TRANSPLANT

...Fii atent aici la mine, doctore, e exact ca principiul dominoului, îl ştii, nu se poate să nu-l ştii, însă eu vorbesc de principiu aşa, în general, cum am visat eu odată, visez foarte mult, doctore, abundent aş putea zice, cred că dumneata ai întâlnit deseori chestia asta, domnule doctor, ştiți, nu ştiu de ce, transpir abundent şi obosesc îngrozitor, dar ce faceți doamnă, alerg, domnu’ doctor, alerg, că aşa mi-ați spus că trebuie îndepăratate gândurile negre, deci, ca să revin, visez abundent ca o năduşeală şi tocmai aş vrea să-ți vorbesc despre un vis de-al meu (află că, în general, sunt foarte apropiat de visele mele, afectuos chiar, de aceea am şi spus aşa: un vis de-al meu, iar nu un vis al meu, pe care l-am avut, trebuie să recunoşti că este altceva, e ca şi cum aş zice un văr de-al meu sau un prieten de-al meu, din copilărie...întotdeauna când e vorba de copilărie, spunem un prieten de-al meu, ia verificați!, iar nu cum spunem mai târziu, un amic, deci, cu copilăria e lucru serios şi totalmente asumat, nu e glumă!), deci, ca o întruchipare a acelui principiu, al dominoului, un vis năzărit noaptea trecută, înainte să vin aici, în miezul acestei primăveri istovitoare, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, totul şi toți se schimbă ca la balamuc, un vis în care se făcea că scriam – nu ştiu dacă ți-am spus, dar mi se întâmplă foarte des să visez că scriu, scriu pagini, nuvele întregi, mă rog, cât am şi eu timp, că într-o singură noapte, ce naiba să faci mai întâi, mai sunt şi întâlnirile galante cu tot felul de femei, cărora, în general, n-ai îndrăznit, în viață, nici să le treci prin față, na! că iar m-a lovit versopatia!, apoi, combinațiile insolite cu strămoşii sau cu rudele expiate, care-ți cer, a doua zi, să le dai de pomană, după aia, momentele în care zbor, nu se poate să nu fi avut, doctore, vise cum că zbori, că dai din coate cumva şi, încet-încet, te ridici de la pământ, fiindcă, în ce mă priveşte, eu visez de cel puțin şase-şapte ori pe an o asemenea chestie, e cea mai comună, adică zbor de n-am treabă, nu ştiu cum să-ți spun, dar probabil că subconştientul s-a şi rutinat pe direcția asta, or fi zis ăia, piticii ăia care hotărăsc acolo, în toate domeniile underground, or fi zis, lasă-l, dom’le, dacă asta-i plăcerea lui, lasă-l să-şi facă damblaua şi, astfel, vreau să-ți spun că am devenit maestru în problema asta a zborului, adică am vise în care nu mă mai încurc să zbor aşa, de-a-mboulea, fără nicio noimă, nu! ci am devenit deja material didactic, în sensul că sunt dat ca exemplu, deci, eu demonstrez cum se face de omul zboară, ca şi cum cineva, nu ştiu cine, directorul meu de zboruri în vis, deodată îmi spune ia arată-i tu domnului (sau doamnei, depinde!) cum se face zborul, cum zbori şi pluteşti pe deasupra lumii, iar eu, disciplinat cum mă ştii, odată îmi strâng brațele, îmi apropii coatele şi încep să le mişc repede, din ce în ce mai tare, accelerez şi, în acelaşi timp, mă ridic uşor pe vârfuri şi mă înalț încet, foarte încet, să nu ating firele electrice de pe stâlpi sau cornişele caselor, pentru că important în exercițiile astea este să arăți, să demostrezi că deții meşteşugul şi că zborul nu e ceva întâmplător şi în pripă, precum dezvirginarea, de pildă, nu, ci de astă dată este ceva liniştit, paşnic, potolit, o mişcare de tihnă, aproape de loisir, nu ştiu dacă mă-nțelegi, nu e ca atunci când bagi gonetă, hai, hai, repede! că vine nu ştiu cine şi ar fi bine să nu te găsească la fața locului, dacă nu vrei s-o iei pe cocoaşă, nu e o cavalcadă sau o „călărire în zori”, cum spunea, groaznic de nefericit, bietul poet, referindu-se la altceva, bineînțeles, ci e o explicație, o exemplificare, o morală – de care sunt în stare, fie vorba între noi, doar dascălii, doar ei dispun de această uriaşă capacitate de a se repeta fără să se tocească, de a se expune fără să se consume, mă rog, deşi e un fel de-a spune, fiindcă, altminteri, sunt zob, nu mai au pic de prospețime, din moment ce repetă mereu, mereu şi mereu aceleaşi raționamente şi exemple – deci, eu demonstrez, sunt doar un factor de expunere şi sunt pus să arăt celor prezenți cum se zboară, aşadar, asta vreau să-ți spun, cum că, la vârsta mea, eu nu mai zbor din întâmplare sau din greşeală, na! că m-am ridicat pe vârfuri, fir-ar al naibii şi, deodată, mă trezesc că nu mai ştiu de mine şi încep să plutesc, haida-deh!, ci eu, dacă vrei să ştii, am certificat, dom’le, de meşter în domeniul ăsta, sunt un fel de maestru emerit al zborului, prin urmare, revin, doctore, la visul acela, un vis de-al meu, cum i-am zis, acela că scriu, deci am avut una din nopțile acelea în care visez că scriu, e aşa de uşor, aşa de bine, aşa de confortabil, încât aproape că nici nu mai e nevoie să scriu de-adevăratelea şi am visat, cum îți spun, că scriam un text care avea o socoteală, un dichis, se desfăşura după sistemul atinge-l şi dă-i mai departe, ca în copilărie, ți-aduci aminte, când jucam leapşa, numai că, odată ce se extindea, se şi amplifica, se lăbărța de la fiecare cuvânt, de la fiecare frază, nu ştiu cum să-ți spun, era, de pildă, ca şi cum aş povesti despre cum, aflat la finalul vânătorii de aprilie, în miezul aceleiaşi primăveri istovitoare ca şi cea de acum, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, totul şi toți se schimbă ca la nebuni...dar, nealegându-se cu nimic, decât poate cu praful de pe tolbă, Măria-Sa slobozi o săgeată din arcul său domnesc, aşa, la futu-i mă-sa, de supărare sau, cine ştie, poate doar ca să-şi mai potolească o leacă nervii, însă o să vezi că chestia asta i-a schimbat destinul, conform unui determinism ce încununează, de regulă, orice gest al nostru, simplu, insignifiant aproape, adică face el ce face sau, mai bine zis, desface Dumnezeu ce desface şi ajunge de, mai târziu ori la mare depărtare, atenție aşadar, treaba se desfăşoară strict pe axa aceasta, Timp/Spațiu, cum spuneam, provoacă o serie de consecințe la care nici cu gândul nu gândeşte nimeni, mă rog, precum vorba aia cum că fâlfâitul unui fluture de pe nu ştiu unde poate să facă să se işte o tornadă la zeci de mii de kilometri, aşa şi cu împăratul nostru, habar n-avea el, era în afara oricărui pericol de a cunoaşte, ce anume i se va întâmpla mai târziu, determinat de gestul său, deci, slobozi o săgeată în sus, către tăriile cerului albastru, era un senin de format rece şi smălțuit cu cobalt şi, apoi, fără să-l mai intereseze altceva decât problemele curente, urgentate şi de sastiseală, ale împărăției, dădu pinteni murgului şi se îndreptă cu tot alaiul către cetatea lui de scaun, aflată în vale, uitând însă de săgetă (atenție! reține, te rog, detaliul acesta, uitând...!), care săgeată, biata de ea, deşi cam obosise de-atâta amar de drum, fu obligată după nu se ştie cât timp, habar n-am, oricum însă, din stricte rațiuni ce țin de nenorocitele alea de legi ale fizicii, cu care, în general, toată lumea ştie că nu e bine să te pui, fu obligată, aşadar, să facă şi drumul înapoi, cândva, nu se ştie când, adică să coboare, iar atunci, deci, când ea ajunse din nou jos, iarăşi, din pură şi imaculată nimereală, aşadar, se potrivi de se înfipse chiar în grumazul unui cerb ce se afla din întâmplare pe acolo, plecat de dimineață de la adăpostul lui ca să dea de o căprioară superbă, pe care o zărise sezonul trecut într-un pâlc de tinere demoazele ieşite să exploreze pentru prima oară pădurea de conifere şi care-i plăcuse din cale-afară, îi picase dragă, ba chiar era sigur că în vara următoare o să boncăluiască atunci când o va fi întâlnit pe ea, negreşit, aleasa sufletului său, suplă, gingaşă, cu blănița de-un brun uscat ca frunza pădurii toamna, presărată ici-colo cu pete negre, toate, curios! parcă având forma inimii, apoi, cu cornițele ei abia înfiripate, cu boticul umed şi ochii gingaşi ca două dimineți înrourate, primăvara, timpuriu, la izvorul din poiană, bref! delicată că-ți venea s-o mănânci, nu altceva, însă, cum spuneam, ghinion! aşa se întâmplă mereu, e deja un clişeu fumat demult în existența oricărei viețuitoare – fie ea, şobolan, amoebă, elefant, om sau acarian – când îi e lumea mai dragă acesteia, taman atunci se brodeşte de-i cade paguba, nenorocul în creştet, dar nu aşa, oriunde, ci exact în moalele capului, acolo unde la naştere a fost fontanela şi, deci, sunt condiții propice ca vârful să pătrundă, să pătrundă, să pătrundă, mă rog, e doar o figură de stil...şi care, în secunda când ascuțitul îi secționă carotida, simți că picioarele din față se frâng şi goana lui către clipa de satisfacție a viitorului, alergarea lui nestăvilită de nimic, neoprită de nicio forță a naturii, spre mireasa ce-i fusese repartizată lui şi numai lui de către abulicii funcționari nevăzuți de la Ministerul Destinului din Pădure, i se taie de la genunchi, de la mijloc, iar botul său încărcat cu spume albe ca de polistiren expandat în stare lichidă se lăsă brusc în jos şi îşi făcu loc, cale de câțiva metri, în învelişul vegetal al pădurii, scobind o urmă adâncă în pământ, aidoma unei aeronave care cândva a petrecut ore şi zile întregi în înaltul cerului, lăudându-se în fața tuturor păsărilor cum că iată, şi ea, o asemănare de-a lor, însă alcătuită nu din oase şi pene, ci din metal şi grea ca muntele de cremene, a fost în stare pentru un timp să zboare ca şi ele, să fie la fel ca şi ele, să se poarte la fel ca şi ele, fie să planeze alene, aproape indolent, fie să se înalțe deodată, ca şi ciocârlia, până la soare, pentru ca, apoi, să coboare iute, ținându-şi răsuflarea, dar, din păcate, visul ei s-a isprăvit, traiectoria ei s-a frânt, fiind acum obligată s-o ia de la capăt, să treacă din nou la munca de jos, cu forma cea mai primitivă a zborului, târâşul...şi se strânseseră de-a dreapta şi de-a stânga botului său două şiruri continue de pământ negru, amirosind a reavăn şi a coastă de deal proaspăt arată, amestecat cu frunze putrede...dacă ar fi fost filozof, dar nu se putea, fiindcă nu mai avea atâta timp la dispoziție pentru a fantaza, atunci nimic nu l-ar fi împiedicat să facă o analogie profundă, deşi, la o primă ochire, un pic cam speculativă, uşor cam poetică, aşa, şi să-şi spună, da, frunze putrede, pentru că iată, da, aceasta este imaginea zborului blestemat să nu se actualizeze în veci şi, drept urmare, iată, a putrezit şi el de-atâta aşteptare...deci, în alunecarea lui, în glisarea sa literalmente răscolitoare, se nimeri pe traiectorie o piatră, nu era nici vreo namilă din aia de stâncă, de nemişcat din loc, dar nici vreo pietricică măruntă, gata să se oprească speriată, în ideea că ar fi împins-o cineva la vale, în primul trunchi de stejar cât de cât mai răsărit, ci era genul de fragment dintr-o dislocare mai veche, care, o fi alunecat ce-o fi alunecat, până când s-a potrivit să se oprească în buza văii, într-un echilibru instabil sau să zicem că cu chiu cu vai stabil, realizat mai ales de către muşchii crescuți la bază şi de cârtițele robace, care, prin muşuroaiele lor, au înghesuit aparent bine stânca în pământ, dar nu te pui cu cerbul care alunecă cu botul în stratul moale de frunziş! care iese el în viteză din ultimul pâlc de copaci şi se îndreaptă spre malul ce rupe pădurea în două, oprindu-se direct în paleolitic, care, scârțâi o clipă, timp destul cât să reuşească să se dezgărdineze din brâul de pământ, se auzeau cum plesneau legăturile rădăcinilor firoase ale ierburilor crescute de sute de ani cu gânduri asasine, din ce în ce mai sufocante, mai aveau puțin şi-o dovedeau, dar bolovanul trecu de momentul şi poziția de cumpănă, se decise, în sfârşit şi, după ce trăi secunda aceea de echilibru – care s-a sfârşit, normal, prin moartea lui clinică – o porni vijelios la vale, ca o arătare de piatră, i se auzeau icnetele înfundate când se lovea de câte un dâmb şi, apoi, imediat, şfichiuitul aerului ca un chiot de bucurie, da, era timpul lui de grație, nici nu mai conta că dura foarte puțin, important era că se putea mişca, în fine, ieşise din imobilitatea la care fusese blestemat mii de ani, adevărul e că se şi plictisise de moarte acolo sus, pe buza văii, aşadar, se rupseseră, în sfârşit, zăgazurile stării sale şi cine făcuse asta oare?, cine-l scosese din încremenire?, cine-i pusese o vorbă bună acolo Sus?, cine-i dăduse brânciul dintâi, acel primum movens?...păi cine? taman o ființă, cerbul acela semeț, cel mai frumos exemplar ce reuşise să ocolească viclean toate vânătorile organizate special ca să fie răpus, evitase toate cursele întinse din vreme de hăitaşii vicleni, care, astfel, aveau de gând să-l amăgească pe împărat şi să-i spună că da, Mărite Doamne, Tu, doar Tu ai fost cel care, cu agerimea ochiului, iuțimea mâinii, ascuțişul săgeții şi osebirea însuşirilor înnăscute într-ale vânătorii, ai izbândit ca să dobori această splendidă creatură, când de fapt, în realitate, împăratul, orbit de orgoliul său nemărginit (atât de specific vieții oricărei căpetenii...dar nu mai insist!), se lăsa fără să ştie prins în vicleşugul întins de slugile sale din cale-afară de linguşitoare şi cumplit de libidinoase, adică el n-avea cum să vadă, din cauza patului de frunziş, că bietul cerb era prins de picioare, jos, sub frunze, în chingile capcanei, dar şedea cumva, i se părea împăratului, relaxat, ca şi cum s-ar odihni ori şi-ar aştepta iubita, deci, era momentul cel mai prielnic să-şi încordeze arcul şi..., cerbul acesta maiestuos, cu coarnele înrămurite în zeci de încrengături, era ca un copac mergător pe care nu reuşise nimeni să-l doboare şi, când, deodată, ce să vezi?, s-a trezit din senin cu grumazul şfichiuit de o săgeată venită de nu se ştie unde...iarăşi, dacă ar fi avut timp, dar, de fapt, nu mai era vorba de timp acum, aşa cum rămăsese el cu botul din care nu mai picura spumă albă, ci sânge, aşa cum stătea, cu botul ieşit jumătate dincolo de dâmb, deci timp avea destul, slavă Domnului, dispunea chiar de o eternitate, deci, zic că, mai degrabă, dacă ar mai fi avut în el viață, într-atât încât să mai poată să filozofeze uşor, ca un zefir de seară, ar fi putut constata că poftim! pas de mai înțelege ceva despre cum apare el, sfârşitul, blestematul de capăt, în viața oricărei viețuitoare, ca un călător ce vine de niciunde şi se duce nicăieri...dar nu mai era în stare să mai şi filozofeze, când de-abia dacă mai era în stare să-şi permită doar trei răsuflări, care, probabil, una îi era închinată iubirii sale ce nu apucase să se desăvârşească, nu i se împlinise menirea, adică să odrăsluiască, a doua ar fi putut fi dedicată întâmplării că, prin sfârşitul său, el a mişcat ceva din loc, o stâncă, iată, aşadar, că şi moartea, la fel ca iubirea de care vorbesc toți poeții, poate muta munții din loc, mă rog, păstrând proporțiile, iar ultima suflare era destinată, mai mult ca sigur, efortului de întocmire a rezumatului asupra vieții sale, filmul în format mic ce se derulează, de regulă, în secvențe rapide, scurt-metrajul cu amintirile sale, cu ființele lui cele mai dragi, cu locurile sale de plăcere din această pădure pe care o cunoştea ca-n palmă, cu foşnetele copacilor pe care-i ştia pe fiecare-n parte, ca pe frați, ca pe surori, în fine şi, apoi, nimicul, clipa de alean total, de cădere în timp şi amintire, când pleoapele se lasă încet una peste alta, lumina se filtrează încet, dispare, privirea se stinge, urmează întunericul, bezna, nepătrunsul şi nimeni, dar absolut nimeni n-ar fi în stare să bage mâna-n foc că, dacă s-ar fi apropiat de chipul său, n-ar fi observat cum o lacrimă, da, o lacrimă, de ce te miri aşa, doctore, ce ştii tu ce este aceea o lacrimă?, se desprinde uşor din coada ochiului închis, coboară încet, încet, pe obrazul rugos, ocoleşte maxilarul puternic de rumegător şi, ajunsă în starea de imponderabilitate, odată se desprinde uşor şi cade, se duce şi ea la vale şi se lasă sorbită de înălțime, la fel cum s-a lăsat înghițit bolovanul ce-şi luase lumea-n cap, hăuind, mai devreme, care, iată, se apropia acum fulgerător de capătul coborârii sale, era şi normal, o minune nu poate ține mult, deşi poate că ar fi dorit şi el, pietroiul acela rece, consacrat în întreaga mitologie a naturii ca fiind inert, fără suflet, poate ar fi simțit şi el palpitul plăcerii unei mişcări ceva mai acătării, mai de durată, a unui drum mai lung, care să se termine cândva, undeva cât mai departe, poate tocmai la marea cea mare, acolo unde înălțimea e zero, alunecarea ia sfârşit, coborârea se termină, poate doar în adâncurile apei să cadă, dar parcă, totuşi, era mai bine aşa, aici, la aer curat, cu văzduhul, cu ploile, cu cețurile, cu zăpezile ciupind de mii de ani câte puțin din trupul său, măcinându-l încet, cu migală, aproape gâdilându-l, sculptându-l şi dându-i, până la sfârşit, o formă ce aducea cumva cu o hârcă, parcă, era oricum mai palpitant, chiar mai vesel, dacă se poate spune, decât să se fi născut cine ştie pe ce fund de mare sarmatică, acolo unde ar fi trăit întreaga lehamite de a se fi lăsat sufocat de apăsarea pe umerii săi a greutății acelui lichid prea sărat şi deloc pe gustul său, dar, deocamdată, totul era doar un acces de fandoseală a destinului oricărei ființe, ce are loc înaintea sfârşitului acesteia, în sensul că numai atunci, în clipa ce precede extincția, numai atunci ea îşi pune problema originii sale, abia reuşind să-şi camufleze regretul că viața ei a pornit dintr-o anume sursă, dintr-un singur nucleu şi s-a desfăşurat într-o anumită direcție, pe un singur făgaş, iar nu altfel – cred, doctore, nu ştiu dacă ai avut timp să cucereşti şi acest pisc al cunoaşterii, tu, care escaladezi toate înălțimile şi scormoneşti toți coclaurii, deci, cred cu toată tăria că fiecare individ, fiecare ființă, fiecare lucru, fiecare obiect sau fenomen al naturii acesteia pe care o ştim, chiar aşa nesimțitorii cum par la prima vedere, au, cu certitudine, un moment de tânjală, o clipă de visare, un fel de pierdere în căuşul cald al dorinței nespuse, o melancolie transsubstanțială, o posomoreală ducace şi elegiacă, o aspirație borțoasă, o năzuință nefrivolă, un dor, dacă vrei, de a se transforma în altceva, de a avansa în ceva superior, un fel de meliorism temperamental şi existențial încheiat la toți nasturii volitivi, toate venind dinspre nostalgia după altfel – deocamdată însă, el, bolovanul nostru, n-avea treabă cu planurile de viitor, ci lui îi era sortit să se oprească numaidecât pe fundul văii, pe malul foarte stingher al unui pârâiaş ce-şi săpase un rând de chei, onorabile, n-aveai ce zice...dar, stai aşa, opreşte-te puțin, ce faci, domnule? aaah, da, uitasem că trebuie să mă cauți, am înțeles, gata! ok! jos pălăria! prin urmare, cotrobăie-mă, doctore, cercetează-mă bine, eu n-o să te încurc, de fapt, nici n-am cum să mă opun, căci n-am ieşit încă din norul de parfum mov, dar dumneata nu mă băga în seamă, fă-ți treaba mai departe, că sunt convins că o să dai peste niscaiva aderențe pe care eşti obligat să le tai, pardon! să le rezectezi, ca să faci loc!...onorabile chei, cum spuneam, vasăzică, lângă care împăratul pusese meşterii de-i duraseră cetatea de scaun, doar vulturul, cea mai de preț în semeție zburătoare, cu un tupeu inimaginabil – spusese odată Măria-Sa – se adăposteşte în stâncă, restul, plevuşca, păsăretul de curte, la câmpie, nene, la şes, stimat popor, cu contraforturi de neam-prost, din lemn mâncat de cari, înconjurate de şanțuri de apărare pline cu apă de ploaie şi scârne, cu ziduri crăpate până la cer, din care, la nevoie, puteau curge rareori râuri de smoală fierbinte, iar, în cel mai fericit caz, doar sudalme, de fapt, nişte simple exerciții edilitare, ca de vacanță, o reşedință tip vagon, cu aripi multe în care stau claie peste grămadă nenumăratele domnițe sau harpii, înconjurate de tot alaiul lor de slujnice mucioase, în fine, whatever – şi împăratul dăduse din mână a sictir domnesc – în vreme ce vajnicii şi curajoşii săi supuşi se pliaseră perfect pe dorința împărătească de excepție şi-i ridicaseră în timp record un adevărat cuib de vulturi, în prelungirea cheilor acelui pârâiaş, care, ele însele, ce curios! păreau la prima vedere un castel, aşa de bine strunjise natura piatra de calcar a muntelui, şi deci, se poate spune chiar cu un pic de îngrijorare – nu te speria, doctore, aşa cum, la urma urmelor, nu trebuia să se sperie nici împăratul, e doar accesul acela de panică obişnuit, sperietura de serviciu, impaciența de întreținere ce ne subvenționează anxietatea, căci, totuşi, trebuie să recunoaştem, nu putem trăi toată viața numai în linişte, pace şi chietudine, aşa, senini şi limpezi, fără nicio grijă, trai neneacă pe banii babachii!, fără măcar o apăsare, fără o depresie, fără o nelinişte, fără o frustrare, fără o frământare, ceva, fără o urmă de stres, ce naiba, nu e corect, e unfair! – deci, se poate spune că bucata de stâncă, devenită la viteza aia un bolid de foc, cum spuneam, în formă de tigvă, fiindcă i se ghiceau nu numai pe marginile ce se şlefuiseră deja, la frecarea cu aerul, dar şi din găurile orbitelor firişoare de fum ce ieşeau înfricoşător, se poate spune că tocmai într-acolo se îndrepta, adică spre palatul domnesc, splendida bijuterie a arhitecturii rezidențiale, în care viața n-avea nicio poticneală, se desfăşura banal aproape, la parametri normali, voi deschide o paranteză, deci, ai grijă, doctore, nu te agăța de ea ca de carnea macră, că nu ai dat încă de organ, ci e doar o şuviță, o fibră de muşchi sau doar o membrană moale, secundară, subțire şi transparentă – adică, în curtea largă, luminoasă, se zăreau cei cinci coconi legitimi ai împăratului, care alergau ca nebunii după câteva gâşte puse la îngrăşat pentru ficatul lor neasemuit de gustos, stârnind, pe lângă rotocoale de praf amestecat cu pene, şi un cor de proteste din partea slujnicelor de la cuhnele domneşti, în pivnițele uriaşe, în care zăceau de zeci de ani budane pântecoase ce conțineau cele mai prețioase şi rafinate vinuri, în special cele roşii, întreaga împărăție ştia că Măria-Sa era mare amator de Cabernet Sauvignon, deci, clucerul curții, stăpân peste beciurile şi abaldele împărăteşti, de dimpreună cu paharnicul, cel care veghea ca vinul să fie din cel mai ales şi, doamne fereşte, să nu fie cumva otrăvit, cărora li se adăugă stolnicul, responsabil de ospețele stăpânului, inspectau şi gustau ei înşişi, apoi scuipau toți trei într-un lighean ținut de o slugă, ca să nu cumva să-i cherchelească tăria licorii ce trebuia dusă în ulcioare, repede sus, în salonul cel mare, fiindcă numaidecât avea să sune de miezul zilei şi să se aştearnă masa domnească la care împăratul invitase întregul alai (era un ceea ce se numeşte azi dejun de lucru!), apoi, într-una din încăperile de taină ale palatului (trebuie spus că nimeni nu ştia care este numărul adevărat de camere, construite la ordinul şi după planurile împăratului însuşi, de altfel, arhitectul, cel care a urmat întocmai dorințele secrete ale împăratului, a murit, se spune că în condiții mai mult decât suspecte, la puțin timp de la terminarea lucrărilor, de fapt, chiar în timpul marii sărbători a inaugurării, mai exact, la sfârşitul balului dat de Măria-Sa în onoarea invitaților, s-a aruncat, nefericitul, de la balcon!), aşadar, într-una din aceste încăperi inexistente în planul oficial al clădirii, la ultimul etaj, în aripa de Sud-Vest, împăratul se mai destrăbăla un pic, a treia oară în dimineața aceea, numai bine cât să fie binedispus la întâlnirea plictisitoare şi, totodată, tensionată, cu miniştrii cabinetului său, dintre care, pe unii, îi bănuia că unelteau împotriva sa şi făceau jocurile unei puteri străine, ce dorea, aşa cum se întâmplă mereu în istorie, declanşarea tradiționalei lovituri de stat şi instaurarea, după aceea, a unui regim-marionetă, şi, deci, tocmai din pricina asta, ştiind mai dinainte că în timpul dejunului avea nevoie să fie relaxat, evaziv, aparent distant şi binevoitor, dar, peste toate, foarte-foarte atent, circumspect şi cu spiritul neadormit, considera că se poate deprava şi el puțin, preacurvind năbădăios cu o tânără copilă, în timp ce era privit şi admirat, dintr-un colț al încăperii, aşezat la pupitrul său, de către letopisețnic, funcționarul care nu se dezlipea de el nicio clipă, întrucât avea misiunea de a statornici în cronică, moment cu moment, toată viața şi toate faptele stăpânului, fără nicio excepție, numai aşa puteau urmaşii să se minuneze de măreția unei domnii mai strălucitoare decât poate chiar a Soarelui, dar, totuşi, cronograful nota impasibil şi amănuntul că Măria-Sa se dezmăța destul de frugal, fiindcă, aşa cum se ştie, vlaga şi putirința, mai ales la înfruntarea directă cu un grup de complotişti, îi vor fi fost de mare folos, ca de altfel oricărui cezar, important era însă că şeful de protocol şi sfetnicul lui cel mai apropiat, postelnicul, stabilise împreună cu el ca, înainte de aşezarea la masă, împăratul să-i întâlnească pe boieri în camera hărților, amplasată nu în corpul palatului, pendinte de biblioteca domnească, aşa cum se proceda de regulă, ci în cadrul complexului reşedinței de vară, în corpul ce se termina la sud cu Oranjeria, deci, cu toate că mai era încă o jumătate de ceas până să se facă doişpe, postelnicul bătu sfios şi cu urechea lipită de uşă, la încăperea secretă, zorindu-şi stăpânul, căci guvernul se adunase deja în camera hărților şi era cale lungă până acolo, de aceea, împăratul, aşa cum îi stă bine oricărui conducător, cu perspicacitatea-i binecunoscută, pricepu imediat situația şi puse capăt plăcerii ce se pornise, ba chiar înțelese că era mai bine să apară aşa, neterminat şi pe neprevăzute, doar ca să-i surprindă pe conjurați chiar în miezul marafetului lor ticălos, nimicind astfel rezistența şi, în acelaşi timp, punând capăt acestei poveşti ce-i stătea pe cap, îl obseda pur şi simplu, din chiar momentul în care postelnicul, tot el, ce s-ar fi făcut oare fără el?, care avea sub control toate serviciile de informații delicate ale împărăției, a venit de l-a trezit din somn acum două nopți, pe la al treilea cântat al cocoşilor, ca să-i povestească întreaga tărăşenie şi şi-a încheiat expozeul superb, cu îndemnul optimist: Nu te teme, Măria-Ta!, strângând în mână mânerul sabiei, însă trebuie să mânăm mai degrabă, Măria-Ta, căci îmi îngădui să cred că mişeii ăştia trebuie să fi prins cumva de veste şi, după aceea, deh! mai ştii, se pot apăra, poate chiar sunt în stare să şi contraatace, ceea ce nu e bine deloc, deloc nu-i bine!, îi explica dumnealui postelnicul stăpânului său şi acum, în timp ce alerga cu paşi mărunți în urma acestuia pe coridoarele umede, amirosind uşor a sfoiegeală, dar străjuite, normal, de străjeri şi făclii, gâfâind din cauza veşmintelor cele noi, de gală, garnisite cu zorzoane, pampoane, fireturi, paftale, dar şi cu centură şi diagonală meşteşugite straşnic din piele de box, grea, tăbăcită bine, care încă mai duhnea cumplit a tanin, de-i venea să verse, nu altceva, şi care, toate, adunate pe el aşa, îl îngreunau la mers, ceva de speriat, în schimb nu se putea abține şi vărsa cu-adevărat, dar fiere, pe la colțurile gurii, atunci când îl vedea pe-ăla micu’, nătântocu’-ăsta de hrisovelnic parcă buimac, pe care împăratul îl iubea ca pe propriul său cocon, dacă nu cumva...aşa cum se şoptea pe la colțuri, cum că..., zgâmboiu’-ăsta bălai cu fața lui de mutulică şi cu pieptăraşul lui din blăniță de vulpe, care, nu ştiu de ce, chiar aşa, aidoma vulpii, iată ce potriveală! însă am aşa, o convicțiune cum că..., îmi pare că fecioraşul ăsta e foarte viclean şi pidosnic şi că ascunde în afundişurile sufletului său ceva cumplit şi tare primejdios, un mister groaznic, o mare dandana posibilă, o informație vitală de care, poftim! tocmai eu, care mă ocup în general cu secretele, ei bine, tocmai eu n-am cunoştință – spumega de furie neputincioasă şi pizma îl cotropea înecându-i sufletul în bale verzi şi amare, atunci când îl vedea cum fuge el, puşlamaua, aşa de sprinten, ba pe lângă ei, ba înaintea lor, mergând de-a-ndaratelea, ba în rând cu ei, ba în urma lor, scârțâind din mers pe oglinda pergamentului cu pana pe care o înmuia din vreme-n vreme în călimara de la brâu, însă nu-i vorbă, ce era al lui era al lui, nici nu-l simțeai, nici nu-l vedeai, atâta era de tăcut şi de discret băiețaşul, în plus, nimic de zis, era foarte serios şi îşi făcea meseria cu o hărnicie ieşită din comun, cum arareori se mai întâlnea în breasla asta a lor, a cronicarilor, binecunoscuți în toate împărățiile, în general, ca mari profitori ai feluritelor vicii omeneşti, bețivi, curvari sau pederaşti, ba chiar, uneori, şi criminali, după aceea, trebuie observat că, exact, dar exact în acelaşi moment, într-o altă aripă a palatului, în iatacul său de primăvară, Doamna suferea de o migrenă groaznică, de aceea, pusese de-i fusese adus imediat doftorul, care chemase spițerul, care, la rândul său, îl trimisese pe feciorul său de prăvălie să aducă numaidecât un borcan cu lipitori din alea slăbănoage, fiindcă aşa se proceda, avea prea mult sânge rău în cap împărăteasa şi era nevoie, Măria-Ta, să-i dea drumul, ca să iasă odată răutatea din trup, dar problema era că nu putea țâşni şi din suflet, pentru că nimeni nu ştia (poate că nici însuşi postelnicul, care o iscodea mereu! – îşi făcea singură curaj stăpâna Curții), nimeni n-avea nici cea mai mică bănuială că la mijloc nu era un beteşug al corpului său mic, fragil şi subțire ca o smicea, ci era lingoare la inimă şi la cap, era stenahorie, frate, da, nu era lucru de şagă, era tânjală, nene, era dragoste, era iubire în toată regula, ce s-o mai cocoloşim atâta, fiindcă aşa ceva i se întâmpla împărătesei, dar nici pe doftor, nici pe spițer (ce să mai vorbim de băiatul de prăvălie!) nu-i ducea mintea să se uite cum, chiar înainte de a-i aşeza cu migală lipitorile pe gât, pe umeri şi pe spate, mai jos nu se putea, căci îi opreau pudoarea şi crima de atingere-la-majestate, femeia n-avea nicio teamă, niciun fel de scârbă, nicio reținere, ea doar zâmbea pierdută şi se uita departe, pe fereastra deschisă ca să intre aer, privea învăluind lumea cu vălul nevăzut al dragostei pe care nici doftorul, nici spițerul (ce să mai vorbim de băiatul de prăvălie!) n-aveau pregătirea necesară, intuiția, ştiința sau, hai, fie! măcar experiența de viață de a o fi cunoscut vreodată aşa cum o simțea ea, deci, concret, erau lemn, iar lipitorile, de pomană, făceau doar act de prezență – şi, à propos de prezență, îi venea să-şi dea palme singură, văzând că părerile de rău şi dorul îi trec prin fața frunții, aproape cât să le atingă, precum un stol de vrăbii speriate, pentru că nu putea fi prezentă la lecția de echitație din acea după-amiază şi doar îi jurase pe ce-avea mai scump că nu se va duce nicăieri, când colo, atât a aşteptat, nelegiuitul, deoarece, pretextând chestiuni urgente de război, s-a oferit singur, în fața împăratului, să plece în inspecție la regimentul de cavalerie de pe graniță, acolo de unde începe deşertul şi ştia şi ea că chestiunea asta era de durată, dar...şi, în fine – cu toate că, dacă ar fi să fim cât de cât corecți, ar mai fi fost de observat şi alte câteva scene de viață, precum, pot fi amintite în goană: cele patru spălătorese asudate şi aproape goale, care se osteneau în scăldătorile aflate în spatele acareturilor şi, care, fără de ştiința lor, erau pândite cu ochiul, prin gaura unei cărămizi lipsă din perete, de către un puşti roşcovan cu izmenele-n vine, apoi, un grup de şase slugi balaoacheşe ce se uzmeau să aşeze unde trebuie un ghizd de fântână, după aia, undeva, dincolo de grădina de zarzavaturi, țipătul inconfundabil al fazanilor din ocolul în care se plimbau falnici ca şi curcubeul, împrejmuit cu gard de nuiele lipite cu argilă, după aceea, copilul năzdrăvan şezând pe tăpşanul de iarbă al padocului, rezemat cu spatele de o căpiță de fân şi care, cu o nuia lungă de alun, reuşea de zgândăra un nor de pe cer, ce luase forma unui pui de dragon, apoi, funiile subțiri de fum iute răbufnit de sub puzderia de ardei copți pe vatra încinsă, împletite cu aroma de plăcintă cu carne de vițel tocată bine cu satârul şi tăvălită apoi prin piper, ghimbir şi scorțişoară, ce răzbăteau dinspre cuhnele pântecoase ca şi înseşi bucătăresele (explicația pentru care majoritatea femeilor gătesc savuros şi literalmente gustos să fie oare aceea că, dumneata trebuie să ştii, doctore, doar e vorba de carnea umană, ce naiba, eşti specialist!, fetele au din naştere mai multe papile gustative decât băieții?...nu cunosc!) sau, ca să n-o mai lungesc, sfâşietoarele acorduri de pian ce se scurgeau în jos, pe scările palatului, strecurate pe sub uşa ferecată a unei camere, dincolo de care clapele se lăsau mângâiate amețitor de degetele subțiri şi vineții, cu falange plăpânde şi delicate, ale unei adolescente despletite, care n-avea nevoie de ştime, pentru că era oarbă – deci, pe lângă aceste alte instantanee, din păcate, doar câteva, mai erau, fără îndoială, multe altele, însă de departe cel mai important tablou vivant, ca să zicem aşa, era cel din camera cu hărți, aflată, repet, în complexul reşedinței împărăteşti de vară, în corpul ce se termina la sud cu Oranjeria, exact lângă, adică nu trebuia decât să deschizi uşa grea de stejar, pentru construirea căreia a fost nevoie de un copac întreg, arsă cu fierul încins şi prinsă în balamale groase cât brațul de copil, pentru ca să pătrunzi în grădina mirifică a citricelor de tot felul, cu parfumurile sale exotice, aproape insolite, bizare de-a dreptul pentru aşezarea cetății, nu altfel decât călare pe cheile săpate în munte de un pârâu vesel şi zglobiu, cu apă rece ca gheața şi din care, ca să desăvârşim clişeul, sar oricând, ici-colo, în răstoace, ca să prindă muşte şi alte bâzdâgănii disponibile, păstrăvii şi mrenele de care fac vorbire toate descrierile de acest fel, dar, să închidem la loc uşa poate chiar mai grea decât lespedea de mormânt(!) şi să ne întoarcem în camera hărților, unde aşteptau nerăbdători cei mai de seamă dregători ai împărăției, VIP-urile, cum s-ar spune azi, guvernatorii, servanții, mica oligarhie a împărăției, Divanul, dar, de fapt, dacă ne dăm bine seama, la urma urmelor, doar nişte biete slugi a căror singură ispravă era că-şi împachetau stăpânul ori de câte ori acesta se simțea părăsit şi melancolic (ah, singurătatea cezarilor, doctore, ce spectacol de ipocrizie dramoleptică, ce imn închinat sleirii cu coroană şi cât narcisism lingăvos emană!) sau îl simțeau fie cu năduf şi zgârță, fie sclifosit şi emfatic, fie morocănos şi bleg, fie înfuriat şi parşiv, ei bine, atunci renunțau rapid la împachetări şi jar mâncau! fugeau care-ncotro, ca şobolanii la iminența de scufundare, să nu-i stea în față (exact invers ca la ochiul stăpânului care îngraşă vita!), se grăbeau să dispară, spre a nu le face, acelaşi stăpân, cu privirea lui ascuțită, o injecție semi-letală ori cu aceeaşi rază de laser să-i sfredelească, să le fărâme toate stâncile cu care se baricadaseră în suflet, să le prefacă în nisip, pentru ca apoi să pătrundă şi mai departe şi să le găbjească până şi cele mai ascunse şi josnice gânduri, pitite în întunecatele cotloane ale subconştientului lor bolnav de abjecție şi lepădare, în care se înghesuiau, ca într-o cameră cu bric-à-brac, unele peste altele, mormane peste mormane de renunțări, defectări şi trădări, viclenii, marafeturi, uneltiri, înşelăciuni şi solomonii şi, de aceea, chiar şi acum, aşteptându-l, fără ca el să fie acolo, ei priveau în jos, încercând să-şi camufleze vinovăția ce li se citea pe față ori scuturau de praf, cu ochii, puzderia de hărți vechi, dar cu grijă, să nu se destrame pergamentul vechi de secole, să nu pârâie uşor, încet, abia auzit, ca o şoaptă şi să se zdrențuie definitiv şi să se piardă, nu, oricât de ticăloşi ar fi fost, nu adăposteau în ei atâta mârşăvie, ignoranță şi neghiobie, încât să nu-şi dea seama că, printr-un singur gest neglijent, ar fi fost capabili să facă să se piardă un testimoniu prețios, să se risipească, să se fărâme un document atât de important, un înscris al unor vremi demult trecute, de aceea, făceau cumva o tumbă şi ocoleau sulurile galbene aşezate uniform pe rastelurile de stejar şi mai bine lăsau privirea să cadă, grea, ca limba unui clopot, pe pardoseala din pietre de râu îmbucate bine, adică de pârâu, căci era vorba de pârâiaşul pe ale cărei chei roase în calcar pusese de-şi construise sălaşul de scaun Măria-Sa, pe care, iată, îl aşteptau acum cu ochii lipiți de piatra rece, inimile înmuiate în fiere şi pumnii încleştați pe mânerele pumnalelor ascunse la brâu, sub veşmintele largi, poate că, dacă ar fi apucat să-i vadă acolo, cu ochii lui, împăratului nu i-ar fi scăpat, în mod sigur, acest amănunt şi s-ar fi întrebat de ce oare purtau cu toții aceste anterie bizare, tăiate în față, de la gât până la poale, dar nu încheiate cu bumbi, ci cu pulpanele libere, fâlfâinde, aproape ca nişte aripi uriaşe, negre, moi, a căror umbră funestă ar fi acoperit nu numai camera hărților, ci chiar palatul însuşi, după care, toată regiunea asta de nord, unde împăratul luase hotărârea să-şi stabilească reşedința şi apoi, lățindu-se din ce în ce mai tare, întreaga împărăție, întreaga împărăție ar fi avut, aidoma lui, fața ca şi coala albă, privirea sticloasă, gura încleştată, mâinile cerate, lipsite de sânge, încercând să se mişte, dar ele doar se bălăngăneau într-o asincronie ca de bestie decapitată, nădăjduind în zadar să se apere de căderea pumnalelor, toate într-un ropot, se auzea cum pielea pârâie la primul contact cu fierul, cum desparte tăişul puzderia de celule, împărțindu-le cu de-a sila-n două, voi – în partea asta, voi – dincolo, în partea cealaltă, dar cine oare avea îndrăzneala să se substituie Puterii ce desparte totul în lumea asta, materie, piatră, apă, carne, rădăcină, foc, floare, în două?, căci doar ea avea acest unic privilegiu, această posibilitate aflată deasupra oricărei atingeri, numai Puterii Lui, a lui Dumnezeu, îi era dat să aibă drept de viață şi de despărțire de ea asupra oricărei viețuitoare de pe acest pământ, însă, până la aceste întrebări şi gânduri ce-ar fi ros pe dinăuntru orice minte de om, toate vârfurile pumnalelor se repezeau asupra acestui trup, un trup de muritor până la urmă, ce nu mai avea nimic din măreția şi cremenea unei statui împărăteşti, era un corp ce putea fi, totuşi, zdrobit, făcut chisăliță, terci, sfârtecat până la ultima bucățică de carne, sfărâmat până la ultimul oscior, doar mâinile continuau să zburătăcească pe ici-colo, pe deasupra acestui măcel – de neimaginat cu doar un minut mai devreme – sperând, prin adaos, că vocea împăratului, goală ca un clopot fără limbă, mai corect spus, cele câteva resturi de dangăt preschimbate în cioburi ascuțite de sunet, ar putea să se recompună în singura întrebare ce se mai putea stoarce din gâtlejul raşchetat de lamele tăioase, repetată ca un ecou, la nesfârşit, ca o ghirlandă de cădere în hăul prăpastiei provocate de veşnica şi infinit de adânca neînțelegere: de ce? de cee? de ceee?... – am încheiat, în fine, această primă paranteză...dar dumneata ce mai faci, doctore, acolo?, cu ce mă mai ocupi, pe unde-mi mai umbli, pe unde mă mai cotrobăi, hă?, dar haide, domnule! apucă odată, nu te mai sfii, trage de toate pielițele şi ațele alea care-mi țin ferecată, încă de când m-am născut, ereditatea, haide, fă-ți treaba, nu te lua după mine, pe mine lasă-mă să sporovăi, poate numai aşa îmi mai trece şi mie oful şi mai uit de păcatul pe care l-am comis în tinerețea mea, de crima împotriva tatălui, ştiu, e veche tema şi bătătorită, de când hău!, numai că ea se repetă mereu, mereu, la fiecare dintre noi, nu negreşit, ci greşit – ne-a avertizat, de altfel, şi colegul dumitale, taica Freud, asupra chestiei ăsteia – dar n-am avut încotro, m-am conformat, am urmat întocmai condamnamentul transmis de Înalta Instanță, cu toate că Dumnezeu avea de gând să mă scutească de povara acestui paricid, dar întâmplarea, norocul, nenorocitul acela de hazard iarăşi ne-a jucat o festă, din cauză că, dacă îți aduci aminte, una din acele scene de viață surprinse puțin înainte ca stânca să se prăvălească peste cetate îl înfățişa pe un copil năzdrăvan, şezând pe tăpşanul de iarbă al padocului, rezemat cu spatele de o căpiță de fân şi, care, cu o nuia lungă de alun, reuşise să zgândăre un nor de pe cer, ce luase forma unui pui de dragon, astfel că, ghinion! acesta, adică puiul de dragon, chiar se gâdilă de-adevăratealea, în locul acela de pe burtă unde el avea pielea albă, afânată şi subțire, pe care abia-şi dăduse seama că începuse să-i crească un pufuşor moale, adolescentin ce se va fi transformat mai târziu în straturi de solzi, astfel că, umflându-şi obrăjorii albi şi dolofani ca bucuțele de copilaş, nu se mai putu abține şi izbucni într-un hohot de râs nestăvilit, care, să ne-nțelegem, la urma urmelor, n-ar fi fost nimic, ce mare scofală, un pui de dragon a pufnit şi el, mititelul, în râs, dar, stai să vezi că nu-i aşa, doctore şi că, din păcate, ceeee, credeai c-am uitat?! revine în discuție principiul dominoului, de care-ți spuneam la început, fiindcă pufăiala puiului, normală ca la orice dragon, ieşi sub forma unui mic jet de flăcări, e adevărat că acestea fără prea mare amplitudine, dar oricum, aerul se dilată şi, lovind direct în bolovanul ce se-ntâmplase ca tocmai în clipa aceea să treacă pe acolo, în coborârea lui ineluctabilă, îi schimbă acestuia numaidecât traiectoria, nu cu mult, dar a fost de ajuns o deviere chiar de o sutime de grad, pentru ca locul izbiturii finale să fie altul decât cel calculat de Dumnezeu inițial, adică, un pic mai hacana, ceea ce, aşa cum îți spuneam, avea să aibă un impact deosebit de grav asupra destinului meu şi al împăratului!...deci, să ne întoarcem un pic înapoi, la clipele când bucata de stâncă, aflată în cădere accelerată (şi scelerată, aş adăuga, dacă mi se dă voie şi nu sunt acuzat de jocuri de cuvinte intrate în sale până la gratuitate!), s-a oprit din coborâre, şi-a suspendat temporar mişcarea de cădere, atracția gravitațională a făcut o pauză de nu ştiu cât, o milionime de secundă, habar n-am, dar suficientă pentru ca eu să am răgazul de a povesti toate cele pe care ți le-am spus în prima paranteză – foarte lungă, e just!, dar ai să vezi cât de necesară a fost ea – aşadar, viața la palat îşi urma cursul ei firesc şi absolut nimeni n-ar fi putut ghici în clipele de dinainte, în cele câteva secunde ce preced cataclismul, că avea să se întâmple ceva, ceva aparent trist şi dramatic, dar, o să vezi, doctore, nu mai puțin scandalos, ba aş spune chiar şi exemplar, pentru că, la fel ca-n orice tragedie, la final se configurează o pildă, o morală, noi desprindem din această povestire următoarea învățătură, că în viață întotdeauna e bine să..., da, drăguță, e bine să..., dar asta numai cu condiția să ai viață, să fii în viață, să porți viața cu tine, să n-o pierzi, Doamne fereşte, prin cine ştie ce coclau, în nu ştiu ce accident nedorit (mă rog, să fim sinceri, asta e o expresie frazeologică realmente puturoasă, pentru că n-am auzit până acum de vreun accident dorit, decât dacă vrei să scapi de cineva nedorit, şi atunci e crimă...dar să n-o mai lungim!), iar, în paralel, o altă condiție, la fel de importantă, este ca viața aceea să fie a ta, să fii titular de contract, să nu aparțină altcuiva, să nu fie o viață de împrumut adică, dar eu tocmai asta vreau, doctore, nu înțelegi că m-am săturat şi tocmai asta am de gând, de-aia am apelat la dumneata, fiindcă ți s-a dus vestea că eşti priceput, să mă ajuți să încalc odată regula aceea blestemată – trebuie să faci aşa, iar nu altminteri! – să contravin şi eu pildei, plictisitoare până la Dumnezeu (parcurs pe care, nu-i aşa?, precum ştii, ajungi de te mănâncă sfinții!), cum că în existența ta tu trebuie să fii un exemplu, vreau, cu alte cuvinte, să dinamitez morala aceea care se repetă de fiecare dată la sfârşitul poveştii (care, la noi, la oameni, e taman invers, vițăvercea, nu încheie narațiunea, ci se află fix la începutul fabulei numite Spermatozoidul şi ovulul, cu ea ne naştem, cu ea intrăm în rândul lumii!), deci, îmi vine s-o arunc pur şi simplu în aer, dinamită e destulă, precum, altădată, făceau partizanii-eroi-copii cu strategicele poduri pe care înaintau, inevitabil, panzerele, deci, aşa ar trebui, să ne rugăm la Dumnezeu să nu cumva să mă pierd în detalii, să mă rătăcesc printre dorințe, ființe sau căințe şi, luat de plăcerea de a spune pe nume mai multor lucruri aproape chiar înainte decât se întâmplă ele în realitate (nu mai insistăm care anume...realitate, fiindcă atunci ne rătăcim de tot!), să risc să semăn cu un mut căruia, printr-un miracol, i se redă vorbirea după un anume răstimp şi el se pune pe vorbit încontinuu, fără pauză, incontinență verbală se numeşte, căci simte că trebuie să recupereze timpul pierdut în tăcere, atunci când, e adevărat, se părea că vorbeşte, dar, din păcate, cuvintele nu plecau nicăieri, ci i se întorceau, făceau o tumbă şi îi veneau înapoi, ca nişte scrisori ce nu ajungeau niciodată la destinatar şi pe care scria „retur”, adică să uit să mă opresc la momentul potrivit, la timpul care-mi face, de fapt, trebuință, la clipa aceea a exemplarității mele personale, nu aceea stabilită de discursul moraliştilor cu stea în frunte şi să simt când se produce declicul, trecerea, alunecarea, clipa de limită maximă, dincolo de care se întinde necunoscutul, confuzia provocată poate şi de altceva decât de norul cel mov, exact ca la cumpărături, la hipermarket, unde, mai întâi cauți ceva, un produs anume, pe care nu ştii unde-l găseşti, ai vrea să întrebi una din fetele alea stupide, cu privirile pierdute în zări numai de ele vrute,...iartă-mă, mi s-au înşurubat în cap nişte stihuri, aşa-s forțele astea stihinice!, ştii, am momente în care o iau razna şi caut să vorbesc numa’-n versuri şi dodii, vorba aia, dar să revin la fetele alea insipide, îmbrăcate în rochițe roz cu şorțulețe roşii, care stau uitate de soartă, privind o eternitate în gol, însă cu urechile ventuzate de căşti, pur şi simplu nu e posibil, nu mai spun că n-ai cu cine să legi un dialog articulat, dar, nu ştiu cum se face că de astă dată nu le mai găseşti deloc, chiar şi aşa mototoale şi clorotice, ei bine, au dispărut toate, eşti singur în tot magazinul şi nu ştii încotro s-o iei, ca să ai măcar câțiva spori de izbândă, dar, deodată, Doamne, şi erai gata-gata să treci pe lângă raft, fără să le observi cât erau de mari şi de împlinite, portocale din alea adevărate şi îți zici: Nu-i nimic, rețin locul, mă duc mai departe şi, când găsesc ce mi-am propus, mă întorc şi iau şi câteva portocale din astea mov, ooo, ce bune, ce zemoase trebuie să fie...şi ce parfum!! şi nu te opreşti, cu toate că salivezi abundent, mergi mai departe, după ce-ți ştergi cu dosul palmei lănțicul din colțul gurii, deci, mergi mai departe, continui să cauți ceea ce ți-ai propus încă de la intrare, însă, fiindcă a trecut ceva vreme de atunci, eu pun pariu că, încet-încet, ți s-a şters din minte produsul, aşa şi noi, acum, s-ar zice că am uitat de ce suntem aici, eu întins pe spate, sub un cearceaf albastru, cu mâinile întinse ca la crucificare, dar stânga odihnindu-se, Doamne, ce ridicol, ce ridicol! fără nicio jenă chiar între coapsele fierbinți ale asistentei sau doctoriței de mâna a doua sau ce era e acolo, ce rol joacă ea în piesa asta, apoi, aşa a rămas mâna mea, întinsă, fără ca ea s-o dea la o parte, încă de atunci de când mi-a înfipt branula în venă şi mi-a plasat deasupra capului, aşa mi se părea, însă, de fapt, era înăuntru, peste meninge, un nor violet, parfumat ca o portocală, îți dai seama, un parfum liliachiu, parfumul mov notoriu, nuanța de premonitoriu, al Doamnei brune (ca aia din sonete, ştii!), dar, în realitate, iaca! avem aici o analogie eufemismatică, fiindcă era vorba, în fraza noastră, de Doamna în negru, brrr! ce macabru sună şi, cum îți spun, îmi rămăsese mâna aşa, înfiptă între cracii Minodorei, Melaniei sau cum Dumnezeu o chema, dar n-am apucat să mă bucur decât o clipă de tuşeul erotic – à propos, de multă vreme mi-a venit în gând că ar fi bine ca, pe lângă puzderia de cabinete de masaj, anunțate pe parbrizele tuturor maşinilor parcate în centrul oricărui oraş, să se ia inițiativa şi să se deschidă, o dată pentru totdeauna, şi saloane de atingeri, nu-i aşa?, care ar fi, cred, o altă formă de a spune, mult mai civilizat însă, casă de toleranță sau de raport sau de toleranța raportului sau, invers, de raportul toleranței...în fine! – fiindcă după aia mi-am ieşit din simțuri, am depăşit faza asta de primată şi deprimantă (căci oare ce suntem noi, oamenii, urmaşii primatelor, dacă nu veritabile vulvoane şi sorburi, adevărate vortexuri de simțuri în devălmăşie?!) sau poate că, iarăşi, am dat un rateu de memorie, fiind luat cu ceremonialul intrării mele în vastele apartamente din noul interval, răspunzând astfel invitației dumitale, doctore, nota bene, un spațiu (repet: unde-a-nțărcat mutu’ iapa!) văruit tot în mov (precum helas! ma chère est triste... ha, ha, ha! parafrazându-l pe unul!) şi, cine ştie, se poate chiar să se fi comis, păcatele mele, şi vreo erecție, deşi nu era caz de..., chiar dacă îmi simțeam carnea destul de tristă, vorba aceluiaşi, oricum, mă întâmplam acolo cu alte treburi şi, apoi, dacă e s-o luăm p-a dreaptă, să fim serioşi, chestia nu se poate chiar aşa de repede, ce naiba, başca faptul că nici n-o vedeam pe preopinentă – într-un fel, mai bine aşa, căci doar nu era să repet gluma aia zvăpăiată cu bătrânul care face plajă şi, pudic, îşi pune pălăria peste resturile de bogăție bărbătească şi, când trece o doamnă ce se cochețeşte ca o hoață şi-i zice: Ai putea şi dumneata să-ți scoți pălăria când trece o doamnă!, el îi răspunde prompt şi precis: Dacă arătai cât de cât bine, se ridica singură! – scuze pentru divagația uşuratecă, dar eram gol-goluț sub cearceaful albastru decupat nu ştiu unde, habar n-aveam pe unde aveai de gând să intri, doctore, aşa e cu voi, ăştia care vă ocupați cu intrările, intrați cumva, dar după aceea vă ia foarte mult să ajungeți undeva, nici nu ştie omul pe unde să vă arate drumul ca să atingeți centrul universului său personal, „punctu-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii...”, pentru că înțeleg că e greu, e al naibii de dificil să afli unde e locul ascendenței particulare a fiecăruia, unde se situează exact papornița cu bagajul său de obârşie, organul genuin al începutului, marca personalității sale unice, amprenta genetică sau, dimpotrivă, stigmatul, probabil că la fiecare om se află în altă parte a corpului – trupul e doar o întâmplare, un recipient care ia forma (este invers ca la lichide!) conținutului ce-l umple – şi tocmai asta te rugasem, doctore, să-mi faci un transplant de origine, să mă aşezi pe alte coordonate, să-mi fixezi pe dinăuntru un alt genotip, fiindcă eu unul m-am săturat până-n gât de ăsta, nu mă mai satisface neam!, nu-mi mai convine, e din ce în ce mai nesimțit, mai insubordonat, cred că a luat-o razna, în plus, am impresia – dar ce impresie? nu e nicio părere, ci sunt convins de-a dreptul, am deja dovezi de netăgăduit – că mă şi trădează şi că de multă vreme am fost dat pe mâna forțelor străine, agresorilor de tot felul, năpârcilor şi cercurilor reacționare din afară, altfel spus, întregul meu patrimoniu a fost demontat în timp şi vândut pe bucăți şi pe nimic, precum fierul vechi din fostele combinate – de-aia mă şi simt aşa, adică tot mai alienat, mai în afara mea, mai depărtat, uneori, simt cum mă separ de mine, mă dezlipesc, mă desprind, apoi mă îndepărtez şi mă îndrept către nu ştiu ce şi nu ştiu unde, dar, cu toate acestea, ce m-a surprins a fost că am, totuşi, minima eleganță de a întoarce privirea spre mine, adică acela rămas în urmă, spre a-mi ogoi cumva din dureri şi suferințe, comune, deopotrivă, şi celui care pleacă, şi celui care rămâne – iată, tocmai ce vă spuneam, Doamne, cum am uitat de portocalele acelea atât de dorite!, cum mi-a ieşit din minte constatarea virtuală ...ooo, ce bune, ce zemoase trebuie să fie portocalele-alea violete...şi ce parfum!, cum s-a risipit părerea ca aburii de dimineață, în miezul acestei primăveri istovitoare, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, totul şi toți se schimbă ca la nebuni, cum efluviile acestei idei s-au sfâşiat în zdrențe alburii pe deasupra apelor repezi ale pârâului, pe care-l priveam direct din cămăruța mea aflată jos, la baza palatului, puțin deasupra zăgazului pe care împăratul pusese de-l construise, ca să-mpingă apa înspre grădina de zarzavat din spatele cetății, stăteam în pat cu mâinile sub cap şi mă uitam cum, pâlcuri-pâlcuri, fâşiile acelea de ceață imaterială se strecurau hoțeşte pe fereastra îngustă, tăiată în zidul gros al cetății de calcar şi mi se aşezau încet pe frunte, se topeau şi se lăsau în jos, împăienjenindu-mi ochii, apoi, mai departe, pe obraji, pe la colțurile gurii, firişoarele înnodându-mi-se sub barbă şi mi-am dat seama dintr-odată că ele erau sărate, aşadar, nu puteau fi decât ori lacrimi – precum cele ce aveau să-mi țâşnească, la fel ca şi năvălirea apei în havuz, ceva mai târziu din ochi, cum stăteam aşa chircit, la amiază, doborât de greutatea lanțurilor, în întunecimea umedă a hrubei, poate cuprins de milă pentru mine, poate ros de remuşcări, aşteptând să intre odată namila aia cu glugă neagră pe cap, ce apare de atâtea şi atâtea ori în cronicile mele, la porunca împăratului, acum însă nu ştiu cum să scriu, n-am poruncă, n-am ordin şi nu mă pot opri din scris pentru simplul motiv că nu ştiu cât timp mai am puterea să țin condeiul între degete – ori puteau să fie pur şi simplu sânge, aidoma celui ce avea să țâşnească gâlgâind din beregata lui, ca un izvor împroşcând limoniile şi naramzele căzute pe jos în Oranjerie, în urma izbiturii năprasnice a stâncii care pulverizase camera cu hărți, iscând astfel un contrast al culorilor uluitor, acolo jos, roşu-sângeriu şi oranj, în vreme ce el se va tăvăli strivind sub veşmintele sale împărăteşti albe, țesute-n fir de aur, bunătatea aceea de fructe rare ce vor împrăştia un parfum greu, puternic dulce-puternic acru şi va horcăi întruna ca un porc, încercând să-şi ducă mâinile şi să se țină de gât, iar totul se va petrece nu peste mult timp, ci peste câteva ceasuri, cu câteva clipe înainte de miezul zilei fix, dar acum, în dimineața asta, mi-a poruncit să nu-i mai stau prin preajmă, fiindcă a zis că se dichiseşte şi el, se duce să se îmbăieze, îl aşteaptă băieşii să-l frece, în prezența gărzilor de corp, apoi să se aşeze deasupra hârdăului, or, asta dura foarte mult, fiindcă suferea de astupare, iar aceste momente erau singurele în care nu-l însoțeam, în rest, eram peste tot cu el, chiar şi atunci când adormea istovit peste vreuna dintre zecile de ibovnice ale sale ori țiitoare sleite de puteri, şi ele, în aşternuturile din încăperea lui secretă de drăgostit, unde într-unul din colțuri mi se instalase un pupitru de la care eram oprit a mă mişca, eu doar trebuia să scriu, să constat, să înregistrez, să trec în hrisov şi să las vie dâra lui de snagă în istorie, dar, deocamdată, acum stau alungit pe spate, cu mâinile sub cap şi lacrimile strânse în barbă, stau şi chibzuiesc ce trebuie să fac, cum e mai bine să-l ridic de jos şi să-l pun la locul său, pe boltă, cerul care a picat, s-a năruit azi-dimineață peste mine, atunci când, devreme rău, cum îmi țineam cu greu ochii deschişi, răpuşi de somn şi de oboseală – mă trezisem cu doar trei ceasuri înainte, căci lucrasem la cronica unui zaiafet ce începuse ieri pe la amiază şi se terminase la al treilea cântat al cocoşilor, aproape de zori, un chiolhan absolut înspăimântător, o orgie în toată regula, ba chiar îmi vărsaseră nişte zurbagii vin roşu peste pergamente, noroc că le-am salvat numaidecât punând praf de cretă peste ele, după care, le-am copt un pic la flacără – abia îmi târam picioarele şi mă îndreptam metecăind către iatacul împăratului păzit de doi străjeri, care, în momentul când am vrut să apăs pe clanța mare şi grea de fier, au încrucişat amândoi deodată halebardele şi mi-au spus că nu e voie, bine, mi-am zis, cine ştie, o să stau pe-aici, prin preajmă, uite-aici o să stau ciucit, în firida asta, poate mai adormitez o leacă, dar cu urechile pâlnie spre intrarea precum a unei temnițe, mă gândeam, aşadar, a picat cerul pe mine, mi s-a oprit răsuflarea, mi s-a tăiat inima pe din două, atunci când uşa grea de lemn s-a deschis, scârțâitul ei mi-a alungat pe loc ațipeala şi a ieşit, ca o umbră, ea, i-am întrezărit rochia mov pe sub pulpanele largi ale pelerinei – rochia aceea în care, uneori, îmi îngropam fața, ca să o simt cu totul, să pipăi cu mintea, să ghicesc dincolo de acest înveliş pântecul ce începuse să frigă căci avea să mi se ofere nu peste mult timp, fiindcă îi plăcea la nebunie să nu mai aştepte, de aceea, se lăsa despuiată grosolan, cu pânzeturi sfâşiate, cu şnururi trase violent sau copci smulse cu dinții, era secunda nerăbdării, momentul de fierbințeală culminantă, ce ne cuprindea pe amândoi, deopotrivă, în acelaşi loc al trupului – o nălucire doar, după care, s-a prelins alunecând pe lângă zid şi a dispărut după un colț al culoarului, nici măcar nu i-am auzit paşii, însă i-am ghicit, totuşi, mersul atât de cunoscut, dar fără nicio urmă, plutind parcă pe deasupra căii pietruite (calea regală, totuşi...şi Iadul este depravat cu intenții bune! – urla câteodată în toiul câte unui ospăț ostenitor din cale-afară şi dădea pe gât, dintr-o înghițitură, cana mare de vin, zvârlind-o după aceea imediat în spate, peste umăr, spre deliciul chefliilor care aveau grijă să fluiere sau să aplaude), o plutire de-o clipă, ce lăsase în amintirea mea parcă beată numai un fâşâit imperceptibil, alături de inconfundabilul ei parfum discret de naramză, oare să fi fost aievea sau doar plăsmuirea minții mele istovite?, mă întrebam în timp ce, mai târziu, notam în hrisov impresia împăratului – mă chemase la el imediat, i-am auzit porunca de dincolo, de dinăuntru – care era încă gol, zăcând cu trupul lui de elefant, de pe care se prelingeau în jos grăsimile, un pachiderm umbrit peste tot de un păr sârmos, ca de mistreț şi, cum şedea el aşa, răbunit pe cearceafurile boțite – de ce mă chemase numaidecât, voia oare să mă umilească definitiv, după ce mai înainte îmi pângărise iubirea? – atunci, deodată am zărit-o din nou pe ea, acolo, în pat, sub baldachinul cu stâlpi din lemn de trandafir şi stucaturi din mahon, sculptat de artişti aduşi de undeva, de departe, de la miazăzi, din ținuturile de dincolo de deşert, am văzut-o clar, nu mă înşelam defel, n-aveam vedenii, cum se ascundea ca o căprioară speriată la subțioara împărătească, a Marelui Cornut, păroasă şi umedă, trăsnind sigur a ceapă, aşa cum miroase întotdeauna sudoarea încleiată, cu toate astea, ea avea acelaşi aer de linişte eterică pe care i-l ştiam, aceeaşi privire arzuie, învelită de aceeaşi oboseală plăcută ca un firicel subțire de fum de opiu şi, atunci, el îmi spuse, cu o voce stinsă că să-l las câteva ore, să-i dau răgazul să-şi revină, fiindcă e tare istovit – oare ținea să mă batjocorească din nou? – să se lighinească şi el, totuşi, să se îmbăieze, îl aşteaptă băieşii să-l frece până s-o înroşi ca racul fiert, să-i snopească pielea peste tot cu legăturica iute cu vârfuri ca de arnici, apoi, în sfârşit, să se aşeze pe hârdău, or, asta dura aproape un ceas, fiindcă nu era un secret că suferea de astupare şi că să iau şi eu câteva ceasuri de odihnă, că poate oi fi fiind şi eu sleit de vlagă – ținea, oare, iarăşi să mă ia în zeflemea? – şi iată-mă ajuns într-o clipă în camera mea rece, de piatră, umedă, aidoma parcă hrubei condamnaților şi stând în pat cu mâinile sub cap, în dimineața ultimei zile ce voi fi trăit-o în miezul acestei primăveri istovitoare, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, fiindcă totul şi toți s-au schimbat ca la casa de nebuni, cu efluviile unei idei, ale unui singur gând, care freamătă şi se zbate înăuntrul capului, când se sfâşie în zdrențe, când apoi, se întregeşte, deşi, în fond, era atât de simplu totul, uciderea tatălui de către fiu, atât de simplă era scena ce avea să se petreacă peste câteva ceasuri, fix înainte de miezul zilei, atât de desluşit se vedea ea, încât nu simțeam niciun pic de anevoie în a zugrăvi faptele chiar înainte ca ele înseşi să se petreacă şi de a le trece cuminte în cronică, fiindcă până la miezul zilei, oricum eram liber la program, iar împăratul, dacă ar şti, chiar m-ar hiritisi pentru atâta hărnicie, deci, totul era lămurit din clipa în care...şi aici deschid o altă paranteză, doctore, ca să vezi că n-am uitat să mă întorc la portocala aceea violet şi la parfumul ei, aşadar, niciun detaliu nu mai putea fi tăgăduit în mersul lucrurilor, atunci când fragmentul de stâncă arzând, în căderea lui nestăvilită de nimic spre cetatea domnească, fu numai un pic abătut de la traiectoria stabilită (aiurea, ce mai poate fi astăzi stabilit, când noi nu putem să ne pre-stabilim pe noi înşine!, dar asta-i altă poveste!), de către pufnitul în râs al puiului de dragon, astfel că, în loc să cadă peste Oranjerie, acolo unde, pe cărarea principală, împăratul mergea în pas alert, grăbindu-se să nu întârzie la întâlnirea cu dregătorii săi complotişti, urmat de postelnicul asudat din cale-afară, împiedicându-se în prea multele şi prețioasele sale veşminte şi de cel mic, hrisovelnicul, ce le da ocol mereu, alergând spre a-şi găsi cel mai potrivit unghi şi scriind întruna, deci, în loc să cadă chiar peste cei trei stânca ucigaşă, după ce mai înainte ar fi făcut praf acoperişul de sticlă al serei, şi să-i strivească exact ca pe nişte gândaci, aşa cum se vedeau ei de sus, ca nişte gândaci într-o mare de verdeață, ei bine, nu! ea scăpătă, devie infinitezimal şi se prăbuşi câțiva metri mai încolo, peste camera cu hărți, făcând ca totul să explodeze, împrăştiindu-se într-o combinație de materii aiuritoare, amestecând de-a valma bucăți de lemn cu hălci de carne însângerată, cu fragmente de picioare, de mâini sau de umeri cu oasele sidefii strălucind în lumina soarelui, cărți legate în piele şi manuscrise tăvălite prin mucilagiul grămăjoarelor de creieri cruzi, aburind, suluri de pergament ce străpunseseră prin spate tigvele, ieşind apoi prin orbite, în față, cu ochiul abia mai atârnând de câteva fibre nervoase, apoi, metri întregi de mațe răvăşite, înşirate ca ghirlandele peste tot, unele ca nişte şerpi încă palpitând, altele plesnind precum nişte abcese din care țâşneau tot felul de zemuri fetide şi scârne, amestecate cu resturi din piatra uriaşă ce căzuse ca un trăsnet peste camera hărților, dar şi a trădărilor şi care se făcuse zob, suflul său transformând totul în aşchii de lemn, ciozvârte de viață, sânge, crâmpeie de carne, movile de căpățâni retezate, cioburi de sticlă, praf şi pulbere se chema asta, iar peste toate plutea, pe lângă un nor greu de praf, un vaier cumplit, o bolboroseală şi un gâlgâit continuu, dar, totuşi, nelămurit, parcă era un cor sau o litanie, dacă nu cumva cerşeala mizericordiei, căci nimeni nu mai era viu acolo, absolut nimeni, nici măcar carii din străvechile rafturi de lemn, nimic nu mai trăia după acel măcel ce avusese loc chiar în fața celor trei, împăratul, postelnicul şi scribul, moartea coborâse amețitor lângă ei, aproape de ei, dacă nu cumva chiar ei erau cei destinați să fie striviți, dar nu! – se va fi gândit împăratul în acea clipă – iată că, totuşi, vrem-nu vrem, există o pedeapsă divină, o punere la punct a ordinii universale, acesta este, de fapt, destinul, pentru că, printr-o manevră ciudată, nu-mi dau seama unde s-a petrecut deviația, uneltitorii au fost ei înşişi ucişi, înainte ca el să ajungă în mijlocul lor şi, într-un moment de neatenție, pe când, întorcându-se cu spatele, s-ar fi îndreptat spre una din hărți atârnată de perete, să cadă străpuns de tăişul pumnalelor lor, în schimb, am avut dreptate – îşi va spune singur în gând postelnicul, dar continuând să clănțăne din dinți, întins la pământ cum era, cu piciorul imobilizat sub o grindă retezată de răsuflarea exploziei – am amuşinat eu, slavă domnului, precum copoiul la vânătoarea împăratului, am simțit din vreme maşinăria acestei intrigi necurate şi drăcoase, urzeala asta parşivă la care am fost destul de dibaci ca să nu iau parte, cu toate că ştiu şi eu, aşa că iată-l acum, aici, lângă mine, viu şi nevătămat, pe bunul meu stăpân, veşnicul, nepieritorul, supremul, acela care, între noi fie vorba, tocmai pentru că l-am făcut nemuritor, ar cam fi cazul ca, zic eu, după nenorocirea asta de care l-am scăpat, să mă răsplătească în sfârşit şi pe mine, într-un fel, nu ştiu, nu vreau să mă pronunț, dar stau să mă-ntreb şi eu, aşa, ca prostu’, sunt curios ce-o să facă el cu toate moşiile celor căsăpiți aici, dar, ia stai aşa, dumnezeule! ce face nebunu’-ăsta mic?, aooleuu, stricatu’ naibii, deşucheatul, doamne, de unde-a scos blestematu’-ăla de jungher, nenorocitul?, sunt mai mult ca sigur că l-a avut ascuns sub pieptar, ticălosul, grijania mamii cui l-a făcut, am chibzuit eu dinainte că doseşte ceva şi mi se părea mie ciudat, avea aşa, o şiretenie vulpească, stai, mă! cum cutezi tu, mă, mişelule, să-l atingi pe împărat? stai! gărzi!...gărzi!...săriți! îl omoară, îl omoară pe împărat, îl înjunghie ca pe un porc, săracu’, uită-te la el cum arată, i-a sărit direct la gâtlej...e cu neputință aşa ceva!...gărzi!...gărzi!, fiindcă nu mă pot ridica, mi-a-nțepenit rău de tot piciorul, dar parcă se aud deja armele zăngănind, sunt gărzile, aici! aici!...şi o să-l lege pe ucigaşu-ăsta, pe năpârca asta mică, în lanțuri o să-l ferece pe deşucheat, mai ales că, culmea! nici nu s-a mişcat de-aici, parc-a-nțepenit, nu ştiu, e nebun, vai, vai! cine şi-ar fi închipuit, cine?...şi încetează odată să scrii! nu mai scrie, că, de când te ştiu eu, numai asta faci, scrii întruna, gata!, lasă condeiul, că uite-acuşi vor veni gărzile şi te vor înlănțui, şarpe, nu te teme, Măria-Ta, în lanțuri o să-l ducă pe banditu’-ăsta la ocnă, iar până-n pragul nopții, gâdele îl va descăpățâna, dar numai stai, te rog mult de tot, în viață, aşa cum ai mai avut puterea să te rostogoleşti până aici, ca să mă priveşti fix în ochi, rămâi rogu-te în viață, aşteaptă şi uită-te la mine, chiar dacă-mi faci rău, te implor, nu muri, Măria-Ta, încă nu te duce, că, ia ascute-ți auzul!...sigur, gata! aşa e, nenorocirea s-a isprăvit, s-au stins vaietele tuturor dregătorilor tăi ucişi – toți au murit, Dumnezeule, toți, astfel că, acuma-mi dau seama, eu sunt singurul din regat care a supraviețuit şi care, în plus, îşi păstrează funcția – au fost, da, sigur că da, e adevărat că au fost pedepsiți deoarece au uneltit împotriva ta, Măria-Ta, dar, îmi pare rău că de-abia acum îți spun, în ceasul al doişpelea, nici aşa n-ar fi fost bine, căci, dacă ai fi intrat acolo, în camera aceea despărțită de uşi grele de lemn, la un moment dat, exact când te-ai fi întors cu spatele ca să arăți pe harta atârnată pe un perete palma de pământ străin pe care-ai fi avut în intenție să o cucereşti cu oştile tale (nu ştiu de ce n-ai observat că, în ultima vreme, erau din ce în ce mai nehotărâte!), o țară, un pământ aflat hăăăt! departe, dincolo de deşertul de la miazăzi, ei bine, exact atunci s-ar fi abătut asupra ta, ca din senin, zeci de pumnale ascuțite şi te-ar fi omorât pe loc, fiindcă era imposibil ca tăişul unuia din ele să nu-ți atingă organele vitale...dar, chiar dacă-i aud pe gardieni sosind, vai, ce mă doare sufletul – mai mult decât piciorul meu retezat de grinda căzută din tavanul de sticlă al Oranjeriei, ce-ți trebuia oranjerie, Măria-Ta, asta e altă chestie pe care eu în ruptul capului nu pot să înțeleg? – fiindcă acum îmi dau seama, şi sufletul din mine mă doare, că îți era sortit să mori oricum, erai condamnat să te mistui sub răceala de cuțit, Măria-Ta, fie sub zecile de pumnale ale conjuraților, fie sub jungherul unicului fiu al tău – eu n-am cum să bag mâna-n foc, dar aşa se zvonea prin toate cotloanele împărăției...mmmă, n-auzi? ce ți-am spus eu, încetează odată cu scrisul, gata, m-am săturat de când te văd scrijelind pergamentul mereu şi mereu! – dar mă-ntreb, oare, ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, la vânătoare, ți-aş fi spus: De ajuns, Măria-Ta! Să purcedem înapoi în cetate, asta e, ghinion! n-ai vânat nimic, n-ai vânat, nu e nicio tragedie!, să mergem, dară, să ne înturnăm cu tot alaiul spre palatul domnesc, fiindcă – acuma vreau să-ți încredințez ceva ce-ar fi trebuit, de fapt, să fie o surpriză pentru Măria-Ta, însă, mă ştii doar, din cauza bunătății mele pe care o cunoşti de multă vreme, precum şi a dorinței de a-ți fi mereu alături în serviciul de devotament şi supuşenie, află că de bucurie şi fericire, nu mă pot abține şi-ți mărturisesc, Măria-Ta, că acolo, în sălile cele mari ale palatului, ne-aşteaptă Măria-Sa, Doamna, de dimpreună cu toate doamnele, duducile şi coconii de la Curte, cu boierii, dregătorii şi fețele bisericeşti, cu toții aşezați la mesele cele mari şi bogate, întinse întru cinstirea logodnei fiului tău, socotit cel mai înzestrat şi mai priceput artist-caligraf al întregii împărății, unirea lui cu fiica mezină a marelui dragoman, un porumbel de copilă, de o frumusețe cum se spune, răpitoare, despre care, totul se repetă, se spunea că la soare te puteai uita, dar la ea, ba, deci, Măria-Ta, trage tare de hățurile calului tău murg, ca să se întoarcă dobitocul, pentru că ne grăbim şi lasă, Dumnezeule, săgeata acolo, la locul ei, în tolbă, te rog eu din suflet, n-o mai scoate ca s-o slobozeşti în sus, în ceruri, aşa degeaba, fără de niciun folos, fără de nicio țintă, fără de niciun vânat...ce s-ar fi întâmplat?...oare ai fi auzit ce vorbesc eu cu Măria-Ta, acum când, iată, gărzile au sosit, iar nemernicu’-ăsta nu se mai opreşte din scris?...
Gata, ajunge, doctore! Nu te mai osteni, am înțeles, nu se poate şi pace! Trece-l la rubrica transplant nereuşit...Deci, pune catgut în ac, coase la loc ce-ai tăiat, dar repede, că s-ar putea să nu mai ai vreme şi trebuie să tragi fermoarul la body-bag...Şi după aia, lasă-i pe forensici să-şi facă meseria.

2 august 2010 – 21 martie 2012