O PROFE?IE

Ce înseamnă să fii singur? N-am fost pregătit pentru a?a ceva, dar într-o bună zi a?a m-am trezit. După moartea părinților, viața mea a căpătat un caracter linear. Seara, după serviciu, mă retrăgeam acasă ca într-o chilie. Deasupra auzeam zgomotele făcute de o familie numeroasă. Nu-mi păsa de ei, nici lor de mine. De aceea, la sfâr?it de săptămână trăgeau ni?te chefuri sălbatice de se zguduia lampa ?i scârțâia tavanul. Nu le-am dat însă niciodată satisfacția de-a mă vedea nervos. Probabil că atât ar fi a?teptat.


De la o vreme mă întreb cum ar arăta lumea fără scriitori. Întrebare puerilă poate asemănătoare acelora pe care ?i le pune un cititor al Apocalipsei dorind să afle cu precizie data când vor avea loc evenimentele descrise în carte. Dar imediat am înțeles că nu pot să răspund atâta vreme cât nu vin cu exemplul personal. A?a am luat hotărârea să nu mai scriu un rând. O după amiază întreagă am stat cu hârtia albă în față. M-am culcat sperând că ?i în ziua următoare voi reu?i să mă abțin. ?i a?a a fost. Timp de o săpătmână zile nu am scris nimic, săptămâna s-a făcut lună, luna, trimestru. Telefoanele însă nu-mi dădeau pace. Parcă bănuiau stimabilii ce complot pun la cale. Răspundeam placid, indiferent. Încurajările alternau cu ironiile. Unii voiau să mă susțină, făcându-mi teoria impasului creator, absolut necesar. După ce-l depă?e?ti e?ti alt om, mai robust, mai inspirat, să râzi să te prăpăde?ti, nu alta! Mă uitam la foaia de hârtie care era tot albă, ceea ce făcea să crească inima în mine. Din când în când mă încolțea ?i teama ca la un moment dat nu o să mai rezist. Într-o noapte însă, m-am dat jos din pat, am aprins lumina ?i am privit îndelung acest peisaj imaculat, virginal, pe care nu călcase nimeni.


Cine ar fi crezut? Cui i-ar fi dat prin minte una ca asta? Tocmai în clipa în care nu mai eram amenințați de nici un pericol, acesta a venit din partea unui bătrân pe care moartea îl tot căuta ?i nu-l găsea fiindcă ?ugubățul, în ciuda anilor, nu stătea de loc acasă ?i umbla teleleu prin țară. Dar faptele trebuie recapitulate. După decenii de mari frământări, omenirea a reu?it să iasă din criza economică. De asemenea, tot după ani ?i ani de tratative ?i negocieri problema dezarmării a fost rezolvată. Puterile adverse au căzut de acord să-?i desființeze simultan blocurile militare, să elimine armele de dsitrugere în masă, să le aducă în fața maselor populare, să le demonteze piesă cu piesă ?i, în timp ce acestea ovaționează, să le arunce într-un fel de cuptor numit de atunci cuptorul păcii, unde s-au topit până la ultima piuliță. Desigur procesul acesat a luat ceva timp. Megacuptorul a fost instalat pe un câmp din centrul Europei, loc intenționat ales pentru că de acolo altădată au pornit cele mai mari conflicte. Cât timp a durat topirea sinisturlui arsenal oamenii s-au înfrățit, s-au iubit, au întemeiat familii, le-au desfăcut ?i le-au întemeiat din nou. Războiul constiuia principala amenințare. Dacă nu va mai fi puteau să se bucure lini?tiți de viață. ?i, ca o consecință firească a acestui fapt, după ce operația dezarmării s-a încheiat în cele mai bune condiții, economia a luat un avânt senzațional. Se făceau investiții la scară uria?ă în care erau antrenate toate statele ?i, grație a cestor eforturi unite, progresul nu s-a lăsat a?teptat. A crescut ?i producția agricolă, oamenii de ?tiință erau din ce în ce mai inventivi, fabricile ?i uzinele se întreceau una pe alta, de?i nu mai era vorba de fosta întrecere socialistă, ci de o simplă competivitate neutră din punct de vedere ideologic. E cunoscut cazul acelui savant eminent care, depunând eforturi excepționale în studiul mineralogiei ?i botanicii, a realizat o performanță uluitoare, aceea de-a transforma un pustiu uria? într-un câmp fertil, mănos, unde culturile cre?teau mai repede decât în alte părți ?i dăruiau recolte bogate. La universitate domnia sa a ținut un curs de un an despre descoperirea făcută, potrivit căreia între mineral ?i vegetal ca ?i între anorganic ?i organic nu mai există granițe ca înainte. În final a declarat cu un optimism care i-a umplut de încântare pe ascultători. „Neîncrederea dumneavoastră mai poate persista o vreme, dar într-o bună zi toți veți înțelege că inteligența creatoare a omului nu cunoa?te limite. Strămo?ii no?tri au suferit ?i au trăit în lipsuri deoarece nu au avut destulă inventivitate. Am ajuns în sfâr?it în epoca în care pietrele pot fi transformate în pâini. Iată esența adevăratei Revoluții.” Ce aplauze, ce ovații, savantul a fost purtat pe brațe, numele i-a fost scandat, precum al marilor sportivi, iar după ce a murit memoria sa a fost periodic cinstită. De atunci, fertilizarea unui sol arid a devenit o problemă de competența unui simplu tehnician. Astfel nenumărate întinderi de?ertice au ajuns în buna administrare a agronomilor care au tras de pe urma lor toate foloasele.
A doua cucerire a geniului uman, cu însemnate consecințe în plan civilizațional, a reprezentat-o realizarea primului motor care funcționa fără carburant. Eventual se turna în el o carafă de apă, dar adaosul acesta nu era neapărat necesar. Se făcea mai mult de ochii lumii, pentru a-i lini?ti pe scepticii care nici în ceasul al douăsprezecelea nu admiteau o asemenea realizare. Pe lângă inventivitate, de data aceasta cuvântul de ordine era voință. Savantul care a pus la punct performanța a cerut eliminarea din vocabular a cuvântului „imposibil”. Nimic nu e imposibil dacă omul vrea. Ma?inile nou create nici nu mai puteau fi numite ma?ini, ci erau ni?te entități speciale, supramecanice ?i supraomene?ti, care evoluau în afara energiei. E adevărat, producția nu a fost extinsă, apărând mai întâi o serie limitată. Se credea pe de altă parte că timpul lor încă nu venise cu adevărat ?i de aceea nici nu era bine să precipite ceva ce încă nu se copsese de-a-ntregul, aceasta cu atât mai mult cu cât prima invenție care interesa agricultura ținea capul de afi? al vremurilor. Iar aici a avut loc un eveniment care prin spectaculozitatea sa a depă?it fantezia autorilor, chiar ?i a acelora mai îndrăzneți. Dacă noile pâini erau mai gustoase decât cele vechi aceasta nu însemna că erau ?i mai hrănitoare. Cu alte cuvinte, oamenii de cât mâncau tot ar mai fi mâncat, a?a încât ziarele de pretutindeni au vuit în momentul în care au fost nevoite să consemneze un fapt incredibil, acela a unui cetățean care, pesemne din cauza foamei, nu a mai stat pe gânduri ?i cu de la sine putere a luat o piatră de pe jos ?i a mu?cat din ea. Miracol, în gura lui piatra s-a făcut pâine, iar senzația cetățeanului a fost aceea că astfel s-a săturat pentru toată viața. Acela a fost momentul cînd transformarea pietrelor în pâini a avut loc instantaneu. Stadiul anterior al stâncilor însămânțate fuseset cu brio depă?it. De atunci oricui îi era foame nu îi era greu să se aplece, să ia o piatră de pe jos, să se servească singur altfel spus, ?i apoi nimic mai lesne, să mânânce. Evident, performanța aceasta, de domeniul fantasticului, nu putea să întrunească o largă adeziune. Cu alte cuvinte, nu au fost puține vocile care s-au pronunțat împotriva unei asemenea magii, iar termenul acesta pe care mulți îl considerau uitat, s-a insinuat în limbaj cu deosebită perfidie. Dacă pietrele acestea nu ar proveni de pe pâmânt? Erau mai multe persoane strânse într-o piață a unuia dintre ora?ele de seamă ale planetei, iar întrebarea i-a nelini?tit profund. Trăiau bine ?i erau siguri că viitorul lor ?i al copiilor lor este asigurat. Blocurile militare se desființaseră, ca ?i granițele dintre state, nivelul de trai crescuse până la un nivel de neconceput de fostele generații, infracțiunile se răriseră, atunci care era problema? ?i cine formulase întrebarea? Eu am vorbit, a venit atunci răspunsul din partea unui bătrân scund, coco?at ?i cu figura schimonosită. Purta o jiletcă de catifea, cu buzunare aplicate, mari, cu gaică la spate ?i roasă de molii, pantaloni bufanți ?i ni?te bocanci militari, înalți, cu ?ireturile destrămate, nepotriviți cu statura sa. În mână ținea un lemn ca un toiag, care probabil îi era de ajutor când mergea. Oamenii atunci au făcut ochii mari, nevenindu-le să creadă că-l au în fața ochilor. A?a cum se mirau, semănau cu un convoi de umbre înlănțuite, legănate de vânt. ?i vremea se stricase aducând asupra pieții un pachet de nori cenu?ii. Bătrânul, oarecum satisfăcut de deruta în care-i antrenase, a luat o piatră de pe jos, dar nu ca să mu?te din ea, ci ca să descopere locul. I-a îndemnat să privească, a?a că unii mai curio?i din jur s-au înghesuit ca să vadă spre ce arăta bătrânul. Era acolo un semn ciudat, abia scrijelit, cum ei nu mai văzuseră până atunci.


?tiu că decepționez pe toată lumea. În special pe bunii mei colegi, o dulceață de oameni care de multe ori m-au acoperit de la program când eu spuneam că mă duc mai repede acasă fiindcă am de lucru. Pentru ei eram intelectualul, scriitorul hărăzit unor mari izbânzi, ?i care de aceea are nevoie de timp liber. Mai rar o asemenea înțelegere! Uneori le mai aruncam câte o vorbă de duh ?i ei căscau la mine ochii, reflectând apoi la ce le-am spus. Într-o zi, pe la amiază, când mai sunt ceva ore până la plecare ?i plictiseala te poate împinge la cele mai nebune?ti gesturi, a?a cum a făcut de exemplu un personaj celebru mu?când urechea guvernatorului, nu ?tiu ce mi-a venit ca din senin, întrerupând o discuție despre indici economici ?i politici de investiție, să rostesc cu o voce răsunătoare: regnum coelerum violenza pate! ?i apoi am continuat: Cum? Nu ?tiți cine a spus asta? Marx, în Manifestul Partidului Comunist. Hodoronc tronc! ?tiam că autorul e Fericitul Augustin, dar voiam pur ?i simplu să-mi bat joc. Oamenii au rămas cu gura căscată. Pe perete era expus în întregime decretul 400, care cuprinde toate drepturile ?i obligațiile personalului angajat din intreprindere, ambianța, altfel spus, îmi mergea la inimă, puteam ?i să mă desfă?or fără nici o jenă. Într-adevăr, acesta a fost singurul meu noroc în viață. Am nimerit la locul de muncă printre ni?te oameni buni să-i pui la rană. Ei au înțeles că una e treaba măruntă pe care o fac la serviciu ?i alta ființa mea secretă, hrănită cu lecturi bizare ?i complicate. De aceea trebuia să mă simt față de ei dator, să le arăt concret, prin fapte, că oblăduirea lor „dă roade”. Erau sărmanii siguri că într-o zi voi pleca din biroul lor ?i voi ajunge departe, la universitate, voi fi invitat la televiziune, voi da interviuri. ?i eu ce-am făcut? Nu-i a?a că i-am dezamăgit? Nu-i a?a că nu sunt bun de nimic?
Foaia de hârtie a rămas în continuare albă. Am rezistat tentației ?i nu am scris un cuvânt. Nu mai țin socoteala zilelor de când practic acest nobil exercițiu de abstinență. Nici băutor înrăit să fi fost ?i reu?ita nu ar fi fost mai mare. Dar nu timpul cantitativ contează, care oricum curge mult mai repede decât îl putem înregistra. Când ne e lumea mai dragă, ne ?i pomenim cu părul alb. Dar mai grav este când te treze?ti în viitor înainte ca acesta să se fi format. Teoria aceasta am prezentat-o tot într-o zi la birou, uimindu-mi din nou colegii. Vorbeam în ne?tire, ca un apucat, iar ei nefericiții erau numai ochi ?i urechi. Pricepeți, domnilor? mă umflam eu în pene. Nimic pe lumea asta nu vine din senin, ex nihilo, tot ce voi face e deja făcut, pricepeți? Existența cu majusculă înglobează tot, trecut, prezent, viitor, real ?i posibil. Dar tot atunci un băiat electrician care era înscris la seral la TCM ?i spera că va da odată Dumnezeu ziua când va ajunge ?i el inginer, mi-a pus o întrebare limită: Adică dacă ?tiu că voi muri înseamnă că sunt deja mort? Intervenția lui curajoasă a înviorat încăperea aceea în care erau de toate, contabili, normatori, proiectanți. Mi-am luat inima în dinți ?i am vorbit foarte tare, ca un profet. Da, suntem toți morți, stimabililor. Vă convine? Dar ?tiți e e moartea? V-ați pus vreodată o asemenea întrebare? Dacă nu ?tiți, vă spun eu acum. E viața trăită într-o cameră fără u?i, fără ferestre, fără lumină, fără aer. E viața din care a dispărut orice speranță, nu mai a?tepți nimic ?i, de?i te dai cu capul de pereți, nu se întâmplă nimic. Clar? ?i atunci cum trăim? a insistat băiatul. Trăim, pa?tele mă-sii, rezistăm ca ni?te vite închise în grajd. Când mi-am dat seama că am întrecut măsura, mi-am mu?cat buzele, am tăcut ?i am fugit repede la locul meu unde am deschis ma?ina de calcul ?i am început la repezeală să fac adunări ?i înmulțiri. Toată lumea a vârât nasul în hârtii lucrând într-un ritm frenetic. Eram din cale afară de speriați ?i nu ?tiam ce să mai facem ca să îndreptăm gre?eala. Atât de absorbiți am fost de lucru încât nici nu ne-am dat seama că am depă?it orele de program. Ajuns acasă, foaia de hârtie mi s-a părut mai albă, mai mare.



Zi de vară. Toropitoare, nici un pic de vânt, pâclă fierbinte. Stăteam cu sticla de apă rece alături ?i din minut în minut întindeam mâna după ea, stânga, în timp ce dreapta completa devize. Din ziua respectivă, de când am avut ie?irea violentă, colegii parcă ?i-au cam uitat frumoasele maniere. Nu mai îmi arată aceea?i bunăvoință ?i nu mă mai acoperă la program. Mă uitam la fiecare în parte ?i-i vedeam cum î?i ocupă vremea. Unul ascundea o revistă în dosul unor hârtii ?i citea de acolo, alții doi jucau țintar în acelea?i condiții de camuflaj. Cu o seară înainte, citisem dintr-o carte de folclor sudamerican un fel de basm care mă pusese pe gânduri. Era acolo vorba despre o cetate uria?ă în care locuiau preoți, cavaleri ?i meseria?i, pe care îi apăsa acela?i blestem. Nu puteau să închidă un ochi atâta vreme cât nu descopereau pe pământ o urmă. Adică pământul acela era atât de uscat încăt oricât de tare ar fi călcat pe suprafața lui nu rămânea nimic? Ciudat... Doar pe asfalt, oricum ar călca, omul nu lasă urme. Numai că acolo, în cetate, în basm se presupune că drumurile nu erau asfaltate. Nedumerirea ?i deducțiile ulterioare nu mă satisfăceau. Alt tâlc trebuia să fie la mijloc. De fapt, uitasem ce spune basmul sau temându-mă că are alt sfâr?it decât cel gândit de mine nu m-am mai atins de carte. Pesemne că era ceva în dezordine pe fața mea de vreme ce unul dintre colegi dori să mă scoată din reverie.
-Nu e?ti atent?
-La ce?
-Am citit ceva dintr-un almanah de ?tiință ?i tehnică. Ar trebuie să te intereseze.
Se legănau toți încet ca o legiune de stafii, una mai de?ănțată decât alta, nu-i mai recuno?team, carnația se topise ca săpunul, scheletul î?i pierduse integritatea, reprezentau doar o suită de pete mi?cătoare, țară a umbrelor...
-Nu ?tim e e cu dumneata, mă mustră un coleg. Noi care am cezut căăă...
Faptul că lungise ultimul cuvânt m-a deranjat. Ce era să-i spun? Că vine un moment în viață când, în loc să întinzi mâna după o carte, gest de băiat studios, le iei pe toate din bibliotecă ?i le arunci pe fereastră, rugându-le să se întoarcă de unde au venit fiindcă tu ca om e?ti mai presus de ele?
-Mai cite?te odată Nelule, fu îmboldit cel cu almanahul să reia lectura. ?I apoi mi se adresă din nou, tot ca un fel de repro?:
-Adică în lume se petrec lucruri importante, presa noastră face eforturi să fie la zi, noi participăm la acest proces de informare iar pe dumneata nu te prive?te, păi e frumos?
Omul începu să citească:
-Un grup de cercetători americani de la universitatea Princeton sunt pe cale de-a pune la punct un motor în stare să funcționeze fără carburan t. Dacă se va breveta, invenția va revoluționa...
-De necrezut, bombăni cel mai în vârstă din birou, cu un an doi până la pensie, tehnician modest, dar cu ?ase copii cum îi plăcea să se laude, fiindcă avea două fete care la rândul lor aveau câte doi băieței. Curată vrăjitorie!
-Lasă nea Nicule, sări altul energic, care se dădea în vânt după literatura ?tințifico-fantatiscă. Nu te mai cruci atât! ?i dacă o fi vrăjitorie ce are? Important e să ne ajute să trăim bine.
I?i freca palmele bucuros ca ?i cum s-ar fi aflat deja în posesia ma?inuței minune, care circula cu rezervorul gol. Îl cuno?team ?i pe el. Ajunsese economist de câțiva ani, făcuse facultatea la Seral iar cu ocazia CM de fotbal î?i instalase o antenă sofisticată cu care se lăuda că prinde absolut orice, bulgari, sârbi, unguri, turci...
-Totu?i, eu a? fi curios să văd tehnologia de fabricație, e imposibil...
Cel de-al treilea care vorbise era un contabil meticulos, tipicar, expert în deconturi. Pentru el era o veritabilă operă de artă ca, întors din deplasări, să completeze con?tiincios seria biletelor de tren, numărul tichetelor cu loc, suplimentul de viteză, nota ora plecării ?i ora sosirii, a?a decont mai rar! Î?i scoase ochelarii ?i ?terse lentilele cu o pielicică extrafină de capră.
-Ce ?tii dumneata ce e posibil ?i ce e imposibil, îl persiflă cel dinainte. Eu când am pus antena pe casă am făcut asta fără ajutorul nici unui specialist, singur singurel. Important este că am vrut cu tot dinadinsul, voința, asta-i energia adevărată, nu petrolul sau atomul, dracu să le pieptene! Ce mai tura vura voiam nebune?te să văd meciurile ?i uite că dorința s-a împlinit.
Mai zi ceva! Ne închisese gura la toți.
-A?a e, a?a va fi! au aprobat toți entuzia?ti.
-Bineînțeles, există ?i ni?te detalii tehnice, dar nu reprezintă un impediment, fiți sigur de asta!
?i a început să râdă gros, nefiresc, exprimând o bucurie vulgară față de ceea ce părea să fie invenți secolului. Ca să mă apăr, m-am dus să spăl ce?tile de cafea ?i să pun un nou ibric cu apă la fiert. Dar nici activitatea aceasta nu mă mulțumea. Cel mai bine era să plec. Nu ?tiam însă că desolidarizarea mă va costa scump.

În zilele care au urmat am colindat prin ora? că să găsesc almanahul cu pricina. Căutare zadarnică. Fiindcă nu reținusem numărul, luna ?i anul apariției, am solicitat de la o bibliotecă toată colecția. Am luat fiecare revistă în parte sperând să dau peste articolul senzațional. Dar nicăieri nu scria despre un motor care ar putea funcționa fără carburant. Am fost tentat să le comunic rezultatul cercetării mele. M-am abținut. Nu avea rost deoarece în ultima vreme relațiile dintre ei ?i mine s-au deteriorat vizibil. Au aflat că nu mai scriu, că fac un fel de grevă a tăcerii ?i nu mă iartă pentru aceasta. De ce oare? Le e frică? Se tem de o lume fără scriitori? Ce-o fi în mintea lor? Mă îngrozesc numai când încerc să-mi imaginez cum pot să scârțâie roțile care o pun în mi?care. De când nu mă mai bizui pe ei stau la birou opt ore ?i jumătate. Intru la ora ?apte treizeci, iau creionul chimic legat cu sfoară de caiet ?i semnez condica. La ora ?asesprezece punct plec spre casă. Nu mai cer nici o învoire, nu mai cer?esc nici un pic de înțelegere. Deoarece au mirosit că sunt o hahaleră care arde gazul ?i, răsfățat se contemplă în cearceaful alb al foii de hârtie, nu mai sunt dispu?i să-mi facă nici o concesie. A?a-mi trebuie! Mă tot gândesc la basmul acela sud american, cu o localizare imprecisă, ca tot ce se întâmplă în basme, dar din datele de acolo reie?ea că povestea s-ar petrece pe undeva prin vreo căldare a Anzilor, o cetate eventual inca?ă, închisă din toate părțile de stânci ro?cate ?i având deschiderea doar deasupra capului unde străluce?te cerul de safir care nu se întunecă niciodată. Doar pe acolo, la mare înălțime zboară condorii cu aripi de câțiva metri, al căror penaj e pictat în culori aprinse ?i creează ni?te efecte vizuale fără pereche. Dar oamenii din cetate nu aveau timp să se uite în sus. Ei căutau pe pământ un semn cât de mic, o urmă, ceva care să-i dezlege de blestem.
A trecut ceva vreme ?i am uitat de almanahul acela. Era într-o iarnă, în apropierea sărbătorilor, după amiază, când sprijinit de pervazul ferestrei (am ?ansa ca biroul meu să fie lipit de fereastră), am observat o scenă dezolantă. Un om chircit, îmbrăcat într-un palton rupt, fusese ridicat de jos ?i dus probabil spre o ambulanță care trăsese la capătul străzii. Ori i se făcuse rău, ori deja plecase pe lumea cealaltă. Doi bărbați, probabil trecători, îl observaseră ?i sunaseră la salvare. Colegul, cel cu antena, a venit lângă mine ca să vadă încotro privesc. Apoi a răsuflat parcă u?urat ?i a anunțat toată lumea din birou.
-Ia uitați ce s-a întâmplat. S-a prăpădit amărâtul din colț.
?i fiindcă eu nu înțelegeam despre ce e vorba mi-a oferit câteva explicații.
-Nu l-ai obsevat până acum? E bătrânul ăla fără casă, care s-a lipit aici, de peretele fabricii, mai cer?ea, îi dădeam de mâncare, într-o vreme i-am găsit culcu? într-o magazie, dar nu a vrut să stea acolo. Se lăuda că e veteran de război, că a luptat la Stalingrad ?i că dacă generalii îl ascultau pe el alta era soarta războiului. Nu mai judeca normal. Mergea toată ziua de la un capăt la altul al străzii ?i căuta ceva, el ?tia ce. Avea un băț cu care lovea mereu în trotoar de parcă ar fi bătut la u?ă. Apoi ciulea urechile ca să vadă dacă prime?te vreun răspuns. Chicotea u?or ?i lua drumul de la capăt. Era ?i beteag de un picior, dar nu asta avea importanță. La cap avea necazul. Din fericire, nu a supărat pe nimeni niciodată, un vagabond inofensiv. Se pare că iarna asta afurisită i-a făcut de petrecanie. Dormea pe unde apuca. Ce viață, mai rea decât a unui câine!
-Totu?i, trebuia să-l ajutăm.
-L-am adus aici, dar a fugit, ce să facem?
-Cred că ?i dumneata o să ajungi într-o zi la fel, ha, ha!
Vorbise contabilul meticulos ?i într-un târziu mi-am dat seama că la mine se referea. Era în privirea lui atâta dispreț încât am înghețat. Fiind pasiv, l-am întărâtat a?a că nu a mai stat pe gânduri ?i, profitând de prilejul oferit de moartea acelui vagabond s-a răstit cu o forță nebănuită.
-Adică ce vrei să spui? Că nu l-am ajutat cât a trebuit? Ia uite unde stătea milostenia! Dumneata nici nu l-ai observat ?i ne acuzi pe noi de indiferență? Oho! Pun rămă?ag că nu mai rămâi aici nici o lună, mar? afară, nu avem nevoie de chiulangii, să te înveți minte fiindcă ai profitat de bunătatea noastră!
A tăcut ?i ?i-a vârât nasul în hârțoage. Să fi vrut să ripostez nu a? fi putut deoarece tocmai atunci a bătut cineva la u?ă. Ne-am redresat, ne-am recompus figurile fiindcă nu era de dorit să intre vreo mărime a intreprinderii ?i să descopere ceartă în birou. Dar dacă ar fi fsot vreun ?ef nu bătea la u?ă ?i ar fi dat buzna. În cele din urmă, după ce jena dispărut, cineva a spus tare: intră, tovară?e! Cea care ?i-a făcut apariția era o femeie oarecare, simplu îmbrăcată, fără vârstă. A salutat, dar nu ?tia ce să facă, sperând poate să fie pofită să ia loc. Nimeni însă nu se uita la ea. Până la urmă, tehnicianul aproape de pensioanre, care se lăuda cu cele două fete ?i patru nepoței, a ridicat sprâncenele întrebător, ajutând-o să prindă curaj:
-Vă rog să mă scuzați.
-Ce vrei, femeie ? se înfipse în ea contabilul grobian.
-Am să vă dau ceva, ?i scoase atunci de sub haină o bucată de lemn care putea fi orice, o scândură ruptă din peretele unei lăzi care transportă fructe ?i legume, dar mai degrabă părea a fi un picior de scaun.
-Ce-i asta? ne-am mirat toți.
-M-a rugat el să vă dau.
-Care el?
-El, bătrânul care a murit.
-Dar ce treabă are el cu noi?
-Mi-a spus că trebuie să ajungă nepărat la dumneavoastră. Mi-a spus că a?a a fost bătut în închisoare, cu lemnul ăsta. Gardianul care l-a ologit i l-a făcut apoi cadou în bătaie de joc.
-Ce chestie! Dar dumneata cine e?ti? De unde l-ai cunoscut?
O luam la întrebări fiindcă ?i ea părea foarte neajutorată ?i ne plăcea s-o zgândărim ca pe un câine de pripas. Dar nu păru jenată de curiozitatea noastră.
-L-am cunoscut a?a pur ?i simplu, a început ea. Într-o dimineață m-am trezit cu sufletul negru. Supărată, mâhnită, e greu de spus. În orice caz simțeam că trebuie să schimb ceva neapărat în viață. Tot ceea ce acumulasem până atunci nu mai prezenta nici o importanță. Am înțeles că trebuie să aleg un drum care-i va ?oca pe toți, a?a că am renunțat la studii, la viața ordonată de până atunci, la tot. Am vrut să ajung o vagaboandă. Dar mai ales în vremuri ca ale noastre pretins civilizate, sfidarea nu e deloc agreată. Cu toate acestea, speram că se va întâmpla ceva neobi?nuit. ?i a?a l-am întâlnit. El m-a învățat că numai după ce nu mai ai nimic, nici măcar un petec de căma?ă cu care să te acoperi în fața călăilor, vei dobândi adevărata fericire. ?i tot atunci te întrebi: cum am putut până acum să mă rabd a?a? Oare nu mă nasc abia acum? Nu cumva până în clipa asta am fost mort?
Doamne, ce vorbăreață mai era!
-Ia stai, femeie, o luă la rost economistul. Ce vrei de fapt dumneata de la noi?
-Nimic, se scuză ea ?i se retrase un pas. Îi respectdorința. Asta mi-a cerut, asta fac, vă dau bățul ăsta. Ascultați ce mi-a mai spus fiindcă, vă asigur, era un om foarte de?tept. Dumnezeu ?tie tot ce se va întâmplă în lume, dar nu face nimic pentru a opri ceva. Lumea trebuie să-?i cheltuiască ?i ultimul bănuț. Dacă te împotrive?ti e?ti sfâ?iat de spițele roții care se învârte?te din ce în ce mai repede. Dar mai ?tia că biruința poate fi de partea omului sărman...
Ce a fost asta? Mi-am ridicat fața dintre hârtii ?i i-am văzut pe toți amețiți, buimaci. Dormisem, visasem? Ferestrele fuseseră aproape smulse din țâțâni iar perdelele se umflaseră de vânt. Afară ploua torențial. Soarele strălucea iar florile de apă păreau că se prefiră ca ni?te metanii pe razele de lumină deschise în evantai. Vremea nu a venit ca să înțelegeți ce ați făcut, dar numai voi l-ați omorât. Cuvintele s-au risipit în mintea mea ca ni?te schije rezultate din explozia unei grenade. Deasupra s-a înălțat atunci bolta unei nopți înstelate iar pâlpâirile erau tot atâția germeni care încet se coceau. Privindu-i le facilitam coacerea. A?a cum a? merge pe un drum ?i a? aduna lacrimile căzute din ochii aceluia care a plâns pentru noi, a?a ?i stelele sunt urme ale Domnului călător. Iară?i cuvinte care se pulverizau precum Calea Lactee. În birou lumea era într-o agitație fără precedent. Se mi?cau în toate direcțiile, se loveau când de un perete, când de altul, s-au năpustit apoi asupra u?ii de a cărei clanță au tras cât au putut până când au rămas cu ea în mână.
-Ce -a fost asta? Cine a mai văzut a?a o ploaie în plină iarnă?
În zăpăceala aceea necunoscuta dispăruse. Dar nici nu i-am băgat de seamă plecarea. Pe jos rămăsese însă piciorul rupt de scaun pe care ni-l adusese. Economistul ?i-a pierdut atunci răbdarea ?i a început să urle:
-Să vină femeia de serviciu, nu mai face nimeni curat aici?
?ipetele sale ne-au înspăimântat. Se înro?ise tot la față ?i era la un pas de congestie. Luase lemnul ?i voia cu tot dinadinsul să-l rupă. A început să lovească la întâmplare, spărgând ?i două ghivece cu mu?cate aduse de cu ani în urmă de colegele noastre care voiau să-?i facă loculde muncă cât mai agreabil.
-Potole?te-te, interveni tehnicianul în vârstă ?i cu greutate îl a?eză pe unul din scaunele doborâte. Omul tremura, avea privirea răvă?ită ?i trebuia chiar imobilizat pentru a nu-?i exprima mai departe crizele de violență. De?i era vechi în intreprindere, nimeni nu-l văzuse într-un asemenea hal. Treptat ?i-a revenit ?i privirea lui a căpătat o nuanță rece ?i sticloasă. De fapt pe toți ne luase cu frig. Lumina slăbise. Aveam senzația că încet cobor undeva sub pământ, la mare adâncime, iar în jur se instalează o lini?te mortuară. Încăperea devenise foarte largă, ca un loc de adunare sau chiar ca o piață publică. De o parte ?i de alta se puteau observa ?iruri de birouri lăcuite. Pe mese se aflau dosare capsate ale căror hârtii erau răsfoite de mîini invizibile. Frigul de la un minut la altul devenea tot mai pătrunzător. Lumina scăzuse într-atât încât nu zăream mai nimic decât un cortegiu de umbre care se legănau încet, ca bătute de vânt. Fiindcă ?tiam că nu mă ascultă nimeni am început să vorbesc:
-Nu vă interesează de ce nu am mai scris un rând? Ca să mă înțelegeți ar trebui să vă închipuiți cum arată o țară blestemată. Acolo oamenii nu-?i mai găsesc lini?tea ?i inventeză în ne?tire sperând că astfel vor găsi răspuns la ce-i frământă. Dar pe măsură ce invențiile lor sunt tot mai spectaculoase, ?i pustiul din suflet se adânce?te. Le-a ie?it până ?i transformarea pâinile în pietre, dar nici aceasta nu i-a ajutat. Printre ei se rătăcise un domn, poate era chiar domnul țării înainte de blestem. Gonit de pe tron, el alesese să meargă fără întrerupere sperând să facă ceva pentru fo?tii lui supu?i care nu-l mai recuno?teau. Văzându-le obiceiul de-a lua pietre de pe jos, i-a imitat, doar că între palmele lui piatra nu s-a mai transformat într-o bucată de pâine, ci a început să strălucească, făcându-se străvezie ca sticla. În scurt timp ?i-a pierdut starea solidă, a devenit lichidă ?i s-a văzut că e o lacrimă. A?a s-a gândit domnul că poate salva țara. Dacă pietrele redeveneau lacrimi, vântul bocet iar lumina privire lină, atunci toate se întorceau pe drumul cel bun. Dar pe locul de unde ridicase piatra rămăsese ceva încrustat.
Vorbeam de unul singur pănă ce mi-am dat seama că nu mai e nimeni în birou. M-am uitat la ceas ?i am văzut că programul se încheiase.
-Stați, a?teptați-mă!
I-am ajuns din urmă. Niciodată nu avusesem mai multă nevoie să fiu împreună cu ei. În stația de autobuz era mare îmbulzeală. Cine putea să pună piciorul pe scară era om fericit. Altfel mai avea de a?teptat ?i nu era ?ansă ca la următorul transport aglomerația să scadă. În dreapta se zărea un pâlc de blocuri gălbui, de patru etaje, date de curând în folosință. Dincolo de ele începeau câmpurile noroioase, împestrițate cu petece de zăpadă înghețată. Un drum de țară ?erpuia cu bucle largi, conducând spre ?oseaua principală. Era folosit de locatarii care voiau să scurteze distanța care-i separa de capătul liniei de autobuz.
-Dar de ce nu mai vine ma?ina?
Strigătul unei femei străpunse atmosfera placidă. Într-adevăr, la capăt nu era nici un autobuz ?i chiar ?i datele peisajului suferiseră o schimbare importantă. Câmpurile invadaseră zona asfaltată ?i erau toate ro?ietice, un ro?u uscat, viu, care nu avea nici o legătură cu perioada aceea a anului. Cre?teau ierburi înalte, verzi, aspre, sârmoase la pipăit, care fo?neau a furtună. Oamenii nu mai recuno?teau nimic din împrejurimile cu care erau familiarizați. Au început să țipe atunci cerând ajutor, dar de unde să vină dacă pustietatea cotropea de peste tot? Soarele tot ro?cat, lunguieț, părea supt de o gură a pământului. Văzând că nu primesc răspuns au luat-o pe jos, sperând să ajungă undeva. Drumul nu mai era acoperit de țărână, ci de un pietri? alb, sfărâmicios.
-Mi-e foame, țipă o femeie, poate aceea?i, iar țipătul se amplifică, preluat de alții Convoiul se opri. Tremuram toți ?i parcă ne ?i înmulțiserăm, caravană neajutorată de călători obosiți, sfâr?iți de lungimea drumului. Priviri împăienjenite, cețoase, rătăceau zadarnic pe arcul zării. ?i atunci femeia flămândă nu a mai avut răbdare, a îngenuncheat, a luat o piatră ?i a mu?cat fără să-i pese că-?i poate rupe dinții. Ceea ce s-a ?i întâmplat. Cu toate acestea, continua să mu?te, fără să-i pese de durere ?i de valul de sânge care o podidise. Dantura era distrusă. Exemplul ei nu i-a putut speria pe ceilalți care au repetat gre?eala. Au îngenuncheat toți, femei ?i bărbați, ?i cu lăcomie s-au repezit asupra pietrelor de pe drum. ?i lor li s-au rupt dinții pe care i-au scuipat râzând proste?te. Dacă ar fi fost bătuți nu ar fi arătat mai rău. Mergeau de-a bu?ilea ?i pobabil tot sperau să găsească piatra care să se transforme în pâine ?i să le astâmpere foamea. M-am gândit să fac ?i eu acela?i lucru. Din tot biroul aveam dinții cei mai stricați ?i, cum se spune, ori cu ei, ori fără ei. În mână, inexplicabil, țineam piciorul de scaun pe care-l adusese necunoscuta. Poate a?a fusese bătut ?i vagabondul acela bătrân. Călăul dăduse în el ca să-i scoată gărgăunii din cap. Mă, nenorociților, noi vrem să facem o societate dreaptă, lipsită de exploatare, ne-am săturat de boieri ?i filosofi, de trântori ?i paraziți, clar? ?i încă un pumn, încă o bâtă de prun peste botul celui care nu înțelege. Poate torționarul, în sinea sa, se temea de ziua când pietrele s-ar putea transforma în pâini sau motoarele tuturor ma?inilor din lume ar funcționa fără combustibil. Se temea aldracului de rău ?i de aceea lovea din ce în ce mai tare, de aceea învârtea cu nădejde roata ale cărei spițe tăiau în carne vie... Dar cel bătut cum scapă? Ce spusese frumoasa necunoscută? Ca o gâză trebuie să fim, nimic mai mult, ?i atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, fugim de sub nasul căpcăunului. În clipa aceea tot drumul s-a preschimbat într-un râu spumegând de cristale. Aveam senzația că merg foarte repede, fără să mai ating pământul. Pietrele de dedesubt ardeau, strălucirea le învăpăia, se dezmorțeau ?i înviau, lăsând ca lumina să se reverse din corpul lor. Era o cale a lacrimilor, a robilor, a tuturor lacrimilor plânse, uscate apoi ?i împietrite, dar niciodată ca atunci nu se în?iruiseră de-a lungul unui singur drum cald ?i unduitor. Pământul devenise un ocean viu. Pluteam către o insulă ie?ind ca o colină din frământarea apelor. În mijloc se înălța un arbore cu o coroană bogată, încărcat de fructe aurii, mere sau portocale. Nu se însera, lumina continua să împrospăteze cerul ?i făcea din univers o sărbătoare fără sfâr?it. Acolo sub pom puteam sta oricât fiindcă timp nu mai era. Trecut, prezent ?i viitor se contopiseră, simulaneitate perfectă ?i imobilitate fericită. Lemnul însă, ca ?i femeia care-l adusese, dispăruse. ?i atunci, privind de jos în sus coroana arborelui, am înțeles că mă trăsese spre acel loc deoarece se întorsese acolo de unde cine ?tie, în ce ev străvechi, creangă oropsită, fusese rupt. Fructele semănau , într-adevăr, cu ni?te mere sau portocale din lumea noastră, doar că erau nespus de galbene ?i străvezii. Am atins unul din ele, am vrut să-l duc la gură ?i să mu?c, dar o răcoare coborâtă din bolta cerului ca o învăluire u?oară sau lini?tea venită din altă lume m-a făcut să mă opresc. În pomul acela nu cre?teau fructe, ci stele.


Cine ar fi crezut? Cui i-ar fi trecut prin minte că o civilizație dezvoltată până pe culmi nevisate de strămo?i, care realizase cea mai mare minune a veacurilor, aceea de-a nu mai depinde de sursele de energie, poate să sucombe? Cum? Dar a?a a fost, ?i aceasta nu fiindcă ar fi fost atacată din spațiu de o altă civilizație ?i mai avansată, - mai mult decât obținuse civilizația noastră nu se putea! -, ci din cauza unui bătrân veteran de război care nu s-a dat bătut ?i tenace ?i-a dedicat toată viața descoperirii unui vestigiu, ultima lacrimă plânsă de ultimul înger înainte de-a se ridica la cer. A?a făcuseră îngerii urmând modelul Domnului Hristos. Dacă a?a le era ?i lor scris să părăsească pământul, dacă legea roții criminale nu putea fi schimbată, atunci înainte de plecare să le lase oamenilor, celor mai sărmani, lacrimile lor, care să le slujească tot drept model ?i să plângă necontenit ca să-?i u?ureze sufletul. Dar cu timpul lacrimile vor împietri ?i generațiilor de mai târziu le va veni din ce în ce mai greu să le recunoască. Bătrînul veteran de război, care se lăudase că, dacă generalii nemți, români ?i italieni l-ar fi ascultat la Stalingrad, soarta războiului ar fi fost alta, s-a încăpățânat ?i a vrut să descopere ceea ce părea imposibil. Încet, renunțând la tot ce avea, a ajuns în starea când nimic nu mai putea să stea în calea dorinței sale. Renunțase la tot, pierduse tot, nu mai avea nimic, atunci de ce să nu primească ce dorea? Că doar nu cerea mult? Atât, o lacrimă, ultima a cărei crustă sub care stătea ferecată mai putea plesni. Celelalte plânse mai de demult erau stra?nic zăvorâte ?i nu mai puteau fi scoase la lumină, dar aceasta, ultima, care cursese din ochii acelui îngera? la care se roagă până ?i copiii, mai putea fi salvată. Crezuse în salvarea lacrimii care era totuna cu salvarea lumii.
După ce apele se a?ezară în matca lor iar cerurile se despărțiră din nou de uscat, noii oameni au văzut pe pământul abia născut un ?ir de semne ca ni?te urme. Le-a luat multă vreme până le-au învățat.
Aceasta este, cel puțin după tradiții foarte vechi, povestea na?terii alfabetului.