Poezie
Liviu Dascălu

POEME

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012

de cartier (un poem al poetului vasilescu)

mergeam odată pe stradă
părul îmi flutura în vânt
vântul acela
mirosind a gunoaie
de bucureşti
eram pe una din străzile de la periferie
băieții de cartier îşi pasau unul altuia chiştoacele amare de țigări
şi mă urmăreau cu privirea aia
însetată de poezie
cu pupila mărită de drog
mergeau în spatele meu
imitându-mi pasul de mare pasăre stângace
pe uscat
după nesfârşitele-i valuri de libertate
în larg, deasupra mării
mă urmăreau cu pasul sacadat
râzând în hohote
şi totuşi
eu îi iubeam
erau frații mei
tristețea lor era şi a mea
ei erau mai autentici ca mine
în frica lor de moarte
(poate că mie nu-mi era frică
decât că n-o să fiu un mare poet)
şi tot mergând aşa
pas de defilare
printre amărăciunile lumii mele de cartier
am văzut un om aprinzând un chibrit şi dându-şi foc.
se pare că erau ore de când amenința că o va face
era deja înconjurat de oamenii de la tv
de la jurnalul de la ora cinci
de sticleți
de oameni de bine
era şi marius ianuş acolo
cu fața lui de puşcăriaş
scria un poem, amărâtul naibii
se uita la țicnitul care ardea şi scria un poem
mie îmi venea să urlu
nimănui nu-i trecea prin minte să arunce o haină peste tâmpitu ăla
mi-am scos-o pe a mea
iar hienele de la televiziune nu au ratat momentul
acum eram peste el
mirosea grețos
a carne arsă, a fum
în câteva zeci de secunde eram dat la o parte
iar rănitul era luat de brancardieri
şi eu îl vedeam doar pe ianuş scriind
cu privirea aia rătăcită a lui, scriind poemul
şi țin minte că i-aş fi înfipt creionul ăla-n jugulară
l-aş fi făcut să-şi răcnească poemul
în gura mare
să îl audă lumea şi să crape de ruşine.

mă simțeam ca un prost cu haina aia arsă
țin minte că am rătăcit apoi
prin cartier
până dimineața
fără să-mi mai fie frică.


bani proaspeți

pe vremuri bunicul primea o mulțime de bani de la stat.
factorul poştal
bătea ostenit la poartă şi nu se dădea dus
până nu era omenit cu un pahar cu vin.
şi cu al doilea, şi cu al treilea... ultimul îl bea rugat fiind, la poartă
îl dădea peste cap dintr-o gură şi se jura că nu mai calcă pe la noi.
banii miroseau, poate din cauza asta, a vin
iar bunica se scălda în ei
imediat ce rămâneau singuri.
bunicul o găsea goală şi fericită şi vărsa pe ea bănetul
monede lucioase şi bancnote proaspete, nou-nouțe
şi ea țipa de plăcere
grasă şi bună
ca o cloşcă mare şi albă.
râdeam cu toții de fericire şi ne muiam degetul în bănetul adunat în albie.
„nu ai nevoie de săpun?”
întreba, hâtru, bătrânul.
bunica îi sufla încetişor
un clăbuc
care îi atingea vârful nasului.
atunci deschideam televizorul.
nu era program la televiziunea națională
dar prindeam balet rusesc pe muzică de ceaikovski.
şi bunicul punea şi de un ceai,
pe care îl beam fierbinte
de se încălzea toată casa.
bunica făcea baie toată ziua şi, la urmă
ne lăsa să o mirosim.
mirosea a proaspăt.
bunicul o întreba daca nu îi este ruşine
să-şi arate sânii
cu sfârcurile înroşite
şi tari.

eu le povesteam fetițelor
(prietenele mele de prin vecini)
ce se petrece acolo
şi nu le venea să creadă.
se visau şi ele femei adevărate
ca bunica mea –
să aibă mobilă şi nepoți
să se scalde în bani împreună.

una din ele a fost de acord
să se transforme în puşculiță
şi i-am băgat într-una din zile o monedă de cinci bani
în pizdulice
care s-a şi pierdut
acolo.
nu se mai auzea nici măcar clinchetind.
au venit toți băieții
de pe strada mea
să-l caute
să o asculte.
se lăsa noaptea
târziu
şi toți adormeam cu capul pe burtica ei.
ea plângea încetişor
bănuțul începuse să crească pe dinăuntru
până când
în final
s-a oprit
a îmbătrânit acolo
şi am uitat cu toții
de el.


poetul vasilescu se plictiseşte

„gâdilat de ploaia măruntă, un nebun râde hohotind”

ce uşor poate să înceapă un roman, se gândeşte
poetul vasilescu
şi închide cartea la loc.

„cât de mult o iubim pe glenda” –
scrie pe coperta cărții vecinei
de compartiment.

glenda poate nu e nici măcar frumoasă
- şi atunci
cum ar fi chipul ei?
se întreabă poetul vasilescu
care chiar crede
că ar putea afla
privind-o pe furiş
pe cea care citeşte.

sunt două feluri de femei
(se gândeşte
poetul vasilescu):
cele al căror trup
este ca un sondaj de opinie
printre sexele tuturor bărbaților
şi cele virginale
care se revelează
unei singure priviri

cu asemenea obscenități
îşi ocupă timpul poetul vasilescu
încercând s-o dezbrace
în minte
pe vecina lui de compartiment.

între două halte
poetul vasilescu
sfârşeşte prin a-i da un nume cititoarei
pentru a putea juca
un rol
printre numeroasele ei tăceri

în ultimul tunel
o priveşte intens
negru pe negru
încercând să-i găsească privirea
în întuneric
îi rosteşte încet numele
- glenda, glenda, iubita mea!


poetul vasilescu la balamuc

poetului vasilescu nu-i plac nopțile la balamuc.
tocmai atunci îl apucă pofta de vorbit
după ce toată ziua îşi scrutează înfiorat
mintea
pentru a-şi surprinde în flagrant
propria nebunie.
degeaba are chef de vorbă
celelalte nouă paciente din salon - toate femei în vârstă -
dorm duse
iar pe marginea ferestrelor zac protezele lor dentare
rânjind în lumina neoanelor de dincolo de ferestre.
poate că poetul vasilescu ar reuşi să adoarmă
şi nu l-ar mai sâcâi normalitatea lui proaspăt regăsită
în timpul nopții
dacă asistenta soledad – chiar aşa o cheamă
(nu e metaforă, e columbiancă) –
i-ar da pastila care trebuie.
i-a spus într-o zi
între patru ochi
despre ce este vorba:
„dacă o iei
acolo
jos
la tine – kaputt!”
se bifurcase a catastrofă soledad
adăugând un gest scurt
de tăiere
din mâna-i noduroasă
(soledad are la vreo 50 de ani
şi e, aşa
un pic mai bărbătoasă),
înspre sexul poetului vasilescu.
de atunci
lui îi e teamă să mai rămână singur cu soledad
dat fiind interesul ei
atât de personal
întru supraviețuirea unei părți din corpul său.
în afară că-şi urmăreşte straşnic nebunia
poetul vasilescu o mai urmăreşte şi pe tânăra nefa
(singura tânără purtătoare de sâni
din această aripă a spitalului)
şi tocmai ea nu-l suportă.
îi tot răspunde repezit
şi de fiecare dată o ia din loc
când el îşi face apariția.
chiar şi doctoru v. înnopteanu a observat asta
şi s-a văzut nevoit
să-i explice
confidențial
lui vasilescu
(ca de la intelectual la intelectual)
că tânăra nefa
suferă de o manie punctiform paranoidă
în fază avansat cosmică
din când în când
necesitând
tratament cu electroşocuri
şi des-zăpezire.
aşa îşi putu explica şi vasilescu
de ce uneori tânăra nefa
arată ca un rock star
cu părul vâlvoi şi privirea multidimensională
făcând paşi sacadați
şi scoțând țipete scurte
sfidătoare
la copaci.
totuşi
tânăra nefa rămâne o mare problemă pentru poetul vasilescu
care poate înghiți orice chestie neplăcută
cu condiția s-o priceapă in integrum
(la fel ca pe propria-i nebunie).
chiar îşi aminteşte cum
în adolescență
într-o tabără la mare
o fată frumoasă
(chiar dacă nu era genul lui vasilescu
dar n-are importanță)
îl evita cu străşnicie
şi-i răspundea tot aşa
repezit
însă atunci
a rezolvat problema
căutând împreună cu ea scoici pe nisip
dăruindu-i-le apoi ei pe toate.
aşa s-a ales el cu o privire xxl
din partea drăcoaicei
care aproape l-a făcut să se.
mai demult
prin clasa a şaptea
o fată care-l pişca mereu de braț
o tocilară veşnic înțepată
(poetul vasilescu era corigent la aproape toate materiile),
i-a declarat la banchetul din ultima zi de şcoală
că el e groaznic de frumos şi
că neapărat ar trebui să danseze.
însă, acum
lucrurile astea nu-i sunt de niciun folos
poetului vasilescu;
fiindcă
tânăra nefa nu-i vreo fetiță.
şi
de fapt
nimic din ce ştia
mintea lui la optsprezece ani
nu-i mai e de vreun folos
corpului de patruzeci.


o pornodramă (alt poem al poetului vasilescu)

de ceva timp
între actorul xxl şi actrița xxy se petrece ceva ciudat
pe platourile unde se toarnă filmul porno.
printre aah şi ooh-urile profesionale s-a strecurat o rigiditate ultraprofesională
alta decât a membrului
actorului xxl.
privirea rece
de gheață
a actriței xxy
e mai catolică decât papa filmelor porno;
un singur moment de geamăt autentic şi-a permis xxl
că xxy şi-a cauciucat
cu un strat suplimentar de indiferență studiată
gesturile.
xxl loveşte aproape cu ură
în sexul lui xxy
aşteptând ca ea să se trădeze
să-i tresară melancolic o pleoapă
sau să i se uite furioasă în ochi.
dar asta-i cu desăvârşire interzis
de script-ul filmului porno.
camerele video veghează axonometric
ca aşa ceva
să nu se-ntâmple niciodată.
aşa că xxl şi xxy se urmăresc în continuare
fără să se privească
puri şi duri
năprasnici şi macromoleculari amândoi:

un piston neobosit
şi neobosita lui locomotivă electronică.



revelion cu elvis şi marylin

revelion
acasă la o femeie cunoscută în acea noapte.
poetul vasilescu se uită pe pereți
e acolo un soi ciudat de fotografie-tablou
cu elvis presley
ca fotografiile de familie din casele de demult;
şi poate de aici sentimentul că e acolo s-o fută pe nevastă-sa
că elvis
e cretinul de soț încornorat al grăsuței de lângă el
care doarme dusă
terminată de beată.
mda. mai lipseşte o icoană
cu jesus christ superstar, se gândeşte poetul vasilescu
(oricum n-are altceva mai bun de făcut
decât să gândească).
apoi iese în balcon şi
se uită la o femeie în blocul vecin cum fumează –
el are un mic fetiş cu gestul femeilor de a fuma.
deci aşa... în blocul vecin locuieşte marylin
she has monkeys, she has wisdom and she knows what to do, se gândeşte
poetul vasilescu.
maimuțele o ciupesc de fund, înțelepciunea o ajută să închidă ochii
iar fiara din ea ne cântă în fiecare noapte, la fereastră.
aşa e probabil mereu, port-țigaretul între două degete, privirea provocatoare, maimuțele
adormind pe dată ce începe jocul. doar că de data asta va fi altfel
totul a început prea devreme
regizorul a dispărut, pisicile s-au strecurat printre maimuțe
iar marylin se dezbracă altfel decât în filmele de cinematecă.
îşi leapădă cu un gest nervos hainele
şi se aşează pe pat.
din acel moment
niciun gest de prisos. ca şi până atunci.
doar că e o încremenire deplină. o mână
îi acoperă chipul.
poetul vasilescu se uită, fumează o țigară
se plictiseşte şi intră în cameră, dă drumul la tv
şi priveşte imagini derulându-se
fără legătură una cu alta
până în momentul în care descoperă o intrigă polițistă
şi închide vexat tv-ul.
se întoarce în balcon şi o găseşte la fel.
să fi trecut aproape o oră. mâinile
îi acoperă în continuare chipul.
poetului vasilescu i se năzare că femeia e moartă.
şi îi place ideea. iată
trupul ca o flacără albă arzând
printre torțe
artificii
zgomote.
însă pentru poetul vasilescu este o mare linişte
o superbă linişte
în care o femeie
îşi dăruieşte moartea
privirii unui necunoscut.

iar asta îi încălzeşte
inima
de cinefil
în noapte.


charbovary c’est moi

charbovary c’est moi
declară monsieur vasilescu în mentaleză
în fața onoratei asistențe -
chipuri albastre
femei de pică
bărbați de inimă roşie
de streaşina microbuzului cu navetişti
se sprijină tot farmecul nopții.
o lumină săracă se aprinde
din chipiurile bombate ale polițiştilor de la circulație
din farurile stropite de ploaie
ale celorlalte maşini

acasă
întinsă pe spate,
jupâna,
mme bovary
dă filă după filă
dintr-o carte de andrei pleşu
şi e tulburată de dicția lui triumfătoare
îi trece prin minte
cum ar fi
creierele lor să facă sex
sau cu cel al lui gabriel liiceanu
sau cu amândoi deopotrivă
în acelaşi timp

charbovary c’est moi:
un păianjen uriaş
gândacul lui kafka ieşind pe furiş din casă
de-a buşilea
cu membrele dinapoi înainte
fiind sigur
că nu mă voi mai întoarce niciodată
la fel
ştiind sigur


mme bovary
iubeşte-mă
sunt şi eu un june
sunt şi eu român!
viața ta
luminată de atacuri de panică multicolore
are nevoie de liniştea bolnavă
a privirii mele
de liniştea deprinsă
în încetineala ca de dric
a trăsurii mele de medic de țară
de parfumul meu exotic de medicamente
pe lângă care parfumul florilor trimise de iubiții tăi
e banal, urât şi nedrept
iubeşte-mă, da? mă iubeşti?
altfel o să mori ca proasta
după vreun venetic
după vreun celebru animal cu privirea ageră
după vreun atlet al credinței
în sine însuşi
iubeşte-mă, iubeşte-mă
şi mă voi iubi şi eu pe mine însumi
ca pe aproapele meu


poetul vasilescu spune o poveste, dar sfârşeşte în poezie

„Spune-mi o poveste”, m-ai rugat, cu palmele lipite. Ți-era frig, deşi în bucătăria unde pufăiai o țigară era destul de cald. Şi atunci mi-am amintit de cei doi speologi sechestrați într-o peşteră. Trei zile au trecut până i-au găsit. Când au ieşit de acolo se țineau de mână – era firesc, în atâta timp trebuia să se lege o oarecare camaraderie între ei. Dar era imposibil să nu te gândeşti că poate sunt împreună, că sunt iubiți. Că apropierea lor era de altă natură. El arăta ca un star de telenovele în vârstă, cu părul alb şi un zâmbet permanent, sau mai degrabă o relaxare din aceea cu gesturi studiate. Ea părea sfârşită şi fericită în acelaşi timp. Asta îți povesteam eu în lumina prea clară în care stăteam amândoi, inventând povestea, poate ca să-ți trezesc apetitul (în fond, eram în bucătărie) pentru o iubire din asta, puțin probabilă, între un bărbat în vârstă şi (aproape) o puştoaică. Ea îi va fi zis la fel, „spune-mi o poveste” – îşi simțea oasele uşoare, iar țipetele înspăimântate ale liliecilor (ale acelor animale micuțe şi, în fond, inofensive) o îngrozeau. Mâinile ei erau uşoare în mâinile lui (la început, gestul nu avea nimic erotic). În întunericul din peşteră era un gest cald precum lumina unei lampe. Uneori cuvintele nu erau de ajuns. Atunci, bărbatul îşi aprindea încă o țigară şi, la lumina brichetei pe care o apropia de fața ei, vedea cum chipul înspăimântat se relaxa încet-încet şi, în final, reuşea să-i smulgă un zâmbet. În situația aceea, orice ar fi fost mai bine decât indiferența, între ei. Chiar şi amanți ar fi putut deveni doar pentru a face mai multă lumină în peşteră pentru a face față țipetelor zburătoarelor.
La un moment dat ea i-a atins chipul cu un gest uşor, a urmat un sărut şi o lungă tăcere, în care ea sau el (naratorul nu s-a putut hotărî) frisona de emoție.
„Frumos...” spui tu, ca să suprimi tăcerea instalată între noi, după acest ultim eveniment. Mi-am dat seama că nu ți-am spus toate cuvintele necesare. Povestea pare să se fi terminat şi nu voi reuşi să te sărut nici acum. Nici să-ți spun că te iubesc (deşi ți-o spun mereu, în glumă, şi tu zâmbeşti fericită). „Eu cred că ea a avut până la urmă inițiativa”, faci tu povestea să continue neaşteptat.
Zâmbesc fericit. Îți acopăr chipul cu cuvinte, cuvintele mele reci, cuvintele dintr-o iarnă ca o limbă străină.