DIN NOU, DESPRE EMINESCU

Foarte puține dintre nedumeririle intelectuale ale adolescenței mele au ajuns să mă însoțească până la maturitate. Cele mai multe s-au dovedit a fi nimic mai mult decât simple dovezi de ignoranță. Ele s-au lămurit în biblioteci, şi-au găsit răspunsul între paginile cărților. Evident, cu fiecare răspuns a venit o altă nedumerire, dar atunci deja ieşisem din adolescență. Mai rar mi s-a întâmplat ca esența enigmatică a unei dileme să-şi păstreze atât capacitatea de a fascina, cât şi alchimia internă pe parcursul anilor.
Între toate aceste puține nedumeriri, cea mai importantă mi se pare a fi atributul de național ataşat scriitorilor. Ca să fim drepți, măcar în acest domeniu nu avem o inflație de etichete (slavă Domnului!). Avem un poet național, şi acela este Mihai Eminescu, dar sunt încă locuri libere la categoriile: dramaturgul național (deşi, aici l-am avea pe Caragiale), romancierul național şi, de ce nu, eseistul național. Revenind, însă, la poezie, trist este că numărul real de cititori ai lui Eminescu scade direct proporțional cu grandoarea etichetelor care i se aplică. Nu este, cu siguranță, vina lui, cu atât mai mult cu cât anticipase într-un text că aşa vor sta lucrurile. Nu voi introduce în discuție deloc sintagme precum cel mai mare poet român al tuturor timpurilor sau luceafărul poeziei româneşti. În timp ce prima operează cu absolutizări in extenso, formulând o sentință definitivă care, tocmai prin faptul că e definitivă şi implică realmente o axă temporală asupra căreia nimeni nu se poate pronunța fără a deveni neserios şi lipsit de rigoare, devine uşor ridicolă, cea de-a doua nu transmite nimic, oprindu-se la un artificiu stilistic, el însuşi de o calitate îndoielnică. Dincolo de clişeu, ele îmi par a fi demontabile la un elementar exercițiu de logică. Marea problemă a etichetelor e că ele acoperă prin enunț un spațiu atât de mare, sacrosanct uneori, încât nimeni nu mai simte nevoia să treacă dincolo. Nu pentru a demola, ci pentru a explica. Pentru mine, cele mai importante întrebări sunt acelea pe care le aud din ce în ce mai rar în legătură directă cu Eminescu: de ce este el poetul național şi, mai apoi, de ce este un poet de importanță majoră în cultura noastră?
Carevasăzică, gândeam eu în adolescență, George Bacovia, Nichita Stănescu sau Lucian Blaga nu sunt şi ei poeți naționali?! Şi dacă nu sunt, atunci îi putem numi internaționali, antinaționali, a-naționali, co-naționali sau cum? Pe vremea când eram elev, o astfel de întrebare nu se adresa niciodată profesorului de română. Era ca şi cum ai fi fluierat în biserică. Mi-a trebuit mult timp până acum, în anul de grație 2012, când m-am hotărât să pun pe hârtie câteva gânduri în legătură cu această problemă. Şi, ca să redau o parte din dimensiunea traumei mele, chiar în momentul redactării acestui text am în fața ochilor figurile profesorilor mei. Parcă îi văd şi acum nedumeriți, furioşi, agitați, neştiind cum să facă față unei blasfemii. Era o vreme când orice interogație ce conținea de ce, era asimilată unei obrăznicii. Cum vremea aceea îmi place să cred că a trecut, să dăm drumul câtorva considerații care vor fi, în primul rând, menite a mă lămuri pe mine însumi şi abia apoi pe cititorul care, fie nu are aceleaşi curiozități, fie consideră chestiunea una minoră.
Aşadar, de ce este Eminescu poetul (observați, vă rog, articolul hotărât, căci el e cheia întregii sintagme) nostru național? Dacă prin atributul de național înțelegem aparținător națiunii române, atunci ajungem, inevitabil, într-o fundătură. Şi asta pentru că, în aceeaşi măsură Bacovia, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu sunt, fără doar şi poate, poeți naționali. Aşadar, ar trebui să înțelegem într-o altă cheie sintagma, pentru ca ea să îl acopere deplin doar pe Eminescu. Care să fie cheia? Cu scuzele de rigoare pentru încercarea de sistematizare ce va urma, poezia românească are doar câteva voci originale. Ce înțeleg prin originale? Originalitatea nu e, în poezie, opozabilă plagiatului, ci aplicabilă doar poeților creatori ai unui discurs poetic nou. Dacă ne imaginăm poezia noastră asemenea lumii de dinainte de marile descoperiri geografice, atunci vom numi poeți originali pe aceia care descoperă noi teritorii, asemenea lui Cristofor Columb sau Vasco da Gama. Restul, deşi poeți importanți, sunt doar colonizatori ai noilor lumi descoperite.
Aşadar, primul dintre creatorii de limbaj poetic e, fără doar şi poate, Eminescu. In contextul românesc de secol XIX, cu o limbă română brudie, ezitantă, insuficient normată, chinuindu-se să facă față alfabetului latin abia implementat (1853 în şcolile din Muntenia şi 1862 la nivel oficial), să ai un poet care scrie „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, e, fără doar şi poate, o performanță. Al doilea în această deloc numeroasă categorie este Bacovia. El găseşte în limba română resurse care nu mai fuseseră explorate. Economia de mijloace lingvistice şi capacitatea de a transmite nevroze, depresii, coborâri în zone freudiene ale ființei umane, nu fuseseră nicicând exploatate la noi cu o mai mare competență. Urmează Arghezi, cu estetica urâtului. Un vers aproape bolovănos câteodată, fără suplețea lui Eminescu sau Bacovia, dar având, tocmai prin asperitatea lui, un aer de prospețime absolută. Arghezi este primul nostru mare poet ne-liric. Îi urmează Blaga cu poezia sa metafizică. Niciodată până la el sensurile nu fuseseră atât de bine ascunse în discurs de straturi întregi de semnificații, de metafore, de simboluri. Niciun poet până la el nu ceruse atât de multe de la cititorii lui. Pe Blaga nu îl înțelegi decât după ce ai pus în acord o anume trăire transcendentă cu o doză uneori impresionantă de cunoştințe din filozofie, religie, mitologie, poate chiar alchimie. În plus, poezia blagiană şi sistemul lui filosofic sunt un tot, ceea ce reclamă de la bietul cititor serioase referințe culturale. Urmează Ion Barbu. Cine se mai gândise până la el că poezia poate fi un cifru de seif bancar, un cod, o ecuație?!Iar în materie de expresie poetică, contrar părerii comune, nu cred ca Barbu să fi împărțit multe cu Eminescu. În fine, ultimul dintre descoperitorii de limbaj poetic e Nichita Stănescu. Pe el nu îl mai mulțumesc cuvintele, are nevoie de necuvinte. Nichita Stănescu umblă printre conjugări, declinări, terminații, desinențe, prepoziții, conjuncții, timpuri verbale şi cazuri fără niciun fel de reverență. Logica gramaticii este negată şi ignorată, poetul preferând o logică internă a versului.
Desigur, lista poate fi completată de cercetătorii viitorului, care-i vor privi de la o oarece distanță critică pe Ivănescu, Brumaru, Cărtărescu sau alții ca ei. Până acum, însă, aceste şase voci poetice îşi pot aroga atributul de poeți naționali. Fiecare dintre ei e deschizător de drumuri şi creator de limbaj poetic. Cum, însă, cutuma (şi nu numai ea!) cere că unul dintre ei să ocupe prima treaptă a podiumului, acela este Eminescu. De ce? Sunt câteva posibile răspunsuri aici. Toate, însă, sunt subsumate unei singure idei: aceea de părinte-fondator. Indiferent câți poeți de valoare are Portugalia, spre exemplu, şi are destui, poetul ei național va fi Camões. El a fost acolo la turnarea temeliei. La noi, Eminescu are acelaşi statut. Supranumele poetul național nu ține, deci, doar de o valoare intrinsecă a textelor, ci şi de un context cultural-istoric. Nu comparăm valoric poeții originali despre care aminteam, pentru simplul motiv că fiecare dintre creatorii de limbaj are o altă scenă pe care se desfăşoară. Comparațiile se pot face doar în registru fragmentar, punem față în față cutare text eminescian şi cutare text blagian pe baza unor înrudiri, accidentale sau nu. Dar poeții, în integralitatea lor, nu se compară pentru că nu avem astăzi şi, probabil, nu vom avea vreodată, o ştiință cu un instrumentar atât de riguros încât să ne permită să operăm astfel de comparații.
Aşa se petrece în mai toate literaturile; reverențele se acordă unor părinți-fondatori, cărora nu li se cere nici să încarneze genialitatea absolută a poporului respectiv, nici să îi reprezinte fără fisură, fără scădere, toate calitățile. Există, însă excepții. Printre ele, ne numărăm şi noi. Cerem astăzi de la Eminescu excelență în toate. Dacă vom descoperi o însemnare pe care poetul va fi făcut-o cu privire la o rețetă culinară, cred că aşteptarea multora va fi ca respectiva rețetă să devină piatra de temelie a bucătăriei româneşti. Bietul Eminescu a ajuns să fie citat astăzi în mai toate domeniile, ca un fel de argument suprem, în fața căruia nimic nu rezistă. Or, el nu este, aşa cum părea a crede sau doar a afirma Călinescu, un soi de figură mitică, descinsă dintr-un Olimp românesc. El nu tronează infailibil peste tot şi toate. Atributul lui esențial, care nu e unul minor, e acela de părinte-fondator al poeziei româneşti.
Evident că, astăzi, orice inginer care lucrează pentru o importantă companie aeronautică poate produce aparate de zbor cu mult peste ceea ce a reuşit Traian Vuia, dar meşteşugul primului se bazează pe viziunea celui de-al doilea. Oricine îşi propune astăzi să construiască un alt Mare Zid Chinezesc sau un alt Turn Eiffel, având la dispoziție tehnici şi materiale de lucru moderne, o va face cu mult mai bine, rezultatul va fi cu mult mai spectaculos. Sărmanii frați Lumière vor fi depăşiți, în materie de tehnică şi imagine, de orice regizor mediocru al zilelor noastre. Dar avionul modern al secolului XXI, ipoteticul Mare Zid Chinezesc sau Turn Eiffel, peliculele 3D ale contemporaneității noastre, nu sunt subiect de comparație cu obiectul inițial, care nu era rodul unei manufacturi oarecare, ci creație a unui anume tip de genialitate (alt termen supralicitat la noi).
Cam aşa se întâmplă cu Eminescu. Poezia românească înainte de el însemna Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri. Adică, accent pus pe versificație sau versificarea unor poveşti istorice mai degrabă prozaice, contemplarea plină de patetism a naturii sau verbul vitriolant al poeziei sociale. În toate acestea, cred că un cercetător onest poate lesne constata o vădită discrepanță între ideea poetică şi forma în care ea era transmisă, neimputabilă în integralitatea autorilor, ci stării generale a limbii române. Poate că Pastelurile lui Alecsandri reprezintă un moment poetic ante-eminescian de luat în seamă. Dar acolo avem de a face cu o contemplare(ție) versificată, cu o prosternare în fața naturii, lipsită de o anume rigoare şi adâncime a gândului, a ideii. Departe de mine gândul de a minimiza în vreun fel contribuțiile generației ante-eminesciene la construcția liricii româneşti. Însă, abia cu Eminescu poezia românească începe să respire şi idei, nu doar imagini. Abia cu el forma şi fondul, semnificatul şi semnificantul se înfățişează fără stridențe, într-o simbioză cu mult peste ceea ce permitea pe atunci limba română.
Desigur, Eminescu nu a fost, deopotrivă, genial în tot ceea ce a creat. Sunt texte infantil–naive (Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!), poeme insuficient stilizate (Din străinătate) sau versuri ce nu sunt altceva decât transpunerea unor stereotipii naționale de secol XIX (Doina). În materie de publicistică, intuițiile lui Eminescu sunt, de multe ori, invalidate de timp sau, de-a dreptul, reflecția unor idei naționaliste ori antisemite. În marea poezie universală, rolul său este cu mult mai periferic decât clamăm noi astăzi. Poate că, lăsând la o parte bigotismul care ne îndeamnă pe toți să-l sanctificăm pe Eminescu, putem identifica la el texte care nu mai rezistă vremii noastre sau, de ce nu, nu rezistau nici măcar vremii lui. Dar toate acestea nu alterează fondul şi natura problemei. Poate că ar fi bine să ne revizuim (termen atât de drag lui Eugen Lovinescu) raportarea la eroi. Cheia de lectură a poeziei eminesciene nu poate fi una religioasă. Dacă abordăm textele sale lirice cu sfiala lipsită de interogație cu care ne închinăm icoanelor sau rostim Tatăl Nostru, substanța lor ne scapă, adevărata lor importanță trece pe lângă noi insesizabilă. În cheie critică, însă, calitatea indiscutabilă a lui Eminescu, cea care justifică aşezarea lui sub umbrela sintagmei poetul național, este contribuția lui la maturizarea unei limbi naționale care, în absența sa, ar fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a ajunge la stadiul la care se află astăzi. Şi aceasta nu e deloc puțin lucru.