CARAGIALE: IERI, AZI, MÎINE

Dacă istoria şi critica literară proletcultistă, aceea de care am avut şi eu parte în anii de şcoală, ar fi avut dreptate, dacă geniul lui Caragiale ar fi constat în aceea că ne-a înfățişat personaje tipice în împrejurări tipice, puțin ar mai fi rezonat pentru noi din opera lui în ziua de azi şi, cu atît mai puțin, ar fi avut să spună ceva celor din ziua de mîine. Slavă Domnului, nu a fost deloc aşa. G. Călinescu, pe bună dreptate, observa că structura tipologică există în opera lui Caragiale, dar fără ca ea să fie esențială, ci mai mult „ca un schelet susținător”. Altfel, adaugă el, opera lui Caragiale ne-ar apărea oarecum uşuratecă. Nu e vorba de caractere compilate, care ar putea să trăiască independent de comicul situațiilor. Femeile, mai observă Călinescu, sînt fără interes, mai degrabă vulgare, iar, cînd sînt comice, atunci umorul vine din procedee. Nu întîlnim la el nici pe mizantrop, nici pe ipocrit, nici pe avar, cu alte cuvinte, marile tipologii şi probleme de viață morală. Şi încheie peremptoriu: „Caracterele lui Caragiale sînt minimale.” Mare adevăr! Este vorba de o esențialitate foarte puțin dependentă de context – de aceea minimalistă – însă extrem de dependentă de felul în care este pusă în pagină. Literatura lui Caragiale nu e un ce – vezi personaje tipice în împrejurări tipice – ci un mare, inefabil, cum.
Dacă există o oarecare tipicitate sau măcar posibilitatea ca ea să fi fost înțeleasă aşa, asta se referă la receptarea lui Caragiale în lumea de ieri, mai mult sau mai puțin aceea a contemporanilor săi şi cam pînă după Primul Război Mondial. E ceea ce aş numi o receptare dominată de caragialism, ceva limitat în spațiu şi timp, care poate eventual explica accesul la comicăriile teatrului, la umorul de limbaj şi cadrajul social al momentelor şi schițelor, la tuşa groasă din exagerarea unor situații ori caractere, în sfîrşit, cam la tot ceea ce ar putea să consume cu virtuțile (pentru cine aşa le trece!) de a înfățişa personaje tipice în împrejurări tipice şi...nimic mai mult. Numai că lumea lui Caragiale are o dublă natură şi tocmai asta este ceea ce o salvează pentru posteritate.
Iată ce scria, cu mai bine de 75 de ani în urmă, E. Lovinescu: „Un Ghiță Pristanda nu mai e astăzi cu putință, cum nu mai e cu putință un Cațavencu sau un Ipingescu. Cultura pătrunde tot mai adînc şi înlătură rutina din organele noastre politice şi administrative. Unele figuri, ca Rică Venturiano sau ca Agamiță Dandanache, nici nu cred să fi existat vreodată... Într-o sută de ani, fiecare rînd din Scrisoarea pierdută va trebui însoțit de o pagină de lămuriri”. Lovinescu nu a fost singurul care să fi pariat, cu bună credință, pe totala perisabilitate a operei lui Caragiale. I-au făcut ecou, în timp, Pompiliu Eliade, chiar şi Paul Zarifopol de mai tîrziu, şi Ion Negoițescu în vremea noastră. Mai toți aceştia – şi alții – prevesteau operei lui Caragiale o învechire inevitabilă, căderea în desuetudine şi ininteligibil, pentru că o considerau numai sub aspectul literaturii de moravuri cu, eventual, o valoare documentară, şi aceasta mai mult sau mai puțin exactă, datorită îngroşărilor, bună eventual pentru cronica unei realități istorice în mod cert perisabilă odată cu trecerea timpului.
Cu totul contrar acestor sumbre prevestiri, opera lui Caragiale nu numai că n-a devenit desuetă, dimpotrivă, pare să cîştige în actualitate pe vreme ce timpul trece. Această virtute stă în cealaltă față a dublei naturi, în ceva ce aş numi caragialitate, un eon care ne bîntuie şi ne va bîntui probabil întotdeauna. Dacă caragialismul este mai mult sau mai puțin finit, prin referința contingentă – deşi, cu un alt standard, Călinescu îl descrie ca „umor inefabil ca şi lirismul eminescian” – caragialitatea ne stă oarecum în codul genetic, acolo unde schimbările cer nu sute de ani, ci milenii. El este „conştiința noastră întoarsă”, cum spune Şerban Cioculescu. De aceea, ar fi poate bine să aruncăm o privire la aspectele „actualității” lui Caragiale, care, de cel puțin o jumătate de veac, a devenit aproape o tautologie.
Într-un remarcabil studiu, Cristian Stamatoiu observă cu multă acuitate: „Cea mai mare ironie a destinului pentru moştenirea caragialiană este aplicarea legilor moftologice demascate prin ea, tocmai la propriul traseu cultural. Ca într-un coşmar toxic, desfăşurat între Murphy şi Nostradamus, fenomenul Caragiale este supus în procesul de percepere de către posteritate exact aceloraşi tare de mentalitate pe care le-a veştejit de la bun început. Satirică sau tragică, această creație de nesfîrşite profunzimi ființează sub semnul aproape comic al perpetuării simptomelor de tip Caragiale. Şi iată cum ele se răzbună acum din plin, pentru că odată cineva a încercat şi a reuşit să le exorcizeze, oferind urmaşilor o şansă mereu ratată de anihilare a răului.” Rezultă limpede de aici că, pentru o audiență nereceptivă neapărat la critică, aşa cum este aceea (genetic) românească, asumarea catharsisului – fie şi sub forma „dacă rîzi, nu mai eşti necăjit!” –, care nu e decît un simulacru, s-a dovedit mult mai comodă existențial decît „aplicarea în practică a principiilor pozitive revelate de receptarea operei”. Observă şi el, ca şi mine, dar fără să o numească explicit caragialism moda de a-l actualiza pe Nenea Iancu doar la nivelul superficial al coincidențelor sau al anecdoticului (a se vedea, între altele, celebra poveste cu jucarea Scrisorii pierdute în Japonia şi tot scandalul de presă ulterior). Acestea sînt prezente, dar pe bătaia scurtă, trecătoare, de la o realitate socială la alta. Cristian Stamatoiu conchide fără drept de apel: „Deci monada caragialiană nu are decît indirect tangență cu realitățile sociale şi morale din prezentul receptării sale literare. Venind din profunzimile genetice ale unei matrice, ea face mereu o escală de confirmare în prezent, după care, se cantonează în timpurile viitorului. Şi chiar reuşeşte să dea senzația că vine dinspre viitor în întîmpinarea prezentului. Desigur că acest mecanism transcendent acționează numai atunci cînd posteritatea se află în stadiul de lume subcaragialiană, aşa cum ar fi aceea a noastră de astăzi.”
De ieri, de azi, de mîine şi poate poimîine, aş adăuga eu, aceasta e caragialitatea, inepuizabilă în capacitățile ei de a cuprinde realitatea şi inextricabilă în formula ei estetică. Să vedem însă acum care sînt elementele esențiale ale actualității lui Caragiale, odată ce am convenit să o acceptăm.
Un interesant eseu pe care l-am citit de curînd încearcă să evalueze modul în care imaginarul critic românesc a modelat opera lui Caragiale şi, cum din acestă modelare, s-a născut realitatea actualității operei lui Caragiale, resimțită de imaginarul social. Dumitru Tucan observă, pe bună dreptate, că o operă este actuală într-un dublu sens, iar aceea a lui Caragiale nu face excepție de la aceasta. E vorba, întîi, de o actualitate a „spunerii” – adică de o coincidență circumstanțială a semnificațiilor textuale cu faptele cultural istorice. El numeşte aceasta „o actualizare a sintezei anteriorității culturale şi generarea unui spațiu de joc al semnificațiilor curente.” Rezultă, paradoxal sau nu, o „actualitate literal-istorică” a operei lui Caragiale, aşa cum s-a constatat, cu mai multă sau mai puțină satisfacție, în perioada dintre Cele Două Războaie Mondiale. Dar există şi un al doilea palier, care mi se pare mult mai interesant, şi anume acela al unei actualități a receptării. („mai degrabă un dinamism perpetuu al imaginarului cultural în evoluția istorică, decît o întîlnire la distanță a universaliilor antropologice”). A concepe în acest ultim sens actualitatea lui Caragiale înseamnă a-i achiziționa opera în contul prezentului, circumstanțializînd-o însă altfel decît literal-istoric. Operația presupune o modelare structurală a semnificațiilor „într-o continuă acomodare şi adaptare la istorie. Înseamnă a modela limbajul propriu acesteia după limbajul epocilor.”
Sigur, cînd ne referim la actualitatea receptării, avem a aduce în discuție estetica receptării, acel orizont de aşteptare pe care atît de bine îl defineşte H. R. Jauss. Desuetudinea se produce atunci cînd apare o fundamentală non-concordanță între orizontul operei şi aşteptările publicului. Lovinescu a greşit în privința lui Caragiale şi din acest punct de vedere. Observă cu subtilitate Dumitru Tucan că, în ciuda profețiilor marelui mentor de la Sburătorul, „orizontul istoric al cititorilor operei lui Caragiale nu s-a schimbat fundamental.”
Am avut dintotdeauna o problemă cu această expresie, actualitatea lui Caragiale, chiar cu o formulă, calchiată după Jan Kott, Caragiale, contemporanul nostru. Pentru că, în fond, cînd e vorba de ceva care a fost valabil ieri, e valabil astăzi şi, în mod cert, cum am văzut, va fi valabil mîine, ar trebui să existe o altă sintagmă mai potrivită şi mai puțin migratoare. O sugerează un distins specialist în Caragiale, Ştefan Cazimir, într-un interviu recent acordat cu ocazia dublului an aniversar. Este vorba de perenitate. „A invoca obsesiv ‘actualitatea’ înseamnă totuşi o falsificare a perspectivei. Se sugerează, involuntar, un provizorat, o maladie, o stare de criză. E ca şi cum am spune: e actual azi, dar n-a fost ieri sau nu va fi mîine. Astfel stînd lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre actualitatea lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de acelaşi tip cu perenitatea Partenonului şi a Glossei lui Eminescu.” Nu pot decît să subscriu integral acestei formule. În fond, ca scriitor contemporan, eu mă consider de la şcoala lui Caragiale!