O SCRISOARE PIERDUTĂ, SUB OCHIUL IMPROVIZAT AL PSIHOLOGULUI

O capodoperă inepuizabilă

Capodopera lui I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, se joacă şi astăzi, căci moravurile satirizate de I.L. Caragiale nu au dispărut, ci s-au perpetuat parcă neschimbate de la o epocă la alta. Majoritatea comentatorilor şi exegeților scriitorului au văzut aici explicația perenității şi a succesului de care s-a bucurat comedia ce a depăşit demult centenarul. Dar comedia are şi alte chei, ce explică de ce rezistă la două salturi dintr-un secol în altul, la două schimbări de paradigmă aduse de modernism şi postmodernism. Poate că este şi altă cheie folosită de autor ca să deschidă poarta spre altă zonă, cea a universalității.
Dar în istoria nouă a receptării comediei O scrisoare pierdută două eseuri excepționale au provocat fracturi prin interpretări mai mult decât surprinzătoare: primul îi aparține lui Nicolae Steinhardt publicat în volumul Prin alții spre sine. Eseuri vechi şi noi (Editura Eminescu, Bucureşti, 1988; reeditare în Cartea împărtăşirii, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004), celălalt lui Alexandru Dragomir – „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” din volumul Crase banalități metafizice (Editura Humanitas, Buc., 2008). Cele două perspective, una a credinței creştine, alta a filosofiei, scot la lumină nebănuite resorturi ale capodoperei dramatice. Aşadar comedia continuă să incite...
Am recitit trei exegeze dedicate operei lui I.L. Caragiale, impresionante ca originalitate şi coerență a abordării, apărute în trei decenii succesive: Caragiale şi începuturile teatrului european modern de I. Constantinescu (Editura Minerva, Buc., 1974), Caragiale de V. Fanache (Editura Dacia, 1984, Cluj-Napoca, reeditare 1997) şi Oglinda din Oglindă – Studii despre opera lui I.L. Caragiale de Maria Cap-Bun (Editura Pontica, Constanța, 1998). De aici s-au născut nu doar sugestii binevenite, ci întrebări numeroase.
M-am întrebat prin ce tehnică şi-a construit I.L. Caragiale personajele, încât au declanşat controverse şi dispute, unele chiar din timpul vieții autorului, cum este întrebarea celebră dacă Trahanache ştie de adulterul soției înaintea dezvăluirii făcute de Cațavencu. Cred că principiul esențial este stratificarea. Din acest punct de vedere, investigația realizată de I. Constantinescu privind vechimea personajelor este decisivă şi conduce la o tipologie ce dezvăluie stratul primar al fiecărui tip.
Inventarul alcătuit arată că dramaturgul a păstrat tipuri originare: 1. Servus; 2. Pulcinella (sinteză de Arlechino şi Scapin); 3. Miles Gloriosus sau Il Capitano; 4. Soțul (bărbatul) păcălit; 5. Bărbierul; 6. Senex (bătrânul senil); 7. Mimus secundarum partum (nebunul); 8. „femeile vesele”; 9. Pedagogul; 10. Clovnul, cuplul de clovni. Dar se regăsesc între personajele din O scrisoare pierdută şi alte tipuri ale comediei, în evoluția ei ca specie de la Renaştere la clasicism, de la iluminism la realism, uneori asociate în perechi: cocheta şi primul amorez, stăpânul şi servitorul, senilul şi nebunul.
Inevitabil, analiza tipologiei personajelor ajunge la combinare de criterii ce relevă în final o creație hibridă. Câteva exemple: Tipătescu şi Pristanda reprezintă cuplul stăpân-servitor (cum a demonstrat-o Edgar Papu în eseul dedicat Scrisorii pierdute din volumul Clasicii noştri (Editura Eminescu, Buc., 1977), Farfuridi şi Brânzovenescu perpetuează cuplul de clovni, iar Cetățeanul turmentat transfigurează nebunul venit din afara lumii eroilor.

Tipuri şi temperamente

Dramaturgul recurge la trei operații, ca să construiască panoplia personajelor. Ca primă operație, multiplică un tip, definitoriu pentru epoca scrierii piesei, fără efect repetitiv sau monoton. A doua operație presupune stratificarea în acelaşi personaj a două sau trei tipuri diferite ce par să traverseze istoria speciei. Şi, a treia operație, cu adevărat surprinzătoare: deconstruieşte un anume tip, până îl transformă în opusul său ori inversează cuplul comic consacrat.
Prima operație este evidentă: autorul a multiplicat tipul politicianului, în comedie apar cinci politicieni – Tipătescu şi Trahanache, Farfuridi şi Cațavencu, Dandanache. Fiecare însă ascunde în subteran alt tip sau îl actualizează în relația cu alt personaj. Un foarte bun exemplu oferă Tipătescu: este primul amorez (în relație cu Zoe), stăpânul (în relația cu Pristanda). Alt exemplu convingător aduce Pristanda, reunind trei tipuri diferite, dacă nu chiar patru: servitor şi funcționar, confident şi raisonneur.
A treia operație, mai complicată, se vede numai după analize atente. Cațavencu, şantajist sigur pe sine, ajunge la rândul lui şantajat, când Trahanache a găsit polița falsificată şi el a pierdut scrisoare. Siguranța de sine se transformă în umilință, în locul triumfului mult aşteptat, se trezeşte obligat să conducă manifestația în cinstea unui şantajist mai dur decât el. Triunghiul adulterin cuprinde cuplul ambiguu al păcălitorului păcălit şi al păcălitului păcălitor. Cine păcăleşte şi cine-i păcălit în prietenia celor doi: Tipătescu – Trahanache?
La prima vedere, Tipătescu este păcălitorul: a înşelat încrederea amicului său prin relația adulterină cu Zoe. O privire atentă relevă că el este doar un instrument manevrat abil de Trahanache: de opt ani se complace într-un triunghi conjugal, nu s-a căsătorit şi nu are o familie. Şi atunci, mai curând el este cel păcălit, iar câştigat ies atât Zoe, cu amant tânăr, cât şi Trahanache, care deține astfel control deplin asupra județului şi asupra capriciilor soției. Astfel, prietenia Tipătescu – Trahanache se vede în aparență ca relația păcălitor şi păcălit, dar în esență ei îşi inversează rolurile: Tipătescu-păcălitorul devine cel păcălit, iar păcălitul Trahanache se dovedeşte marele păcălitor.
Există însă şi altă grilă ce relevă originalitatea construcției personajelor. Dacă revenim la cei patru politicieni din oraşul de provincie şi capitală de județ unde se petrece acțiunea, ei pot fi grupați în funcție de generație: Trahanache şi Farfuridi aparțin vechii generații, au făcut politică de cel puțin un sfert de secol, pe când Tipătescu şi Cațavencu reprezintă generația tânără, dornică de ascensiune rapidă, realizată de primul prin protecție feminină şi ajutor prietenesc, plănuită de al doilea pe o cale tot atât de imorală, şantajul.
Cei patru politicieni ilustrează prin reacții şi atitudini cvartetul temperamentelor, mijloc de individualizare pregnantă. De aici se naşte complexitatea personajelor, ce-i scoate din schema comică şi din bidimensionalitatea sau tridimensionalitatea tipologică. Articulații psihologice atât de bine ascunse, că rămân invizibile, sunt manevrate de marele sforar care a fost I.L. Caragiale. O radiografie relevă spectrul trăsăturilor definitorii pentru fiecare, văzut ca temperament, integrat într-un context social sau în ciclul cosmic – fie al zilei, fie al anotimpului.
Deja din scena a patra din primul act, se conturează două temperamente opuse: Tipătescu, prompt în reacții, înfuriindu-se rapid şi violent, ilustrează temperamentul coleric, placidul Trahanache, plin de calm aparține temperamentului flegmatic. Problema care-i preocupă, alegerile, scot în prim-plan doi politicieni aparținând şi ei unor generații diferite, dar ei se diferențiază puternic şi ca natură: tânărul Nae Cațavencu are temperament sangvinic, iar Farfuridi are temperament melancolic. La întrunirea electorală, oratoria etalează diferența de temperament şi de vârstă. Fiecărui personaj i se poate face o fişă a temperamentului.

Colericul Tipătescu

Colericul are ca umoare dominantă bila galbenă, este impulsiv şi pasional, se asociază cu focul, cu amiaza şi vara. La Tipătescu, elementul piric se manifestă prin firea impulsivă şi prin pasionalitatea personajului. Amiaza şi vara se pot citi simbolic ca vârstă: Tipătescu se află la mijlocul vieții, în plenitudinea ascensiunii, care l-a propulsat în vârful ierarhiei sociale ca prefect al județului.
Evoluția lui Tipătescu atestă caracteristicile colericului: extravertit şi excitabil, foarte activ şi reactiv, instabil şi impulsiv. Consumă energie, fie prin implicare entuziastă, fie prin epuizarea, ce duce la căderi nervoase ori chiar depresii. Doreşte să conducă şi să se impună. Biografia lui Tipătescu relevă o asemenea ambiție, când le reaminteşte lui Farfuridi şi lui Brânzovenescu într-o discuție că lui i se datorează organizarea partidului în județ.
În alt context, Trahanache se referă la opt ani de când durează prietenia cu Tipătescu. Se poate reconstitui astfel traseul ambițios al unui tânăr politician dedicat partidului, care profită de atuurile oferite: sprijinul serios al unui politician cu experiență, favorurile soției acestuia. Aşa că nu întârzie recunoaşterea, probată de funcția cea mai importantă, cea de prefect.
Natura extravertită şi excitabilă a colericului reiese din prima scenă: Tipătescu, enervat de atacul lui Cațavencu din ziarul Răcnetul Carpaților, reacționează prin plimbarea agitată în odaie, prin atitudinea indignată, ambele semnalate în didascalii, ca şi prin exclamații şi interogații ce reiau acuzațiile articolului („Eu, vampir, ai?... Caraghioz!”), prin invective la adresa lui Nae Cațavencu („Mişel!”; „Murdar!”). Instabilitatea colericului se vede apoi în rapiditatea cu care se linişteşte şi îl îndeamnă pe Ghiță Pristanda să povestească.
O mostră perfectă a colericului oferă Tipătescu în scena a patra din actul I: Trahanache îi relatează vizita la redacție şi-i reproduce din memorie conținutul scrisorii. Replicile şi reacțiile în crescendo subliniază temperamentul coleric: Tipătescu „fierbe” aşteptând să vadă ce ştie Trahanache, este „turburat rău” când află de scrisoare ca obiect al discuției, se plimbă „înfuriat” după ce aude conținutul, ascultă comentariile tot mai agitat, pregătit de luptă – „cu pumnii încleştați”, se plimbă ca „turbat”, amenință că-l împuşcă pe Cațavencu.
Trahanache îi urmăreşte atent reacțiile şi comentariul prin care-l caracterizează sună ca o parafă pusă temperamentului coleric, care explică resorturile unei personalități în context social: „E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soțietate fără moral şi fără prințip... trebuie să ai şi puțintică diplomație!”
Scena confruntării cu Nae Cațavencu dovedeşte o nouă gradație a stărilor parcurse de un coleric: Tipătescu îşi impune la început atitudine calmă, căutând o tranzacție cu posturile propuse, dar ajunge la furia devastatoare, stările afective se succed cu rapiditate şi se exteriorizează prin gesturi şi mişcări. Replicile aduc repetiții (repetă „Nu!” de trei ori) întărind refuzul, gradația apelativelor jignitoare („Mizerabile!”, „Canalie neruşinată!”, „Mişelule!”) şi culminează prin amenințări – „…ori te ucid ca pe un câine!”, prin atacul violent care-l înspăimântă pe Cațavencu. Dar colericul îşi epuizează rapid energia şi, după scurt timp de reflecție la care-l obligă Zoe, acceptă candidatura lui Cațavencu, încheind negocierea de recuperare a scrisorii pierdute.
Pe tot parcursul acțiunii, Ştefan Tipătescu rămâne prins între două presiuni: superiorii din capitală îi cer să sprijine candidatul decis de la centru, Zoe îl roagă, îl imploră să sprijine candidatura lui Cațavencu. Ambele pretenții îl obligă să-l trădeze pe Farfuridi, candidatul propriului partid. Cele două presiuni nu fac altceva decât să exacerbeze tendințele clasice ale temperamentului coleric: energic şi instabil, impulsiv şi inegal în manifestări, pasional în sentimente şi devotat unei idei ori cauze, dar şi tentat să domine.

Trahanache flegmaticul

Flegmaticul are ca umoare dominantă saliva, îl definesc răbdarea şi calmul imperturbabil, se asociază cu pământul, cu seara şi toamna. În cazul lui Trahanache, elementul teluric se vede în viața rânduită, în soliditate şi pragmatism. Seara şi toamna se pot interpreta tot în cod simbolic ca vârsta personajului, o senectute venerabilă, indicată de sintagma folosită reverențios de ceilalți. Replica stereotipă – „Ai puțintică răbdare!” exprimă perfect viteza de reacție a unui flegmatic. El imprimă alt ritm piesei, contrabalansând impulsivitatea lui Tipătescu.
Dramaturgul a pus în vizibil contrast temperamentele celor doi reacționând la şantajul lui Cațavencu: Trahanache, aflat față în față cu „onorabilul şantajist” consideră scrisoarea o plastografie şi se pregăteşte de contraatac, Tipătescu, aflat față în față cu prietenul înşelat, trece de la emoție la izbucnire violentă. Didascaliile insistă asupra atitudinii şi gesturilor tipice pentru un temperament flegmatic, iar termenul definitoriu pentru Trahanache este aici „placid”.
Flegmaticul rămâne detaşat chiar în momente pline de tensiune, furia lui izbucneşte rar şi cu întârziere. La începutul scenei a treia, Trahanache intră în casa lui Tipătescu venind de la întâlnirea cu Nae Cațavencu şi abia acum izbucneşte în exclamații despre lipsa moralei şi a principiilor în societatea în care trăieşte. Prima intrare în scenă a venerabilului indică un politician cumpătat, care şi-a ținut firea în public, atât la întâlnirea cu un adversar care vrea să-l ia prin surprindere, cât şi pe drumul străbătut de la redacție la prietenul său, aşa că se manifestă doar într-un spațiu ce-i asigură intimitatea.
Cea mai puternică răbufnire se petrece tot într-un cerc familiar, când îi admonestează pe Farfuridi şi Brânzovenesc, temători că se pregăteşte o trădare. El le reaminteşte statutul şi ținuta pretinsă unor stâlpi ai societății: „ce sunteți d-voastră, mă rog? Vagabonți de pe uliță? Nu... zavragii? Nu... căuzaşi? Nu... d-voastră, adică noi, suntem cetățeni, domnule, suntem onorabili...”. De altfel, cei doi politicieni cu fire slabă îl admiră pentru tăria lui şi îl elogiază ca model intangibil pentru ei: „E tare! tare de tot... Solid bărbat.”
Trahanache face demonstrația de amploare a temperamentului flegmatic pe tot parcursul actului al treilea, când reuşeşte, cu minime intervenții, să conducă întrunirea electorală în care cei doi candidați îşi țin discursurile. Ştie prea bine că al treilea candidat, necunoscut, va fi declarat câştigător, dar îi lasă pe Farfuridi şi Cațaavencu să-şi epuizeze energia prin oratorie, aşa încât, trăind şocul în final, când află numele învingătorului, nici măcar prezent, să nu mai aibă resurse pentru o nouă luptă.
Flegmaticul se distinge prin linişte şi tenacitate: Trahanache începe să-l cerceteze discret pe Nae Cațavencu şi descoperă polița falsificată. Meticulos în tot ce face, flegmaticul va căuta să evite surprizele, aşa că, firesc, Trahanache analizează, împreună cu Farfuridi şi Brânzovenescu pe votanții de pe listă şi găseşte strategii pentru a le mări numărul. Şi, nu în ultimul rând, flegmaticul are o putere de muncă remarcabilă. Aşa se explică şi faptul că Trahanche prezidează atât de multe „comitete şi comiții”, că nici măcar el nu le mai ştie numărul.
Trăsăturile din fişa flegmaticului se regăsesc toate în Trahanache: introvertit şi de o mare stabilitate, constant în reacții, calm şi echilibrat, prudent şi ponderat. Flegmaticul leagă cu greu prietenii, dar ele au durată îndelungată – cum o dovedeşte şi mărturia lui Trahanache despre faptul că el şi Tipătescu trăiesc ca frații de opt ani împreună şi confesiunea publică din final că el nu are prefect, ci prieten. Izbucnirile rare, dar în manifestările explozive îl fac de temut, o arată percepția celorlalți care intuiesc potențialul de forță formidabilă a lui Trahanache. Flegmaticul le evită cât poate, apelând mai curând la răbdare şi perseverență, ele îl situează în postura de stăpân al oricărui joc. Iar Trahanache le câştigă pe toate.

Sangvinicul Cațavencu

Sangvinicul stă sub semnul sângelui, ca umoare dominantă şi se asociază cu aerul, are ca timp favorabil dimineața şi primăvară. Fierberea sângelui îl mână pe Nae Cațavencu într-o luptă ce face victime, iar timpul matinal şi augural se poate interpreta ca începutul unei ascensiuni ce se vrea fulminantă. Trăsăturile tipice sangvinice i-au asigurat lui Cațavencu popularitate şi susținere: sociabil, prietenos, are casa deschisă pentru prieteni şi, ca orice extravertit, îşi dezvăluie planurile celor apropiați.
Narațiunea retrospectivă a lui Pristanda care l-a spionat pe Nae Cațavencu în propria casă oferă detalii suficiente pentru o primă schiță de temperament. Ea era prefigurată în detalii din lista de personaje, în care sunt menționate trei ipostaze: avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident-fondator al societății enciclopedice-cooperative Aurora economică română. Toate au relevanță pentru temperamentul lui Nae Cațavencu.
Profesia liberală de avocat era în epocă aproape obligatorie într-o carieră politică, aşa că Nae Cațavencu se conformează regulii. Însă ideea de a avea în proprietate un ziar indică dinamismul unui om extrem de receptiv față de spiritul vremii, care intuieşte mai repede ca toți că presa constituie o putere de temut. Tot dinamism dovedeşte şi fondarea unei societăți hibride, pentru că ea dă posibilitatea extinderii în domenii multiple şi variate, din sfera economică şi culturală.
Sangvinicul leagă uşor prietenii, depinde mult de grup, are nevoie de recunoaşterea şi de aprecierea membrilor grupului. Discursul ținut de Nae Cațavencu merită analizat nu doar prin ideile susținute, expresie a unei personalități progresiste, ci şi contextual, în dubla relație cu grupul de susținători şi de adversari, căci oratorul pare că absoarbe energie din reacțiile ascultătorilor, ele îl inflamează, îi determină gestica, intonația, accentuând forța persuasivă.
Uşurința de a face impresie bună se vede în discurs din arta etalării cunoştințelor precare şi confuze, care dau iluzia unei personalități cultivate, superioare. Poate Nae Cațavencu nu ştie mai multe decât ceilalți politicieni, dar în mod cert, reuşeşte să arate că ştie mult mai multe, că jonglează cu istoria şi politologia. Contrazicerile şi chiar absurdul multor afirmații, ce se transformă în nonsensuri (industria sublimă ce lipseşte cu desăvârşire sau admirația față de muncă, de travaliul care nu se face deloc în țara noastră) provin dintr-un temperament sangvinic, care declanşează nevoia de a străluci public.
Tendința şi uşurința sangvinicului de a se face plăcut o resimte Cetățeanul turmentat, pe care Cațavencu îl duce la cârciumă şi-l îmbată ca să-i poată fura scrisoarea. Inconstanța şi superficialitatea în sentimente ale sangvinicului se regăsesc în uşurința cu care Cațavencu trece de la o siguranță de sine orgolioasă la umilința învinsului. Iar, în fața generozității arătate de Zoe, care îl iartă şi-i dă speranța unui sprijin în viitor, la alte alegeri, Cațavencu se remontează, poate conduce manifestația în cinstea lui Dandanache, se poate împăca liniştit cu adversarii pe care i-a şantajat. Suportul care-l propulsează în asemenea acțiuni este chiar temperamentul său sangvinic.
Astfel, se regăsesc caracteristicile temperamentului sangvinic până şi în finalul comediei: trece uşor peste eşecuri şi decepții, este vioi şi optimist, se adaptează cu uşurință oricărei situații. Fire activă, schimbând activitățile des, cu nevoia permanentă de nou, Cațavencu are toate datele unei evoluții ulterioare spectaculoase, fără a se putea preciza direcția, căci instabilitatea şi superficialitatea îl pot îndrepta şi spre altă carieră, în avocatură, în presă ori chiar în viața economică.

Melancolicul Farfuridi: „eu, am n-am treabă...”

Colericul Tipătescu, Trahanache flegmaticul şi sangvinicul Cațavencu au temperamente puternice. Singurul temperament slab din cvartetul politicienilor este al melancolicului Farfuridi. Dominat ca umoare de fierea neagră, melancolicul se asociază totodată cu apa, cu noaptea şi cu iarna, îl definesc ca sentimente melancolia şi tristețea.
Trăsăturile melancolicului se regăsesc discret în personalitatea lui Farfuridi cel rezervat şi retractil, cu orar şi trasee fixe, cu idei fixe, pe care candidatura pare mai curând să-l apese şi să-l îngrijoreze, decât să-l anime. Ca vârstă, se apropie de Trahanache, tot aşa cum prin nume îi apropie ascendența grecească. Prietenia cu Brânzovenescu naşte ambiguitatea cea mare a comediei, lăsată să plutească în aer până la sfârşit.
Farfuridi apare de fiecare dată însoțit de Brânzovenescu, dar cuplul comic permite şi alte explicații. Prezența unei umbre ar semnala trăsături tipice melancolicului: dificultăți de adaptare socială, prudența de a nu depăşi măsura şi limitele purtării, o rezistență scăzută ce are nevoie constant de sprijin şi ajutor pentru a face față agitației şi consumului de energie cerute de o campanie electorală. Brânzovenescu se accentuează ca un dublu împins spre caricatură şi firea temătoare, ori spre neliniştile unui melancolic.
Un asemenea dublu apare ca necesar, altfel personajul ar rămâne palid, estompat. Într-un singur context, Farfuridi rămâne să acționeze singur, sub ochii celorlalți, când îşi susține discursul. Fragmentarea discursului apare nu doar ca efect al întreruperilor frecvente, ci şi al neputinței oratorului de a-şi urmări şi afirma energic ideile, totul datorat slăbiciunii sale de temperament.
Intuiția nu-i lipseşte melancolicului, nici sensibilitatea, o demonstrează antenele fine care-l fac pe Farfuridi să simtă în aer uneltiri şi trădare. Orice inițiativă şi pornire de luptă sunt minate din interior, aşa cum se petrec lucrurile cu faimoasa telegramă, pe care cei doi decid să o trimită, dar iscălind-o ca anonimă.
Eforturile îndelungate îi macină rezistența redusă a melancolicului: chiar şi dublat, întărit de prezența lui Brânzovenescu, Farfuridi nu poate nici măcar urmări țesătura de intrigi provocate de scrisoarea pierdută, cu atât mai mult să aibă şi reacții prompte şi adecvate. Are un singur moment de răbufnire când îl înfruntă pe Nae Cațavencu, indică intenția de parvenire şi deconspiră strategia de a-şi câştiga adepți.
Farfuridi enumeră elementele utilizate de Cațavencu în bătălia potolică, pentru a trage o concluzie zdrobitoare: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soțietăți, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară... cu moftangiii dumitale... (...) Cu grupul inteligent... independent... impertinent...”. Dar momentul de curaj, de ieşire la atac se încheie brusc, căci părăseşte scena, urmat de Brânzovenescu şi de grupul susținătorilor.
În contrast cu Nae Cațavencu, orator pe care întreruperi, huiduieli şi încurajări îl animă şi îl ambiționează, Farfuridi oratorul îşi pierde treptat încrederea în sine, îşi pierde coerența, poate chiar dorința de a lupta. De altfel, Farfuridi ratează datorită naturii sale, reuşita ar fi fost posibilă prin eforturile făcute de Tipătescu şi Trahanache împreună, canalizându-şi efortul spre un scop uman. Doar două temperamente puternice, coleric şi flegmatic, ca Tipătescu şi Trahanache ar fi asigurat reuşita unui melancolic ca Farfuridi.

Dandanache sau golul din centru

Al cincilea politician, Agamiță Dandanache, naşte cele mai multe ipoteze şi presupuneri ca încadrare într-un temperament. Are calmul şi stabilitatea în reacții a lui Trahanache şi fragilitatea lui Farfuridi, probează o abilitate superioară lui Cațavencu în şantaj, ca şi o promptitudine în reacții ce-l apropie, tangențial, de Tipătescu. Seamănă câte puțin cu fiecare politician din capitala de județ, dar se deosebeşte cu totul, ca învingătorul sosit de la centru, adică din capitala țării.
Există, în prezentarea temperamentelor pe site-urile numeroase oferite de internet o schemă în care cvartetul temperamentelor se înscrie ca pătrat în cercul unui an. Sus apare marcat Solstițiul de Vară sus, cu elementul Foc ce domină Colericul şi Sangvinicul, iar jos Solstițiul de Iarnă, cu elementul Aer ce domină Melancolicul şi Flegmaticul. În dreapta, spre est, Echinocțiul de Primăvară cu elementul Apă domină Sangvinicul şi Flegmaticul, iar în stânga, spre Vest, Echinocțiul de Toamnă domină Melancolicul şi Colericul.
Schema din pagina următoare aminteşte de tradiția şi de filosofia chineză, care fixează mereu un centru al universului. Şi aici, în centru apare golul, Polul neutru, unde se neutralizează opozițiile dintre cele patru elemente primordiale, dintre cele patru puncte cardinale şi dintre cele patru anotimpuri. Totodată, centrul atrage ca forța gravitațională şi păstrează armonia cercului şi a cvartetului înscris în el. Acolo, în golul din centru se situează al cincilea politician, cu temperament nedefinit, Agamiță Dandanache. Dramaturgul lăsă cititorului şi criticului să decidă unde se fixează centrul şi natura lui.
Este un centru fizic, geografic şi politic, capitala țării, plasat ca ierarhie deasupra oricărui oraş din provincie, fie şi capitală de județ, implicit şi deasupra celor patru politicieni formând cvartetul temperamentelor? Sau centrul este unul metafizic, sugerând răul cel mare aflat dedesubt şi care, când se manifestă în exterior, ia în stăpânire tot?
Cred că la asemenea întrebări, dramaturgul însuşi n-ar fi vrut ori n-ar fi putut să răspundă, aşa cum a refuzat să elucideze ambiguitățile comediei. Dar am bănuiala că i-ar fi plăcut o asemenea rotire a temperamentelor, care nu face decât să adauge piesei încă o probă de circularitate. Sau poate încă o probă de virtuozitate.

Nota Redacției: Fotografia din revista tipărită este pusă de către tehnoredactorul nostru, Dan Iancu.
Fotografia de mai jos este pusă la dorința expresă a autoarei după http://www.simillimum.com/education/little-library/constitution-temperaments-and-miasms/hct/article04.php