Eseuri
Dan Gulea
JABBERWOCKY (LIMBAJUL COPIILOR)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Incidental, creații lexicale noi apar în literatura secolului 19, la Lewis Carroll (Iepurele de Martie, Pălărierul Nebun, ca nume de personaje, plus alte liste de creații lexicale) sau la Ion Creangă (celebra replică „Dumnezeu să-l iepure!“, spusă de Nică atunci cînd un creştin trecut la cele veşnice era condus pe ulița satului). O comparație între povestitorul englez şi cel român arată nu numai un aer de familie, fiind practic contemporani, ci şi acelaşi procedeu de compunere a cuvintelor, cu diferența esențială a spiritului popular, nativ, al lui Creangă şi trăsăturile sistematice ale lui Carroll. Țara de de dincolo de oglindă trăieşte prin asemenea cuvinte-realități:
Stramina şi pietrele murcoase
Se învârtesc şi pivotează-n plastă -
Frazbile toate, şi granchioase -
Iar clipele le trec prin poarta vastă.
Jabberwocky (trad. Antoaneta Ralian)
unde, de exemplu, murcos este realizat din murdar şi mlădios (în original, slithy, din slimy, murdar, şi lithe, mlădios) sau frazbilă, din fragilă şi mizerabilă (mimsy), aşa cum Creangă scrie a furlua sau Dascăle, trascăle, dracu’ să te ie ori:
Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că şede într-un vârf de soc
Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă.
Prin intermediul cuvintelor-valiză, (termen inventat de Lewis Carroll), volumele pentru copii construiesc lumea lor deosebită: Carte de motanică (1985) se numeşte un astfel de volum, semnat de Gheorghe Tomozei. Constanța Buzea, o bună autoare de versuri pentru copii, scrie Zgomotocicleta (1996), unde mai apar alte cuvinte-valiză: anacobră, ciocănitorinc, crocodinozaur, rinocerb, zgomototliți, zgomotociclist, zgomotor ş.a.
Felul în care concepe Creangă limbajul este asemănător celui al lui Carroll; la Creangă, metafora sau metonimia alcătuiesc un sens superior, care individualizează ființa umană, în raport cu monştrii: Ivan Turbinca primeşte de la Domnul poruncă să-i spună Celei-cu-coasa să ia, timp de trei ani, numai oameni bătrîni. Translatorul Ivan îi comunică să roadă trei ani numai pădure bătrînă, iar Moartea, ponciş, se supune, adică nu înțelege metafora lui Ivan, pentru că nu are acces la acest limbaj metaforic. Nu altfel îi învinge prostul satului, Dănilă Prepeleac, pe draci; de exemplu, în loc să ia iapa în cîrcă, pentru a face înconjurul iazului, el îi spune că o va lua între picioare, iar bietul drac înțelege literal. Şi monştrii-adjuvanți din Povestea lui Harap-Alb sînt nişte creații mai întîi lingvistice, nişte creaturi care îşi ilustrează literal numele.
Cei cinci sînt patroni ai absurdului, ai nonsensului, provocatori de dezechilibre („Şi pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămînzilă mînca lut şi pămînt amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălți şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi țipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai înghețai ce da dintr-însul“), dar ființe care îşi ştiu scopul în poveste, în intrigă, fiecare dintre ei anticipînd prinderea fetei de împărat. Harap-Alb este un corespondent al Alisei în țara de dincolo de oglindă, un vizitator care trebuie să se supună unor reguli şi despre care toate personajele par a-i şti scopurile. Probele pe care le trece cu ajutorul celor cinci tovarăşi sînt nişte „oglindiri“, nişte situații inverse calităților lor: Gerilă va pune promoroacă peste casa de aramă încinsă cu stînjeni de lemne, Flămînzilă şi Setilă vor echilibra ospățul Împăratului Roş (armata unui Red King îi este ostilă Alisei), Ochilă şi Păsări-Lăți-Lungi vor vedea ceea ce nu se vede (Luna pe care se ascunsese fata de împărat) şi vor prinde imposibilul. Visul lui Harap-Alb este asemănător celui al Alisei (ajungînd pe a opta pătrățică în jocul de şah în care este prinsă ea devine, din pion, Regină, trezindu-se în camera ei, în țara de „dincoace“ de oglindă); el scapă din slujba Spînului (visul) prin moarte, pentru ca să fie înviat cu apa moartă şi apa vie: „— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutîndu-l cu drag şi dîndu-i iar paloşul în stăpînire.“
Preocuparea pentru universul copilăriei este comună lui Lewis Carroll şi lui Ion Creangă; la ei feeria acestei vîrste, intenția, poate lua adesea forme coşmareşti, înfricoşătoare, deghizate sub aparențe, sub convenții. Monştrii din jurul lui Harap-Alb sînt nişte arătări ale lumii de dincolo, ale unei umanități schimonosite: Gerilă era „ceva de spăriat“, „o dihanie de om“; Flămînzilă, „altă drăcărie şi mai mare“; Setilă, „o arătare de om“; Ochilă, „o schimonositură“; Păsări-Lăți Lungilă este „ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor“. Ciudați tovarăşi de drum, oameni cu care trebuie să trăiască.
Alisa, copilă, intră într-un univers străin, unde logica imaginației copilăreşti nu mai este valabilă, ea trebuie să învețe noi deprinderi, ale unei lumi violente. Țara Minunilor este locul unde nimic nu mai funcționează normal, iar eroina îşi pierde orice reper în momentul în care dimensiunile sale fizice sînt variabile. Lumea ei are ceva din coşmarul suprarealist, dar, dincolo de critica limbajului, a arbitrariului semnului lingvistic, personajele scapă oricărei logici, sînt imprevizibile şi se manifestă violent.
Dar nu numai Harap-Alb este un fel de Alisa. Rolurile lui Creangă însuşi sînt bivalente, el este autorul cu două fețe, cu mască. Dacă ar exista o Alisă pentru Creangă? Poate fi destinatara primei părți a Amintirilor o astfel de ființă? Livia Maiorescu (28 mart. 1863-26 aug.1946), fiica celui mai cunoscut spiritus rector. Dedicație timidă, în inițiale... Chiar persoana ei fizică? Sau poate un anumit model feminin pe care autorul îl identifica, la un moment dat, cu L[ivia] M[aiorescu]?
Foarte pertinent, Dan Grădinaru a arătat (2002) că Amintirile sînt povestea unei vîrste a sexualității. În ciuda unor violuri hermeneutico-tematiste, cumularde, monografia sa face o primă lectură, suficient de atentă, de tip psihanalitic, unde sînt prinse, rînd pe rînd, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, în principal, celelalte poveşti, în subsidiar, pe alocuri – Amintirile, cînd descoperă foarte bine impulsurile sadice sau sado-masochiste ale protagoniştilor: de la prima scenă, pedeapsa pe care o primeşte Smărăndița popii de la tatăl ei („biciul e penisul“, spune cîne-cîneşte Dan Grădinaru), pînă la ultima, cu simbolicul plop sub care şi-au tras căruța moş Luca şi cei doi „pasageri“ ai săi, în apropierea seminarului de la Socola.
Nu ştiu dacă nu cumva Amintirile continuă în Popa Duhu. Nu este el profesorul de la Socola, un simbol pentru tînărul Creangă, după cum s-a semnalat?
În fine, poate că între Creangă şi Carroll sînt mai multe asemănări decît între povestitorul român şi Shakespeare sau Homer. Cine era Carroll? Un individ controversat din timpul vieții sale, reverendul Charles Lutwidge Dodgson (27 ian. 1832-14 ian. 1898). Care alege pentru literatură pseudonimul Lewis Carroll. Ceva legat de colinde (engl. carol). Naştere. Refacere. Două identități. Carroll, coborîtor din preoți anglicani. Gheorghe Creangă, unchi de mamă, preot la capela spitalului de la Tg. Neamț. Ciubuc, mare clopotar, strămoş al neamului.
Carroll, student la Oxford, cîştigă un concurs ca matematician, disciplină în care va excela mai bine 20 de ani: profesor pe lîngă biserică, dispensă specială (Christ Church Mathematical Lectureship). Creangă, primul dintre elevii lui Maiorescu la Şcoala Normală „Vasile Lupu“, deschisă la 8 ian. 1864.
Alice Liddel, inspiratoarea lui Carroll, pentru care scrie prima serie de aventuri. Creangă, fără un model real de acest tip. Modelul său se formează din suprapuneri. La 22 de ani se căsătoreşte cu Ileana, fiică de preot, de 14 ani. Alice, 10 ani, iar Carroll, de 28, cînd se întîlnesc (familiile lor erau vecine). În 1865 sînt publicate primele aventuri. Alice, 15 ani, Carroll, 33. Între timp Creangă se desparte de Ileana. Cauza, probabil, socrul. Probabil. A doua iubire: Tinca, 14 sau 15 ani. Creangă, 40. Cînd o cunoaşte Creangă pe L[ivia] M[aiorescu], fiica Clarei Kremnitz? Prima parte din Amintiri apare la 1 ian. 1881, în Convorbiri literare, datată Bucureşti, sept. 1880, cînd L.M. avea 18 ani. Creangă, 43. Observase el nişte similarități, ce îl atrăgea?
Carroll, diacon din 1861, de la 29 de ani. Promitea o carieră de preot, ca şi de matematician (profesor universitar), dar ceva l-a împiedicat să-şi dea toate examenele. Sau nu a vrut. Deşi a ținut multă vreme cursuri de matematici. Trebuia să fie preot, provenea dintr-o familie de preoți, era al treilea născut din 11 frați, dar băiatul cel mai mare. Trebuia. Creangă (tocmai îşi schimbase numele din Ştefănescu, cum era înscris „la fabrica de popi“, în numele mamei) face un an de teologie, nu termină. E diacon de la 21 de ani. Dorințele mamei lui, de a deveni popă, nu se împlinesc. E institutor, în schimb. Adică dascăl, învățător.
Destule disimilarități între cei doi: pasiunea pentru fotografie (peste 3000 de clişee), excelența ca matematician, plăcerea de a călători, la Carroll. Ținea un jurnal. Cîteva pagini (cîțiva ani) lipsesc. Presupuneri exegetice: propuneri extravagante pentru Lorina, sora cu trei ani mai mare a Alicei, pentru Lorina „cea mare“, mama Lorinei „celei mici“, pentru Alice. Influența covîrşitoare a „Junimii“, la Creangă. Un nume al „Junimii“. Dar şi asemănări: şi la Carroll, se vorbeşte de epilepsie. Ambii, psihanalizați de exegeză (Carroll însă din anii 1930). Admirați pentru stil, pentru felul în care gîndesc limba.
Amintirile din copilărie mărturisesc diferite traume pentru cel ce a preferat să se iscălească cu numele mamei. Amintirile încep cu un comportament sadic al Tatălui împotriva Fiicei. Este adus în şcoala de lîngă biserică celebrul „cal Balan“, pentru a fi o permanentă amenințare sprințarilor copii. Smărăndița popii bufneşte în rîs. Tatăl dă un exemplu de sadism, în ciuda stăruinței (sau poate tocmai de aceea) oamenilor maturi, moş Fotea (meşterul ce făcuse instrumentele educative) şi învățătorul, bădița Vasile: Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Prima amintire din copilărie, o bătaie. Fondul ancestral, țărănesc, este definit, mai departe, de astfel de violențe, iar amenințarea cu moartea este o replică comună pentru universul copilului universal român. Părinții lui Nică, bunicii materni, persoanele care veghează la creşterea copiilor, amenință şi proferează injurii, dacă nu cumva exercită forța.
– Mama: Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna me; sau, către Soț şi Tatăl copiilor: Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Mama are în general o părere favorabilă despre sine, în discuțiile cu tatăl lui Nică despre şcoală; vorbeşte despre sine la persoana a III-a, amenințînd şi suduind: Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi!
– Bunica: David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i pe dînşii, sărmanii băieți! Cum i-a mîncat rîia prin străini, mititeii! Lumea celor mari, maturi, este reprezentată prin violență; această lume este compusă din părinți, din şcoală mai cu seamă, dar şi din alți oameni mari. Nu poate lipsi
– Profesorul. Unul dintre primii învățători, părintele Isaia, este definit prin comportamentul necontrolat; îl face pe Nică, inițial, să renunțe la şcoală, dându-mi (...) un pui de bătaie, aşa din senin. Un altul, profesorul de la Broşteni, fără motiv, la prima întîlnire, îi face cunoscut sistemul coercitiv al şcolii: văzînd profesorul că purtam plete, a poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. Cînd am auzit noi una ca asta, am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi şi a ne ruga de toți Dumnezeii să nu ne sluțească. Dar ți-ai găsit; profesorul a stat lîngă noi, pînă ce ne-a tuns chilug. Urmarea este profundă pentru tînărul întors de la şcoală din nou în satul său: fetele îi spun Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cîinii după dânsul! O simbolică deposedare de atributele distinctive, recunoscută ca atare de comunitate.
– Tatăl. Vecinii. Momente precum colindatul produc amintiri ale unor clipe nefericite; e ajunul Sfîntului Vasile, al Anului Nou, şi Nică îl roagă pe tatăl său să-i facă un bici sau un buhai pentru plug. Refuz şi amenințări cu bătaia, apoi plecatul de acasă, pentru a se întîlni cu prietenii şi tovarăşii de colind. Tatăl, în fond, îi interzice accesul la o vîrstă mai mare, sub pretextul apărării de pericole: Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mînca la casa mea? Vrei să te buşască cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalț! A descălța, din nou un semn de castrare simbolică, cum a fost tunsul în fața tuturor la şcoala de la Broşteni. O predilecție pentru pedepsele în public. Băiatului îi este frică de cuvîntul Tatălui, crede că i-ar lua încălțările şi decide să plece pe furiş de acasă. Urmează două conflicte ale cetei de de flăcăi (eram şi eu mărişor acum, din păcate) cu cei colindați: popa Oşlobanu şi nevasta lui Vasile-Aniței, care reacționează similar tatălui lui Nică, extrem de dur: înjurături (preotul: a început a ne trage cîteva naşteri îndesate) sau aruncînd după ei, de pildă cu foc (cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să dea colacii în cuptor). Băieții nu vor decît să fie considerați tineri, în pragul maturității, să fie acceptați ca atare; ei ştiu ce le trebuie pentru plug, cunosc replicile pentru gospodarul care nu îi primeşte (iar popii Oşlobanu îi urează Drele pe podele / şi bureți pe pereți; / cîte pene pe cucoşi, / atîția copii burduhoşi). De asemenea, sub imaginea punitivă a Tatălui poate fi aşezat şi moş Chiorpec, ciubotar şi meşter al satului, care, la insistențele băiatului de a-i da curele pentru a-şi face bici, imita un mic ritual al maturității, în viziunea lui: îl bărbierea pe băiat cu clei de opinci (răbuiala), în văzul şi spre amuzamentul ucenicilor săi. În mod repetat. Exact ce făcea şi profesorul de la Broşteni: umilirea în public. Rezultatul: mama se bucură, în mod sadic, spunînd că îl va cinsti cu prima ocazie pe moş Chiorpec. Nu pare a fi o copilărie fericită. În acelaşi fel gîndeşte şi Mama, prin pedeapsa în public, iar diferențele dintre Mamă şi Tată par a se şterge la acest nivel. Mama, o ființă ce doreşte să-şi ruşineze în public copilul, ce se răzbună pentru că nu a mai fost ajutată la treburile casnice: surprinzîndu-şi băiatul la scăldat, îi ia hainele, aşteptîndu-l, evident, acasă pentru discursul de rigoare, ultima etapă a pedepsei. Întoarcerea copilului acasă, drumul ruşinii. Următorul pas, în asemenea circumstanțe,
Desconsiderarea de sine, premisa de la care pornesc Amintirile: băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea – este prima descriere a copilului de către naratorul matur. Alte trăsături, autocaracterizări, mascate, exprimate cu jumătate de gură uneori: prost şi leneş. Despre observațiile mamei cu privire la dispariția smîntînei din oale, el comentează, retroactiv, din timpul prezentului scrierii către acel trecut: nu eram aşa de prost pînă pe-acolo, să nu pricep atîta lucru. Deci cîte ceva tot pricepea, dar părerea nemărturisită direct este evidentă. Altădată, nu are rețineri pentru masochismul, sado-masochismul său: slăvit de leneş, leneş fără pereche. Trăsătura constantă: neastîmpărat sau chiar tot mai neastîmpărat (pe măsură ce trecea timpul), un ghibirdic şi jumătate (textual, „un om scund şi jumătate”; un fel de jumătate-de-om, personaj diabolic din basmele populare). Oricum, existența este resimțită ca împovărătoare: când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. Păcatul? Uneori, sentimentul de vină capătă proporții gigantice. Împreună cu tovarăşul său a fugit de la Broşteni, după ce au spulberat averea Irinucăi, iar la întoarcerea spre casă este vesel (e întoarcerea dintr-un exil), de parcă nu eram noi rîioşii din Broşteni. O figură de stil care augmentează vina, ca şi cum toți ar trebui să ştie de boala, de afecțiunea lor; de milă nu le va plînge, într-o variantă, decît bunica, apoi, în altă variantă (Autobiografie), părinții. În alt loc, epitetele depreciative curg: obraz de scoarță, şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întîmplat în viață, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulți ani şi pe rînd, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita. Fatalitate.
Lumea, în Amintiri, este una violentă, ca orice univers țărănesc; de aici, autenticitatea ei. Dar este lumea în care, în primul rînd, creşte un copil şi acest copil înregistrează dramatic creşterea, existența, fie şi retroactiv, prin ochii unui narator matur, care rememorează însă... durerea. În spatele măştilor se ascunde uneori o viață cu amenințări, bătăi, absențe, din partea celor dragi, a rudelor, a tovarăşilor de joacă (la un moment dat îl înmormîntează, lovindu-se zdravăn după o săritură în apă mică; spune că a stat mai bine de un ceas aşa, „înmormîntat“ în nisip...), din partea oricărui străin. Moşneagul de la tîrg, care dă drumul pupezei, pesemne din rațiuni arhetipale (restabileşte timpul pentru întreg satul etc.) e un alt sadic; se preface că a scăpat pupăza, apoi, la protestele băiatului (care imită un comportament matur, şi eu eram oleacă de fecior de negustor), îl amenință cu bătaia – ba ş-un topor îți fac – irevocabil, ceea ce îl sperie, îl face să fugă. O lume precară, ce trăieşte din amenințări şi din pedepse, trăieşte la întîmplare (pupăza, de exemplu, era în mod întîmplător ceasornicul satului, în acea vreme; nu este o tradiție, un obicei popular măsuratul timpului cu ajutorul pupezei...).
Vîrsta a doua a Amintirilor, vîrsta erosului, a adolescenței cum am spune astăzi, păstrează destule din trăsăturile primei vîrste. Imaginea feminină care îl atrage, inițial, pe Ioan, este cea a fetei răutăcioase, cea care îl porecleşte Ion Torcălăul: cum sfîrîia fusul roții, aşa-mi sfîrîia inima-n mine de dragostea Măriucăi! A doua referință temeinică este una care face legătura cu vina; în prima parte a Amintirilor, partea abuzurilor, faptul că era cel mai mare frate era resimțit ca un păcat; acum, din nou păcatul şi desconsiderarea de sine, de data asta în valență ironică, despre cărarea afurisită dintre Secu şi Agapia: Căci, fără să vreau, aflasem şi eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugăreşti... umblând vara cu băieții după... bureți prin părțile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie...
Această a doua parte înseamnă, într-o oarecare măsură, intrarea în lumea celor care abuză. Elementul cel mai pertinent, jocul crud al poştelor, ceară şi hîrtie aprinse mocnit, strecurate între degetele picioarelor celor ce dorm. În acelaşi sens, încăierarea de la Pavel Ciubotariul, cu urmări ce alarmează vecinii, sînge şi smocuri de păr pe jos, ferestre sparte. Nică, devenit Ion, participă doar la incitare, la provocarea unui conflict dintre Ion zis Mogorogea, vărul său, şi gazda Pavel. Va mima inocența, prefăcîndu-se că doarme, atunci cînd Mogorogea e cuprins de vîlvătaia poştei. Furtul, furluatul, alt element al abuzului; dintr-o cameră de han unde fuseseră îmbiați la vin şi vorbe frumoase, mai fiecare venise cu cîte ceva, poame sau roade. Şi încăierarea dintre Pavel şi Ion are ca pretext trei purcei fripți din care mai chibzuitul şi strînsul Mogorogea nu voia să facă parte nimănui; la sfîrşitul luptei, misterios, purceii dispar. Nică a devenit pînă la urmă Ion, a intrat în lumea maturilor, a celor care fură, batjocoresc, se prefac, care pun la socoteală valoarea: pentru două mierțe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemîngăiată. Prețul, pentru această absență din motive erotice de la cursuri (cursuri totuşi, aşa cum erau ele, cu profesorii care făceau noaptea zi ş.a.m.d.), era convenabil, mic: nu dădusem catihetului cel poclon mare pînă pe-acolo. Dacă a fost disprețuit şi de multe ori umilit în public, copilul devenit matur nu poate decît să disprețuiască legile şi alcătuirea socială a firii; să gîndească după regulile valorilor materiale, să considere ființele din jurul său drept nişte obiecte. Există şi alt fel de valori?
Amintirile sînt o operă tardivă, de răzbunare simbolică împotriva figurii Tatălui; împotriva celui care-i spunea „logofete“ în derîdere, „chiu şi vai prin călimări“. Coerciția, constrîngerea de orice fel este reprezentată prin figuri asemănătoare sau substituente ale Tatălui: preotul (şi preoțimea, în general), profesorul (suprapunere cu rolul preotului sau al învățătorului), autoritatea în general. Nu întîmplător Amintirile încep cu evocarea unei astfel de figuri autoritare: preotul Ioan, inițiatorul primei şcoli, care intră în discursul narativ prin acel act de sadism, prin bătaia administrată în văzul tuturor propriului copil, Smărăndița. În primul paragraf al Amintirilor a fost remarcată nota erotică a acestei bătăi: plîngea ca o mireasă, ceea ce construieşte prima iubire a lui Nică, iubire copilărească, mărturisită după această secvență a bătăii.
De ce tot acest coşmar pentru Livia Maiorescu, dedicat ei? Ce ar putea avea în comun cu existența nefericită a lui Nică? În cea mai mare parte nefericită. Personajele lui Creangă au două măşti: una a inocenței, alta, cel mai des prezentă, a sadismului, a cruzimii. Dan Grădinaru, în alt sens, urmînd strict o lectură psihanalitică, vorbea de ambiguitatea lui Creangă. Este un mesaj pentru Titu Maiorescu? Oricum, numai prima parte a Amintirilor are această dedicație. Livia, doar în prima parte.
Ce se întîmplă în prima parte? Bătaia dată Smărăndiței de tatăl ei, Calul Balan pentru toți copiii (au prins muştele şi bondarii cu ceaslovul), arcanul pentru bădița Vasile, primul învățător, fuga de Nic-a lui Costache, goana şi ascunderea în porumb, mustrarea preotului Ioan cînd băieții răstoarnă o masă de praznic a unui gospodar, mustrare adresată lor, dar mai ales gazdei: „De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor, însă mai multă băgare de samă nu strică!“. Searle ar spune: „gazda are prea multe, nu e nimic dacă ați răsturnat masa. În cazul ăsta atenția ar fi fost bună, ca eu să nu mai zic de gazdă că are prea multe.“ Îmbolnăvirea de holeră. Apoi, moment festiv, îndatoritor, evocarea lui David Creangă, bunicul vornic. Un fel de contrapunct. Şi: întîmplările nefericite continuă: alunecarea în Ozana, pe iarnă (drumul alături de bunicul său), şcoala de la Broşteni cu tunsul ei, rîia, distrugerea casei Irinucăi, revenirea, vindecarea, admirația tuturor pentru cîntarea din biserică (Am tras un Îngerul a strigat...) – al doilea moment compensator, cîştigarea inimei Smărăndiței (sta la masă cu dînsa de Paşti), şi, dezamăgirea, cu toate acestea, porecla ce s-a răspîndit în sat: Tunsul Felegunsul / cînii după dînsul. Urmare a Broşteniului, a marelui profesor lăudat de David Creangă, bunicul. Cine avusese ideea de a-l şcoli pe Nică la Broşteni? Bunicul? Da, era bine intenționat. Cea mai densă parte a Amintirilor, din punct de vedere narativ, dedicată Liviei, fată de domn. O singură compensație în prima parte a Amintirilor: relația cu Smărăndința. De la mireasă (ce plînge, din cauza sadicului Tată, popa Ioan de sub deal), la ciocnitul unei mulțimi de ouă roşii.
Oricum, fiica lui Maiorescu se află în centrul atenției în societatea junimistă; Alecsandri îi dedică în 1882 o poezie (Iarna vine), mătuşa Mite Kremnitz ale sale Rumänische Märchen, tot din 1882, unde sînt traduse basme populare şi originale (de Ispirescu, Slavici şi Creangă). Primul care îi dedică o bucată literară pare a fi Creangă, cu partea întîi a Amintirilor.
Copilăria Liviei o cunoaştem, indirect, din jurnalul tatălui ei. Un copil pentru care Tatăl nu are cea mai bună părere, ceea ce derivă din propria părere despre sine. Îl preocupă „nasul meu! Nasul meu gros! Doamne, Dumnezeule, presimțeam eu că acesta se va răzbuna încă o dată pe mine.“ Aceleaşi observații, acelaşi complex şi la naşterea băiatului Liviu, cîțiva ani mai tîrziu. Copilul îl deranjează. Mama îl alăptează, adică îi dă „somniferul“. Socrilor Kremnitz le scrie la 25 iul. 1863: „Clärle este astăzi ca un trandafir alb înflorit. Livia este ca un burduf gros“. Acesta este primul calificativ pentru fata sa, după ce, mai înainte, în acest Epistolar, semnalase doar momente de armonie şi de împăcare în legătură cu soarta, clipe de linişte alături de soția sa, mic sentimentalism burghez şi bucuria datoriei împlinite. În continuarea corespondenței, Maiorescu anunță aceste clipe de armonie diverşilor cunoscuți (Hans Baron Kutschera, Gh. Mârzescu – cel căruia i se adresa, la 6 dec. 1863, cu formula de încheiere: „Îți sărut buzele cele cărnoase şi antifilozofice şi te rog să-mi răspunzi două-trei cuvinte îndată“). Viața aceasta de familie este o împovărare, un fel de bagaj. O mărturiseşte prietenului Teodor Roseti, în legătură cu instalarea la şcoala normală din Iaşi, Trisfetitele: „Acum sîntem iarăşi aici, sănătoşi, cu nevastă şi copil, şi cu nevastă şi copil de o indestructibilă bună dispoziție, claie peste grămadă printre lucrurile despachetate, în ruinele bine conservate, de la Trisfetitele, alături de călugări şi mănăstiri, ca urmare a tendinței moştenite spre evlavie.“ (20 ian. 1864).
În al doilea rînd, tatăl Liviei este o absență, aşa cum Ştefan a Petrei era o absență pentru băiatul său cel mare. Drumuri, mai întîi, de la Iaşi la Bucureşti, pentru diferite acte şi numiri. La a patra aniversare (26 martie) a fiicei se afla la Berlin. Îi scrie doamnei sale: „Urări de fericire pentru Livia din partea tuturor. Sărbătorim sărbătorita după sosire“ (8 apr. 1867). Se afla într-o călătorie, începută la 7/19 mart. (data primului anunț către soție), la Viena, Basel, Paris. Pentru aceasta, ceruse un concediu de 3 săptămîni Ministrului Cultelor încă din 21 feb. 1867. Va sosi acasă în jurul datei de 4/16 apr. Absențele încep treptat. În oct. 1866, el la Berlin, la socri, apoi fetele pleacă la Pyrmont, la ape minerale, cîteva săptămîni. În 1872 (Livia avea 10 ani), ales deputat, pleacă la Cameră – absent în luna martie. În 1873, petrece revelionul la Alecsandri, la Mirceşti, împreună cu Xenopol. După dispariția băiatului său (1872), scrie în jurnal de „doliul soției mele.“. Începînd cu septembrie 1875, primele consemnări despre educația Liviei, trimisă la pension: la Emilia (sora lui Titu Maiorescu avea un astfel de institut la Iaşi) stă două săptămîni, apoi la Lausanne. Fetele se întorc la sfîrşitul lui noiembrie. În 1876, situația căsătoriei este dezastruoasă. Primele gînduri de sinucidere, de exil. Îl opreşte gîndul că nu a asigurat situația materială a fetelor. Mai bine de un an, iul.1876- sept. 1877, Livia se află la pension în Dresda, apoi la Berlin, la bunici, însoțită de mama ei. O despărțire convenabilă. O întîlneşte pe fiica sa într-un tren. Revin acasă, la Iaşi. În oct. 1877 se consemnează primele conflicte verbale: „am văzut că era molipsită de antipatia Kremnitzilor în contra Mitei“. Neînțelegerile în familie continuă, astfel încît soția şi fiica vor pleca din nou. Maiorescu se gîndeşte la viitorul fetei sale: căsătorie în Germania (ceea ce nu se poate face dacă nu trăieşte acolo, pentru a cunoaşte societatea) sau singurătatea, caz în care ar putea veni în România. Altfel, o uniune în țară i se pare ridicolă: „Aici în România nu e nimic pentru ea; nici o fată, nici o societate. Să meargă la bal la alde Sutzu? Să apărem ca nişte oameni care se îndeasă? Şi ce teren de societate pentru raporturi feminine are ea aici?“.
Desigur, ceva din toate aceste drumuri transpare în anturajul junimist, unde Creangă era apreciat. Maiorescu, într-una din listele sale din 1870 (refăcute în anii ulteriori), se gîndeşte la o posibilitate de guvernare, de unde nu lipseau Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă, menționați printre diferiți oameni politici şi literați (Nicu Gane, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi, Petre Missir, Samson Bodnărescu).
Livia Maiorescu se va afla în atenția mondenităților bucureştene peste cîțiva ani, în 1886, anul plecării definitive din țară, împreună cu mama sa. Domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, Livia are la palat o idilă cu pianistul Lubicz. Aude regele: „Lubicz, care ar fi venit pentru muzică, a fost găsit seara tîrziu în castel, aici rendez-vous cu Livia Maiorescu. Istorie incompletă, care va trebui ținută secretă. (Sinaia. Joi, 18/30 septembrie 1886).“ După mai multe cercetări, verdictul: „Ceață, frig umed. Ora 9 venit deja Kremnitz, Elisabeta anunță că la Lubicz a fost găsită o scrisoare, prin care Livia e total compromisă. (...) L. Maiorescu demisionează din postul de domnişoară de onoare, părinții ştiu totul. Ea pleacă din Bucureşti împreună cu mama ei (Bucureşti. Vineri, 19/31 decembrie 1886)“. Maiorescu nu consemnează nimic despre acest scandal în Însemnările sale, doar despărțirea de fiică şi de soție, plus o poziționare a reginei Elisabeta în acest scandal: „Regina trimis Liviei astăzi portretul ei cu inscripția «Mai tare ca ( = decît) soarta»“. Şi, de altminteri, în anul următor apare un volum de Carmen Sylva, Bate la uşă, [Es klopft], traducere de Livia Maiorescu, la Socec. De la distanță, în anii următori, Livia traduce din literatura americană, ba chiar va semna astfel de texte împreună cu tatăl ei.
Rolul ei de „inspiratoare“ se încheiase. Nu atît ca persoană, cît din perspectiva unei tipologii, la care un autor precum Creangă a putut să apeleze. Smărăndița popii (fată de preot, „directorul“ şcolii din sat), fata popii din Fălticeni, Ileana (soția), fată de preot, Livia. Cealaltă față a lui Creangă: Măriuca Săvucului, din sat, Tinca, iubita ultimă. Parte din ele „ficționalizate“, intrate în Amintiri. Fata directorului şi fata simplă. Alice Liddell (1852-1934) era fiica lui Henry Liddell, decanul de la Christ Church, Oxford. Christ Church, cel mai prestigios colegiu din cadrul Universității Oxford. Personajul principal, „ficționalizat“, al lui Lewis Carroll.
Creangă şi Carroll, un mod de gîndire asemănător, de construire a textului ca omagiu, dincolo de evidentele identități stilistice.
Stramina şi pietrele murcoase
Se învârtesc şi pivotează-n plastă -
Frazbile toate, şi granchioase -
Iar clipele le trec prin poarta vastă.
Jabberwocky (trad. Antoaneta Ralian)
unde, de exemplu, murcos este realizat din murdar şi mlădios (în original, slithy, din slimy, murdar, şi lithe, mlădios) sau frazbilă, din fragilă şi mizerabilă (mimsy), aşa cum Creangă scrie a furlua sau Dascăle, trascăle, dracu’ să te ie ori:
Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că şede într-un vârf de soc
Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă.
Prin intermediul cuvintelor-valiză, (termen inventat de Lewis Carroll), volumele pentru copii construiesc lumea lor deosebită: Carte de motanică (1985) se numeşte un astfel de volum, semnat de Gheorghe Tomozei. Constanța Buzea, o bună autoare de versuri pentru copii, scrie Zgomotocicleta (1996), unde mai apar alte cuvinte-valiză: anacobră, ciocănitorinc, crocodinozaur, rinocerb, zgomototliți, zgomotociclist, zgomotor ş.a.
Felul în care concepe Creangă limbajul este asemănător celui al lui Carroll; la Creangă, metafora sau metonimia alcătuiesc un sens superior, care individualizează ființa umană, în raport cu monştrii: Ivan Turbinca primeşte de la Domnul poruncă să-i spună Celei-cu-coasa să ia, timp de trei ani, numai oameni bătrîni. Translatorul Ivan îi comunică să roadă trei ani numai pădure bătrînă, iar Moartea, ponciş, se supune, adică nu înțelege metafora lui Ivan, pentru că nu are acces la acest limbaj metaforic. Nu altfel îi învinge prostul satului, Dănilă Prepeleac, pe draci; de exemplu, în loc să ia iapa în cîrcă, pentru a face înconjurul iazului, el îi spune că o va lua între picioare, iar bietul drac înțelege literal. Şi monştrii-adjuvanți din Povestea lui Harap-Alb sînt nişte creații mai întîi lingvistice, nişte creaturi care îşi ilustrează literal numele.
Cei cinci sînt patroni ai absurdului, ai nonsensului, provocatori de dezechilibre („Şi pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămînzilă mînca lut şi pămînt amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălți şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi țipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai înghețai ce da dintr-însul“), dar ființe care îşi ştiu scopul în poveste, în intrigă, fiecare dintre ei anticipînd prinderea fetei de împărat. Harap-Alb este un corespondent al Alisei în țara de dincolo de oglindă, un vizitator care trebuie să se supună unor reguli şi despre care toate personajele par a-i şti scopurile. Probele pe care le trece cu ajutorul celor cinci tovarăşi sînt nişte „oglindiri“, nişte situații inverse calităților lor: Gerilă va pune promoroacă peste casa de aramă încinsă cu stînjeni de lemne, Flămînzilă şi Setilă vor echilibra ospățul Împăratului Roş (armata unui Red King îi este ostilă Alisei), Ochilă şi Păsări-Lăți-Lungi vor vedea ceea ce nu se vede (Luna pe care se ascunsese fata de împărat) şi vor prinde imposibilul. Visul lui Harap-Alb este asemănător celui al Alisei (ajungînd pe a opta pătrățică în jocul de şah în care este prinsă ea devine, din pion, Regină, trezindu-se în camera ei, în țara de „dincoace“ de oglindă); el scapă din slujba Spînului (visul) prin moarte, pentru ca să fie înviat cu apa moartă şi apa vie: „— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutîndu-l cu drag şi dîndu-i iar paloşul în stăpînire.“
Preocuparea pentru universul copilăriei este comună lui Lewis Carroll şi lui Ion Creangă; la ei feeria acestei vîrste, intenția, poate lua adesea forme coşmareşti, înfricoşătoare, deghizate sub aparențe, sub convenții. Monştrii din jurul lui Harap-Alb sînt nişte arătări ale lumii de dincolo, ale unei umanități schimonosite: Gerilă era „ceva de spăriat“, „o dihanie de om“; Flămînzilă, „altă drăcărie şi mai mare“; Setilă, „o arătare de om“; Ochilă, „o schimonositură“; Păsări-Lăți Lungilă este „ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor“. Ciudați tovarăşi de drum, oameni cu care trebuie să trăiască.
Alisa, copilă, intră într-un univers străin, unde logica imaginației copilăreşti nu mai este valabilă, ea trebuie să învețe noi deprinderi, ale unei lumi violente. Țara Minunilor este locul unde nimic nu mai funcționează normal, iar eroina îşi pierde orice reper în momentul în care dimensiunile sale fizice sînt variabile. Lumea ei are ceva din coşmarul suprarealist, dar, dincolo de critica limbajului, a arbitrariului semnului lingvistic, personajele scapă oricărei logici, sînt imprevizibile şi se manifestă violent.
Dar nu numai Harap-Alb este un fel de Alisa. Rolurile lui Creangă însuşi sînt bivalente, el este autorul cu două fețe, cu mască. Dacă ar exista o Alisă pentru Creangă? Poate fi destinatara primei părți a Amintirilor o astfel de ființă? Livia Maiorescu (28 mart. 1863-26 aug.1946), fiica celui mai cunoscut spiritus rector. Dedicație timidă, în inițiale... Chiar persoana ei fizică? Sau poate un anumit model feminin pe care autorul îl identifica, la un moment dat, cu L[ivia] M[aiorescu]?
Foarte pertinent, Dan Grădinaru a arătat (2002) că Amintirile sînt povestea unei vîrste a sexualității. În ciuda unor violuri hermeneutico-tematiste, cumularde, monografia sa face o primă lectură, suficient de atentă, de tip psihanalitic, unde sînt prinse, rînd pe rînd, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, în principal, celelalte poveşti, în subsidiar, pe alocuri – Amintirile, cînd descoperă foarte bine impulsurile sadice sau sado-masochiste ale protagoniştilor: de la prima scenă, pedeapsa pe care o primeşte Smărăndița popii de la tatăl ei („biciul e penisul“, spune cîne-cîneşte Dan Grădinaru), pînă la ultima, cu simbolicul plop sub care şi-au tras căruța moş Luca şi cei doi „pasageri“ ai săi, în apropierea seminarului de la Socola.
Nu ştiu dacă nu cumva Amintirile continuă în Popa Duhu. Nu este el profesorul de la Socola, un simbol pentru tînărul Creangă, după cum s-a semnalat?
În fine, poate că între Creangă şi Carroll sînt mai multe asemănări decît între povestitorul român şi Shakespeare sau Homer. Cine era Carroll? Un individ controversat din timpul vieții sale, reverendul Charles Lutwidge Dodgson (27 ian. 1832-14 ian. 1898). Care alege pentru literatură pseudonimul Lewis Carroll. Ceva legat de colinde (engl. carol). Naştere. Refacere. Două identități. Carroll, coborîtor din preoți anglicani. Gheorghe Creangă, unchi de mamă, preot la capela spitalului de la Tg. Neamț. Ciubuc, mare clopotar, strămoş al neamului.
Carroll, student la Oxford, cîştigă un concurs ca matematician, disciplină în care va excela mai bine 20 de ani: profesor pe lîngă biserică, dispensă specială (Christ Church Mathematical Lectureship). Creangă, primul dintre elevii lui Maiorescu la Şcoala Normală „Vasile Lupu“, deschisă la 8 ian. 1864.
Alice Liddel, inspiratoarea lui Carroll, pentru care scrie prima serie de aventuri. Creangă, fără un model real de acest tip. Modelul său se formează din suprapuneri. La 22 de ani se căsătoreşte cu Ileana, fiică de preot, de 14 ani. Alice, 10 ani, iar Carroll, de 28, cînd se întîlnesc (familiile lor erau vecine). În 1865 sînt publicate primele aventuri. Alice, 15 ani, Carroll, 33. Între timp Creangă se desparte de Ileana. Cauza, probabil, socrul. Probabil. A doua iubire: Tinca, 14 sau 15 ani. Creangă, 40. Cînd o cunoaşte Creangă pe L[ivia] M[aiorescu], fiica Clarei Kremnitz? Prima parte din Amintiri apare la 1 ian. 1881, în Convorbiri literare, datată Bucureşti, sept. 1880, cînd L.M. avea 18 ani. Creangă, 43. Observase el nişte similarități, ce îl atrăgea?
Carroll, diacon din 1861, de la 29 de ani. Promitea o carieră de preot, ca şi de matematician (profesor universitar), dar ceva l-a împiedicat să-şi dea toate examenele. Sau nu a vrut. Deşi a ținut multă vreme cursuri de matematici. Trebuia să fie preot, provenea dintr-o familie de preoți, era al treilea născut din 11 frați, dar băiatul cel mai mare. Trebuia. Creangă (tocmai îşi schimbase numele din Ştefănescu, cum era înscris „la fabrica de popi“, în numele mamei) face un an de teologie, nu termină. E diacon de la 21 de ani. Dorințele mamei lui, de a deveni popă, nu se împlinesc. E institutor, în schimb. Adică dascăl, învățător.
Destule disimilarități între cei doi: pasiunea pentru fotografie (peste 3000 de clişee), excelența ca matematician, plăcerea de a călători, la Carroll. Ținea un jurnal. Cîteva pagini (cîțiva ani) lipsesc. Presupuneri exegetice: propuneri extravagante pentru Lorina, sora cu trei ani mai mare a Alicei, pentru Lorina „cea mare“, mama Lorinei „celei mici“, pentru Alice. Influența covîrşitoare a „Junimii“, la Creangă. Un nume al „Junimii“. Dar şi asemănări: şi la Carroll, se vorbeşte de epilepsie. Ambii, psihanalizați de exegeză (Carroll însă din anii 1930). Admirați pentru stil, pentru felul în care gîndesc limba.
Amintirile din copilărie mărturisesc diferite traume pentru cel ce a preferat să se iscălească cu numele mamei. Amintirile încep cu un comportament sadic al Tatălui împotriva Fiicei. Este adus în şcoala de lîngă biserică celebrul „cal Balan“, pentru a fi o permanentă amenințare sprințarilor copii. Smărăndița popii bufneşte în rîs. Tatăl dă un exemplu de sadism, în ciuda stăruinței (sau poate tocmai de aceea) oamenilor maturi, moş Fotea (meşterul ce făcuse instrumentele educative) şi învățătorul, bădița Vasile: Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Prima amintire din copilărie, o bătaie. Fondul ancestral, țărănesc, este definit, mai departe, de astfel de violențe, iar amenințarea cu moartea este o replică comună pentru universul copilului universal român. Părinții lui Nică, bunicii materni, persoanele care veghează la creşterea copiilor, amenință şi proferează injurii, dacă nu cumva exercită forța.
– Mama: Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna me; sau, către Soț şi Tatăl copiilor: Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Mama are în general o părere favorabilă despre sine, în discuțiile cu tatăl lui Nică despre şcoală; vorbeşte despre sine la persoana a III-a, amenințînd şi suduind: Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi!
– Bunica: David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i pe dînşii, sărmanii băieți! Cum i-a mîncat rîia prin străini, mititeii! Lumea celor mari, maturi, este reprezentată prin violență; această lume este compusă din părinți, din şcoală mai cu seamă, dar şi din alți oameni mari. Nu poate lipsi
– Profesorul. Unul dintre primii învățători, părintele Isaia, este definit prin comportamentul necontrolat; îl face pe Nică, inițial, să renunțe la şcoală, dându-mi (...) un pui de bătaie, aşa din senin. Un altul, profesorul de la Broşteni, fără motiv, la prima întîlnire, îi face cunoscut sistemul coercitiv al şcolii: văzînd profesorul că purtam plete, a poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. Cînd am auzit noi una ca asta, am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi şi a ne ruga de toți Dumnezeii să nu ne sluțească. Dar ți-ai găsit; profesorul a stat lîngă noi, pînă ce ne-a tuns chilug. Urmarea este profundă pentru tînărul întors de la şcoală din nou în satul său: fetele îi spun Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cîinii după dânsul! O simbolică deposedare de atributele distinctive, recunoscută ca atare de comunitate.
– Tatăl. Vecinii. Momente precum colindatul produc amintiri ale unor clipe nefericite; e ajunul Sfîntului Vasile, al Anului Nou, şi Nică îl roagă pe tatăl său să-i facă un bici sau un buhai pentru plug. Refuz şi amenințări cu bătaia, apoi plecatul de acasă, pentru a se întîlni cu prietenii şi tovarăşii de colind. Tatăl, în fond, îi interzice accesul la o vîrstă mai mare, sub pretextul apărării de pericole: Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mînca la casa mea? Vrei să te buşască cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalț! A descălța, din nou un semn de castrare simbolică, cum a fost tunsul în fața tuturor la şcoala de la Broşteni. O predilecție pentru pedepsele în public. Băiatului îi este frică de cuvîntul Tatălui, crede că i-ar lua încălțările şi decide să plece pe furiş de acasă. Urmează două conflicte ale cetei de de flăcăi (eram şi eu mărişor acum, din păcate) cu cei colindați: popa Oşlobanu şi nevasta lui Vasile-Aniței, care reacționează similar tatălui lui Nică, extrem de dur: înjurături (preotul: a început a ne trage cîteva naşteri îndesate) sau aruncînd după ei, de pildă cu foc (cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să dea colacii în cuptor). Băieții nu vor decît să fie considerați tineri, în pragul maturității, să fie acceptați ca atare; ei ştiu ce le trebuie pentru plug, cunosc replicile pentru gospodarul care nu îi primeşte (iar popii Oşlobanu îi urează Drele pe podele / şi bureți pe pereți; / cîte pene pe cucoşi, / atîția copii burduhoşi). De asemenea, sub imaginea punitivă a Tatălui poate fi aşezat şi moş Chiorpec, ciubotar şi meşter al satului, care, la insistențele băiatului de a-i da curele pentru a-şi face bici, imita un mic ritual al maturității, în viziunea lui: îl bărbierea pe băiat cu clei de opinci (răbuiala), în văzul şi spre amuzamentul ucenicilor săi. În mod repetat. Exact ce făcea şi profesorul de la Broşteni: umilirea în public. Rezultatul: mama se bucură, în mod sadic, spunînd că îl va cinsti cu prima ocazie pe moş Chiorpec. Nu pare a fi o copilărie fericită. În acelaşi fel gîndeşte şi Mama, prin pedeapsa în public, iar diferențele dintre Mamă şi Tată par a se şterge la acest nivel. Mama, o ființă ce doreşte să-şi ruşineze în public copilul, ce se răzbună pentru că nu a mai fost ajutată la treburile casnice: surprinzîndu-şi băiatul la scăldat, îi ia hainele, aşteptîndu-l, evident, acasă pentru discursul de rigoare, ultima etapă a pedepsei. Întoarcerea copilului acasă, drumul ruşinii. Următorul pas, în asemenea circumstanțe,
Desconsiderarea de sine, premisa de la care pornesc Amintirile: băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea – este prima descriere a copilului de către naratorul matur. Alte trăsături, autocaracterizări, mascate, exprimate cu jumătate de gură uneori: prost şi leneş. Despre observațiile mamei cu privire la dispariția smîntînei din oale, el comentează, retroactiv, din timpul prezentului scrierii către acel trecut: nu eram aşa de prost pînă pe-acolo, să nu pricep atîta lucru. Deci cîte ceva tot pricepea, dar părerea nemărturisită direct este evidentă. Altădată, nu are rețineri pentru masochismul, sado-masochismul său: slăvit de leneş, leneş fără pereche. Trăsătura constantă: neastîmpărat sau chiar tot mai neastîmpărat (pe măsură ce trecea timpul), un ghibirdic şi jumătate (textual, „un om scund şi jumătate”; un fel de jumătate-de-om, personaj diabolic din basmele populare). Oricum, existența este resimțită ca împovărătoare: când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. Păcatul? Uneori, sentimentul de vină capătă proporții gigantice. Împreună cu tovarăşul său a fugit de la Broşteni, după ce au spulberat averea Irinucăi, iar la întoarcerea spre casă este vesel (e întoarcerea dintr-un exil), de parcă nu eram noi rîioşii din Broşteni. O figură de stil care augmentează vina, ca şi cum toți ar trebui să ştie de boala, de afecțiunea lor; de milă nu le va plînge, într-o variantă, decît bunica, apoi, în altă variantă (Autobiografie), părinții. În alt loc, epitetele depreciative curg: obraz de scoarță, şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întîmplat în viață, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulți ani şi pe rînd, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita. Fatalitate.
Lumea, în Amintiri, este una violentă, ca orice univers țărănesc; de aici, autenticitatea ei. Dar este lumea în care, în primul rînd, creşte un copil şi acest copil înregistrează dramatic creşterea, existența, fie şi retroactiv, prin ochii unui narator matur, care rememorează însă... durerea. În spatele măştilor se ascunde uneori o viață cu amenințări, bătăi, absențe, din partea celor dragi, a rudelor, a tovarăşilor de joacă (la un moment dat îl înmormîntează, lovindu-se zdravăn după o săritură în apă mică; spune că a stat mai bine de un ceas aşa, „înmormîntat“ în nisip...), din partea oricărui străin. Moşneagul de la tîrg, care dă drumul pupezei, pesemne din rațiuni arhetipale (restabileşte timpul pentru întreg satul etc.) e un alt sadic; se preface că a scăpat pupăza, apoi, la protestele băiatului (care imită un comportament matur, şi eu eram oleacă de fecior de negustor), îl amenință cu bătaia – ba ş-un topor îți fac – irevocabil, ceea ce îl sperie, îl face să fugă. O lume precară, ce trăieşte din amenințări şi din pedepse, trăieşte la întîmplare (pupăza, de exemplu, era în mod întîmplător ceasornicul satului, în acea vreme; nu este o tradiție, un obicei popular măsuratul timpului cu ajutorul pupezei...).
Vîrsta a doua a Amintirilor, vîrsta erosului, a adolescenței cum am spune astăzi, păstrează destule din trăsăturile primei vîrste. Imaginea feminină care îl atrage, inițial, pe Ioan, este cea a fetei răutăcioase, cea care îl porecleşte Ion Torcălăul: cum sfîrîia fusul roții, aşa-mi sfîrîia inima-n mine de dragostea Măriucăi! A doua referință temeinică este una care face legătura cu vina; în prima parte a Amintirilor, partea abuzurilor, faptul că era cel mai mare frate era resimțit ca un păcat; acum, din nou păcatul şi desconsiderarea de sine, de data asta în valență ironică, despre cărarea afurisită dintre Secu şi Agapia: Căci, fără să vreau, aflasem şi eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugăreşti... umblând vara cu băieții după... bureți prin părțile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie...
Această a doua parte înseamnă, într-o oarecare măsură, intrarea în lumea celor care abuză. Elementul cel mai pertinent, jocul crud al poştelor, ceară şi hîrtie aprinse mocnit, strecurate între degetele picioarelor celor ce dorm. În acelaşi sens, încăierarea de la Pavel Ciubotariul, cu urmări ce alarmează vecinii, sînge şi smocuri de păr pe jos, ferestre sparte. Nică, devenit Ion, participă doar la incitare, la provocarea unui conflict dintre Ion zis Mogorogea, vărul său, şi gazda Pavel. Va mima inocența, prefăcîndu-se că doarme, atunci cînd Mogorogea e cuprins de vîlvătaia poştei. Furtul, furluatul, alt element al abuzului; dintr-o cameră de han unde fuseseră îmbiați la vin şi vorbe frumoase, mai fiecare venise cu cîte ceva, poame sau roade. Şi încăierarea dintre Pavel şi Ion are ca pretext trei purcei fripți din care mai chibzuitul şi strînsul Mogorogea nu voia să facă parte nimănui; la sfîrşitul luptei, misterios, purceii dispar. Nică a devenit pînă la urmă Ion, a intrat în lumea maturilor, a celor care fură, batjocoresc, se prefac, care pun la socoteală valoarea: pentru două mierțe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemîngăiată. Prețul, pentru această absență din motive erotice de la cursuri (cursuri totuşi, aşa cum erau ele, cu profesorii care făceau noaptea zi ş.a.m.d.), era convenabil, mic: nu dădusem catihetului cel poclon mare pînă pe-acolo. Dacă a fost disprețuit şi de multe ori umilit în public, copilul devenit matur nu poate decît să disprețuiască legile şi alcătuirea socială a firii; să gîndească după regulile valorilor materiale, să considere ființele din jurul său drept nişte obiecte. Există şi alt fel de valori?
Amintirile sînt o operă tardivă, de răzbunare simbolică împotriva figurii Tatălui; împotriva celui care-i spunea „logofete“ în derîdere, „chiu şi vai prin călimări“. Coerciția, constrîngerea de orice fel este reprezentată prin figuri asemănătoare sau substituente ale Tatălui: preotul (şi preoțimea, în general), profesorul (suprapunere cu rolul preotului sau al învățătorului), autoritatea în general. Nu întîmplător Amintirile încep cu evocarea unei astfel de figuri autoritare: preotul Ioan, inițiatorul primei şcoli, care intră în discursul narativ prin acel act de sadism, prin bătaia administrată în văzul tuturor propriului copil, Smărăndița. În primul paragraf al Amintirilor a fost remarcată nota erotică a acestei bătăi: plîngea ca o mireasă, ceea ce construieşte prima iubire a lui Nică, iubire copilărească, mărturisită după această secvență a bătăii.
De ce tot acest coşmar pentru Livia Maiorescu, dedicat ei? Ce ar putea avea în comun cu existența nefericită a lui Nică? În cea mai mare parte nefericită. Personajele lui Creangă au două măşti: una a inocenței, alta, cel mai des prezentă, a sadismului, a cruzimii. Dan Grădinaru, în alt sens, urmînd strict o lectură psihanalitică, vorbea de ambiguitatea lui Creangă. Este un mesaj pentru Titu Maiorescu? Oricum, numai prima parte a Amintirilor are această dedicație. Livia, doar în prima parte.
Ce se întîmplă în prima parte? Bătaia dată Smărăndiței de tatăl ei, Calul Balan pentru toți copiii (au prins muştele şi bondarii cu ceaslovul), arcanul pentru bădița Vasile, primul învățător, fuga de Nic-a lui Costache, goana şi ascunderea în porumb, mustrarea preotului Ioan cînd băieții răstoarnă o masă de praznic a unui gospodar, mustrare adresată lor, dar mai ales gazdei: „De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor, însă mai multă băgare de samă nu strică!“. Searle ar spune: „gazda are prea multe, nu e nimic dacă ați răsturnat masa. În cazul ăsta atenția ar fi fost bună, ca eu să nu mai zic de gazdă că are prea multe.“ Îmbolnăvirea de holeră. Apoi, moment festiv, îndatoritor, evocarea lui David Creangă, bunicul vornic. Un fel de contrapunct. Şi: întîmplările nefericite continuă: alunecarea în Ozana, pe iarnă (drumul alături de bunicul său), şcoala de la Broşteni cu tunsul ei, rîia, distrugerea casei Irinucăi, revenirea, vindecarea, admirația tuturor pentru cîntarea din biserică (Am tras un Îngerul a strigat...) – al doilea moment compensator, cîştigarea inimei Smărăndiței (sta la masă cu dînsa de Paşti), şi, dezamăgirea, cu toate acestea, porecla ce s-a răspîndit în sat: Tunsul Felegunsul / cînii după dînsul. Urmare a Broşteniului, a marelui profesor lăudat de David Creangă, bunicul. Cine avusese ideea de a-l şcoli pe Nică la Broşteni? Bunicul? Da, era bine intenționat. Cea mai densă parte a Amintirilor, din punct de vedere narativ, dedicată Liviei, fată de domn. O singură compensație în prima parte a Amintirilor: relația cu Smărăndința. De la mireasă (ce plînge, din cauza sadicului Tată, popa Ioan de sub deal), la ciocnitul unei mulțimi de ouă roşii.
Oricum, fiica lui Maiorescu se află în centrul atenției în societatea junimistă; Alecsandri îi dedică în 1882 o poezie (Iarna vine), mătuşa Mite Kremnitz ale sale Rumänische Märchen, tot din 1882, unde sînt traduse basme populare şi originale (de Ispirescu, Slavici şi Creangă). Primul care îi dedică o bucată literară pare a fi Creangă, cu partea întîi a Amintirilor.
Copilăria Liviei o cunoaştem, indirect, din jurnalul tatălui ei. Un copil pentru care Tatăl nu are cea mai bună părere, ceea ce derivă din propria părere despre sine. Îl preocupă „nasul meu! Nasul meu gros! Doamne, Dumnezeule, presimțeam eu că acesta se va răzbuna încă o dată pe mine.“ Aceleaşi observații, acelaşi complex şi la naşterea băiatului Liviu, cîțiva ani mai tîrziu. Copilul îl deranjează. Mama îl alăptează, adică îi dă „somniferul“. Socrilor Kremnitz le scrie la 25 iul. 1863: „Clärle este astăzi ca un trandafir alb înflorit. Livia este ca un burduf gros“. Acesta este primul calificativ pentru fata sa, după ce, mai înainte, în acest Epistolar, semnalase doar momente de armonie şi de împăcare în legătură cu soarta, clipe de linişte alături de soția sa, mic sentimentalism burghez şi bucuria datoriei împlinite. În continuarea corespondenței, Maiorescu anunță aceste clipe de armonie diverşilor cunoscuți (Hans Baron Kutschera, Gh. Mârzescu – cel căruia i se adresa, la 6 dec. 1863, cu formula de încheiere: „Îți sărut buzele cele cărnoase şi antifilozofice şi te rog să-mi răspunzi două-trei cuvinte îndată“). Viața aceasta de familie este o împovărare, un fel de bagaj. O mărturiseşte prietenului Teodor Roseti, în legătură cu instalarea la şcoala normală din Iaşi, Trisfetitele: „Acum sîntem iarăşi aici, sănătoşi, cu nevastă şi copil, şi cu nevastă şi copil de o indestructibilă bună dispoziție, claie peste grămadă printre lucrurile despachetate, în ruinele bine conservate, de la Trisfetitele, alături de călugări şi mănăstiri, ca urmare a tendinței moştenite spre evlavie.“ (20 ian. 1864).
În al doilea rînd, tatăl Liviei este o absență, aşa cum Ştefan a Petrei era o absență pentru băiatul său cel mare. Drumuri, mai întîi, de la Iaşi la Bucureşti, pentru diferite acte şi numiri. La a patra aniversare (26 martie) a fiicei se afla la Berlin. Îi scrie doamnei sale: „Urări de fericire pentru Livia din partea tuturor. Sărbătorim sărbătorita după sosire“ (8 apr. 1867). Se afla într-o călătorie, începută la 7/19 mart. (data primului anunț către soție), la Viena, Basel, Paris. Pentru aceasta, ceruse un concediu de 3 săptămîni Ministrului Cultelor încă din 21 feb. 1867. Va sosi acasă în jurul datei de 4/16 apr. Absențele încep treptat. În oct. 1866, el la Berlin, la socri, apoi fetele pleacă la Pyrmont, la ape minerale, cîteva săptămîni. În 1872 (Livia avea 10 ani), ales deputat, pleacă la Cameră – absent în luna martie. În 1873, petrece revelionul la Alecsandri, la Mirceşti, împreună cu Xenopol. După dispariția băiatului său (1872), scrie în jurnal de „doliul soției mele.“. Începînd cu septembrie 1875, primele consemnări despre educația Liviei, trimisă la pension: la Emilia (sora lui Titu Maiorescu avea un astfel de institut la Iaşi) stă două săptămîni, apoi la Lausanne. Fetele se întorc la sfîrşitul lui noiembrie. În 1876, situația căsătoriei este dezastruoasă. Primele gînduri de sinucidere, de exil. Îl opreşte gîndul că nu a asigurat situația materială a fetelor. Mai bine de un an, iul.1876- sept. 1877, Livia se află la pension în Dresda, apoi la Berlin, la bunici, însoțită de mama ei. O despărțire convenabilă. O întîlneşte pe fiica sa într-un tren. Revin acasă, la Iaşi. În oct. 1877 se consemnează primele conflicte verbale: „am văzut că era molipsită de antipatia Kremnitzilor în contra Mitei“. Neînțelegerile în familie continuă, astfel încît soția şi fiica vor pleca din nou. Maiorescu se gîndeşte la viitorul fetei sale: căsătorie în Germania (ceea ce nu se poate face dacă nu trăieşte acolo, pentru a cunoaşte societatea) sau singurătatea, caz în care ar putea veni în România. Altfel, o uniune în țară i se pare ridicolă: „Aici în România nu e nimic pentru ea; nici o fată, nici o societate. Să meargă la bal la alde Sutzu? Să apărem ca nişte oameni care se îndeasă? Şi ce teren de societate pentru raporturi feminine are ea aici?“.
Desigur, ceva din toate aceste drumuri transpare în anturajul junimist, unde Creangă era apreciat. Maiorescu, într-una din listele sale din 1870 (refăcute în anii ulteriori), se gîndeşte la o posibilitate de guvernare, de unde nu lipseau Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă, menționați printre diferiți oameni politici şi literați (Nicu Gane, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi, Petre Missir, Samson Bodnărescu).
Livia Maiorescu se va afla în atenția mondenităților bucureştene peste cîțiva ani, în 1886, anul plecării definitive din țară, împreună cu mama sa. Domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, Livia are la palat o idilă cu pianistul Lubicz. Aude regele: „Lubicz, care ar fi venit pentru muzică, a fost găsit seara tîrziu în castel, aici rendez-vous cu Livia Maiorescu. Istorie incompletă, care va trebui ținută secretă. (Sinaia. Joi, 18/30 septembrie 1886).“ După mai multe cercetări, verdictul: „Ceață, frig umed. Ora 9 venit deja Kremnitz, Elisabeta anunță că la Lubicz a fost găsită o scrisoare, prin care Livia e total compromisă. (...) L. Maiorescu demisionează din postul de domnişoară de onoare, părinții ştiu totul. Ea pleacă din Bucureşti împreună cu mama ei (Bucureşti. Vineri, 19/31 decembrie 1886)“. Maiorescu nu consemnează nimic despre acest scandal în Însemnările sale, doar despărțirea de fiică şi de soție, plus o poziționare a reginei Elisabeta în acest scandal: „Regina trimis Liviei astăzi portretul ei cu inscripția «Mai tare ca ( = decît) soarta»“. Şi, de altminteri, în anul următor apare un volum de Carmen Sylva, Bate la uşă, [Es klopft], traducere de Livia Maiorescu, la Socec. De la distanță, în anii următori, Livia traduce din literatura americană, ba chiar va semna astfel de texte împreună cu tatăl ei.
Rolul ei de „inspiratoare“ se încheiase. Nu atît ca persoană, cît din perspectiva unei tipologii, la care un autor precum Creangă a putut să apeleze. Smărăndița popii (fată de preot, „directorul“ şcolii din sat), fata popii din Fălticeni, Ileana (soția), fată de preot, Livia. Cealaltă față a lui Creangă: Măriuca Săvucului, din sat, Tinca, iubita ultimă. Parte din ele „ficționalizate“, intrate în Amintiri. Fata directorului şi fata simplă. Alice Liddell (1852-1934) era fiica lui Henry Liddell, decanul de la Christ Church, Oxford. Christ Church, cel mai prestigios colegiu din cadrul Universității Oxford. Personajul principal, „ficționalizat“, al lui Lewis Carroll.
Creangă şi Carroll, un mod de gîndire asemănător, de construire a textului ca omagiu, dincolo de evidentele identități stilistice.