CARAGIALE ÎN EXIL

Se ştie, Caragiale n-a fost expulzat în 1904 printr-un vot al patrioților români din Cameră şi din Senat, sau prin decret, ca revoluționarii paşoptişti exilați de caimacamul Constantin Cantacuzino. Şi nici din înalta voință a regelui Carol I. Aşa ceva n-avea cum să se întîmple, pentru că trăia într-o monarhie constituțională şi pentru că în jurul anului 1900, o lege care să permită expulzarea cetățenilor români din fostele Principate Unite n-a existat. Prin urmare, Caragiale a părăsit din inițiativă proprie România, pentru a se stabili cu familia în Germania, țară în care a şi decedat. „A murit, foarte probabil, a ținut să ne comunice mai tîrziu Paul Zarifopol, în unul din groaznicele accese de tuse tabagică, care, în fiecare noapte, răsunau pînă departe de camera lui de culcare. S-a întîmplat aceasta în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912 [stil nou], în Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstraße, nr. 1“. E drept, la plecare n-a trîntit după el uşa, dimpotrivă, a revenit în țară (inclusiv în Banat şi în Transilvania) ori de cîte ori s-a ivit ocazia. Şi cînd nu s-a ivit, a provocat-o chiar el. În cei peste opt ani de „exil“, de cel puțin douăzeci de ori. Dar atunci de ce a plecat ? Şi de ce tocmai în Germania?
Curios, în timpul regimului „burghezo-moşieresc“, cea dintîi întrebare a fost aproape în întregime ignorată, ocolită sau minimalizată de primii editori, critici sau istorici literari care s-au străduit să reconstituie biografia scriitorului. Mai mult, se poate spune că întrebarea frontală („De ce a plecat Caragiale?“) a fost evitată printr-un bine înscenat artificiu de deturnare logică. Adică prin includerea ei tacită în cea de-a doua întrebare („De ce la Berlin?“). Paul Zarifopol, de exemplu, nu şi-a pus-o ca atare, iar G. Călinescu (sărind şi el peste ea) a considerat în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Bucureşti, 1941) că explicația e de căutat în zona tulbure a eredității: „Funcționează la Caragiale impulsul de migrație al rasei.“ Ca în cazul unor specii de păsări sau de peşti. În treacăt fie spus, impulsul migrației fusese invocat, mai în glumă, mai în serios, de însuşi Caragiale, într-o „cartolină“ trimisă din Budapesta, în august 1911, lui Zarifopol, aşa încît să se poată eventual înțelege că expeditorul face parte din categoria turiştilor care n-au, cum spun nemții, Sitzfleisch: „Stimate domnule Doktor, ai să te miri văzînd de unde primeşti această cartolină ; dar — ai p’țintică răbdare ! — ai să te miri şi mai mult peste două zile văzînd de unde primeşti încă una. / Am fost […] un copil neastîmpărat, sămînță de idriot, vecinic doritor de alte orizonturi.“ Cu cîteva zile mai-nainte, Caragiale fusese cu familia la Travemünde, într-un golf de pe coasta Mării Baltice, frecventat mai ales de vilegiaturişti. Însă de data aceasta, ceea ce anunța „cartolina“ expediată din Budapesta n-avea legătură nici cu turismul, nici cu vilegiatura şi nici cu exilul, ci cu marea sărbătoare organizată la Blaj de Iuliu Maniu (cea cu semicentenarul „ASTREI“ şi cu zborul lui Aurel Vlaicu), la care dramaturgul acceptase să participe alături de alți invitați de onoare, Coşbuc, Goga, Iorga.
Cît priveşte întrebarea propriu-zisă, „De ce a plecat Caragiale?“, abia Şerban Cioculescu a pus problema în termenii ei ceva mai expliciți, şi pentru a o rezolva, tot el s-a concentrat asupra unui prim bilanț al eşecurilor sociale şi profesionale pe care scriitorul le-a înregistrat mai ales în ultimul deceniu al secolulul XIX şi mai ales din „pricina implicațiilor politice ale criticii sale sociale“, considerată de rău-voitori defăimătoare şi antinațională. „În rezumat, constată Şerban Cioculescu în Viața lui I.L. Caragiale (Bucureşti, 1940), pățaniile lui de autor fără public (nici una din cărțile lui, cu excepția Teatrului, nu fusese reeditată), calomniat fără sancțiune [în « afacerea Caion »] şi admonestat de Academie [cu ocazia respingerii candidaturii sale la un premiu], şi de mic funcționar miluit şi ținut departe de treburile publice, au contribuit la ridicarea unui bilanț pasiv de vieață“ şi l-au determinat să ia decizia autoexilării. În Istoria literaturii române moderne (Bucureşti, 1944), Tudor Vinu a rezumat şi mai strîns concluzia la care a ajuns Cioculescu în 1940, pigmentînd-o însă cu o nuanță nouă — „mizantropia“ contractată de dramaturg „după atîtea decepții ale vieții“, dar neafişată.
Dacă scoatem din discuție mizantropia, explicațiile celelalte pot fi acceptate, cu atît mai mult cu cît nici deciziile cele mai tranşante nu sînt luate dintr-un singur motiv. Chiar şi nenea Anghelache, casierul sinucigaş din Inspecțiune, trebuie să fi avut mai multe. Puse cap la cap, ele produc totuşi impresia că esențialul a fost ocolit cu grijă, ca un secret incomod despre care nu se vorbeşte într-o familie pretins onorabilă. Probabil aşa se explică de ce în 1952, cînd, în toiul luptei de clasă şi al campaniei de inseminare forțată a realismului socialist, se împlinea un secol de la naşterea celui care începea să fie „reconsiderat“, Silvian Iosifescu (autorul unei monografii Caragiale de aproape 300 de pagini) a crezut că a venit momentul să politizeze în spirit marxist-leninist expertiza lui Şerban Cioculescu. De vină pentru plecarea din țară a scriitorului, susținea atunci Iosifescu, a fost „orînduirea pe care o demascase în opera sa“ şi „duşmănia arătată permanent […] de oficialitatea culturală burghezo-moşierească“. Pe de altă parte, exilul voluntar a reprezentat „o falsă soluție, provenită dintr-o dezorientare momentană“, pentru că „scriitorul care a ştiut să vadă atît de adînc în realitatea timpului, n-a avut o înțelegere ştiințifică a evoluției societății“. În concluzie, „necunoaşterea marxismului şi abaterile de la ideologia revoluționară a fruntaşilor socialişti de care a fost aproape, a (sic) contribuit […] la multe confuzii în convingerile şi poziția lui Caragiale“.
Indiferent de simplismul acestor deformări teziste, ostilitatea cu care s-a confruntat autorul celor mai tăioase comedii ale repertoriului nostru teatral a fost mult mai întinsă, mai complexă şi mai agresivă decît apare ea în analizele ceva mai vechi, şi chiar dacă nu guvernul, parlamentul sau justiția română sînt cele care să-l fi trimis în exil pe dramaturg, au fost destui cei care au reuşit să i-l provoace, investind în acțiunea lor o energie demnă de o cu totul altă cauză. Într-un articol din Evenimentul literar, reprodus în Scrieri literare (Iaşi, 1895), Ionescu Raicu-Rion (cum semnează de data aceasta autorul) a povestit o scenă care spune totul: „L-am văzut în berăria lui. Nimica nu-mi arăta pe autoriul « Nopției furtunoase », printre chelnerii cari împărțeau bere şi cîrnați cu hrean. Un prieten mi l-a arătat. În timpul cît am stat acolo un bețiv striga mereu : « Mă Iancule! Ieu iubesc tot ce-i romînesc (sic); cine nu-i romîn, mă, să se ducă… ».“
Scena cu bețivul patriot e de pe vremea Berăriei Caragiale/Mihalcea (1893/1894), adică dintr-o epocă în care expulzările de un anumit tip erau la ordinea zilei şi atrăgeau atenția tuturor. Le comentau cu aprindere ziarele, iar ceva mai tîrziu, Constantin Bacalbaşa le-a înregistrat aproape pe toate în Bucureştii de altădată, ca pe nişte evenimente ieşite din comun. Legea care reglementa statutul străinilor din România (căci, „la nevoie“, doar aceştia puteau fi evacuați) fusese adoptată în aprilie 1881, şi în baza ei fuseseră expulzați din țară, în ultimele două decenii ale secolului XIX şi în primii ani ai secolului XX, cîțiva români din Transilvania, angrenați la Bucureşti în activități iredentiste în raport cu Austro-Ungaria, directorul gazetei l’Indépendance Roumaine, pentru că a permis ca în paginile ei să fie relatat un episod care i-a iritat din nou pe vecinii din monarhia K.K., mai mulți evrei „subversivi“ (printre care şi învățatul Moses Gaster), cărora li s-a reproşat fie că au transmis în Anglia (deci străinilor), fie că au răspîndit prin gazetele lor din țară informații tendențioase despre comportamentul românilor din Regat față de alogenii angajați în bătălia pentru obținerea unei decizii de împămîntenire în bloc, sau (altă categorie) cîte un agitator socialist cam prea vocal, de felul bulgarului Cristian Racovski, un revoluționar de profesie.
Ca şi cum toate aceste expulzări n-ar fi fost de ajuns, lor li s-a adăugat, la sfîrşitul secolului XIX, un brusc exod al evreilor din România în America („emigrația pribegilor“), concurat, numai pînă la un punct, de plecarea unor români austro-ungari spre aceeaşi destinație, dar cu intenția de a se întoarce după un timp acasă, pentru a lua viața de la capăt cu dolarii cîştigați acolo („mia şi pogonul“). Cei mai mulți nu s-au mai întors.
De o cu totul altă natură, dar de o şi mai mare notorietate în epocă a fost plecarea din țară a Elenei Văcărescu (însoțită de regina Elisabeta!), după o scurtă şi nefericită logodnă cu prințul Ferdinand, încheiată contrar exigențelor dinastice ale Casei Regale. Nici de data aceasta n-a fost vorba de un decret. În schimb, a fost suficientă replica lui Lascăr Catargiu, adresată regelui Carol I şi devenită apoi celebră : „Aiasta nu se poate, Majestate!“.
Însă mai aproape de Caragiale este cazul filologului evreu Lazăr Şăineanu, care s-a autoexilat la începutul secolului XX şi care, după ce a luat această decizie, a găsit puterea de a-şi continua cariera ştiințifică în Franța. În România, cererea sa de naturalizare a fost fie amînată cu rea intenție, fie respinsă în mai multe rînduri de parlamentari (ba în Comisia de împămîntenire, ba în Cameră, ba în Senat), în ciuda deosebitelor merite ştiințifice ale celui care publicase în 1895 Basmele române…, în 1896, Dicționarul universal al limbei române sau în 1900, Influența orientală asupra limbei şi culturei române. Şi în ciuda faptului că petentul se convertise creştin ortodox.
Oricît de insolită ar putea să pară comparația cu Şăineanu, asemănarea cu ceea ce i s-a întîmplat lui Caragiale este izbitoare, pentru că, în definitiv, ambilor li s-a refuzat împămîntenirea. Cea națională sau cetățenească lui Şăineanu, cea estetică şi socială lui Caragiale. Ca atare, ambii au avut motive serioase să se simtă profund nedreptățiți. În amintirile publicate în Ideea europeană (nr. 29–30, 1920) şi reproduse de Şt. Cazimir în volumul Amintiri despre Caragiale (Bucureşti, 1972), Luca I. Caragiale, fiul dramaturgului, a depus o mărturie edificatoare în acest sens: „L-am auzit, deseori, blestemîndu-şi «meşteşugul ingrat» şi afurisind clipa cînd s-a apucat de literatură. Conştient, în fond, de valoarea lui, rămînea un veşnic jicnit în viață. În anul cînd a împlinit şaizeci de ani, în anul cînd a murit, pînă şi ultima oară mi-a vorbit cu adîncă sinceritate, cu scîrbă şi necaz. Fusese poftit în țară pentru un jubileu al lui de şaizeci de ani, şi răspunsese printr-o scrisoare către prietenii lui [...]. L-am întrebat ce hotărîse şi mi-a răspuns, întunecat, că refuzase. L-am întrebat, mai departe, din ce motive. Atunci a vorbit mult, cu patos şi aproape cu lacrimi în voce. Mi-a povestit toată viața lui. Cum luptase ; cum, hulit de unii, neluat în serios de alții, pus la o parte de toți oamenii influenți, în fine tot ajunsese. Cum, odată celebru, tot nimeni nu lua cuvîntul lui în seamă. [...] Tot atunci mi-a făcut şi bilanțul cîştigurilor lui de autor. În anul cel mai bun rețeta totală era de 2300 lei. Şi a încheiat : « Am muncit o viață întreagă, mi-am cheltuit averea ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui ». Am înțeles că avea dreptate să refuze jubileul şi avea dreptate să trăiască [...] în exilul voluntar de la Berlin.“
În condițiile acestea, este mai mult ca sigur că dacă ar fi fost în situația lui Şăineanu, altfel spus, dacă ar fi trăit ca străin în România şi dacă ar fi cerut să fie încetățenit, Caragiale n-ar fi avut nici o şansă. În cel mai bun caz ar fi fost dus cu vorba, dar în cele din urmă tot ar fi fost respins. Şi asta nu doar cu argumentul bețivului patriot, citat de Raicu Ionescu Rion, ci şi cu acela, identic în fond, la care a făcut recurs Dim. Sturdza, atunci cînd Academia Română a refuzat să-i acorde un premiu pentru volumele Teatru şi Năpasta : „D-l Caragiali să învețe a respecta națiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea !“. Sau, la un alt nivel, cu invocarea broşurii 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, în care cruzimea analizei lui Caragiale ar atinge cote atît de înalte, „ca şi cum n-ar fi [...] vorba de țara sa“ (cum comentează Iorga în Istoria literaturii româneşti contemporane, Bucureşti, vol. I, 1934). Sau, şi mai sigur, în baza unor incriminări de felul celor contabilizate în „referatul de expulzare“ întocmit de N. Davidescu şi publicat în 1935 în Cuvântul liber sub titlul „Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau Inaderența lui la spiritul românesc“, pentru a se produce dovada că avem de a face cu un străin de origine greco-fanariotă, în trecere printr-o țară pentru care n-a avut nici un fel de înțelegere.
Deşi s-a considerat întotdeauna un mare ghinionist, ajutat de noroc, Caragiale le-a luat-o tuturor înainte şi s-a autoexilat în toamna anului 1904 la Berlin. Cum decepțiile acumulate de-a lungul timpului sînt mai vechi, probabil că ar fi făcut-o cu mult mai devreme, dacă ar fi intrat mai repede în posesia cotei sale din „moştenirea Momuloaiei“ (norocul), grevată de tot felul de tranzacții şi rotunjită abia în 1905 cu partea de care dispusese sora lui. Din scrisorile care s-au păstrat şi care au fost publicate mai tîrziu de Ion Breazu sau de Şerban Cioculescu, ştim că lucrul acesta s-ar fi putut întîmpla încă din 1891, cînd dramaturgul ar fi vrut să se aşeze ca profesor de franceză şi română în Transilvania săsească, la Hermannstadt / Sibiu. Sau în 1892, tot în Transilvania, dar de data aceasta la Kronstadt / Braşov, în oraşul de baştină al mamei. Nici la începutul anului 1904, Transilvania austro-maghiară nu era scoasă cu totul din discuție, de vreme ce dintr-o altă scrisoare (publicată de Ion Oarcăsu în revista Steaua, aprilie 1955) aflăm că dramaturgul prospecta posibilitatea de a se stabili la Cluj. Oricum, la începutul secolului XX hotărîrea ar fi fost definitivă, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă la 25 februarie 1901 prietenului său de la Iaşi, Petre Missir. Cu precizarea că pasul decisiv n-ar fi fost făcut în absența unor explicații prealabile : „Eu tot am de gînd să fac o mică publicație înainte de plecarea mea din țară spre a justifica acest pas al meu, despre care mulți mă plictisesc cerîndu-mi desluşiri […].“ De data aceasta, „exilatul“ a procedat în viață exact ca în literatura pe care a scris-o. Ca în nuvela Inspecțiune, de exemplu. De plecat a plecat, dar explicațiile au fost lăsate pe seama curioşilor. Sau pe seama unuia din fiii săi, căruia i-a comunicat o versiune de ultimă oră, dată publicității opt ani mai tîrziu şi luată în serios abia de Şerban Cioculescu peste alți douăzeci de ani.
Prin comparație, total diferită a fost situația altui clasic al literaturii române, Titu Maiorescu, atras în 1876 (pentru el, un adevărat annus horribilis) de ideea unui exil voluntar în America. În cele din urmă, olimpianul Maiorescu n-a plecat. În schimb, în jurnalul său intim, editat şi tradus din limba germană mai întîi de I. Rădulescu-Pogoneanu şi apoi de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, a lăsat un bruion (datat „13/25 Jänner“) cu proiecte şi socoteli financiare referitoare la viitorul fiicei sale, Livia, şi al soției, Clara, de care urma să se despartă, iar la începutul lunii martie a notat alte cîteva detalii referitoare la amploarea crizei sufleteşti prin care trecea: „1/13 März 1876. Mir geht allerlei durch den Kopf : bald meine Frau getrennt von mir leben lassen in einer anderen Stadt, bald nach America fliehen, zeitweise auch mich umbringen“ (în traducerea lui Rădulescu-Pogoneanu : „1/13 Martie 1876. Îmi trec prin minte tot felul de gînduri: ba să las pe nevastă-mea să trăiască despărțită de mine, într-un alt oraş; ba să mă refugiez în America, uneori chiar să-mi iau viața“). E drept, nici Maiorescu nu ne-a oferit explicații complete. Dar a consemnat măcar cîteva într-un jurnal care a devenit public.
Şi mai clar este cazul poetului Alexandru Macedonski. Considerat de mai toți „un om mort“, dar un „mort“ boicotat, insultat şi chiar agresat fizic după brutala epigramă din 1883, adresată lui Eminescu („nechibzuita epigramă care-i devine fatală“, spune Adrian Marino în monografia sa din 1966), Macedonski a plecat la Paris, unde a rămas din vara anului 1884, pînă în februarie 1885, adică doar atîta timp cît i-au permis mijloacele financiare. Indiferent de durată, în cazul lui Macedonski drumul de la o cauză evidentă (epigrama), pînă la un efect pe măsură (expatrierea voluntară), a fost cît se poate de direct, şi explicația cît se poate de clară. Iar dacă ne gîndim la eforturile continue pe care le-a făcut pentru a se realiza ca scriitor în Franța, am avea dreptul să ne întrebăm dacă s-ar mai fi întors vreodată în țară, în cazul în care ar fi dispus şi el de o moştenire ca a Momuloaiei.

Cea de-a doua întrebare pusă în legătură cu I.L. Caragiale („De ce în Germania?“ şi nu în Franța sau în Italia, de exemplu) s-a bucurat de o cu totul altă atenție din partea aceloraşi critici şi istorici literari care au evitat s-o pună clar pe prima („De ce a plecat?“) şi, în consecință, să răspundă la ea explicit.
De data aceasta, Zarifopol este cel care a enumerat motivele cele mai convingătoare. Cînd s-au împlinit douăzeci de ani de la moartea dramaturgului, editorul, şi nu de puține ori confidentul său din anii petrecuți în Germania, a publicat în Adevărul literar şi artistic un articol („Caragiale pe scurt“, reeditat de Al. Săndulescu în 1971) în care chestiunea a fost tranşată în termeni categorici : „S-a întrebat adesea lumea noastră de ce se aşezase Caragiale în Berlin? Din trebuință de ordine şi de confort, pot spune eu, după cîte am auzit de la dînsul. Confortul era deplin, şi, pe atunci, mai ieftin mult decît în oricare alt oraş mare european, inclusiv Bucureştiul. Iar ordinea îl încînta pe Caragiale, pur şi simplu. În adevăr, gospodăria prusiană, publică şi particulară, trebuia să fie ca un delicios răsfăț omului care îmbătrînise în o țară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.“
În Istoria literaturii române…, Călinescu a formulat un punct de vedere asemănător, reuşind, ca de atîtea alte ori, să lase impresia că a transformat o chestiune complicată într-una extrem de simplă. Aproape o bagatelă : „De ce s-a stabilit Caragiale la Berlin? Lucrul n-ar avea nevoie de vreo explicație şi poate că nu e chiar aşa de ciudat cum se arată la întîia vedere. Omul are peste cincizeci de ani, a trăit o viață strîmtorat, vrea în fine să ia puțin aer european. E la mijloc şi puțină sperietură de oriental şi se constată, prin chiar alegerea țării şi oraşului, că pe scriitor îl atrage latura confortabilă a vieții, civilizația.“ În linii mari, Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu au aderat şi ei la explicațiile lui Zarifopol, însă cu două-trei trăsături de condei în plus: ipohondria („Într-o apreciabilă măsură ipohondru, [Caragiale] se temea de toate epidemiile, împotriva cărora serviciul nostru sanitar se dovedea neputincios“) la Cioculescu, sau posibilitatea de a-şi oferi în Germania mari plăceri artistice („mai cu seamă muzicale“) la Tudor Vianu.
Ce s-ar mai putea adăuga?
Poate faptul că, odată hotărît să plece, într-o epocă în care centrul de greutate al activității politice (şi mai ales economice) româneşti se deplasa spre Mitteleuropa teutonică (nu spre Franța !), iar „germanizarea“ României avansa cu paşi rapizi, în ciuda opoziției aprige a francofililor, Caragiale şi-a putut pune încă cel puțin două probleme de egală importanță. Cea dintîi: studiile şcolare şi universitare ale celor trei copii (Mateiu, de aproape douăzeci de ani, Luca, de peste unsprezece şi Ecaterina, de peste zece, în noiembrie 1904), în acord cu spiritul timpului. Cea de-a doua : problema continuării carierei sale literare acolo unde nu era cu totul necunoscut. Adică în spațiul de cultură germano-austriac. Şi asta pentru că în timp ce în Franța, după cîțiva ani de tatonări, unul dintre teatrele pariziene îi refuza în 1902 o traducere a dramei Năpasta, iar dramaturgul André de Lorde i-o plagia în 1903 (sub titlul l’Idiot, pe scena Teatrului de l’Odéon), aceeaşi piesă (intitulată cînd Das Unheil, cînd Anca) îi era pusă în scenă în 1895/1896 la Cernăuți, în 1902 la Berlin şi în 1903 la Nürnberg.
De altfel, în ultimul deceniu al secolului XIX, proza lui Caragiale începea să pătrundă şi ea în zona de interes a cititorilor de limbă germană. În 1891, Romänische Revue, scoasă de Cornelius Diaconovici la Viena şi Budapesta, îi publicase Eine Osterfackel (O făclie de Paşte), aceeaşi nuvelă, intitulată de data aceasta Eine Osterkerze, apăruse în 1892 la Stuttgart, în colecția de literatură internațională Bibliothek der fremden Zungen, şi fusese urmată în 1896 de nuvela Păcat… (S?nde…), într-unul dintre numerele revistei Aus fremden Zungen, o publicație îngrijită tot la Stuttgart de Joseph Kürschner, autorul unor cunoscute dicționare ale scriitorilor sau oamenilor de ştiință din Germania, actualizate pînă astăzi sub titulatura K?rschners Kalender. Iar un an mai tîrziu, în 1897, celebra „Philipp Reclams Universal-Bibliothek“ din Leipzig (un fel de „Bibliotecă Pentru Toți“ a nemților, inaugurată în 1867 cu Faust I al lui Goethe) îi edita un întreg volum de 95 de pagini, intitulat Sünde… und andere Novellen und Skizzen şi reeditat cel puțin încă o dată în anii imediat următori.
Pentru ca un astfel de proiect să prindă viață nu lipseau nici legăturile cu doi-trei traducători de încredere, între care mai ales Adolf Last şi Mite Kremnitz.
După cum se vede, terenul era pregătit, cu atît mai mult cu cît încă din noiembrie/decembrie 1889, G.I. Ionescu-Gion vorbea într-o „Cronică teatrală“ din Românul, citată de Marin Bucur în Opera vieții. O biografie a lui I.L. Caragiale (vol. I, Bucureşti, 1989), despre cele dintîi semne de „celebritate internațională“ a dramaturgului, ivite odată cu montarea Scrisorii pierdute „pe scena lui Deutsches sau Volks-Theater la Berlin“.
Din păcate, pînă la urmă lucrul acesta nu s-a întîmplat. Cu tot interesul pe care i l-a arătat romanistul Gustav Weigand, Caragiale n-a făcut carieră literară acolo unde s-a exilat voluntar. În schimb, din Germania, prozatorul a înzestrat literatura română cu două dintre marile ei bijuterii, concepute măcar parțial în stil Sezession (dar un Sezession balcanic) : nuvela Kir Ianulea şi povestirea Calul dracului. La care a adăugat, în calitate de analist disident (sau de răsculat), eseul politic 1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Tradusă de Mite Kremnitz, după unii, de Hermann Kienzl (un berlinez „din cercul doamnei Mitte Kremnitz“, cum notează Paul Zarifopol) sau chiar de Zarifopol, după alții, partea întîi a acestui mesaj incendiar a fost publicată în ziarul vienez Die Zeit, unde a fost atribuită unui patriot român („Rumänien, wie es ist. Von einem rumänischen Patrioten“). După care o broşură cu întregul text originar a fost difuzată în Regat şi a fost primită cu acelaşi interes cu care românii au ascultat postul de radio „Europa Liberă“ în anii regimului comunist, dacă e să ne luăm fie şi numai după tirajul ei total de peste 10.000 de exemplare.
Şi încă ceva. La motivele invocate pentru a răspunde la ambele întrebări („De ce a plecat Caragiale ?“ şi „De ce la Berlin ?“), Georgeta Ene a mai adăugat încă unul de toată frumusețea, într-un volum intitulat Caragiale în Berlin (Bucureşti, 1992): scriitorul ar fi fost trimis în Germania (nu se ştie exact de către cine) în misiune secretă. Şi ceva mai precis : ca agent al „frontului din umbră pro-unionist“, însărcinat să transmită „de la Berlin la Bucureşti, la Palat, ori la Budapesta şi Arad (către Comitetul director al P.N.R.), informații privind « pulsul » subteran al atitudinii cercurilor parlamentare (şi poate şi austriece, emanînd de la cancelaria lui Franz-Ferdinand) față de revendicările românilor din Imperiul austro-ungar“. Cu alte cuvinte, n-am avea de a face cu un autoexilat nemulțumit, plecat în cautarea unui trai mai liniştit şi mai comod pe alte meleaguri (cum crede toată lumea), ci dimpotrivă, cu un patriot angajat, care a fost de acord să joace în străinătate rolul periculos de agent acoperit al ocultei pro-unioniste din România. Care într-adevăr a existat.
Că legăturile lui Caragiale cu mediile politice sau diplomatice din Germania au fost nule (între altele şi pentru că dramaturgul nu avea decît extrem de puține cunoştințe de limbă germană), contează mai puțin în pledoaria din 1992. La nevoie, spionul ar fi putut folosi franceza, pe care o stăpînea la perfecție. Mai important este însă altceva. Pe cît de evidentă e legătura acestei noi ipoteze cu teoriile conspiraționiste la modă în România după 1989 (nici Eminescu n-a fost scutit de ele), pe atît de puțin convingătoare sînt „probele“ aduse în discuție (scrisori pline de apropouri interpretate într-un singur fel, persoane suspectate din principiu, călătorii şi întîlniri de tot felul, privite şi ele cu suspiciune) şi legate neapărat de gesticulația, dar mai ales de acțiunea pro-unionistă din Regat sau din Transilvania, reală şi în general cunoscută. Oricît de numeroase ar fi „dovezile“ din această categorie, ele nu pot ține locul documentului sau al mărturiei credibile, cîtă vreme n-au cum depăşi puterea de convingere aproximativă pe care o au bănuielile. Ca de exemplu, următoarea scrisoare (presupus cifrată) trimisă în ianuarie 1907 lui Paul Zarifopol şi citată pentru că ar ascunde nişte dezvăluiri „senzaționale dar secrete, accesibile numai“ destinatarului : „În Viena am pătimit frig de 23o sub 0, aşa că am stat închişi toată ziua şi seara în birt. M-ai priceput? rezultatul — foarte convenabil — nimic regretabil.“
Pînă la apariția dovezilor propriu-zise, care nu pot fi excluse aprioric (chiar dacă, odată cu trecerea timpului, şansele ca ele să iasă la iveală scad), e cam puțin. În aşteptarea lor, rămîne să medităm la sănătoasa teorie a unuia dintre cele mai pitoreşti personaje ale comediilor lui Caragiale: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee ; a intrat la o idee ? fandacsia e gata ; ei ! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie.“
Oricum ar fi, greu de explicat rămîne faptul că presupusa activitate clandestină, desfăşurată de Caragiale în favoarea unei mari idei patriotice, n-a fost scoasă la lumină (fie şi numai în parte) de către cei care ar fi trebuit s-o cunoască, nici măcar atunci cînd acuzațiile de inaderență la tot ceea ce e românesc, aduse expatriatului, au început să întreacă măsura. În cazul lui Constantin Stere, de exemplu, considerat şi el cînd patriot, cînd trădător, mărturiile că liberalii l-au trimis în misiune în Basarabia țaristă, înainte de Unire, există. În plus, strategia la care recurg spionii, ca să nu atragă atenția asupra lor şi ca să fie confundați cu cei pe care îi spionează, este cameleonismul. De aceea, în loc să expedieze scrisori pline de aluzii suspecte şi să participe la tot felul de întruniri publice, la care să facă declarații pro-unioniste de natură să-i compromită misiunea, presupusul agent ar fi trebuit să se camufleze cu mare grijă, afişîndu-se în orice împrejurare dacă nu ca adversar vehement al unionismului, atunci măcar ca partizan înfocat al unei alianțe cît mai solide cu Austria (desigur, numai de formă). Sau măcar să fie mai discret.

Şi totuşi, să fi întreținut Caragiale, mai ales la Berlin, legături secrete cu o bine pusă la punct „rețea de spioni“, din care să fi făcut parte alți cîțiva agenți acoperiți, dar decişi să se ia la trîntă cu ditamai Imperiul habsburgic? Ca odinioară oamenii de încredere ai lui „Galibardi“, ieşiți din bogata fantezie social-politică a Conului Leonida? Adică „ăi mai prima, aleşi pe sprînceană“? Între aceştia, hiperinteligentul Paul Zarifopol (care ştia atîtea, dar n-a suflat un cuvînt), bătăiosul Barbu Delavrancea, în realitate, Ştefan-Ştefănescu (mare admirator al Franței şi al francezilor, în detrimentul nemților considerați „stup’pizi“, „ridiculi“ şi lipsiți de talent nu numai pentru îmbîcseala arhitectonică din centrul imperial al Berlinului, dar şi pentru bucătăria lor primitivă), harnicul, însă prudentul Dimitrie Gusti („membru al Cercului criminaliştilor moderni“, cu utile conexiuni în mediile universitare germane), ardeleanul Horia Petra-Petrescu („aus Kronstadt / Siebenbürgen“ !), înarmat cu un alibi perfect (travaliul la o teză de doctorat despre Caragiale) şi, de ce nu, tînăra şi talentata pianistă Cella Delavrancea, ca fiind cea mai puțin suspectă?
Şi dacă tot ne-am decis să avansăm pe această pistă, să nu ne sfiim să luăm în evidență toate ipotezele! Chiar dacă rezultatul ar fi să fie o construcție contrafactuală, în genul anumitor filme S.F. sau al unor romane.
Aşadar, n-ar fi deloc exclus ca fermecătoarea Mite Kremnitz (nom de guerre : George Allan !), care a trăit ani buni în România (peste douăzeci), unde a sucit capul multor bărbați importanți, să fi fost racolată de mult timp de către anti-unionişti, şi odată întoarsă în Germania, să fi primit misiunea de a se „ocupa“ de vechea ei cunoştință din Bucureşti. Asta ar explica multe! De pildă, ar explica de ce în timpul Marelui Război, Hermann Kienzle a manipulat pînă la stridență comedia O scrisoare pierdută, transformînd-o într-un text propagandistic anti-românesc pe care, dînd de înțeles că l-a scris împreună cu Mite Kremnitz (decedată în 1916), l-a publicat în 1917 la München şi Berlin sub titlul Die Kammerwahl. Eine rumänische Zustandsburleske in vier Akten. Într-un amănunțit studiu consacrat acestui caz („Caragiale und die antirumänische deutsche Propaganda im ersten Weltkrieg“, în volumul Hugo Meltzl und die Anfänge der Komparatistik, Stuttgart, 2005), romanistul Klaus Heitmann a demontat pînă la ultimul şurub maniera în care criticismul autorului Scrisorii pierdute a fost transformat într-o sursă de „mărturii“ despre halul de descompunere în care ar fi ajuns România : „Caragiale, der Satiriker und unnachsichtige Kritiker der eigenen Nation, wird ein Jahr nach dem Kriegseintritt Rumäniens auf der Seite der Entente gegen ?sterreich-Ungarn und Deutschland instrumentalisiert als Kronzeuge und Anklage gegen den neuen Feind, als Lieferant von Belegen f?r Verderbnis und Fäulnis in seinem Land“ („La un an de la intrarea României în război, de partea Antantei şi împotriva Austro-Ungariei şi a Germaniei, satiricul Caragiale, un critic necruțător al proprei națiuni, va fi instrumentalizat ca martor principal şi ca acuzator împotriva noului duşman, ca sursă a unor dovezi referitoare la corupția şi la descompunerea din țara sa.“).
Exclusă n-ar fi nici posibilitatea ca Şerban Cioculescu, mare admirator al dramaturgului, să fi ajuns în 1940 la o concluzie greşită (preluată fără spirit critic de toți ceilalți istorici literari), iar opreliştile despre care s-a vorbit atîta să nu fi fost altceva decît un mit întreținut de însuşi Caragiale. Asta ar explica foarte bine şi de ce întrebarea directă („De ce a plecat?“) n-a fost pusă decît relativ tîrziu. Pentru că, mult timp, ea n-avea de ce să fie pusă. Mai limpede: majoritatea copleşitoare a contemporanilor lui Caragiale n-avea cum să vadă în el şi în literatura lui ceea ce vedem noi astăzi, ca să-i dea atunci ceea ce îi dăm noi acum. Astăzi e viceversa. Pentru o majoritate covîrşitoare, Caragiale este un scriitor clasic, dublat de un genial inovator, ba chiar „cel mai inteligent om din România“ (cum proclama la un moment dat P.P. Carp, un minoritar), în timp ce doar cîțiva critici sau istorici literari (actuala minoritate) continuă să creadă că am avea de a face cu un diletant lipsit de conştiință estetică, dacă nu chiar cu un fel de soitar, care scriind D-ale Carnavalului ne-a pricopsit cu „o comedie cu, despre, pentru şi quasi de un mitocan“ (cum susține I. Negoițescu în istoria sa literară din 1991). Dar nu e curios? În timp ce majoritatea de azi e la nivelul minorității de ieri (un Maiorescu, un Carp, ba chiar un Lovinescu, convins şi el în cele din urmă de valoarea şi de complexitatea literaturii lui Caragiale), minoritatea gîndeşte ca majoritatea de pe vremuri!
În orice caz, din extrem de bogat informata biografie pe care a publicat-o Marin Bucur (vol. II, Bucureşti, 1994), rezultă că tocmai în anii în care le declara tuturor că are de gînd să plece din România, Caragiale n-ar fi avut de ce să se plîngă. Dimpotrivă, au existat şi atunci cîțiva „minoritari“ care l-au prețuit cum se cuvine! Casa Şcoalelor i-a plătit aproape 8.000 de lei (o sumă mai mult decît considerabilă) pentru o carte de popularizare a istoriei, cu scene din trecutul poporului român (Patria şi Neamul), propusă chiar de scriitor, dar nedepusă vreodată pe masa beneficiarului. În aceeaşi perioadă, Petre Grădişteanu, noul director al Teatrului Național, i-a reintrodus în repertoriu două comedii şi i-a acordat pentru ele un avans de 1.000 de lei. Puțin mai tîrziu, acelaşi Grădişteanu i-a comandat (şi premiat substanțial) colajul dramaturgic intitulat 100 de ani, iar în 1899, Carol I l-a distins cu Ordinul „Coroana României“, în baza unui referat întocmit de… Dim. Sturdza. Şi asta după ce tot M.S. Regele binevoise să-i acorde în septembrie 1888, „pentru meritele sale artistice, Steaua României în gradul I de cavaler“. Tot meritele artistice ale scriitorului au fost avute în vedere şi de prietenii care în februarie 1901 i-au omagiat cu mare fast, la Ateneu, cei 25 de ani de activitate literară. Sigur, n-au participat toți care ar fi trebuit să participe, dar cărui alt mare clasic, începînd cu Eminescu, i s-a arătat în timpul vieții o prețuire la fel de mare? Pe scurt, cel tîrziu la sfîrşitul secolului XIX, scriitorul era considerat un autentic VIP, cît timp ghidul-nomenclator al protipendadei bucureştene (Tout Bucarest. Almanach du High-Life) îl înregistra în ediția din 1898, împreună cu „M-me Carageali, née Burelli“, iar la începutul secolului XX, ancheta unei reviste din Bucureşti, care dorea să ierarhizeze popularitatea celor mai reprezentative personalități ale momentului, indiferent de domeniul lor de activitate, îl plasa pe locul al treilea, după Take Ionescu şi Delavrancea. De unde s-ar putea deduce că nu desconsiderarea şi persecuția generalizată l-au determinat pe dramaturg să ia calea „exilului voluntar“, ci un cu totul alt motiv.
N-ar trebui pierdut din vedere nici faptul că, abia stabilit în Berlin, Caragiale şi-a tot mutat locuința de colo-colo, ca şi cum ar fi vrut să scape de ceva sau de cineva. Din octombrie 1904, în cartierul Wilmersdorf, pe Nachodstraße 18. Din ianuarie 1905, pe Preußische-Straße 10, e drept, în acelaşi cartier. Apoi pe Hohenzollerndamm 3, în Hohenzollernplatz 4 şi din nou pe Hohenzollerndamm, dar de data aceasta la nr. 12. Iar din ianuarie 1910, pe Innsbruckerstraße 1, în cartierul Schöneberg. De cel puțin şase ori, în mai puțin de şase ani! Să fi fost numai o întîmplare (combinată cu „instinctul migrator“)? Şi tot întîmplare să fi fost faptul că în 1906, timp de mai multe luni, celebra dansatoare şi spioană Mata Hari (agenta H 12, executată de francezi în 1917) a locuit şi ea pe aceeaşi stradă, Nachodstraße, pe care a locuit un timp şi Caragiale? Chiar la numărul 18, după unii, sau la numărul 39, după cum susține Fred Kupfermann, biograful ei cel mai bine informat.
De altfel, cum se întîmplă adesea cu spionii, în mai 1909, într-un moment de sinceritate maximă, provocată de o amintire din copilărie, lui Caragiale i-a scăpat porumbelul! S-a dat de gol, fără să vrea, referindu-se mai mult decît elogios, într-un articol memorialistic din Universul („Peste 50 de ani“), la Cuza-Vodă, „primul domn al țărilor unite“, şi mai ales la Unirea cea Mare, încă neîmplinită : „Fiindcă, desigur, scria el încălzit sufleteşte pînă la incandescență, cine gîndeşte că are să scape de asta se amăgeşte ; căci de asta n-are să scape, decît poate atunci cînd Oltul şi Mureşul or să pornească a curge d-a-ndăratele de la vale la deal cătră munții Ciucului, de unde izvorăsc din acelaşi sîn adînc — şi nici atunci !“.
Dacă e aşa, atunci lucrurile se schimbă, şi o scrisoare cum este aceea pe care dramaturgul i-a expediat-o lui Zarifopol la 12/25 aprilie 1906, de la Berlin la Leipzig, ar trebui citită cu alți ochi. Căci ceea ce la prima vedere pare a fi o nevinovată propunere de excursie, programată să aibă loc la un sfîrşit primăvăratic de săptămînă, cu un prieten devotat, reprezintă de fapt planul unei temerare misiuni de spionaj, calculate la minut, şi în care, potrivit instrucțiunilor pe care şeful local al rețelei le transmite (codificat, bineînțeles!) principalului său asociat, „cocoanele şi copilaşii“ n-au ce căuta. Ia să vedem :

„Planul pe care l-am făcut este, pot pentru ca să zic, destul de ingenios — şi adică: Sosim seara, aşteptați de cătră Dv. cu o mică colațiune germînă. Ne culcăm frumuşel, nu prea tîrziu şi nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineața la pont. Lăsăm cocoanele şi copilaşii la Lipsca şi noi plecăm din Thüringer Bhf. la 11 a.m. fixum fix! cătră capitala principatului Reuss branche cadette [adică oraşul Gera]. Sosim cu zugul la 12.14, tocmai la momentul oportun, cînd se serveşte taplitò [table d’hôte]. Dacă mirosul este destul de engageant, ne punem la masă; dacă nu, plecăm cu tramvaiul în zentrum, d’a dreptul la Ratskeller, să-i cercetăm arhivele şi să ne convingem de vechimea documentelor de deosebite fețe. După ce vom aprofunda toate chestiunile respective, vom face o promonată prin acest alt Braşov, unde, nu ştiu de ce, presimt că vom găsi emoțiuni patriotice înălțătoare. După care, poate să avem nevoie de o droşcă, să ne ducă la Bahnhof, să apucăm zugul dela 6.20 spre a fi la Lipsca la 8 seara fixum fix! unde desigur ne vor aştepta cocoanele şi copiii cu o mică colațiune germînă. A doua zi cumpărăm spre amintire cîte ceva. Putem merge la un Tingl Tangl, însă aici incognito“

Curios cum toate aceste detalii atît de elocvente (importante documente de arhivă, consultate pe toate fețele în pivnița unei Primării, spre a fi copiate, „emoțiuni patriotice înălțătoare“, o parolă — „Alt Braşov“ —, strecurată printre rînduri pentru ca destinatarul să priceapă că e vorba de acțiunea „Transilvania Noastră“, curse cu tramvaiul sau cu trăsura, pentru ca eventualii urmăritori să fie pierduți pe drum, şi mai ales un rafinat incognito într-un Café chantant nemțesc — „Tingl Tangl“ —, în care, proaspăt întorşi din misiune, cei doi spioni să poată transmită altora informațiile dobîndite la Gera) au fost trecute cu vederea!
Ba mai mult! Dacă lucrurile stau în felul acesta, şi nu altfel, atunci nici moartea lui Caragiale n-a fost aşa cum ne-a povestit-o Zarifopol. Dar de ce să ne mai mirăm?! Nu i-a spus tot el socrului său, Gherea, ca să-l inducă în eroare: „Cînd te gîndeşti ce strălucit a murit Caragiale!“ ? În realitate, adevărul e cu totul altul. Dibuit în cele din urmă, ingeniosul spion de pe „frontul din umbră pro-unionist“ a pierit de mîna agenților cesaro-crăieşti. Că a fost găsit mort pe stradă, în data de 21 iunie 1912 (stil nou), la căderea nopții, ne-o spune chiar o gazetă nemțească (cotidianul berlinez Vossische Zeitung), într-un articol semnat cîteva zile mai tîrziu de un alt posibil agent acoperit, complice cu victima (sau poate adversar): Adolf Flachs… Sau Flasch… Sau Last. În fine, de traducătorul în limba germană al dramei Năpasta, pomenit şi el de Georgeta Ene în cartea din 1992.
Să nu-ți vină să crezi! Din iunie 1912 şi pînă astăzi s-a scurs un întreg secol, şi în tot acest lung răstimp, adevărul ne-a fost ascuns cu bună ştiință, iar atenția ne-a fost abătută în altă direcție. De Şerban Cioculescu, de Tudor Vianu, de G. Călinescu (activi şi ei în cine ştie ce altă rețea ocultă) şi mai ales de Paul Zarifopol. Dar, la urma urmei, nu e niciodată prea tîrziu să spunem lucrurilor pe nume. Nu-i aşa?