Proză
Radu Ulmeanu

SIBERIILE FIECĂRUIA

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012

Sticla de rom, a treia deja, se golea încetul cu încetul, pe neobservate, cu atât mai mult cu cât nimeni nu avea ochi pentru ea decât în momentul când setea îi ghida din nou spre orificiul destupat din care licoarea dătătoare nu de viață ci tot mai mult de un fel de disperare atavică se scurgea în ei, pahar după pahar, al bucuriei la început, apoi al amărăciunii, ce fel de amărăciune nu s-ar fi putut spune, neexistând unul măcar să fie dispus să taie firul în patru, să analizeze ceea ce nu era de analizat, doar de vorbit aşa, în prostie, până la capătul nopții, dacă noaptea aceea putea să aibă vreunul.
Începuseră după-amiaza destul de devreme, nu imediat după terminarea orelor, ceva mai târziu, după ce sosiră invitații din Valea Neagră, Emil cu cele două fete, Olga şi prietena ei zisă Colonelu, împreună cu care încropise deja un fel de familie, un grup destul de bine sudat pentru a defila prin vidul propriilor vieți având un zâmbet cam strâmb pe buze, deşi nu tocmai lipsit de o veselie gregară scuipată în ochii lumii, scuipată sau prost ascunsă, cine să mai ştie. Îi invitase pentru aniversarea zilei lui de naştere şi obținuse aprobarea directorului să o facă în incinta şcolii şi acceptul mai mult decât amabil al lui Cionteleu pentru ca totul să se desfăşoare chiar în sala care-i servea lui însuşi drept locuință, sală în care întrunea o mulțime de funcții, fiindu-i în acelaşi timp dormitorul, magazia de alimente, bucătăria, toaleta – respectiv sala de baie – şi magazia de lemne, toate una în alta sau una peste alta, după cum te uitai, dintr-o parte sau alta a încăperii. Îl admirase chiar, în aşteptarea musafirilor, pentru dexteritatea cu care crăpa sau tăia lemnele pentru foc, parcă toată viața lui se îndeletnicise doar cu această meserie atingând culmile perfecțiunii când executa operații mai dificile.
Erau în toiul iernii, spre sfârşitul lui ianuarie, cu o zăpadă nu cât gardul dar considerabilă, acoperind ceea ce era de acoperit din mizeriile lumii, aceleaşi aici şi acolo, doar cu unele deosebiri de nuanță. Anotimpul rece, cu tot albul lui, se instalase treptat, cufundându-l când în singurătate, când în tovărăşia, măcar la sfârşit de săptămână, a amicilor lui din satul de peste deal. Se întâlnea regulat cel puțin cu Olga, care venea uneori şi la mijloc de săptămână să-şi petreacă noaptea cu el, în pofida privirilor piezişe ale gazdei, aşteptările ei părând să fi fost de cu totul altă natură. De la a doua întâlnire se cunoscuseră biblic într-o cameră de hotel din Huedin şi, fără vorbe mari, închegaseră o legătură suficient de strânsă şi de plăcută pentru a căuta să o permanentizeze pe cât se putea. Astfel că fata venea, când îşi lua inima în dinți, fie cu autobuzul, fie cu maşini de ocazie, în general camioane transportând cherestea, coborând pe la 3 sau 4 după-amiaza în dreptul şcolii, de unde mai făcea pe jos un kilometru până la el. În zilele când miracolul venirii ei nu se producea, stătea singur să-şi roadă unghiile ocolind, pe cât era rezonabil, amabilitățile gazdei şi nerăspunzând decât solicitărilor de sprijin la alcătuirea sau ducerea la bun sfârşit a temelor de casă ale copilului, destul de dezghețat pentru a nu avea nevoie neapărat de un asemenea ajutor. În rest, simțea năruindu-se peste el tone de singurătate, odată cu amintirea vremurilor bune, pierdute. Îşi trecea timpul scriindu-şi planurile de lecții pentru a doua zi sau citind din cărțile pe care şi le adusese de-acasă ca un blindaj tocmai împotriva unei asemenea solitudini, în fapt nu tocmai eficient. Seara pornea într-o ultimă descindere la closetul de lemn din curte, pe malul râului, dacă voia neapărat să facă cei douăzeci sau treizeci de paşi până acolo şi, când era timp frumos, îi făcea cu plăcere, scăldat de stelele vii, strălucind deasupra, atât de apropiate şi mari încât avea impresia că ar fi suficient să întindă brațul pentru a le atinge. Câteva nopți la rând, doar pentru a avea un suflet alături, momi pisica gazdelor să rămână peste noapte în camera lui, dormindu-i la picioare; asta doar până când i se uşură de conținutul intestinelor pe plapumă, după o masă pisicească mai copioasă. Când venea Olga, totul se lumina, nu că n-ar mai fi simțit singurătatea şi depărtarea de lume, dar era acum o singurătate şi o depărtare în doi, mai uşor de suportat. La lumina becului chior îi admira trupul gol aplecat deasupra ligheanului în care se spăla, cu pielea aburindu-i, la fel cum aburea râul în diminețile geroase, de parcă apa lui vălurită spumegând deasupra bolovanilor de pe fundul albiei ar fi fost într-adevăr nu caldă, ci de-a dreptul fierbinte. Alteori mergea el însuşi la Valea Neagră şi, vrând nevrând, se lăsa găzduit, omenit din toate punctele de vedere, împreună cu Emil, la cele două fete, care ocupau împreună o cameră nu foarte deosebită de-a lui, de la Baia de Aur. Emil făcea rost de băutură şi stăteau la taclale vreme îndelungată, vorbind despre fotbal, domeniu în care amicul era un expert, sau amintindu-şi de studenția la Cluj, oraş nenapocalizat încă pe-atunci, geniul carpatin mai având de aşteptat puțin până să-şi dea duhul Gheorghiu-Dej, pentru a-i face loc la putere. Stingeau apoi lumina şi se culcau binişor amețiți, fiecare cu perechea lui în câte unul din cele două paturi cu care era dotată camera, abia mai prinzând câteva ore de somn, după care el pleca la şosea în aşteptarea unei maşini de ocazie cu care să facă cei şapte kilometri până la Baia lui cea de Aur, unde orele la clasă nu se făceau singure, chiar şi cu el de față, cu participarea lui somnoroasă, fiind un adevărat chin să treacă pentru ca abia după-amiaza să apuce să se odihnească. Se împăca acum destul de bine şi cu directorul, în general mulțumit de prestația lui la catedră, dar şi cu Cionteleu care, dincolo de micile sarcasme, aprecia totuşi posibilitatea de-a schimba câteva cuvinte mai dezghețate cu un individ ce, dincolo de caracterul dubios peste poate al venirii sale aici, îi oferea posibilitatea de a perora pe teme năstruşnice şi pretențioase şi-n fața altor obiecte decât oglinda, cuierul sau propria masă de lucru, nu îndeajuns de receptive la sclipirile unui asemenea intelect.
Lucrurile începuseră promițător, cu o gustare rece dintr-un pachet primit de-acasă de Olga, la care, ca gazdă bună ce se pretindea, mai adăugă şi Cionteleu vestigiile rămase din purcelul sacrificat de părinții lui dintr-un sat aflat la 20 de kilometri, din care tocmai îşi adusese la şcoală, în urma ultimei vizite. De băutură se îngrijise tot Olga, cumpărând de la bufetul sătesc cinci sticle de rom, băutura cea mai ieftină de pe piață, tocmai potrivită cu buzunarele lor pe atunci, trebuind să le ajungă pentru o noapte întreagă, după cum socotise sărbătoritul. Luase de la bun început parte la festin însuşi directorul, atras, holtei cum se afla, ca şi Cionteleu de altfel, de prezențele feminine pe care le anunțase din start, pentru impresie. Fetele erau plăcute, cu aerul lor modest şi cuminte, dar şi arătoase, pe cât se putea. Colonelu, o fată roşcată şi destul de blajină, în ciuda poreclei, se rujase ceva mai strident decât în mod obişnuit, acesta fiindu-i singurul mijloc la îndemână pentru a se împodobi cu o asemenea ocazie. De Olga nu-şi mai amintea deloc cum se prezentase, acum, la distanță de câteva zeci de ani. Tocmai aflase însă, cu câteva zile înainte de sărbătoare, că rămăsese însărcinată, şi asta se întâmplase chiar de la primul lor sejur la hotelul din Huedin. Lucru ce-l enervase, îl şocase mai bine zis, văzându-se pus în situația sau măcar în perspectiva situației de tătic, mai mult decât amenințătoare, sumbră, având în vedere nu numai starea lor de atunci, dar şi caracterul de nedorit al unui asemenea eveniment, dat fiind că nu avea nicio intenție de a-şi pune pirostriile, planurile lui vizând o rămânere pe aceste coclauri cel mult până la sfârşitul anului şcolar respectiv, după care să-şi ia din nou lumea în cap, ca să-şi caute vreun rost în Cluj sau în capitală, la vreo revistă sau chiar făcând foame aşa cum făcuse pe tot parcursul studenției sale, câtă fusese, până la găsirea vreunui rost. Era în corespondență asiduă cu şeful unei reviste literare din Bucureşti care îl declarase răspicat „un poet remarcabil” şi-i publicase o serie de poezii, rămase însă fără ecouri în presa literară care nu se hazarda să comenteze un personaj necunoscut cum era el, chiar dacă ar fi publicat ceva dincolo de genial, pentru aşa ceva fiind imperios necesare adevărate campanii pe care nu avea cine să le pornească, fiind vorba de un amărât fără nicio poziție, nicio susținere pe nicăieri. Conştient că pentru aşa ceva trebuia să ia el însuşi taurul de coarne prezentându-se în persoană în arenele bătăliilor literare pentru a face impresie, aşa cum procedau alții, prin gesturi cât de cât insolite, ori măgulind pe unul sau altul dintre oamenii influenți, aştepta momentul unei iluminări interioare care să-l facă întrucâtva capabil de asemenea acte. Totul se năruia acum în această nouă postură, ceea ce îl făcuse în zilele din urmă să dea iama prin sticlele pe fundul cărora mai rămăsese ceva de băut, pe la el pe-acasă. Chiar şi acum, la această aniversară, începuse cu câteva guri imediat după ce îşi luase micul dejun în bucătăria rece a gazdei, continuase apoi după masa de prânz aşa încât era deja montat la începutul chefului propriu-zis, în încăperea nu destul de încăpătoare a noului amic Cionteleu, care perora de la înălțimea posturii sale de amfitrion vizibil şi generos ocrotitoare pentru toți cei de față şi în special pentru el, devenit un adevărat copil de suflet, ceea ce-l deranjă chiar mai mult decât se aşteptase.
Tot ce aflase până acum despre el, fie de pe la şcoală, fie de la gazdă, nu avea nimic încântător, dimpotrivă. Era dintr-o familie de moți cu mulți copii, purtând răspunderea pentru toți ceilalți, cel puțin una morală, ca frate mai mare, fiind şi cel mai şcolit, căci răspunderea materială le revenea părinților care, aşa cum se întâmplă la țară, îşi concentrează întreaga ambiție şi preocupare asupra primului venit, în linie bărbătească, făcând pentru el toate sacrificiile posibile în scopul de a-l vedea ajuns învățat şi domn, la rigoare „tovarăş”, cu înaltă poziție socială şi, de ce nu, politică. Ceilalți copii sunt meniți mai puțin şcolarizării, cât muncilor de pe-acasă în principal, pe care o fac doar în limita strictului necesar sau obligatoriu. Al doilea copil în ordinea venirii pe lume era Irina, o fată frumoasă cu un an mai tânără decât Petru, pe care o măritaseră cât de repede se putuse, după un țapinar. Urma încă o fată măritată, Letiția, parcă şi mai frumoasă ca prima, aceasta însă cam scrântită la cap. Măritată cu un învățător din sat, chiar din familia lui Liviu Pop, directorul său de aici din Baia de Aur, frate sau văr (auzise ambele variante), îşi omorâse noul născut pretinzând că auzise „porunci divine”, după care fusese internată la un ospiciu, de unde, nu se ştie din ce motive, i s-a făcut vânt la puşcărie, considerându-se a fi totuşi sănătoasă şi cu discernământul faptelor proprii. Mai urmau câțiva copii, unul la liceu prin Huedin, alții pe la diverse şcoli generale din satul respectiv sau cele apropiate, pentru cei mai mari. Petru însuşi era un tip ciudat, extrem de meticulos în îndeplinirea sarcinilor profesionale sau a acelora asumate pe linie de partid. O destul de reuşită figură de bărbat, ca aspect, o față de arian, îşi spusese văzându-l prima dată, iar comportamentul arogant, superior în fața colegilor profesori şi învățători îi dădeau chiar un aer nazist, i se păru, aşteptându-se din moment în moment să-i apară în față îmbrăcat în uniformă militară SS, aşa cum văzuse prin filme şi plesnind dintr-o imaginară cravaşă. Era preocupat în mod excesiv de bunul mers al lucrurilor în şcoală, interesându-se de cel mai mic amănunt şi băgându-şi mereu nasul în treburile directorului, care însă considera firească o asemenea atitudine şi lua toate deciziile în consens cu acest secretar de partid ce afişa în momentele cruciale o mină tragică, de parcă se sacrifica pe altarul intereselor şcolii. Mergea aproape săptămânal la şedințe de partid la Cluj (sau, cel puțin, aşa zicea) şi îi reunea apoi pe membrii de partid din corpul didactic, doar vreo doi în plus față de el însuşi şi de director, iar el se amuza gândindu-se cum le freacă ridichea timp de două, trei ore. Conținutul şedințelor nu le era dezvăluit muritorilor de rând şi încerca inutil să-şi imagineze ce secrete de stat îşi puteau împărtăşi în lungul interval orar cei trei sau patru participanți, ieşind mereu încruntați şi țepeni precum castraveții murați din borcan, cu nişte mutre acre şi importante. Îşi dădea seama că toată bătaia de joc i se datora exclusiv lui Cionteleu, cu toate că nimeni nu se arătase vreodată nemulțumit, excedat de aerele lui şi de mania de a-i sechestra, în mod evident fără vreun rost, irosindu-le timpul pe care puteau să-l petreacă cu mult mai mult folos în orice altă împrejurare.
Acum, cu ocazia chefului de aniversare a mai tânărului şi noului coleg, îşi abandonase măcar parțial aerul autoritar de superioritate, cu toate că nu reuşea să se destindă deloc iar privirea îi aluneca grăbită peste chipurile celor două fete, Olga şi Colonelu, de parcă era călugăr şi n-a avea voie să se desfete cu asemenea amăgiri ale unei lumi la care nu putea şi chiar nu se cuvenea să aibă acces, atenția fixându-i-se asupra bărbaților cu precădere, cu care şi discuta mai mult, privilegiindu-l chiar pe sărbătorit, pe care-l îmbia mereu să se mai servească din gustările de porc afumat destul de proaspete încă, slănină, cârnați, pe când el îi umplea paharul din sticla de rom părându-i-se mereu că mai e de adăugat ceva la lichidul ce nu dispărea niciodată cu totul.
Exista şi un aparat de radio cu tranzistori ce hârâia nişte piese de muzică uşoară după ce emisiunea de muzică populară se terminase, o melodii italiene sau altele româneşti, Dan Spătaru fiind la mare cinste şi la un moment dat Adamo cu eternul Tombe la neige al său, în deplină concordanță acum cu atmosfera de-afară, căci într-adevăr începuse să ningă, nu şi cu cea dinăuntru, deloc tristă şi dezolată, având în vedere că iubitele erau de față, cel puțin pentru cei doi musafiri, dintre care unul era din ce în ce mai vesel, mai animat şi animându-i pe ceilalți, pe fete în special, căci Emil se îngrijea singur de buna dispoziție turnându-şi mereu şi golindu-şi paharul, pe când în privința localnicilor orice efort părea sortit eşecului, păstrând fiecare o cumpătată, politicoasă rezervă.
– Hai să dansăm, propuse Emil la un moment dat şi o prinse de mână pe coloneleasă trăgând-o spre mijlocul încăperii unde începură să se legene în ritmul muzicii.
Liviu se ridică şi se înclină în fața Olgăi invitând-o la rândul lui şi el rămase singur să se întrețină cu Cionteleu, insensibil atât la grațiile feminine din preajmă cât şi la deliciile armonice care se revărsau din difuzorul aparatului său.
– Şi zici că treci pe 23 de ani? se interesă secretarul de partid privindu-l cu un respect doar uşor amuzat de data asta şi deloc ironic, cum s-ar fi aşteptat de la el.
– Da, şi cu ocazia asta mi-am găsit şi un firişor de păr cărunt, îi răspunse, omițând totuşi să precizeze că Olga fusese cea care-i atrăsese atenția asupra calamității, descoperire care îi produsese un mic şoc, departe de a trece cu uşurință peste un fapt atât de lipsit de importanță. Pentru el însă părul cărunt avea un atribut de sfințenie, pornind de la abundentele fire de acest fel din dotarea tatălui său şi imacularea totală a tatălui acestuia, bunicul pe linie paternă de care tocmai aflase că e în pragul sfârşitului, zăcând de câteva zile şi cu destul de modeste speranțe de a-şi reveni.
Îl privi concentrat pe amfitrion, care păru să nici nu audă ce-i spusese, pironindu-şi privirea undeva în spatele lui, pe rafturile bibliotecii destul de sărăcăcioase de care dispunea, asta din cauza spațiului redus, îi explicase altădată, majoritatea cărților fiindu-i acasă, la părinți. Pe geamul fără perdele se vedeau afară, în întunericul spart de un bec palid de pe stîlpul de telegraf din stația autobuzului, fulgii de zăpadă mărunți şi deşi rotindu-se ca un roi de albine învârtejiți de un vânt nervos, susținut. Fața crispată puțin şi uitătura aceea vagă, pierdută, de un albastru spălăcit, nu părea să fie de bun augur pentru o seară ce se dorea veselă, lipsită de griji şi îşi luă paharul plin încă pe jumătate şi sorbi tot conținutul, abia reținându-se să plescăie din buze de satisfacție, lichidul dându-i senzația de a stinge şi potoli o sete adâncă, odată cu aceea, contrarie, de a stârni un foc interior deja aprins, neajuns încă la vâvătaie.
– Ce iarnă frumoasă, exclamă apoi, parcă ar fi o iarnă din Tolstoi, nesfârşită, adâncă, în care să te scufunzi, să te pierzi, şi Cionteleu îl privi cu un fel de ostilitate.
– De ce să te pierzi? Şi ce vezi tu rusesc în iarna asta?
– Habar n-am, îi răspunse, poate că pierzania nu e acolo în iarnă, ci în sufletul meu. Sau al nostru, dacă simțim toți acelaşi lucru.
Îi vorbi apoi despre sentimentul de damnare pe care îl lasă uneori proza rusească, a lui Dostoievski îndeosebi, cu eroii lui întortocheați, bolnavi de geniu sau pur şi simplu de ei, dacă nu de bolile scriitorului însuşi, ucigaşi uneori, angelici altă dată, sau christici, precum Mâşkin, sfârşind prin a-l întreba dacă citise ceva din marele romancier.
– Dostoievski? Am auzit de el, dar nu cred că am citit.
– Ştii, are un personaj care omoară o babă dându-i în cap cu toporul, numai ca să-şi demonstreze că poate râvni la un statut de erou, de mare conducător, în genul lui Napoleon, care nu s-a împiedicat niciodată la gândul că escapadele lui militare vor avea ca rezultat zeci, sute de mii de morți. Pentru el, pentru Raskolnikov, asta era proba supremă, să omoare o babă nu neapărat pentru cele câteva ruble de care a jefuit-o, ci ca să crească în propriii lui ochi la gândul că, fiind în stare de-o asemenea crimă, este un om superior. Chiar n-ai citit?
– N-nu, nu cred, se bâlbâi proful de istorie şi i se păru deodată că s-a făcut alb la față, alb ca hârtia.
– Eu l-am citit încă din liceu, Crimă şi pedeapsă se cheamă romanul. Ca să atragă simpatia cititorului asupra personajului, scriitorul îl face student sărac, întreținându-se din lecții şi traduceri, căci mama nu-i poate susține studiile în oraşul acela nordic al lor, Petersburgul cu celebrele lui nopți albe. În plus mai are şi o surioară care, din cauza sărăciei, trebuie să se mărite cu un bogătaş, o canalie de om pe care, desigur, nu îl iubeşte. Iar baba ucisă e o cămătăreasă ce jupoaie şapte piei de pe clienți, o ființă scârboasă de care, nici ca personaj şi nici ca împătimit cititor de romane, nu are de ce să-ți fie milă. Culmea e că Raskolnikov nu rezistă proceselor lui de conştiință şi, după ce se întoarce, ca orice asasin de treabă, la locul crimei şi scapă ca prin urechile acului de cei ce-l caută pe ucigaş, se îmbolnăveşte, cade la pat şi zace câteva zile inconştient, delirând şi vorbind vrute şi nevrute, după care îşi revine încetul cu încetul dar singura lui salvare în fața propriei conştiințe e să-şi recunoască vina, să se autodenunțe la poliție şi să ispăşească la ocnă, iar tu, cititor, îl însoțeşti cu sufletul la gură peste tot, eşti tot timpul de partea lui, deşi, la urma urmei, e un criminal ordinar...
Îl văzu atunci pe interlocutor ridicându-se brusc şi ieşind, chiar dându-i senzația că se clatină, abia ținându-se pe picioare, aşa că se ridică şi porni după el.
– Ce-i, eşti bolnav? se nelinişti el, când îl văzu că se apleacă la colțul clădirii şi începe să vomite în rafale, ținându-se cu o mână de perete şi proiectând înainte valuri de mizerie peste zăpada imaculată. Îşi reaminti atunci că în familia omului se petrecuse o crimă tot cu un topor în cap, însă victima fusese un copil nevinovat, doar de câteva luni. Gândul că făcuse o gafă de neiertat îl făcu să se apropie şi să încerce să-l sprijine, pe când icnetele expulzării se răriseră, odată terminat materialul din interior. Îl ajută apoi să facă cei câțiva paşi spre intrarea în şcoală, prin zăpada moale, strălucitoare, în timp ce fulgii căzând în rotocoalele lente ale vântului, şi el domolit acum, ca prin farmec, le mângâiau obrajii, împrospătându-i.
– N-am nimic, mulțumesc, îi răspunse, nu mi-a picat bine mâncarea. Crezi că a rămas totuşi un criminal ordinar, după ce a recunoscut şi s-a predat? reluă el firul discuției, urcând cu dificultate, deşi sprijinit, cele câteva trepte de la intrare.
– Nu ştiu, şi simți că trebuie poate să prezinte totul într-o lumină mai blândă. Păcatul recunoscut, mărturisit, e pe jumătate iertat, nu?
Înăuntru nu băgase nimeni în seamă ieşirea lor. Aceeaşi muzică, aceleaşi perechi dansând, Colonelu cu brațele încolăcite în jurul gâtului lui Emil, Olga formând un cuplu mai sobru cu Liviu, care îi explica ceva, cu totul străin parcă de ritmul în care trebuia să se mişte pentru a respecta cât de cât armonizarea cu muzica, un dans lent ce nu pretindea cine ştie ce dexteritate.
Se aşeză din nou la masă față în față cu Petru Cionteleu şi, luându-şi în mână paharul în care mai rămăsese puțin rom, îl văzu pe interlocutor turnându-şi din sticlă într-al său şi ducându-l la gură, pentru a-l goli dintr-o înghițitură, ca pe un leac mult aşteptat. Apoi, abia după ce puse paharul pe masă, îşi scoase batista frumos împăturită din buzunarul de la piept şi-şi şterse de la gură, odată cu umezeala licorii ingurgitate, posibilele reminiscențe ale activității purgative de-afară, căreia îi rezistase destul de greu.
Muzica se opri la aparatul de radio, înlocuită brusc cu un buletin de ştiri de care nefiind curios nimeni, cu nenumăratele lui succese în întrecerea socialistă la oraşe şi sate, aparatul fu oprit şi dansatorii reveniră şi ei la masă. Liviu continuă să explice, de data asta tuturor celor de față, ce şi cum cu şcolarizarea elevilor pe-acolo, prin Apuseni, fenomen destul de dificil datorită condițiilor grele, satelor împrăştiate, lipsei de interes şi căilor de acces îndoielnice. Emil îl aproba mereu dând din cap cam plictisit, concentrându-şi întreaga atenție asupra paharului din care sorbea sistematic şi a țigărilor, aprinse una după alta, făcând apoi meticuloase şi bine dichisite, perfect rotunjite rotocoale de fum. Uneori, când directorul se ambala mai mult decât ar fi meritat subiectul anost, îi apărea un zâmbet şi o sclipire ironică abia observată, ascunsă rapid de mişcarea de a-şi recupera paharul de pe masă, ducându-l la gură. Cionteleu făcea cam aceleaşi mişcări, dar privirea lui rămânea ațintită cu o fixitate neliniştitoare asupra sărbătoritului până când, stingherit, acesta se ridică şi se duse la aparatul de radio să mai caute muzică. Negăsind nimic, reveni la locul lui, se înfipse în pahar căutându-i şi obținându-i chiar sprijinul, după ce mai bău o duşcă din el.
– Eu cred, reîncepu secretarul de partid, că nu există păcat în sine, dincolo de părerea oamenilor, făptuitori sau simpli martori sau, de ce nu, cei puşi anume să judece şi să pedepsească. Hoțul care nu e prins e om cinstit, nu? argumentă el. Ca să existe un păcat, o vină, trebuie să existe cineva care să o constate, să o considere ca atare, să o judece şi să dea un verdict. Nu înțeleg atunci de ce a trebuit Raskolnikov ăsta să-şi facă atâtea probleme, dacă tot nu ştia nimeni că el a fost executantul, ca să nu-i zic vinovat...
– Da, probabil, îi răspunse, cumpănind din nou dacă ar trebui să-i spună cinstit chiar tot ce crede, având în vedere situația specială din familia lui. Continuă totuşi, încurajat de băutura ce se cuibărise bine în el, să-şi expună punctul de vedere, ceva legat de un anumit fenomen numit conştiință, capacitatea omului de a se căi de faptele mai puțin onorabile, ca să nu mai vorbim de păcatele capitale în rândul cărora, la loc de cinste, figurează uciderea aproapelui.
Directorul, intrigat de subiectul discuției, ceru lămuriri, dar se linişti aflând că e vorba de un personaj de roman de care chiar auzise cândva, cu toate că, personal, nu-l citise. Problema în sine era însă interesantă, după cum se exprimă şi Emil, pe când fetele îi priveau tot mai nedumerite, regretând că nu se puteau retrage să discute între ele lucruri mai apropiate de preocupările lor. Cionteleu invoca acum rațiuni superioare în numele cărora fusese comis asasinatul raskolnikovian şi ele nu înțelegeau deloc nici despre ce asasinat era vorba, nici ce rațiuni ar putea să-l justifice. În fine, Emil, cunoscut printre amicii lui ca un om ce nu stătea pe gânduri când era vorba să intre, provocând sau participând pur şi simplu la vreo încăierare, începu să exalte latura eroică a oricărui conflict violent ce putea scoate în evidență superbia masculului într-o confruntare pe viață şi pe moarte cu orice alt adversar, măreția lui fiind accentuată de riscul pe care şi-l asuma, punându-şi viața în pericol el însuşi, într-o bătălie cu sorți egali de izbândă.
Băutura turnată pe gât de fiecare părea să aibă un rol decisiv în modul de abordare a dezbaterii din ce în ce mai înfocate, devenind până la urmă plictisitoare rău de tot pentru cele două prezențe feminine de care ceilalți uitaseră cu totul, dar şi pentru Liviu care, în blajinătatea lui, o considera lipsită de orice interes şi neaducătoare a niciunui beneficiu. Băgând de seamă că strădaniile lui de-a schimba cursul discuției îndreptând-o spre algoritme mai familiare precum diversele metode didactice de luminare a învățăceilor şi atragere a acestora către şcoală şi către dascălii lor mai mult sau mai puțin dăruiți, se ridică de la masă şi se retrase, nebăgat de nimeni în seamă şi nici regretat. Invidiat doar, anume de cele două fete care-şi frecau mâinile din ce în ce mai nerăbdătoare. Băieții se încinseseră rău de tot, paharele pline le zburau spre gură şi se întorceau la masă doar pentru a fi umplute din nou, perorau înfierbântați vorbind deodată toți trei şi neascultând niciunul ce spune celălalt, încât ele, care speraseră să fie în centrul atenției, ajunseseră la exasperare.
– Bă, prostule, se răsti la un moment dat Emil la acest Petru blond şi cu ochi spălăciți, nici sfânt şi nici măcar cel mare, să omori pe cineva poate fi chiar o plăcere, dacă ai un motiv serios!
– Şi care ar fi motivul ăsta serios, băi, tâmpitule? îi răspunse cel vizat, fără ranchiună, pe acelaşi ton. Şi-apoi nu e totuna nici pe cine anume omori. Dacă, de exemplu, eşti soldat şi lupți într-un război ca să-ți aperi patria...
Discuția continuă aşa la nesfârşit şi Vlad se trezi, la un moment dat, ca într-un ținut pustiu, ascultând ceva care îl obosea şi nu numai că-l obosea, dar era enervant, o pisălogeală lipsită de sens. Obsevă deodată că fetele lipseau, negăsindu-le nicăieri oricât îşi rotea ochii prin cameră în căutarea lor. Nu-şi aducea aminte să fi auzit vreo explicație a lipsei lor, că ar ieşi la aer, de exemplu, sau ar pleca fiecare pe la casele lor, casele lor fiind de altfel la kilometri întregi depărtare. Pur şi simplu camera se golise de ele şi-i părea, acum, de o pustietate sfâşietoare, îi lipsea în mod esențial Olga, faptul de-a n-o avea lângă el, acum când se trezise parcă dintr-un coşmar, dintr-un întreg balamuc şi simțea nevoia acută ca ea să-l atingă, să-şi pună eventual mâna pe brațul lui şi să-l asigure că totul e în regulă, că indiferent ce s-ar întâmpla este cu el, o pavăză împotriva oricărei amenințări, împotriva neantului, până la urmă, care i se căsca deodată la picioare şi îl sorbea cu o putere căreia nu i se putea împotrivi.
– Emil, unde-s fetele? gemu el atunci şi gemu cu adevărat, de parcă îşi simțea căscată în piept o rană care-i amenința viața, dincolo de durerea sfâşietoare ce-l paraliza.
Emil se opri din perorările lui simțind şi el, din geamătul lui, că se căscase o falie undeva între el şi propria lui viață, între el şi sufletul lui, pe când Cionteleu, cu un rânjet satisfăcut, le explică un lucru ce nici nu mai trebuia explicat:
– Au plecat, unde să fie! Ce, crezi că erau proaste să ne asculte pe noi lătrând, lălăind, vorbind toate prostiile de pe lume, după ce au tot încercat sa ne oprească?
Avea din nou aerul acela batjocoritor, deşi ochii lui erau parcă roşii acum iar limba abia i se învârtea în gură, făcând un efort uriaş pentru rostirea fiecărui cuvânt.
– Hai după ele, gemu Vlad din nou şi se ridică împleticindu-se, reuşind cu greu să-şi pună paltonul. Avea un echilibru precar şi Emil părea în aceeaşi dificultate, după cum se sprijinea de el când ieşiră pe uşa din spatele şcolii şi o luară spre drum, prin zăpada destul de înaltă deja, trecându-le peste glezne.
Trecură podul pe celălat mal şi-o luară spre casă, îngropându-şi paşii în zăpada ce devenise sticloasă după încetarea ninsorii, din cauza gerului. Fetele nu puteau să fie decât acolo, hotărâseră ei împleticindu-şi paşii pe drum, lunecând şi căzând, împleticindu-şi de asemenea limba care abia se mişca, nici gând să lunece undeva, doar dacă nu s-ar fi prăbuşit înăuntru, pe gâtlejuri în jos, căutând un adăpost împotriva nevoii lor de-a o pune mereu în mişcare, cu un efort din ce în ce mai zadarnic. Paşii li se scufundau în zăpadă şi văzură sus printre norii opaci un petec de cer înstelat, dar el îşi dădu seama că stelele nu mai erau apropiate ci undeva departe, sorbite de un mecanism celest al nimicniciei în care credea din ce în ce mai mult, ca unul care se îneacă nu în propria scârnă, ci în propriul neant.
Apoi, pe la jumătatea drumului spre casă, văzură venind spre ei două siluete conduse, călăuzite, mai bine zis, de o a treia, mai înaltă, mai sigură pe sine, uşor protectoare, dacă simpla protecție sau sugestia ei ar fi fost de ajuns pentru ceea ce avea să urmeze, căci Emil o recunoscu în curând pe cea cărea îi zicea Colonelu nu pentru că ar fi avut în ea ceva de militar, necum vreo autoritate a unui asemenea grad, pur şi simplu se pomenise din copilărie cu porecla aceea iar mintea lui de oltean nărăvit la măriri o acceptase ca atare, ca pe o imagine în oglindă a aspirației lui necondiționate spre înălțimi de orice natură. Iar în atitudinea nemărturisită a colegului, a fostului coleg de facultate găsea o confirmare nerostită a temerii sale că prietena lui cu grad de alteță cazonă se strecurase pentru o vreme de sub pulpana autorității sale de prieten, de amant, dacă nu de iubit cum scrie la carte, preferând o pulpană străină, a acestui ins protector care le însoțea acum pe fete pe drumul de întoarcere de la locul păcatului înfăptuit cu amândouă, pe rând sau deodată, tocmai în casa prietenului său. Nu mai conta că era directorul acestuia, că fetele le spuseră încă înainte de a ajunge în dreptul lor că, somnoroase, plecaseră să se culce rugându-l pe Liviu să le însoțească până acolo de teama de-a nu da peste vreo haimana din cele ce mai bântuiau uneori sau chiar peste vreun lup sau urs rătăcit cum, de asemenea, se vorbea că se mai întâmplă, dar găsiseră uşa încuiată şi bătuseră chiar o vreme, zadarnic, aşa că, nemaicontând nimic, se repezi asupra Colonelului strigându-i „Curvă!” şi aplicându-i câțiva pumni în față, măsură punitivă absolută după un asemenea gest de infidelitate, trădarea absolută în dragoste, în viața unui cuplu, meritând chiar o serie nesfârşită de asemenea lovituri, în ciuda opoziției lui Liviu, pe care încercă să-l dea la o parte şi să-şi continue seria, lucru pe care-l reuşi în parte abia după intervenția lui Vlad care-l imobiliză pe director tocmai pentru ca el să-şi poată continua, desăvârşi opera punitivă, justițiară, începută cu milenii înainte şi continuată cu perseverență de orice bărbat ce se simțea, pe bună sau pe nebună dreptate, victimă a infidelității. Doar că alunecă şi căzu cu fața în zăpadă şi Vlad se prăbuşi de asemenea împins cu un gest mai energic al lui Liviu şi cei trei se îndepărtară în fugă şi dispărură curând în întunericul de nestrăbătut de privirile lor, care încercau cu slabi sorți de izbândă să se ridice din stratul rece, scăldați în fiorul dătător de căldură al contactului inițiatic cu zăpada purificatoare, integratoare în viață sau, în egală măsură, în moarte.
Abandonați propriei neputințe, ridicați cu greu pe picioare, înecați în nesfârşita tristețe şi asprime a pustietății, gerului, beznelor nopții, simțiră lehamitea şi inutilitateaa oricărui alt recurs la justiția oarbă, inoperabil oricum, fără sens, singurul sens putând deveni acela al adăpostului şi căldurii, al odihnei până la capătul acelei nopți ce trebuise şi fusese planificată să fie una de sărbătoare. Îşi târşâiră paşii mai departe şi ajunseră la casa care trebuia să fie pentru ei adăpostul binecuvântat urmând tuturor celor prin câte trecuseră dar uşa, după ce străbătuseră curtea spre partea din spate a clădirii, unde se afla ea, era încuiată şi bătură degeaba în ea, bătură degeaba la geamurile camerelor unde dormea gazda cu soția şi copilul, totul suna a pustiu sau a încăpățânare, a înverşunare de a-i ține afară ca pe nişte neisprăviți, la cheremul zăpezii, al frigului. Era un afront de nesuportat pentru el care locuia deja de mai bine de două luni în chirie la această gazdă, un om serios şi molcom, veşnic plecat de pe-acasă şi revenind în fiecare zi către seară şi ea o femeie ca toate femeile, nevastă focoasă sau drăgăstoasă dar, în lipsă de altceva, umblând mai tot timpul prin sat ca să-şi piardă vremea la cumpărături – dar ce naiba putea cumpăra din magazinul sărac de lângă fabrică? – sau la o bârfă cu alte muieri la fel de singure, de plictisite, un afront de neacceptat şi obraznic, aşa că se duse din nou la uşă şi izbi cu pumnul în geamul pătrățelului din imediata apropiere a zarului şi-şi băgă mâna prin locul rămas gol ca să răsucească cheia în broască pe dinăuntru şi să descuie acel zar blestemat. Dar cheia nu era acolo la locul ei de cheie iar ei erau condamnați să-şi petreacă noaptea pe prag în frigul care se întețea, pe măsură ce norii se împrăştiau şi le arătau pe locurile lor goale alte stele, nişte stele mărunte pe care ochii lor tulburi le îndepărtau tot mai mult în căutarea însăşi a lor, în încercarea disperată de-a le apropia şi mări, de-a şi le face prietenoase şi calde, nu înghețate cum erau şi înghețându-i pe ei înşişi, fără nicio speranță în perspectiva gerului ce începea să se lase.
Izbi cu umărul în uşă şi mai izbi o dată, încă o dată, din ce în ce mai brutal şi cu o furie oarbă, până când uşa cedă şi se prăbuşi aproape înăuntru pe holul îngust în vaierul vesel al cioburilor de sticlă sărind în toate părțile, apoi îl chemă pe Emil să intre după el în camera caldă încă după focul încropit după amiază şi se culcară îmbrăcați trăgând plapuma peste ei şi peste o oră se trezi şi simți iarăşi sfâşierea aceea îngrozitoare a lipsei ei şi a pustietății, sfâşiere dublată sau înzecită de ignorarea totală a parcursului celor două fete pe care le alungaseră, nu puteau fi decât la şcoală dar făcând ce acolo la şcoală şi cu cine, cu Liviu şi cu Petru cel spălăcit, desigur, la căldura aşternutului vreunuia dintre ei şi nu a aşternutului de aici şi sări în picioare din pat, turnă nişte apă în lighean nemaifiind nevoie să aprindă lumina rămasă aprinsă când se culcaseră şi se spălă pe ochi, pe frunte, pe obrazul amorțit încă abia simțind răceala aspră a lichidului şi-l scutură pe Emil să-l trezească, îl scutură, îl zgâlțâi cu totul inutil şi se-mbrăcă, trase paltonul pe el şi ieşi.
Zăpada deja scârțâia sub picioare şi părea că stelele chiar, de sus, de pe cer îşi aveau fiecare câte-o pereche pe drum, călcată de paşii lui şi scrâşnind cu un fel de bucurie sticloasă – nepăsare pe sus, bucurie colțoasă aici, jos – totul în oglindă şi totul inversat făcând din alb negru şi din întuneric lumină, din bucurie durere şi sfâşiere, din nou sfâşiere, sufletul îi era o zdreanță lălâie şi fără rost, după cum şi-l simțea, disperat să-şi găsească vechea întemeiere prin Olga, pierdută acum în obscuritatea impenetrabilă a nopții, deşi nu a nopții ce-l înconjura – cu toată splendoarea ei hibernală, cu toate sclipirile ei răsfățate de bezna din care proveneau şi în care se scăldau – ci a nopții interioare în care nu exista sclipire, doar îndoială şi suferință.
Bătu la uşa lui Petru cel spălăcit, blondul hieratic cu mutra aceea de heruvim reşapat şi ochii albaştri peste care sufletul îşi borâse dinlăuntru spre afară cenuşa, bătu pur formal, din politețe, căci era întredeschisă şi intră fără să mai aştepte răspunsul, în cameră era aceeaşi lumină chioară în care petrecuseră şi pe care o părăsiseră încrâncenați cu câteva ore în urmă, iar pe scaun la aceeaşi masă era trântit într-o rână acelaşi Cionteleu blond cu o singură culoare mai evidentă, aceea a părului lins, căzut peste frunte în dezordine şi pe piept cu o coală de hârtie, adormit cu gura căscată şi sforăind iar hârtia țipa cu literele unui scris şcolăresc pe care şi-l apropie, liniştit într-o măsură de faptul că fetele nu erau niciuna aici, în brațele sau în patul bețivanului, îşi permise răgazul să ia hârtia despăturită de pe pieptul lui având şi el ochii tulburi după aceeaşi beție departe de-a se împrăştia şi citi cu greu cele câteva litere la început şi gata să se lase păgubaş, dacă n-ar fi urmat ceea ce a urmat acolo pe hârtie, o poveste mai atroce decât aceea despre care discutaseră toată seara, atroce dincolo de orice atrocitate.



22 aprilie 1968

Iubitul meu frate, Petrică

Mi-ai spus să iau totul pe mine, că tu ai o misiune înaltă şi o să mă ajuți să ies mai repede. Ți-am promis că aşa voi face, m-am jurat şi pe sfânta cruce, aşa cum ai vrut tu, că numai tu eşti lumina ochilor mei şi ție ți-am gustat prima dată mierea de pe buze, iubitul meu frate şi primul bărbat adevărat, că Ilie, bărbatul din acte, n-a fost niciodată pentru mine decât o umbră a cuiva care n-a murit încă, pentru că niciodată nu a fost viu.
Dar nici nu pot să-ți spun ce mult mă doare şi ce nebună sunt, de legat, că n-am ştiut să închid ochii să nu te văd cu Mihăiță, copilul nostru drag, chiar dacă drag numai mine, că tu n-ai putut de la început să-l suporți, dacă ai ştiut că-i al tău, că dacă era al bărbatului meu după lege nu ți-ar fi păsat şi puteam să ne iubim mai departe şi eram şi acum fericiți. A trebuit să mă uit la tine cum te-a prins deodată mânia năprasnică împotriva lui, numai pentru că ți-am zis că o să-i mărturisesc lui Ilie păcatele noastre şi cel mai mare păcat, că din dragostea pentru tine s-a născut un copil care nu e al lui ci al meu cu tine. Şi cum ai apucat toporul şi-n loc să crapi un butuc, aşa cum îți plăcea încă de copil să faci toată ziua, l-ai atins pe el care n-avea încă nici patru luni de când l-am născut, să ne fie amintire a păcatelor şi a fericirilor noastre.
Eram numai un copil şi stăteam de dimineața până seara să mă uit la tine cum te joci cu cuțitele şi cu toporiştile lui tata cioplind scândurele şi bețişoare şi stăteam în pat lângă tine când îți citeai cărțile tale de şcoală şi de la bibliotecă şi mă jucam cu degetele în părul tău şi te supărai pe mine că nu te las să citeşti, dar mie aşa mult îmi plăcea să te ating şi te atingeam totdeauna cu voia şi fără voia ta şi prima dată când m-ai luat a fost când nu mai puteam trăi fără tine, eram fată de măritat şi numai de măritat nu-mi ardea, că nu mă puteam mărita cu tine, care-mi erai mai drag ca lumina ochilor. Ții minte că eram la strâns fânul şi terminasem deja şi era către seară şi ne-am tras la răcoare sub nuc, eram amândoi obosiți şi după ce ne-am aşezat pentru un pic de hodină mi-ai văzut pieptul dezgolit într-o parte şi, aşa cum îți plăcea ție, mi-ai luat sfârcul şi l-ai frecat între degete şi mi-ai spus că o să ne răcorim. Apoi m-ai sărutat pe frunte şi mâna ta a mers în jos şi eu luam foc tot mai mult şi atunci a fost prima dată şi după aceea a mai fost şi de alte dăți şi de fiecare dată era tot mai bine şi toată lumea era doar pentru noi doi, nu mai era nimeni altcineva pe lume, până când am înțeles că am rămas, că o să avem un prunc şi nu mai ştiam ce să fac altceva decât să mă mărit cât mai repede cu Ilie, care mă cerea de un an şi mai bine şi nu-l băgam în seamă, să mă mărit cu Ilie şi să creadă lumea că-i al lui.
Şi acuma mă tot gândeam la rodul păcatului nostru şi-mi părea că Dumnezeu n-o să ne ierte până când n-o să-i spun măcar bărbatului meu după acte şi cununie în fața lui Dumnezeu, ca iertarea lui să-mi aducă şi iertarea lui Dumnezeu şi tu nu, că atunci o să afle toată lumea şi ce-o să fie cu tine, cu cariera ta, aşa i-ai zis, carieră, că tu trebuie să ajungi un conducător mare şi-o să se ducă totul de râpă şi făceam dragoste lângă pătuțul copilului şi printre gemete îmi tot spuneai că nu am voie să-i spun nici măcar lui Ilie nimic, nu numai popii, că tot ce spui la popă se ştie apoi la partid.
Şi-a fost ultima dată când am făcut-o şi după ce am făcut-o tu tot îmi spuneai, din ce în ce mai supărat, mai răstit, să nu cumva să-i spun ceva lui Ilie şi îmbrăcându-te îmi spuneai că mai bine mă omori tu cu mâna ta şi-l omori şi pe Mihăiță şi ce vină avea micuțul nostru, ce vină are el, te-am întrebat, mai bine omoară-mă pe mine, dar tu mi-ai zis că o să-ți dăuneze la carieră şi până la urmă chiar ai pus mâna pe topor şi Mihăiță s-a trezit după atâta gălăgie şi s-a uitat la tine cum te-ai apropiat de pătuț şi parcă a zis ceva, aşa cum începuse de câteva zile şi chiar ți-a râs crezând c-o să-l iei în brațe şi s-a umplut imediat pătuțul de sângele şi de creierii lui şi tu ai luat ştergarul şi-ai şters coada toporului şi mi l-ai pus mie în mână şi-ai zis că tu vei ajunge mare şi o să mă scapi şi până atunci Ilie o să bage divorț şi o să fiu liberă şi-o să trăim iar împreună, ca frații şi ca iubiții, cum am trăit până acum. Şi nu m-ai lăsat până nu m-am jurat în fața ta şi-a lui Dumnezeu că aşa voi face şi tu te-ai întors la Baia de Aur şi eu m-am dus la Miliție şi le-am spus că l-am omorât, că aşa mi-a poruncit Dumnezeu cum i-a poruncit şi lui Avraam să îl jertfească pe fiul său Isac.
Şi îi dau lui Nicuşor, fratele nostru cel mic, scrisoarea asta să ți-o aducă să ştii că aşa am făcut cum mi-ai zis şi ți-am scris de la secția de Miliție unde m-au închis şi de unde o să mă ia să mă ducă la Cluj. Şi aştept cu credință în Dumnezeu că o să te ții de cuvânt şi o să mă scoți ca să fim soți, dar nu în fața lui Dumnezeu ci în fața Satanei, Amin!

Numai asta lipsea, se gândi şi-i puse coala de hârtie înapoi pe piept cu un fel de scârbă şi-o lăsă acolo exact cum o găsise şi ieşi, acum era o problemă cu Olga, ea însăşi putea fi în pericol dacă nu se adăpostise cumva la Liviu împreună cu Colonelu, ce bine ar fi să fie la el, că doar ce putea el să le facă la amândouă deodată, ce proşti am fost amândoi, se gândi, bătu în uşa lui Liviu şi mai bătu o dată şi după o vreme apăru capul lui Liviu şi-i răspunse că fetele au plecat spre Valea Neagră şi-i închise imediat uşa în nas. Fu gata deci să se liniştească la gândul că fetele nu greşiseră cu nimic şi nici măcar nu apelaseră la ospitalitatea directorului, deşi poate ar fi fost mai bine să facă aşa decât să pornească nebuneşte la drum. Cum adică au plecat spre Valea Neagră, singure, noaptea, pe jos, era nebunie curată, dar ce puteau face două fete disperate şi proaste, speriate că doi hăndrălăi bestiali cum fuseseră ei s-ar putea afla pe urmele lor şi trecu din nou podul peste râu şi-n loc s-o ia la stanga spre casă o luă la dreapta pe drumul spre Huedin, încercând să se încurajeze, să se încredințeze, deşi îi era al dracului de greu, că le va ajunge din urmă până la Valea Neagră, în vârful dealului cu numele ăsta stupid şi de rău augur şi-şi aduse aminte de scrisoarea de pe pieptul lui Petru care din tipul spălăcit dinainte ajunsese acum roşu, roşu aprins, culoarea sângelui proaspăt care hotărăşte linia dintre viață şi moarte, atunci când toporul e pus să o hotărască de o mână în care se mişcă mai repede sau mai încet, mai puternic sau mai vlăguit de putere, mai precis lemnul cozii la capătul căreia e înfipt, rece, fierul cu ascuțişul lui greu, necruțător, precum voința ce-l pune în mişcare. Totul i se părea din ce în ce mai neplauzibil şi paşii i se înfundau unul după altul în zăpada drumului spre Valea Neagră luminată de stelele tot mai strălucitoare şi chipul lui Cionteleu cu toporul în mână după o oră de dragoste cu sora lui lângă leagănul propriului copil nu voia nicicum să se închege, un chip sălbăticit, scos din spălăceala lui obişnuită pentru a se colora atât de viu în culoarea fierbinte a sângelui.
Apoi totul se învălmăşea şi îi răsăreau în fața ochilor chipurile fetelor de care se despărțiseră, el şi Emil, după ciondăneala aceea prostească, nu putuse fi mai mult decât o ciondăneală, o simplă ciondăneală, pumnii lui Emil erau vlăguiți de alcool, n-aveau puterea să lovească, să strivească la o simplă atingere o față fragilă de femeie, nici măcar o asemenea față fragilă şi-apoi căzuseră amândoi în zăpadă şi-i părea rău acum că zăpada nu-i înghițise definitiv, şi asta chiar înainte de-a le fi întâlnit pe fetele ce se întorceau de la casa încuiată, pustie, în care speraseră să găsească adăpost şi întorcându-se li se încrucişaseră paşii ca la o răscruce de drumuri şi nu se ştia care din ele ducea spre lumină şi căldură şi care spre îngheț şi spre moarte.
Mare e moartea, peste măsură/ suntem ai ei, cu râsul în gură, suna traducerea blagiană a unor versuri de Rilke, o traducere poetizată, aşa cum ne stă bine nouă românilor, în limba germană spunându-se simplu Der Tod ist Gross, fără umplerea aceea gâlgâită a gurii dată de punerea la început a cuvântului „mare” şi tot restul măsurabil sau nu, ca la o predică în biserică, acelaşi lucru cu fenomenul umplerii gurii popilor de vorbe mari, gâlgâitoare, pentru impresionarea credincioşilor, mult amplificat la înmormântări, la care preoții se dau peste cap făcând adevărate tumbe retorice pentru a smulge lacrimi asistenței îndurerate. Ei, nu e cazul lui Blaga, dar român fiind şi el, ce să facă săracul. Ca în superba lui poezie despre Pasărea lui Brâncuşi, încheiată cu Înalță-te fără sfârşit/ Dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi, versuri pentru care făcuse cândva mult tapaj în fața amicilor, acuzându-l pe marele poet că, de dragul „potențării misterului”, în fapt aceeaşi poetizare, atât de dragă lui, ar fi fost capabil să ne oprească, odată cu el, pe noi, un popor întreg, la jumătatea drumului spre împlinire întru sublim şi cunoaştere absolută.
Ştia din experiență că mergând pe jos făcea vreo cinci kilometri într-o oră şi, până la Valea Neagră fiind şapte, ar trebui deja să fie pe-aproape. Nu i se arătase vreo siluetă de fată sau măcar de orice alt om în fața ochilor, spre care să grăbească pasul ca s-o ajungă, după cum sperase la început. Un fapt pozitiv era că se încălzise mergând în ritm susținut, astfel că nu era sensibil la gerul cât o fi fost şi cât îl putea bănui după scrâşnetul zăpezii sub picioarele lui, parcă mai bătătorită, mai umblată pe-aici de alți paşi omeneşti, desigur, căci paşii de fiare lasă doar urme întunecate în albul imaculat, nu şi zăpadă bătătorită. Ştia că, ajuns în dreptul satului acela, trebuia să o ia pe un drumeag la dreapta şi, la un moment dat, când i se păru că vede aşa ceva, coti într-adevăr pe ceea ce i se părea să fie un astfel de drum care mai şi urca puțin, exact aşa cum ştia că trebuie să o facă spre valea cu pricina. Doar că socoteala lui nepotrivindu-se cu realitățile teritoriale, în loc să nimerească pe deal se pomeni după o vreme luând-o într-adevăr la vale şi merse în continuare, intră într-un sat unde o haită de câini se repezi la el să-l rupă şi, îndârjit de băutură cum era încă, se aplecă luând zăpadă în pumni şi-o aruncă spre ei, mai şi înjurându-i cum îi venea la gură, ceea ce avu un efect salutar căci dulăii, deşi furioşi şi dornici de-a hăpăi o ciosvârtă de hoț, cum putea fi el la ora aceea, se păstrară, lătrând înverşunat, la o distanță plină de respect.
Lăsă satul în urmă şi merse mai departe, convins pe deplin că rătăcise drumul şi că singura speranță era să ajungă cât mai repede undeva la o casă de om. Şi după încă o oră sau două visul, ajuns disperare de la o vreme, i se împlini, ajungând într-un cătun, patru sau cinci case la un loc şi la prima din ele bătu puternic în uşă şi i se deschise, mai şi spunându-i-se, ca într-o poveste din multele citite sau auzite în copilărie, „Intră, dacă eşti om bun!”

***
Aştepta acum în fața directorului cu o privire rugătoare, nu pentru a-şi primi iertarea şi, totuşi, legat de aceasta, pentru a primi informația minimală pe care o aştepta cu ardoare, dacă le adăpostise sau nu pe fete în noaptea de pomină sau trebuia să meargă direct la postul de miliție pentru a porni o căutare lipsită de şanse, cel mult cu şansa de a le găsi trupurile înghețate, intacte sau sfârtecate de lupi, undeva aiurea, pe întindererea nesfârşită de zăpadă. Asta pentru că la Valea Neagră nu ajunseseră, primul lui drum de dimineață fusese acolo, după ce se trezise țeapăn pe laița pe care i se aştenuse un țol pentru a se culca şi încălzi, cu picioarele ude până la genunchi dar nu înghețate, sângele circulase bine prin trupul lui, fusese la înălțime sângele lui, țăranul îi spusese că norocul a fost că nu a băut, altfel ar fi pățit şi el ca alți hăndrălăi beți care muriseră prin locurile acelea, în condiții asemănătoare. Chestia cu băutul sunase frumos, deşi un caraghioslâc fără legătură cu adevărul acelei nopți, umilul şi mizerul lui adevăr şi nu unul de rupt gura cuiva. Îi pusese înainte un blid cu mămăligă rece presărată cu bucățele de slănină friptă şi i se păru o mâncare dumnezeiască, deşi un pahar de tărie alături i-ar fi potențat farmecul precum Blaga misterelor lumii, îşi aduse aminte de gândurile cu care pornise noaptea la drum. Şi se înfioră evocându-şi în sine posibila soartă a celor două fete care, eventual, făcuseră aceeaşi prostie de-a o porni pe jos către Valea Neagră doar din spaima de-a nu fi ajunse de ei, alți hăndrălăi beți ca porcii, porniți pe acte justițiare cu propriile prietene care greşiseră atât de profund prin faptul necugetat că i-au părăsit pe când se lansau în hărmălaia acelei discuții fără rațiune sau logică uitând de ei şi de orice altceva, singura grijă fiindu-le să se impună, să-şi impună propria părere, propriul punct de vedere într-o problemă de care nici măcar nu mai ştiau care a fost ea, în momentul inițial al discuției, dacă putea fi numită aşa. Şi cum bătrânul ce-l găzduise îşi găsi de lucru făcând focul într-o sobiță de fier avu timp să-şi amintească treptat toate etapele aniversării, discuția începută în doi cu Petru cel spălăcit şi criza lui, eventual biliară, dacă nu de altă natură, ce-l făcuse să-şi golească intestinele prin orificiile lui de sus, pe nas şi pe gură, în mod egal. Dar activitatea de pomină a amintitei vezici implicate trebuise să fie şi ea potențată de ceva anume iar acel ceva fusese tocmai aducerea în discuție a crimei personajului dostoievskian, acel nenorocit Raskolnikov de care habar nu mai avea cum îşi adusese aminte atunci, ce resort mizerabil îl făcuse să-l pună pe tapet exact în fața unuia în a cărui familie se petrecuse o crimă de o sută de ori mai oribilă, victima fiind propriul prunc al unei mame, şi ce fel de mame... O, da, o mamă care, îşi aminti el scrisoarea de pe pieptul răpusului său de băutură coleg, Petru, trăise şi-l concepuse tocmai cu frățiorul căruia îi scria atât de drăgăstos amintindu-i de dragostele lor şi nu numai. Nu numai, pentru că punctul fierbinte al chestiunii nu era neapărat incestul exprimat clar de nenorocita aceea, ci mai degrabă ceea ce sugera ea, anume persoana adevărată a făptuitorului şi, dacă bine îşi amintea, acesta părea să fie însuşi fratele ei mult iubit, dar mai putea oare acum să pună vreo bază pe o impresie atât de tulbure a unei noți de beție? Putea el să se jure, față de sine însuşi, că văzuse într-adevăr scrisoarea şi că exact acesta era înțelesul ei ultim, definitiv?
Pornind la drumul de întoarcere, prin aceeaşi zăpadă dar pe altă cărare ce trebuia să-l scoată mai repede la şosea, conform indicațiilor bătrânului, îşi frământa în minte toate aceste îndoieli legate când de soarta fetelor, când de aceea a copilului care îşi văzuse – dacă mai văzuse ceva –, scurtat traseul existenței lui pământeşti atât de repede cu o simplă mişcare a brațului cuiva, braț care putea fi doar al mamei sau al tatăllui, în niciun caz al altcuiva, vreun duşman nărăvit la cine ştie ce câştig sau ce răzbunare.
Stătea în fața directorului, în picioare, nici măcar nu-l poftise să se aşeze după ce, coborât din camionul cu care venise de aiurea în Baia de Aur făcuse aici primul drum, stătea sub privirea necruțătoare a insului cu care se încleştase doar o secundă cât îi trebuise ca să-l dărâme de pe picioare cu fața-n zăpadă şi izbind cu pumnii în zăpada rece şi afânată umilit de neputința de-a se ridica, nu o neputință fizică, a deficitului de energie, ci a ruşinii şi umilinței, a sentimentului zădărniciei care îl copleşise acolo jos, ajuns în postura de ticălos ordinar ce nu mai avea nici măcar motivația pentru a se ridica în picioare din stratul de zăpadă ce-i putea fi, de ce nu, culcuşul definitiv.
– Le-am căutat peste tot, îi explică lui Liviu, am umblat toată noaptea vreo 30 de kilometri şi m-am rătăcit, azi dimineață am fost la Valea Neagră şi nu ştie nimeni de ele. Dacă n-au fost aici, la tine, înseamnă că nu mai sunt nici pe lumea asta, aşa că te rog, Liviu, spune-mi cinstit!...
Şi abia atunci directorul se îndură şi-i declară că fusese rugămintea expresă a fetelor să nu-i spună nimic. Într-adevăr îşi petrecuseră noaptea aici la el pe câte-un scaun, una cu fața desfigurată de pumnii primiți, nu Olga, nu, cealaltă, îl asigură el, iar el se culcase din nou în pat lăsându-le în plata Domnului să aştepte dimineața şi la ora 6 s-au dus amândouă la autobuzul de Huedin, şi asta era tot ce ştia, oricum putea fi liniştit, nu pățiseră nimic mai mult decât ce pățiseră chiar din cauza prietenilor lor. Necazul cel mare e la tine, la gazdă, continuă Liviu, du-te şi vezi ce mai poți repara, eu i-am zis lui Rus să te mai lase câteva zile să stai la ei până o să-ți găseşti altă gazdă, sunt supărați foc amândoi.
Şi abia atunci îşi aduse aminte de tot tărăboiul ce-l făcuse întorcându-se noaptea acasă şi găsind uşa încuiată şi pe nimeni să i-o deschidă dinăuntru, căci uitase cu totul atunci că, aflând de plecarea lui la petrecere, gazda îl prevenise că se duc şi ei de-acasă la nişte rude la o nuntă şi îi lasă cheia în curte, într-o stivă de scânduri, arătându-i şi locul exact unde o va găsi când se va-ntoarce, noaptea târziu, de la chef. Îşi aduse aminte şi de Emil pe care-l lăsase dormind în pat în camera lui cu uşa deschisă vraişte, cum de altfel, probabil, lăsase chiar uşa casei pe care proprietarul o încuiase cu grijă după-amiaza, fără să bănuiască nicio clipă posibilitatea unei asemenea amnezii din partea chiriaşului său.
Îi mulțumi deci lui Liviu şi-o luă către casă cu inima îndoită, neştiind, pe de o parte, dacă avea să găsească vreo scuză având în vedere enormitatea şi barbaria gestului său şi, pe de altă parte frământat de gândul la fete, la Olga în special, se bucura că au plecat cu autobuzul abia dimineața dar n-avea habar unde putuseră pleca dacă nu la Valea Neagră, valea tuturor nenorocirilor, dintr-o dată. Şi de cum intră în casă îl lovi privirea ostilă, duşmănoasă de-a dreptul, a gazdelor lui, şi femeia îi puse în vedere să-şi caute imediat altă gazdă, refuzând să asculte orice scuză sau argument din partea lui, fu fericit de-a dreptul că nu-l pusese să-şi facă imediat bagajul şi s-o ia la picior, să meargă unde va vedea cu ochii, iar camera lui era goală, nici pomeneală de Emil, prietenul său, ori de vreo urmă de-a lui, aşa încât conchise că acesta făcuse ce făcuse şi plecase înainte de-a sosi gazdele, scutindu-l astfel de o porție de scandal în plus. Iar peste trei zile când acesta îi transmise prin cineva un bilețel cu ştirea că fetele s-au întors şi par dispuse la împăcare cu ei în schimbul unor scuze cât de cât din partea lor, se urcă în prima maşină de ocazie şi poposi în pragul uşii unde, în dosul acesteia, îl aştepta Olga cu inima cât un purice şi în fond nu pe atât de supărată pe cât era Colonelu, prietena ei, care se împăcase deja cu Emil, după cum află de la ea, având în vedere că îi reveniseră, măcar în parte, şi culorile naturale în obraji. Era plecată de altfel tocmai la acesta pentru a sărbători între patru ochi împăcarea, aşa cum o sărbătoriră şi ei pe loc, fără să mai stea pe gânduri, căci, în fond, Olga nici nu avea atât de multe să-i reproşeze, pe câte avea cealaltă, care într-adevăr o cam luase pe coajă.
Nu mai era nimic de spus, cel puțin deocamdată, prioritar fiind semnul de pace, acel curcubeu casnic, dacă nu încă deplin conjugal şi gânguritul inocent al trupurilor îmbrățişate acordă un bemol mult aşteptat scrâşnetului înfiorător al neliniştii zilelor şi nopților în care, din nou singur, îşi măsurase detenta spirituală spre haosul începuturilor de lume.