâmă de nemurire este vorba, nu mai mare decât un grăunte de sare, despre modul cum „partea decedată se restrânge”, despre „ziua de cerul meu”, despre cerul primit în plic (cer aidoma celui din ziua naşterii fiecăruia). Cer filmat, cum-necum, de un Amator dornic să aibă oameni în jurul lui, chiar dacă îi atrage printr-un act artistic la limita farsei (sau a visului), prin inventarea&predarea acestui miraculos plic cum altul nu-i. Un Amator a cărui soră este chiar moartea: „credința mea parcă slăbeşte, se tulbură, se umple de îndoieli, când n-am oameni sau pete de oameni în jur. Nu sunt făcut pentru pustie, îmi trebuie neapărat prezența unor necredincioşi, sau, cel mai bine: a unor nehotărâți, devorați de pragmatism, ca să redevin eu, aşa cum m-ai plămădit, Doamne... Am plecat, îți scriu din altă parte. Nu uita: fără inspirație, respirăm degeaba...” Şi fără vis, fireşte, fratele geamăn al inspirației: „Visul a insistat cu mare măiestrie să se înrădăcineze în mine, dar şi eu în el – şi acum e aproape imposibil să ştim dacă este vorba de frântura unui vis, a unui text, a unui film, sau a vieții mele.”
Sarea pământului, lumina lumii, gena nemuririi. „Dragostea şi biletul” care fac ca nici măcar anul naşterii să nu mai conteze, asta o ştiu până şi copiii: „Dar ți-am zis de o mie de ori, tataie: nu anul contează.”
Coperta volumului este realizată după o lucrare a Juliei Maria Kycyku.
Jurnal interior, de Yioryi Vrana (George Vrana), Editura Oscar Print, 2011, 106 pagini
Cu nostalgia Pindului şi a mării, cu apologia drumului („argonaut pe marea interioară” este al doilea nume al autorului, de fapt), cu acestea şi cu multe altele cucereşte George Vrana. Născut în 1965 la Constanța, dintr-o veche familie aromână, pentru care cuvântul (zboru, cum i se spune) nu era numai la mare cinste, ci devenea o problemă de conştiință, ba chiar de viață şi de moarte, de supraviețuire prin spirit şi credință: „În locul în care cândva a fost proprietatea bunicilor, astăzi nu poți desluşi nici o urmă. Chiar configurația locului este schimbată. Marea este în continuare prezentă, dar este închisă într-un golf ce adăposteşte bărci şi vaporaşe de agrement.
Comuniştii, după ce inițial au făcut sediul I.A.S-ului în locul proprietății noastre, au demolat casa, inclusiv grajdurile ce aveau dimensiuni foarte mari şi au «urbanizat» zona, construind blocuri cu aspect de ghetto.
Câte istorii, câte fapte, câte poveşti au rămas pecetluite în jurnalul pierdut al bunicului meu? (...) Limbile tari ale bunicului meu erau evident armâna şi greaca. La armânii pindeni, avdil’eați şi pirvul’eați, aşa cum erau bunicii mei, aceste limbi constituiau moştenirea, cu deosebirea că limba armânească era limba sufletului, limba secretă mai presus de orice limbă, limba ce trebuia să fie transmisă în mod special. Îmi amintesc cuvintele bunicului, ce mi-au rămas adânc încrustate în memorie, pe care mi le-a transmis atât de hotărât, prin viu grai: «si zburăşti armâneaşti!» («să vorbeşti armâneşte/ aromâneşte!»).
(...) Limba greacă şi cultura greacă făceau parte în mod organic din viața şi identitatea lor, în schimb limba armânească reprezenta identitatea secretă. Exista o adevărată conştiință a acestei identități secrete şi o adevărată forță de a o afirma. Interesant este că această identitate era afirmată cu putere nu în raport cu ceilalți, cu xe?il’i (străinii), ci cu ei înşişi. În acelaşi timp, praxea/ educația ce mi-a fost dată în copilărie a inclus şi o conştiință aristocratică a excelenței pe care trebuie să o actualizăm. Praxea a avut o importanță deosebită şi la armânii fărşiroți din partea mamei, în această praxi se regăsea o adevărată obsesie etică: «noi nu himu di cumțido, noi avemu nâmuzi, ti?ie, zboru» (noi nu suntem oricum, noi avem demnitate, cinste, cuvânt). Toată această praxi era o exigență fată de noi înşine. Riscul neactualizării unei astfel de educații era chiar pierderea moştenirii, căderea din starea de excelență la care ai fost chemat.”
România aproximativă, de Mihail Gălățanu, Editura Vinea, 2011, 106 pagini
Patria de care nu scapi, chiar dacă ții să te faci că nu o vezi. Nu o vezi, dar o penetrezi – „Te apăr şi te penetrez, patria mea”, că doar s-au schimbat registrele poetice de pe vremea eternului „Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc.” Este un challenge, dacă nu o crasă inconştiență, nu-i aşa?!, să scrii poezie patriotică (bună) în țara lui Mitică – „(Transmisiune în direct): Da, România aproximativă. România jumătăților de măsură./ România din gură/ în gură. România, cu jumătate de gură./ România care aburcă sarici în spate. Munți de sare/ în spinare. Dar ce zic io, nu munți, ci ocne întregi.// România transmisă în direct, minut cu minut, secundă/ cu secundă. România livrată la Ciofliceni, la Rovinari,/ în mici gări din Ardeal. România revelată. Sechestrată./ România ascunsă.// De-aşa vremi se-nvredniciră hronicarii şi rapsozii./ Dormind în lucerna & şezînd în bozii./ Şi vorbind în dodii. Veacul nostru îl beliră/ saltimbancii./ şi aprozii./ Înecat în zațul prozii.// O cafea zgrumțuroasă e țara mea.// Ce-ți doresc io ție, dulce Românie,/ în care-şi lasă politicienii/ dîra lor zilnică de onanie./ Obligatorie./ Bala lor de melc,/ Încleştată pe gură./ În pelteaua lor. Peste prospețimea vieții,/ ei răstoarnă o haldă de zgură. O răs-/ tălmăcesc. Şi aşază,/ în locul Ierusalimului ceresc, / Ierusalimul lor, pămîntesc./ Pîngăresc./ Pingelesc.// (Doldora de vise) Cu aproximație. România care nu se împarte/ exact/ tuturor. Care dă cu rest. România inegală, dar/ doldora de vise, dîrdorind de idealuri, întotdeauna,/ cînd a fost nevoie, neamul nostru şi-a găsit călăuzitorul./ Hărăzit. Beau suc, mănînc saramură, joc tenis cu piciorul// România se vede într-un glob miraculos. Într-un glob/ fermecat, în care globul îşi contemplă odorul. Deformat./ În care se reflectă, într-o altă/ lume. Într-o Românie/ aproape perfectă./ Aşa îi pot profeți – eu – viitorul.”