REQUIEM PE FOND DE THRILLER METAFIZIC

1. Un omor simbolic.- Textul de față, scris la aniversarea a douăzeci de ani de la moartea unui prieten de neuitat, s-ar cuveni să aibă seninătatea reculeasă a unei rugăciuni de pomenire. În loc de aceasta, începe, prin forța lucrurilor, în plin «zgomot ?i furie».
Consemnarea împrejurărilor inițiale aparține lui Umberto Eco, ?i am preferat-o pentru o sobrietate a tonului (care mie n-avea cum să-mi reu?ească mie, oricât m-a? fi străduit să-mi controlez implicarea emoțională):

«În ziua de 21 mai 1991, Ioan Culianu, strălucit profesor de istoria religiilor la Facultatea de Teologie (Divinity School) a Universității din Chicago, în vârstă de numai patruzeci ?i unu de ani, a intrat într-una din cabinele grupului sanitar ale departamentului său. Altcineva, aflat în cabina alăturată, s-a urcat pe scaunul toaletei ?i, pe deasupra peretelui despărțitor, l-a țintit pe profesor cu un Beretta 25 ?i l-a împu?cat mortal în ceafă. “Nu e deloc u?or”, s-a pronunțat ulterior Robert Stein, medic legist al comitatului Cook, “să împu?ti pe cineva cu un pistol de calibrul douăzeci ?i cinci nimerindu-l din primul foc, de la asemenea distanță”. Ceea ce dă de înțeles că ar fi vorba de un uciga? de profesie».

La a doua lectură, însă, darea de seamă obiectivă, aducând a proces verbal polițienesc, se încarcă de simbolisme cu bătaie lungă, în diverse direcții.
Cel dintâi, de?i îndoliat, e un simbol luminos. Acum douăzeci de ani, la Chicago, era o zi de primăvară «caldă ?i strălucitoare ca o piatră prețioasă». Stingerea unei vieți omene?ti pe fondul naturii radiante ne produce, oricum, o tristețe cu totul aparte. Cu atât mai mult atunci când Îngerul fatal vine să răpească dintre noi pe o ființă atât de dăruită ca victima de la Chicago. Atunci contrapunctul dintre dramă ?i decor închipuie un scenariu mitic, ?i gândul te duce la zeii muritori ai anotimpurilor: Dionisos, Osiris, «dulcea Primăvară» din plângerile Maicii Domnului. ?i încă la Adonis, Ganimed ori Persefona: oameni pe care zeii i-au iubit peste poate ?i de aceea i-au chemat la ei de tineri…
Restul imaginii are culorile brutale ale unui thriller: în prim plan sângele întinzându-se pe lespezile toaletei ?i, în perspectivă depărtată, un uciga? neidentificat ?i o crimă neelucidată de douăzeci de ani încoace. Să mai adăugăm câteva date: glonțul în ceafă (susțin speciali?tii) poartă «semnătura» serviciilor secrete de tip KGB, iar victima evadase in extremis din România, aproape din ghiarele Securității; în cadrul disciplinei sale, «?tiința Religiilor», Culianu se ocupa de subiecte «ciudate», precum ereziile gnostice, magia, puterile mentale ipostaziate în dimensiune fizică, voiajele extracorporale ?i extramundane, înfăptuite nu numai cu mintea; în America primise amenințări din partea unei misterioase secte neofasciste numite «Fiii lui Avram Iancu», acuzat fiind de trădare de patrie; pe de altă parte, în patrie, la o zi de la asasinatul tânărului savant, foaia urât mirositoare a partidului fascizant România Mare, comenta evenimentul în termenii următori: «Trădătorul ?i calomniatorul propriului său popor a avut parte de sfâr?itul meritat: între fecale, unde îi era ?i locul».
Câteva dintre cele de mai sus dau thriller-ului o nuanță politică. Altele – sau acela?i, văzute din unghi diferit – îl colorează «metafizic». Mai precis, sugerează ceremonii satanice, unde este profanat trupul, întru înjosirea condiției umane a victimei.
?arada pe care am încercat să o desleg (parțial) în rândurile de mai sus conține ?i unele simetrii stranii, între detalii de proveniență ?i natură aparent opusă: aspectul unora sugerează tiparele represive ale Statului comunist, altele par a fi extrase din repertoriul terorismului de extremă dreaptă.
Am spus «aparent opusă» pentru că, la a doua vedere, devine clar că modelele uciga?e ale celor două totalitarisme converg. Spre exemplu, în România cea care a inclus, prima, ingredientul satanismului în cocteilul violenței politice a fost «Garda de Fier», a?a cum s-a văzut într-o serie de asasinate bestiale ale unor adversari, între care ?i Nicolae Iorga. În deceniile următoare, stalinismul românesc a adoptat cu entuziasm ?i a dezvoltat «creator» metodele criminale ale Legiunii, inclusiv satanismul. Culminând cu programul aplicat între 1949-1952 la penitenciarul din Pite?ti, în scopul «reeducării» prizonierilor politici, transformându-i din victime în călăi. O pondere specială în cadrul «experimentului Pite?ti» au avut-o «liturghiile negre», în care preoți deținuți erau obligați să parodieze misterul Comuniunii, împărtă?indu-?i «enoria?ii» cu urină ?i fecale. Atari analogii sporesc ?i se intensifică sub Ceau?escu, al cărui «național-comunism» împrumută nu puține ideologeme ?i practici ale vechiului extremism de dreapta. După răstunarea dictatorului, convergența evoluează spre sinteză: există indicii serioase că nucleul dur, ultranaționalist, al Securității a încheiat o alianță cu rămă?ițele ?i/sau cu noile ramificații ale Gărzii de Fier. La a?a ceva se referea, probabil, ?i regretata Monica Lovinescu (1923-2008), când sublinia cu ironie exactă: «Unde auzi de complot legionar, caută mâna Securității».
2. Teorii ale conspirației.- Cum ?i dece însă cele două extreme ale spectrului totalitar l-au luat drept țintă pe Culianu? Putem presupune că aceasta are a face cu descinderea tânărului savant în arena publică, mai întâi în sprijinul disidenților români ?i apoi ca participant la lupta pentru o autentică democratizare a României postcomuniste.
În articolele sale politice, spirituale, sarcastice ?i expresive, Culianu numai că a denunțat pe inamicii, fie ro?ii fie verzi, dar similari până la identitate, ai societății deschise, ci a ?i ridiculizat tot ceea ce, în caracterul românilor, împiedică această societate să prindă rădăcini între noi. Cu un umor mu?cător notează bunăoară, referindu-se la extrema dreaptă locală, că Garda n-a fost nicicând «de fier», ci mai degrabă «de lemn». Ceea ce n-a împiedicat-o defel să constituie un «Ku Klux Klan ortodox»: o epifiză extremistă a Ortodoxiei. Cât despre Biserica răsăriteană, chiar dacă nu se poate spune că ar fi dat acoperire teologică legionarismului, nu e mai puțin adevărat că mentalitatea ei «colectivistă» - faimoasa sobornost’ a slavilor - a frânat multă vreme apariția ?i dezvoltarea individualismului ?i a culturii liberale în România, făcându-se deci răspunzătoare de slaba prestație a Modernității pe meleagurile mioritice.
E u?or de închipuit câtă furie au produs «blasfemiile» cu pricina între impenitenții gardi?ti fero-lemno?i, nu puțini la număr prin coloniile române?ti din zona Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Toronto). Cu atât mai mult cu cât cel ce a îndrăznit să le profere, cu o «ingrată insolență», era un ins care, o vreme, trecuse drept «membru al familiei». Termenul – susține Norman Manea – trebuie interpretat în codul Mafiei. Din punctul de vedere al Familiei mafiote, Culianu violase numeroase tabu-uri. Începând cu cel rasial (de vreme ce, îndrăgostit de o evreică, se pregătea să o ia chiar de soție). Pe de altă parte, insistând în a cerceta trecutul inconfesabil al Maestrului său, el se făcea vinovat de încălcarea «legii tăcerii» (omertà). La fel, scoțând la iveală tare ?i racile ale Națiunii pe care ceilalți le socoteau drept «sacre». Renegatului i se cuvenea deci o pedeapsă exemplară…
Orice «teorie a conspirației» privind Dreapta ultranaționalistă trebuie totu?i, cum am arătat mai înainte, să ia în calcul ?i eventualitea ca, îndărătul acesteia, să existe o «mână» invizibilă care de fapt trage sforile. În cazul de față, e mai mult decât probabil ca «mâna» respectivă să fi aparținut faimoasei Securități a lui Ceau?escu, sau vreunui segment al ei ce reu?ise să supraviețuiască Patronului ?i să se recicleze în spațiul neofascist. Cel puțin în direcția respectivă se îndreptau bănuielile victimei, puțin înainte de a fi ucisă.
«Cel mai bestial ?i cel mai stupid serviciu de a?a-zisă inteligență din univers» avea ?i el destule motive de a-l detesta pe tânărul savant. Nu numai pentru definiția de mai sus aplicată Securității, ci mai ales pentru că a denunțat cu anticipație protagonismul ei în răsturnarea dictaturii, ca etapă inițială a unei «restaurații» sui generis. Acest sumbru scenariu a fost descris de Culianu (cu uneltele scriitorului) într-o povestire de political fiction intitulată «Intervenția zorabilor în Jormania».
?ară imaginară (ma non troppo), Jormania e o «Republică Maculistă», la cârma căreia se află, de foarte mulți ani, pre?edintele Gologan, încadrat de consoartă, doamna Mortu, de fiul lor Jacan ?i de «clanul celor 78» (rubedenii apropiate), sub protecția atotputernicei poliții politice Secan. Performanțele lor catastrofale în administrarea țării dau dureri de cap Imperiului Maculist, care în trecut instalase asemenea regimuri în zona sa de influență, inclusiv în Jormania. În prezent ar fi vrut cu orice preț să evite prăbu?irea unui satelit, în mijlocul furiei generale a populației exasperate. Totu?i eventualitatea unei intervenții directe era exclusă, căci Jormania «profesa una din cele mai ortodoxe ideologii maculiste (inspirată din opera lui Maculatus însuşi şi mai ales din directivele lui Gologan, foarte abundente şi perfect contradictorii, dar impregnate de un autentic spirit maculist)». Ca atare, sarcina răsturnării bătrânului tiran o va lua asupră-?i temutul Bedeker (BDKR), serviciul secret al Imperiului. Restul istoriei prezintă interes narativ, dar nu adaugă vreun alt element la pronosticul de bază al lui Culianu (textul, să nu uităm, a fost scris cu doi sau trei ani înainte de evenimentele din decembrie 1989): căderea lui Ceau?escu, dacă ?i când s-ar produce, ar fi plănuită de serviciile secrete sovietice. Iar când sorocul cu pricina s-a împlinit, realitatea, ca de obicei, a «imitat arta»: unul din primele acte oficiale ale Frontului Salvării Naționale – e?alon de rezervă al Nomenklaturii care, sub conducerea lui Ion Iliescu, a izbutit să deturneze ?i să confi?te revolta populară de la Timi?oara ?i Bucure?ti – a fost cererea de ajutor adresată Rusiei lui Gorbaciov, chipurile pentru a putea înfrânge rezistența gardei pretoriene a dictatorului. Puțin după confirmarea scenariului său, autorul ne-a dat ?i o sechelă sau o a doua variantă a acestuia. Aici, implicarea Bedeker-ului trece cumva pe planul al doilea, iar în avanscenă urmărim rolul jucat de Secan în execuția planului, cu o prețioasă mână de ajutor din partea Gărzii de Lemn, prin mijlocirea Biserii Bilampiste locale. ?i iată: din nou realitatea confirmă ficțiunea, de vreme ce, la douăzeci de ani de la dispariția socialismului (i)real, ideologia acestuia a fost abandonată, dar structurile mafiote ale serviciilor secrete rămân neatinse ?i dețin pârghiile puterii. În orice caz, poporul a fost tras pe sfoară. «Dar» – observă cu cinism un politician din povestirea lui Culianu – « oare nu aceasta e menirea esențială a poporului?»
Să fi plătit autorul cu viața asemenea primejdioase dezvăluiri sau «profeții»? Dacă e să judecăm după barbaria cu care noua putere de la Bucure?ti a reacționat împotriva acelora care nu mai erau dispu?i să se lase «tra?i pe sfoară», un răspuns afirmativ pare destul de verosimil. Dacă adoptăm însă un criteriu mai rațional – dar e vreodată rațională crima? – atunci bănuielile noastre se îndreaptă într-altă direcție, nu radical divergentă dar în tot cazul diferită de sfera puterii. La clasica întrebare Cui prod est – cui, a?adar, îi era de folos enigmaticul asasinat de la Chicago –, neuitatul Matei Călinescu scria pe atunci următoarele: «Evident, nu guivernului român (care vrea respectabilitate internațională), dar da Securității ceauşisto-fasciste, care vrea să semene confuzie şi spaimă atît în țară (inclusiv unele cercuri guvernamentale), cît şi în exilul intelectual».
Atunci ca ?i acum, prietenii ?i cunoscuții lui Culianu credem nestrămutat că, indifefrent cine a apăsat pe trăgaci, autorul omorului este, sub multiple forme, răul românesc. ?i mai credm că, dincolo de motivele reale sau închipuite de a-l urî pe Culianu, exponenții răului românesc s-au înver?unat împotriva lui pentru ceeea ce el reprezenta, înăuntrul ?i înafara României. Ceea ce ?i explică scenariul satanic al asasinatului, ca ?i cum, printr-un simbolism întunecat, crima de la Chicago ar fi urmărit să umbrească un simbol luminos.

3. Un mit drept «bun simbolic».- Altfel spus: victima a plătit scump propria-i valoare pe piața «bunurilor simbolice» (Bourdieu). În ce consta însă această valorare, cum a dobândit-o, cum a cultivat-o ?i a sporit-o, până în clipa când traiectoria i-a fost retezată de glonțul uciga?ului plătit? Oricât de demodat ar suna astăzi explicațiile deterministe, mi se pare totu?i că, pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să recurgem la cunoscuta triadă a lui Hippolyte Taine: la race, le milieu, le moment. Punând, desigur, în locul «rasei» familia, criteriile respective dau seama despre mijloacele ?i resursele pe care ni le transmit, sub o formă sau alta, atât ambientul domestic, de contact nemijlocit, cât ?i mediile mai depărtate, istorice?te constituite, ale educației instituționale ?i societății în mijlocul căreia trăim.

Ioan Petru (pentru aspropiați ?i prieteni «Nenè») s-a născut pe 5 ianuarie 1950, la Ia?i, fiind al doilea fiu al lui Sergiu Culianu, avocat ?i matematician, ?i al chimistei Elena Bogdan, profesoară universitară. Anterior, perechea dobândise ?i o fiică, pe Tereza («Tess»), cu doi ani mai mare ca Nenè.
Copilăria e singurul Paradis care aparține de drept omului; cel rezervat de soartă celor doi frați nu rămăsese însă neatins de sălbăticia istoriei. După «reforma» stalinistă a învățământului (1948), mama lor a fost radiată pentru câțiva ani buni din învățământul superior, iar tatăl, demoralizat, scârbit ?i suferind, în imposibilitate de a munci, s-a retras - nevoind să-?i împovăreze familia - într-o «bojdeucă» sărăcăcioasă unde ?i-a petrecut restul existenței în izolare ?i mizerie (până la moartea sa, în 1964), îngrijit, cu slabele-i puteri, de fiul său. În acei ani, deci, Ioan Petru a îndurat multe lipsuri. Ceea ce nu i-a lipsit niciodată a fost dragostea, dat fiind că a crescut sub privirea tandră ?i atentă a trei femei. Prima fiind mama biologică, a doua, mătu?a lui, Ana Bogdan, iar a treia, poate cea mai luminoasă prezență din viața lui în perioada respectivă, dulcea Manea sau Maica, o călugăriță de la Văratec, care alesese să trăiască în lume - «că acolo era greul» - luând asupră-?i grija de zi cu zi a fraților Culianu.
Această familie, care pierduse totul, păstra cu zel un întreg patrimoniu spiritual. Din partea tatălui, Culienii veneau din Sud, având rădăcini grece?ti, dar, de două veacuri, se contopiseră cu gentry (mica nobilime) a Moldovei. Străbunicul Neculai – supranumit papa Culianu –, matematician ?i membru fundator al Junimii, fusese ani la rând (1880-1898) rectorul Universității din Ia?i. Pe latura maternă, bunicul Petru fundase la Ia?i prima catedră universitară de chimie fizică. Fusese ?i el rector ?i prorector al Almei Mater Jesensis, între 1926-1940; perioadă în care nu a ezitat să cheme sever la ordine «cuiburile» studențe?ti legionare, plătind-?i fermitatea cu un atentat la viața proprie.
Mediul familial i-a transmis lui Ioan Petru sentimentul datoriei de a continua acestă tradiție ?i i-a lăsat mo?tenire mijloacele ?i uneltele necesare ca să o ?i facă. În primul rând vocația de a întruni spiritul pozitiv, ?tiințific, cu umanioarele. În al doilea rând, Culienii ?i Bogdanii, ca multe alte familii din clasa mijlocie românească, erau francofoni intra muros; astfel încât cei doi frați au crescut bilingvi, iar mezinul a dobândit o rară înclinație ?i u?urință în însu?irea limbilor străine. În fine, i s-a inculcat credința în valorile liberale, democratice, ?i repulsia față de totalitarismele de tot soiul.
Studiile lui Ioan Petru la Filologia bucure?teană, desfă?urate între 1967-1972, i-au furnizat (sunt în măsură să o ?tiu, căci mă aflam ?i eu, cam tot pe atunci, pe băncile aceleia?i facultăți), o educație universitară de nivel de la decent până la bun. În ciuda asalturilor brutale ale stalinismului «pur ?i dur», Universitatea românească s-a dovedit destul de rezistentă, grație mai ales solidelor ei rădăcini europene. În anii «no?tri», a cunoscut chiar o nouă, măcar că scurtă, înflorire. În amfiteatre predau încă legendari supraviețuitori din Interbelic – mulți dintre ei proaspăt întor?i de prin pu?cării –, iar la seminarii asistenți ?i lectori tineri, doar cu câțiva ani mai în vârstă ca noi, cultivau discuția liberă ?i spiritul critic. În afara Universității, poeții Generației ’60 înmormântau voios realismul socialist, la teatre se jucau piese de avangardă, românescă ?i străină, revistele literare î?i deschideau paginile tinerilor… Desigur, toate acestea au durat foarte puțin, doar un lustru (1966-1971), după care s-a a?ternut o iarnă interminabilă, cu «frig ?i frică». Dar scurta «Primăvară românescă» apucase totu?i să-?i pună pecetea indelebilă pe sufletele noastre, ?i destui dintre noi n-am lăsat să ni se fure visele tinere?ti ?i țelurile mature. În ochii generației mele, emblema respectivei atitudini, pe care am numit-o «rezistența prin cultură», a fost Ioan Petru Culianu.
Pentru un spirit ca al lui, incomparabil mai importante decât modelele culturale propuse de alții, sunt acelea pe care el însu?i le alege. De foarte curând, deci, Ioan Petru ?i-a făcut un program coerent de viață emulând personalitatea ?i cariera lui Mircea Eliade.
Programul respectiv a luat forma unei ucenicii sui generis, în cadrul căreia discipolul avea să exploreze acele teritorii pe care, cândva, le parcursese Maestrul, pă?ind pe urmele lui, dar în absența acestuia. În acea perioadă, Ioan Petru s-a adâncit în studiul limbilor ?i civilizațiilor orientale, precum ?i a laturii întunecate a Rena?terii: subiecte ce îl preocupaseră pe tânărul Eliade. Poate nicicând nu i-a semănat mai mult Maestrului, ca atunci când ucenicea pe lângă el …la distanță. Apropierea lor a survenit după evadarea lui Ioan Petru din România (1972), ?i nu imediat ?i nici fără piedici, ca ?i cum Dascălul ar fi vrut să-l supună pe ucenic la probele dure ale unei inițieri. În cele din urmă, Eliade a intuit «focul sacru» care ardea în tânărul său compatriot ?i l-a chemat la Chicago, unde au colaborat într-o serie de proiecte, destinându-l drept «mo?tenitorul» catedrei sale de Istoria Religiilor, la Divinity School. Cei doi s-au legat ?i suflete?te, iar atunci când Maestrul a plecat pe drumul fără întoarcere (22 aprilie 1986), urma?ul spiritual i-a stat la căpătâi ?i i-a închis ochii.
Între timp, Ioan Petru începuse totu?i, dacă nu să se distanțeze, cel puțin să se diferențieze de Eliade. Mai întâi tematic: între preocupările lui, «orientalismul» a făcut loc unui interes din ce în ce mai pronunțat pentru Gnosticism. Dar ?i metodologic: trecând prin structuralismul «morfo-dinamic» al lui Lévi Strauss ?i prin «epistemologia anarhistă» a lui Paul Feyerabend, Ioan Petru a lăsat în urmă abordarea mitului ca arhetip – pe care o practicase Maestrul în «siajul» lui Jung – începând a privi mitului drept narațiune cu semnificație istorice?te variabilă. În ultima fază a operei sale (aproximativ de la moartea lui Eliade până la propria-i moarte prematură), se pare că dădea târcoale ipotezei că, în datele epistemologice ale ?tiinței Religiilor, există în stare latentă o gnoseologie atotcuprinzătoare, pe care medievalii ar fi numit-o mathesis universalis. Iată cum o comentează Umberto Eco:

«Culianu susține că ideile se constituie în sisteme, pe care le putem privi ca pe ni?te obiecte mentale; aceste obiecte, ce există într-o dimensiune logică, se compun ?i se separă într-olaltă în baza unei ars combinatoria de tip matematic (…) După cum se ?tie, în natură domnesc combinațiile câtorva forme ?i scheme elementare; de o legitate analogă ascultă ?i religia, ?i ideile ?tiințifice ?i filosofice».

Alături de celebrul Maestru nu a ajuns deci un învățăcel necopt, ci un savant întru totul format, care, obiectiv vorbind, îi datora mult mai puțin decât ambii ar fi fost dispu?i să recunoască. Deci, pentru noi, întrebarea se pune cu stringență: a fost cu adevărat Culianu «discipolul» lui Mircea Eliade? După părerea mea, pentru Ioan Petru Maestrul fost, de la distanță, un model de urmat, iar din apropiere, unul de depă?it.
În prima calitate, Eliade ?i-a chemat urma?ul să-l urmeze acolo unde îl împingea chiar propria-i vocație, adică în direcția în care creația teoretică se «logode?te» cu cea artistică. I-a revelat, de asemeni, vastele domenii ale fantasticului (o zonă, de altfel, strâns înrudită cu obiectul ?tiinței Religiilor). La rândul său, Ioan Petru ?i-a elaborat o concepție originală, potrivit căreia opera literară e ceva mai mult decât un obiect lingvistic: nu o secvență de cuvinte ?i de fraze, ci una de fantasme cu substrat mitic, o secvență fantastică. Astfel, el a depă?it fantazia eliadiană, descoperindu-l pe Borges. Argentinianul – subliniază tânărul scriitor român, formulând, indirect, propriile-i ambiții în materie – ne dezvăluie că ficțiunea, de?i fantastică, sau poate tocmai de aceea, e în măsură să deschidă o «dezbatere vitală ?i profundă» cu cititorul. ?i adaugă, cu un oarecare regret: «Ceea ce filozofia ar fi trebuit să facă, dar nu poate din cauza lipsei de vitalitate la care este condamnată de Academie, de Universitate, de situația ei, precară astăzi».
O altă învățătură a lui Eliade are de-a face cu universalitatea Istoriei Religiilor ca ?tiință, ?i poate fi rezumată în ideea că reprezentările ?i credințele oamenilor de pretutindeni cu privire la supranatural ?i extramundan constituie stratul cel mai adânc al civilizației omene?ti, ?i de aceea omenirea de astăzi trebuie să se apropie de ele cu afectuoasă înțelegere, fără excluderi sau discriminări. ?i această lecție a Maestrului, Ioan Petru ?i-a însu?it-o de la distanță. De aproape, «discipolul» a înaintat cu încă un pas, deducând din viziunea lumii latentă în culturile arhaice o filosofie de viață valabilă pentru societățile moderne. E vorba, nici mai mult nici mai puțin, de conceptul deosebit de fragil dar ?i deosebit de prețios al pluralismului: singura mentalitate care garantează simbioza ?i sinergia civilizată a indivizilor având crezuri ?i convingeri divergente. Pas pe care Eliade n-a vrut sau n-a putut să-l facă, rămânând prizonierul inaderenței la valorile liberale, predominantă în rândurile «generației tinere» interbelice. De acest climat intelectual s-a distanțat Ioan Petru, pricinuind iritare Maestrului ?i atrăgându-?i ura incorigibililor nostalgici ai totalitarismului.
Postura respectivă a devenit originea metamorfozei sale postume într-un simbol politic sau chiar (cum subliniază Eco) într-un «mit». În persoana victimei, tinerii ?i tinerele din România postcomunistă au recunoscut un potețial «Havel al nostru», de care «ticălo?ii s-au îngrijit să nu ?tim, iar când se pregătea să revină în țară, pur ?i simplu l-au ucis!» (Tiberiuorasanu’s Blog, 4.10.2009). Pe drept sau pe nedrept, cuvintele blogerului român dau glas mâniei de a vedea zădărnicită speranța unei purificări a vieții politice autohtone, prin accesul la spirit.
Într-unul dintre textele sale politice cele mai angajate ?i angajante, Ioan Petru vorbe?te despre «păcatul împotriva spiritului», care mai-mai că ar depă?i capacitatea de iertare a lui Dumnezeu însu?i. La scară lumească, păcatul cu pricina înseamnă «imobilism, minciună consolidată, genocid cultural» ?i constituie «marca de fabrică» a nazi-comunismului. Profetic diagnostic, confirmat în chip tragic de crima de la Chicago, ca asasinat al spiritului.

4. Nenè, în oglinda amintirii.- Îndărătul «mitului Culianu», bun simbolic a cărui valoare ne-a confirmat axiologic, răsfrângându-se asupra întregii noastre generații, se afla însă Nenè: un om viu ca puțini alții (de parcă ar fi ?tiut că-i era dat să plece de timpuriu din lume, ?i s-ar fi străduit să-?i compenseze scurtimea vieții cu intensitatea trăirilor); un prieten ce mi-a stat în preajmă atât de puțin ?i pe care l-am iubit atât de mult.
Biografiile noastre s-au intersectat doar pentru cinci ani (1967-1972), dar anii aceia aveau fervoarea ?i strălucirea tinereții. Apoi mai comunicam doar sporadic, fiecare mesaj ajuns la destinație fiind un mic ?i nesperat miracol. Ce altceva puteam să a?teptăm de la sticlele aruncate în ocean ?i purtate de colo-colo, dinspre niciunde către nicăieri, de valurile ?i curenții exilului? Anul trecut, pe 5 ianuarie, Nenè ar fi împlinit 61 de ani. Pot foarte bine să-mi închipui cât de sus l-ar fi purtat viitorul anulat, dar nu mai pot să rechem în minte trecutul trăit de noi doi, împreună. Ai zice că oglinda amintirii mi-a fost ?i ea sfărmată de glonțul fatal din Chicago.
Tot ce am izbutit să adun sunt doar câteva țăndări, sperând să pot alcătui din ele un soi de mozaic. Într-însul nu apare imaginea lui, ci doar urmele privirii mele contemplându-l, a?a cum îl vedeam pe atunci, a?a cum astăzi îmi închipui că l-am văzut cândva.
Când ne-am cunoscut, el mergea pe 18 ani, iar eu aveam doar 20. Cu toată diferența minimă de vârstă, am dezvoltat față de Nenè un «sindrom patern», o nevoie irepresibilă de a-l ocroti, a?a cum ocrote?ti ceva sau pe cineva, nu neapărat fragil, dar nespus de prețios. Într-adevăr, băiatul acela de la Ia?i, abia ie?it din adolescență, îmi amintea de «prâslea» cel din basme, sau mai degrabă de acel puer divinus care, în diversele mitologii ale lumii, e «cel mai slab ?i cel mai puternic».
Într-o promoție cu adevărat dotată ?i matură ca a noastră – cea care a trecut prin Filologia bucure?teană în a doua jumătate a anilor ’60 –, neobi?nuitele daruri ale lui Nenè, maturitatea lui intelectuală ie?ită din comun, săreau în ochi de departe. Nu cred că exagerez afirmând că purta, la vedere, însemnele geniului. Două exemple, mai degrabă anecdotice. În vremea când se pasionase de hinduism ?i de orientalism, în genere, ?i-a cultivat o asemenea capacitate de concentrare încât, într-un răstimp minim, a?ezat pe podea în «poziție de lotus», cu o scândură pe genunchi, era în stare să a?tearnă pe hârtie, o pagină aproape fără ?tersături, pe care o puteai duce direct la tipografie. În aceea?i perioadă, mă tot îndemna să ne apucăm împreună de studiul Bibliei; dar, pe când eu m-am dat bătut după Bereshit Elohim («La început a făcut Dumnezeu…»), el, într-o săptămână, î?i croise largi cărări prin hăți?ul gramaticii ebraice.
?i totu?i (câtu?i de puțin contradictoriu!), carismaticul meu prieten nici nu era ?i nici nu semăna a «tocilar»: era un băiat normal, vesel, cu o irezistibilă aplecare către glume ?i farse. ?i sub acest aspect l-a? a?aza în centrul «gă?tii» noastre nebune-nebune, ce î?i făcuse din humor o atitudine de viață. Destule din poznele noastre se apropiau vertiginos de o limită primejdioasă, de vreme ce urmăreau să ridiculizeze solemnitatea establishment-ului, atât academic cât ?i politic.
Cea mai nevinovată năzbâtie a fost «investirea» Cenaclului Junimea al Universității, cu lecturi ?i intervenții «provocatoare». Sătui, bunăoară, de «dictatura» lingvi?tilor structurali?ti în Facultate, ne-am adunat vreo zece in?i ?i, prin metoda cadavre exquis, am compus un număr apreciabil de poezele, de un absurd delirant, cărora le-am adăugat în exergă citate, fire?te inventate, fire?te potrivite ca nuca în perete, din Saussure, Hjelmslev, Chomsky ?i ale «vaci sacre» ale structuralismului. Le-am semnat cu numele a doi dintre noi, pe când ceilalți au pregătit o «critică de întâmpinare» pe măsură. A fost un show de pomină ce i-a distrat enorm pe colegii no?tri, iar pe politrucii însărcinați cu supravegherea Cenaclului i-a exasperat până la perpexitate.
Mai puțin inocent era «terorismul» exercitat de noi la examenele de Materialism Dialectic ?i de Socialism ?tiințific, cu citate, inventate ?i acelea, ?i perfect eretice, din Marx-Engels-Lenin; cum trimiterile noastre (de tipul Opere, vol. 42, pag. 105) erau cu neputință de coroborat pe loc, profesorii de marxism, de obicei activi?ti ignari ?i complexați, preferau să scape de noi… cu un zece.
Orice limită am depă?it-o însă, Nenè ?i cu mine în vara lui ’69 sau ’70, când am străbătut tot Nordul Moldovei în minusculul Cinquecento al unui prieten din Bologna, împodobit cu abțibilduri cu emblema FAI (Federazione Anarchica Italiana). Ba chiar, într-un oră?el de provincie, ne-am făcut apariția la o soareà dansantă utecistă, transmițând țărănu?ilor fâstâciți «salutul revoluționar al tovară?ilor italieni».
În termeni de common sense, comportamentul nostru era curat iresponsabil ?i putea să ne coste scump. Dece am făcut-o? Răspunsul nemijlocit – din spirit ludic – ascunde ?i un motiv mai adânc: încărcat de semnificție prin risc, jocul devenea un act de libertate. Asemena «jocuri serioase», a continuat Nenè să joace, mental sau in actu, tot restul vieții.
E de mirare, deci, că joaca noastră (cu focul!) a sfâr?it prin a atrage atenția Organelor? Nu că n-am fi avut-o de la bun început: din rațiuni de «origine socială nesănătoasă» ?i de rude în străinătate, dar ?i datorită frondei noastre față de regim, din care, cu nepăsare juvenilă ?i în climatul politico-ideologic oarecum mai «destins» al acelor ani, nu făceam nici un secret… Dar episodul «anarhist» a fost picătura ce a făcut paharul să se reverse. Ca atare, la începutul următorului an academic, am primit la Universitate vizita unui căpitan al Secan. Incredibil dar adevărat, «respectivul» răspundea la numele de tovară?ul Ureche ?i avea, evident, ordine să ne «recruteze», folosind drept argument cunoscutul cocteil de tentații ?i amenințări. Văzându-ne deci «înghesuiți», singura soluție la îndemână a fost să facem urgent cerere de intrare în partid, în ideea că, în noua calitate, am fi fost scutiți de asemenea ?icane.
?icanele n-au încetat însă cu totul. E adevărat că, în ce mă prive?te, s-au mai rărit (poate ?i pentru că, între timp, absolvisem Facultatea ?i am apucat să fiu repartizat asistent la Catedra de Spaniolă, iar imediat după aceea am fost convocat să-mi satisfac serviciul militar). Lui Nenè însă «i-au copt-o». A?a încât, în anul următor, când i-a venit rândul să absolve ?i el, a văzut închizându-se în fața lui toate porțile, frustrate toate expectativele sale legitime, într-un cuvânt s-a văzut socialmente marginalizat. Iată rațiunea pentru care, atunci când (in extremis ?i probabil dintr-o omisiune a Organelor) i s-a aprobat un voiaj la Perugia, pentru cursuri de vară de cultură italiană, după ce bursa i-a expirat la capătul perioadei respective, a decis să nu se mai întoarcă în România.

5. Fuga fugii.- Următotul capitol al biografiei lui Culianu (1972-1991) s-a desfă?urat în afara câmpului meu vizual. Pot totu?i să-l reconstitui mental, după mărturiile unor terți, ?i prin analogie cu propriile mele experiențe analoge.
În faza respectivă, Nenè a trăit – cum era ?i de a?teptat la un avatar al arhetipului puer divinus – suprema umilire, triumful cel mai radios. A cunoscut mizeria lagărelor de refugiați; a a?teptat un ajutor din partea lui Eliade ?i, în locul lui, a avut parte de rezervă, preget ?i amânări; complet demoralizat, a încercat (din fericire, fără succes) să se sinucidă… La experiența, oricum traumatică, a expatrierii, veneau să se adauge remu?cările pentru represaliile suferite în țară, din cauza lui, de cei dragi. Nu a cedat însă la ?antajul exercitat de Secan ?i i-a scris mamei sale: «Voi reveni doar ca învingător». ?i victoriile n-au întârziat să se arate: ?i-a cucerit stima unor istorici ai religiilor, precum ?i a altor cărturari de renume, din Europa ?i America (Ugo Bianchi, Hans Jonas, Michel Meslin, Moshe Idel, Umberrto Eco, Harold Bloom, Ellemire Zolla…); a cules roadele maturității creatoare: o bogată recoltă de articole, studii ?i cărți de specialitate, dar ?i scrieri originale de ficțiune; în cele din urmă ?i Eliade ?i-a lăsat rezervele deoparte ?i, cum am arătat, l-a chemat lângă el.
Nu cumva însă, fără să vrea, Maestrul l-a convocat ?i la o altă întâlnire, îndelung amânată, pe care în cele din urmă Nenè n-a putut s-o evite? Nu cumva la Chicago l-a ajuns «brațul cel lung al Revoluției», cu care Organele continuau să amenințe pe câți reu?iseră să le scape din ghiare: un braț la capătul căruia o mână ba agita «umbrela bulgărească», ba apăsa pe trăgaciul fatalului Beretta 25, în fatidica zi de 21 mai 1991… Cei ce l-au întâlnit în anii exilului depun mărturie că Nenè simțea pretutindeni acel braț oribil gata să-l atingă, ?i de aceea ?i-a compus viața în chip de Artă a Fugii – în dubla accepțiune a termenului în limba română.
Cadența ei dramatică n-a răsunat în vreo sală de concert, ci s-a rostogolit pe meridianele planetei, până ce, aproape de coasta Pacificului, spațiul dinaintea ei a luat sfâr?it. ?i atunci fuga fugii s-a încheiat în nemi?care ?i tăcere. A?a i-a fost zădărnicită lui Nenè întoarcerea acolo unde îl a?teptam toți cei ce l-am iubit. Chiar dacă a lipsit la întâlnire, prietenul trecut în ve?nicie nu ne-a în?elat a?teptările: în numele nostru el e, definitiv, învingătorul.