Miscellanea
Redacția VR

Miscellanea

Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008

l Cât de mare ți-e umbra… Observator CULTURAL, nr.176 (434), publică, sub coordonarea celui ce semnează un cristian, conversația fanilor lui Ioan Es. Pop cu însuşi poetul Ieudului fără ieşire. Evenimentul te întâmpină din prima pagină, sub forma invitatului pozat, sobru-surâzător, în tricou alb, cu sigla Observatorului, mare, inscripționată peste un piept, cu brațele încrucişate, deloc umflat în pene. Deasupra capului poeticesc, un titlu-enunț, acroşant, marca Ioanes: „A început
să-mi pese de viață”.
Hopa!, îți spui, o fi ceva nou aici, cu junele poet, ia să vedem noi ce ?! Ce să fie, ce să fie?! Ei bine, iubite cititorule, răspunsul, cât se poate de simplu, survine la capătul unui raționament care începe aşa: la 50 de ani bătuți pe muchie, Nichita era în pământ de câteva luni, aşa-i?… Mazilescu, de opt ani, aşa-i?…
La aceeaşi etate, atinsă calendaristic în 27 martie, cinquagenarul Ioanes, țăranul” acesta din Văraii Chioarului, inspiră, ce? Vreun dor de moarte, cumva? Nici gând!
În aerul intensei sale modestii, inteligent cultivate, în „poze” dar şi în viața reală, cinquagenarul Ioanes inspiră, prin fiecare cuvânt şi gest, un sentiment de-a dreptul tonic. Vital
de-a binealea. De bărbat-poet (sau poet-bărbat?) ajuns, de-abia acum, în floarea şi puterea vârstei. Instinctul de conservare al acestui liric dantesc, instinct care-a văzut multe (şi vorace) infernuri, e, din lectura chat-ului, nu doar intact – ci, cum să spun: intensificat? Scăpărător ca inteligență, seducător ca duh al comunicării, perfect stăpân pe mijloacele meseriei, vădit posedat de un uriaş demon la lucrului poetic, Ioanes e în taifas, acum la adultețe, slavă Domnului, om zdravăn la cap. Lucru rar în lumea literară, bre, cititorule! Mai notez că bunul simț cu care poetul face față asaltului de curiozitate exalta(n)t-iscoditoare, al întrebărilor în foc încrucişat, mi se pare admirabil. Merită citită integral stenograma acestui dialog (anunțat a se prelungi în numărul viitor). Reproduc incipitul, mai convingător-îmbietor la lectură decât vorbele mele:
„Andy23: De la ce şi de la cine vine Es?
Ioan Es. Pop: Să nu distrugem singurul firicel de mister care desprte banalul Ioan de şi mai banalul Pop.
Diana: Coincidența sau nu, iată, în anul în care Ioan Es. Pop a împlinit 50 de ani, revista Luceafărul, la care a fost corector şi secretar de redacție,
şi-a sărbătorit semicentenarul. Ce reprezintă experiența Luceafărului şi cum se vede acest episod acum?
Ioan Es. Pop. Dați-mi voie să reproduc un scurt text pe care l-am publicat, chiar cu ocazia semicentenarului, în Luceafărul:
Luceafărul şi lanterna
În martie 1990, cu o ocazie de care nu îmi mai aduc aminte, Laurențiu Ulici m-a invitat să devin corector la Luceafărul, revistă a cărei conducere o preluase imediat după Revoluție. Am fost atît de tulburat şi de mîndru de această propunere, că nu mi-am revenit un an întreg. Cînd plecam acasă, la Vărai, şi le spuneam că sunt corector la Luceafărul, o spuneam de parcă pentru consătenii mei aceste cuvinte chiar însemnau ceva, cînd ei n-auziseră nici de meseria de corector, nici de revista Luceafărul.
Şi m-am alăturat cu mare sfială echipei, care la acea dată era vastă şi plină de nume mari, şi îi priveam pe ei, scriitorii din redacție, ca pe nişte zei, căci se aflau acolo Dan C. Mihăilescu şi Ştefan Agopian, Eugen Uricaru şi Nicolae Prelipceanu, Sânziana Pop şi Cristian Popescu, Dan Laurențiu şi Marius Tupan, Viorel Ştirbu şi Voicu Bugariu, Mircea Croitoru şi Alexandru Spînu şi, în plus, colaborau strîns cu revista Dan Cristea şi Mircea Ciobanu şi Fănuş Neagu şi Titus Popovici şi Corneliu Antim şi Marian Popescu şi Florin Manolescu şi Elisabeta Polihroniade şi atîția alții la pronunțarea numelor cărora mă înecam de emoție.
Am trăit, alături de cei sus-numiți, un an în paradis, un paradis precar din multe puncte de vedere, dar ce conta, cînd eu veneam din infernul de pe strada Oltețului 15, unde “viața se bea şi moartea se uită”?...
Şi a mai fost ceva pentru destinul meu: revista Nouăzeci, pe care a visat-o Cristian Popescu, a susținut-o cu patimă Cătălin Țîrlea şi a îmbrățişat-o Laurențiu Ulici. Da, acolo chiar s-a descoperit pe sine o generație, cu Răzvan Petrescu şi Horia Gârbea, cu Lucian Vasilescu şi Daniel Bănulescu, cu Petre Barbu şi Radu Sergiu Ruba, cu Andrei Damian şi subsemnatul, cu Dan-Silviu Boerescu şi Marian Ilea, cu Paul Vinicius şi Nicolaeta Pavel, cu Mihail Gălățanu şi Vasile Baghiu.
A fost o perioadă în care mi-am copt prima carte şi am aflat că până şi neputința, eşecul şi ratarea pot fi convertite, sublimate şi pozitivate, dacă unul din urma sau din fața ta, îndreptînd lanterna spre tine, te face să înțelegi cît de mare îți e umbra.”

La mulți ani, Ioanes!

MARIAN DRăGHICI


l Recitaluri poetice în spațiile publice. Zilele de 13-15 iunie din fiecare an, fac din triunghiul geografic, bucovinean-nord moldovean Botoşani-Ipoteşti-Vorona, un pol al spiritualității eminesciene, într-o predestinare care vrea parcă să anihileze efectul sinistru produs de mineriadele bucureştene, fixate în calendarele memoriei colective exact în aceleaşi zile. Un poster elegant, editat de Consiliul Județean Botoşani şi Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiționale, prin osteneala – tradițională şi ea – a scriitorului Gellu Dorian, a anunțat şi în acest an Concursul Național de Poezie (şi interpretare critică a operei eminesciene), „Porni Luceafărul”, ajuns la a XXVII-a ediție a sa. Sub acest generic s-au adunat şi anul acesta la Botoşani, în mijlocul lunii iunie, peste 50 de poeți, veniți din toate colțurile țării, să mențină vie prezența spiritului tutelar eminescian prin propria creație, dar şi prin stimularea creativității poetice a tinerilor generații, promovate de concursul anual de poezie. Pentru o imagine de ansamblu a anvergurii intâlnirii din acest an, vom da doar numele scriitorilor din juriul Concursului „Porni Luceafărul”, avându-l ca preşedinte pe George Vulturescu: Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Liviu Apetroaie, Daniel Corbu, Liviu Papuc, Sterian Vicol, Florina Zaharia, Vasile Spiridon, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Chioaru, Paulina Popa, Ion Beldeanu, Nicolae Tzone, Leo Butnaru, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat (secretariat). S-au dat multe premii, poate prea multe ( fiecare revistă literară a oferit un premiu constând în publicarea autorului selectat), şi tocmai de aceea greu de reținut şi evaluat, pentru secțiunile carte de debut în poezie, creație poetică înscrisă în concurs, interpretare critică, peste care s-au suprapus Premiile „Hyperion”-2008, între care şi distincția oferită revistei „Viața Românească”.
Anul acesta, s-a ieşit din decorul obişnuit al spațiilor care circumscriu, de obicei, asemenea festivaluri literare, prin pelerinajul la Mănăstirea Vorona, din apropiere, dar mai ales prin recitalurile poeților premiați, în Sala de marmură a Teatrului „Mihai Eminescu”, cât şi al celor consacrați, în spațiul deschis al Pietonalului Unirii, din centrul municipiului Botoşani, cu intervenția cântăreților Florin Săsărman şi Ion Zubaşcu, între poemele invitaților, atât pe esplanada din fața cinematografului „Unirea”, cât şi în pădurea de pe malul „Lacului cu nuferi” de la Ipoteşti. Asemenea confruntări deschise ale poeziei fiecăruia cu publicul obişnuit, din spațiile centrale ale marilor oraşe, pun problema modului de prezentare a creatorilor şi a creațiilor lor, în fața unei audiențe eterogene, formată în general din pietonii ocazionali, în sensul că registrul de receptare al oralității pretinde alte exigențe decât receptarea textului scris, în singurătatea spațiului de lectură. Creatorii ar trebui să pună accent, în acest caz al spațiilor deschise, cu adresabilitate directă, pe funcția fatică a comunicării, însoțind lectura publică de un joc ale semnelor corporale şi vocale, care țin de ştiința mesajului scenic, specific artelor teatrale, înafara căreia prestația poetului riscă să nu „agațe” atenția auditoriului nespecializat şi, astfel, să nu-şi finalizeze intenția propusă. (Z. I.)


l O elegantă revistă de cultură românească la Strasbourg. O foarte elegantă şi serioasă revistă de cultură scoate Le Centre Roumain de Strasbourg, comunitate a oamenilor români de afaceri, care şi-au investit cu inteligență banii într-un domeniu al imaginii de valoare, cu bătaie lungă în timp. Scos sub forma unui magazin trimestrial de cultură, într-o versiune tipografică de lux, invidiabilă de orice publicație de profil din România, revista Convergence reuneşte texte în română şi franceză (cele româneşti, cu un binevenit rezumat în franceză), realizate de publicişti central europeni, dar şi din România, revista fiind tipărită într-un tiraj de 3000 de exemplare, cu difuzare în cinci țări din preajma centrului strategic numit Strasbourg. Beneficiind de editoriale politice semnate de profesionişti ai domeniului, dar şi de reportaje sociale, cum ar fi cele dedicate vieții de noapte din Bucureşti, sau formularelor medicale europene, cu avantaje mai puțin cunoscute în România, vom remarca în primul rând subiectele cu convergențe culturale. În această zonă, atrage atenția o foarte riguroasă anchetă pe tema traducerilor de literatură română în franceză, cu noutăți şi precizări mai puțin cunoscute în țară, eseul dedicat de Alex Ştefănescu filmului realizat de celebrul regizor american Francis Ford Coppola, după romanul „Tinerețe fără tinerețe”, al lui Mircea Eliade, interviul realizat de Nicolae Băciuț cu valoroasa actriță şi poetă Ioana Crăciunescu, cel al Ioanei Todea cu cantautorul Nicu Alifantis, sau ampla convorbire cu Liviu Antonesei, pe tema celor 22 de intelectuali aflați pe lista lui Noica, pentru proiectul utopic al „culturii de performanță”, din timpul regimului comunist. Un portet al violonistei de excepție Silvia Marcovici, realizat de Anda Ghiran, documentarul concis al lui Liviu Capşa despre turneul celebrei statuete „Gânditorul de la Hamangia” şi al artei neolitice româneşti în Olanda şi Elveția, pamfletul aceluiaşi, „Românii şi manelele”, sau cronica dedicată de Radu Preda dialogului intercultural european întregesc un sumar care fac din revista bilingvă „Covergence”, aflată abia la al doilea număr (director Adrian Socol, redactor şef, Iulia Cantor-Salzani), o prezență deja prestigioasă, extrem de necesară în climatul complex al expansiunii spiritualității româneşti în lume, după intrarea țării noastre în Uniunea Europeană. Materiale publicistice de genul dosarului „Literatura română în librăriile euroepe”, sau interviul cu scriitorul Liviu Antonesei, recomandă revista „Convergence” pentru o periodicitate cel puțin lunară, care ar asigura o coerență a strategiei manageriale şi un impact mult mai mare asupra publicului țintă, în realizarea remarcabilului obiectiv cultural propus. (Z. I.)


l Antologie de proză românească în Olanda. Recent, la Editura Atlas Amsterdam/Anvers a apărut antologia „Nuvele moderne româneşti” (Moderne Roemeense verhalen), cu selecția, traducerea şi prefața realizate de Jan Willem Bos, un publicist si om de cultură olandez care a făcut şi până acum reale servicii culturii noastre. Sumarul noii antologii, prin care proza românească modernă pătrunde în spațiul european, include: Ion Creangă – Povestea poveştilor; Ion Luca Caragiale – La hanul lui Mânjoală; Mateiu Ion Caragiale – Remember ; Mircea Eliade – Secretul doctorului Honigberger ; Vasile Voiculescu – Iubirea magică ; Geo Bogza – Moartea lui Iacob Onisia ; Ana Blandiana – Amintiri din copilărie; Horia Pătraşcu – Reconstituirea ; Mircea Cărtărescu – Arhitectul; Liviu Antonesei – Povestea calului şi a căruțaşului; Ioan Groşan – Trenul de noapte ; Gabriela Adameşteanu – L’Air du Temps ; Cristian Teodorescu – Glonțul de adio ; Mira Feticu – Mansarda cu nr. 24.
Apariția antologiei a fost posibilă printr-o subvenție din partea Institutului Cultural Român. Orice detalii suplimentare despre versiunea olandeză a antologiei de proză românească pot fi obținute pe site-ul : www.uitgeverijatlas.nl (Z. I.)



BREVIAR EDITORIAL


Feodor Mihailovici Dostoievski, de la realismul autentic la realismul fantastic, de Alexandru Mica, Editura Junimea, 2007, 556 pagini. Un tom care cuprinde capitole substanțiale, intitulate precum urmează: „Repere ideatice de sistem estetico-filosofic”, „Realismul autentic şi spiritul creațiilor de tinerețe”, „Realismul fantastic introspectiv şi marile creații de maturitate”, „Renegarea lui Gogol”, „Descumpănirile psihice traumatizante”, „Crizele şi avatarurile unei vieți erotice devastatoare” şi „Reverberarea lor în planul creației artistice”. Apoi 70 de pagini de „Note şi comentarii”, precum şi o bibliografie care conține peste o sută de titluri.


Lumina de la început, de George L. Nimigeanu, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2006, 120 pagini. Dacă literatura ar fi un patinoar, s-ar putea spune că poezia lui George L. Nimigeanu (nici o legătură cu O. Nimigeanu!) se ține strâns de mantinela de dincolo de secole, curente, tendințe sau – Doamne fereşte!, mai ştii – schimbări de paradigme literare: „Candelă deci în noaptea lumii lunec/ ecou târziu Cuvântului Preasfânt/ cel ziditor a toate câte sunt (sâc!)/ cu El iluminându-mă mă-ntunec// dar merg cu El desculț prin veşnicie/ să-nvăț cuprinsul necuprins în dor/ şoaptă fiind eternului Izvor/ din somn căzând în tainică trezie”. Ionel Popa semnează Cuvântul înainte, iar grupajele de poeme sunt intitulate: „Tipar înalt”, „Scara interioară”, „Aşezări de credință”.


Călătoria îngerului prin Nord. Nichita Stănescu în Maramureş, de Gheorghe Pârja, Editura Proema, Baia-Mare, 2008, 172 pagini (cu reproduceri foto incluse). Nichita nu mai scrie, dar despre Nichita va continua să se scrie. Şi mulți dintre cei care scriu consideră Festivalul de Poezie de la Deseşti un nume de referință. Ioan Groşan spune în paginile de deschidere ale volumului: „Ştiu cât de greu „transportabil” era Nichita în ultimii ani ai existenței sale pământeşti. Unui drum la Stockholm (unde, după cum îmi spunea Nicolae Breban, prietenii săi, poeți suedezi aflați în proximitatea juriului Nobel, îl aşteptau ca pe un zeu), el îi prefera deplasarea de nici 200 de metri din Piața Amzei la Casa Scriitorilor. De aceea, pentru mine a fost şi rămâne un miracol că Nichita a mers de două ori (!), în 1979 şi 1980, foarte aproape de punctul unde se agață harta mare a României în cui: în Maramureş. (…) I se datorează această neaşteptată aventură spirituală a autorului Necuvintelor regretatului Laurențiu Ulici şi prietenului meu Gheorghe Pârja, creatorul Serilor de Poezie de la Deseşti. Dacă în general se spune că omul sfințeşte locul, cred că în cazul lui Gheorghe se aplică şi enunțul invers: locul (în cazul acesta minunatul său sat de pe Mara) sfințeşte omul. Iar cartea de față – un mic monument având zveltețea şi, sunt convins, perenitatea bisericilor de lemn maramureşene – con-sfințeşte ambele enunțuri”.


Locomotiva Noimann, de Nichita Danilov, Editura Polirom, colecția „Fiction Ltd.”, 2008, 274 pagini. Tot ce scrie Nichita Danilov este remarcabil şi gata-gata să ia câte un premiu, dar acest roman caleidoscopic-urmuzian – în care texturile şi contururile o iau razna, spre găsirea unor alte legi şi înțelesuri – se citeşte de-a dreptul pe nerăsuflate. Tudorel Urian vorbeşte despre autor în termeni tranşanți, cum ar fi: „fantezist inconturnabil, poet şi prozator de mare rafinament stilistic, Nichita Danilov este, la nivelul prozei, un povestitor de factură clasică (modelele cele mai la îndemână sunt Creangă, dar şi povestitorii ruşi), ale cărui relatări mustesc însă de simboluri, înțelesuri parabolice, intertextualitate şi aluzii livreşti”. Cartea aparține ciclului Tălpi, primul volum, Şotron, fiind publicat în 2004.


Când vine vremea gâştelor sălbatice, de Cristian Robu-Corcan, Editura Tritonic, 2008, 144 pagini. Un roman cu accente lirice, dar şi cu secvențe realiste, în care se strecoară ironia sau, dimpotrivă, interogațiile naiv-copilăreşti ale lui Alexandru, un tânăr ai cărui primi ani de viață au fost marcați de Mira – o femeie aparte, bunica lui, acum dispărută dintre cei vii. Dincolo de sufletul de meloman (lucrează chiar la secția de muzică a unei biblioteci) şi de ochii larg deschişi asupra lumii, Alexandru mai are şi o tibie des-pomenită, cu care face dreptate în jur, când cinismul sau lipsa de moralitate a unuia sau a altuia devine imposibil de suportat. Autorul lucrează la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila. A mai publicat volumele O noapte în Parnas (proză scurtă) şi Gravură în mi bemol (proză).


Au fost Ploieştii urbea Scrisorii pierdute?, de Octavian Onea, Editura Premier, Ploieşti 2008, 190 pagini. Autorul cercetează cu acribie, spirit ludic şi vervă detectivistică textul împricinat, dar şi scrieri mai mult sau mai puțin cunoscute care ar da niscaiva indicii pentru dezlegarea enigmei. Sunt luate în considerare, pentru un motiv sau altul, ca oraşe catindate la eterna glorie literară: Piatra Neamț, Târgovişte, Piteşti şi, bineînțeles, Ploieşti. Chiar dacă urbea a fost scoasă din anonimat pentru totdeauna grație lui Caragiale, nu-l putem bănui pe Octavian Onea de patriotism local cu tot dinadinsul, de vreme ce, cum bine ştim din bibliografia şcolară obligatorie, racilele orăşenilor votanți şi ale autorităților din O scrisoare pierdută nu-s de colea. Printre numeroasele extrase preluate în acest volum, regăsim şi un „Proces Verbal al biroului Colegiului al III-lea electoral. Sec. II, Sala Gimnasiului din Ploieşti, publicat în „Românul”, fix pe 1 Aprilie 1869: „Astăzi anul una mie opt sute şasezecişinouă şfix; III, Iț Marte 26 la ora precisă şsă ne amintim iar de Farfuridi: „la zece fix”, „la unsprezece fix”, „la douăsprece trecute fix”, I, VI, „între cinci şi şase fix”, II, IIț deschizându-se colegiul de către un membru al Comitetului interimar, alegători în mare număr procedând la formarea biroului provisor s-a instalat preşedinte d. Anastase Lăzărescu, ca cel mai în vârstă, conform art. 755 din legea electorală. În acelaş timp ş…ț se ivesc în sală mai mulți dorobanți de district, deghizați în haine noi şpălării negre în cap, mintene braşoveneşti şi pantaloni de materie de ață şi de ismene?ț, armați cu ciomege scurte, pregătite de ocasiune. şFinalul Pieței Universității are antecedente.ț Această ceată având în frunte pe un Petrache Sotir şde ce-i zice Pristanda arestului de la Poliție „hârdăul lui Petrache”?; şi de ce Jupân Dumitrache se cheamă Sotirescu?ț, şi comandați de d. căpitan Dăscălescu, comandirul dorobanților de Vaslui şi ajutați de d. Miriadi, fost căpitan în oştirea rusească şi nenaturalizat, a început a bate cu furie şi insulta pe alegători, între cari pe dd. Hristu Cantili, Stan Popescu, Radu Stănescu şStanianț, Ioniță Dinescu Braşoveanu, Dobre Vasile şi alții; cu acest mod înspăimântător au impus preşedinte pe Vasile Dragomirescuț care îndată ce au luat ilegalmente locul, cea dintâi lucrare a sa a fost a se chema puterea armată şi să ceară arestarea d-lor Căpitan Candiano şPopescuț, Nicu Neicu-Bogasieru, Nae Costescu (zugrav), Ghiță Ionescu, Tache Nenu (cârciumar), Radu Stănescu şStanianț şi Hristea Măcelaru, denunțându-i pe turburători”.
Dovada, monşer, n-ar fi singura. Pasionații se vor dedulci, cu siguranță! Volumul include Addenda – „Între I.L. Caragiale şi Mateiu Caragiale. Pena (Corcoduşa) un nume ploeştean?” – şi o serie de facsimile (foi matricole şi certificatul de deces al lui I.L. Caragiale).


Viață de apă de uscat, de Viorica Răduță, Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca 2008, 102 pagini. Patru volume de proză (cele mai recente: Hidrapulper, Editura Ideea Europeană, 2007, În exod, Editura Cartea Românească, 2008), două de eseuri, cinci – acum – de versuri, cu Viața de apă… cu tot. Viorica Răduță este un autor deconcertant, proteic, păstrându-şi însă o retorică confesiv-oraculară, la limita imposibilului, chiar şi atunci când se raportează, prin elemente precis-dezarticulate, la din ce în ce mai umile unghere ale existenței: „din cimitir cu pământ deasupra/ s-a dus gândul genunchiului s-a dus odată cu trecătorii/ care au luat un colț al catedralei îi acoperă disperarea/ privindu-se/ cum s-o descrii decât în ordinea următoare din țară:/ pietonul ține capătul străzii căutând un braț să aşeze/ florile ca totdeauna trebuie să moară azi. Apoi locul din/ jur prea grăbit dar nu o țară şi când i se rup genunchii/ simte că n-are instinct
n-are maşină de aceea se uită cu/ gând să-şi caute somnul trece brațul pe partea cealaltă a/ semaforului numai că trebuie să treacă şi gândul// din spate alunece catedrala pe un mâner de os/ al poetului care-şi ține mormântul la etajul l stă într-un îngheț/ îşi strânge lucrurile apoi cercul din mamă. (…)” („locuri însă de trup”). Volumul conține trei grupaje: „peste două zile nu vei mai vedea cu un ochi”, „puşcă de vânătoare-n morții tăi”, „distanța are gâtul subțire şi telefon”. Coperta şi ilustrațiile aparțin Laurei Poantă.



Poeme de pe malul stâng, de Ioana Dinulescu, Editura AiusPrintEd, Craiova, 2007, 120 pagini. Dumnezeul văzut, prezent (măcar cu numele) în orice pagină, este luat peste picior de mica ordine cotidiană, de jandarmi, de redactorul-şef şi de alți păzitori ai normelor şi legilor din banda cenuşie a fiecărei zile: „Doamne, şi Tu, dacă eşti atât de fraier/ cum încearcă să-mi tot spună/ de o jumătate de veac/ netoți şi gângavi/ primarul, jăndarul, redactorul-şef.// Du-te Tu şi-mi plăteşte facturile fiscale!/ Cum, care?/ Cele din Blocul 13, tonele de apă/ ruginită de cât a colindat săraca,// prin țevile istoriei municipale/ pe-acolo pe unde se lăfăiesc/ urmele şi fițele îngerului gardian” („Facturile fiscale şi bunul Dumnezeu”). Undeva se poate face trecerea spre un loc de dincolo de limite, chiar dacă nu suntem decât ciorne – deloc imaculate – iscate dintr-o voință divină: „Am putea călători,/ foi rătăcite din maculatorul lui/ Dumnezeu,/ către țărmul pe care lumea/ benchetuieşte/ devorându-şi propriile hotare.// Am putea călători prin canicula amiezii/ de septembrie,/ prin zăpezile catifelate ale iernii viitoare,// triunghi de gâşte fericite că n-au cap,/ ci doar aripi,/ până la primăvara viitoare” („Triunghi de gâşte fericite”). Referințele critice sunt semnate de: Marin Sorescu, Constanța Buzea, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Rusu, Constantin. M. Popa (înainte de 1989), şi Mircea Bârsilă, Al. Cistelecan, Geo Vasile, Adrian Alui Gheorghe, Bucur Demetrian, Ana Dobre, Constantin Cubleşan, Geo Vasile, Paul Aretzu (în anii din urmă).


Şşşt! Generalul visează, de Călin Ciubotari, Editura Polirom, 2008, 244 pagini. Generalul nu visează, ci rememorează o arhitectură subterană a ororii, pusă la punct, etaj cu etaj, chiar de el însuşi. Doris Mironescu ține să menționeze în finalul prefeței sale: „Poate că nu e acesta chiar – vorba lui Dan C. Mihăilescu – „Marele Roman al suferinței noastre în ceauşism”, dar, prin scrieri precum aceea a lui Călin Ciubotari, începem să ne apropiem de el”. Perioada de timp nu se limitează exclusiv la ceauşism, ci pleacă din timpul crimelor îngăduite (şi recompensate din plin) de sistem, din vremea torturilor ce nu lasă nimic pe dinafară dintr-un exhaustiv inventar al ororilor, şi ajunge până la perfecțiunea aberantă a includerii tuturor cetățenilor vii, 23 de milioane, în evidențele dosarelor de urmărire politică. Inclusiv Arhivarul îşi arhivează propriul dosar, ca şi cum ar purta pe brațe un leş. Inclusiv Generalul ordonă să fie el însuşi urmărit. Nu că s-ar bănui de niscaiva porniri duşmănoase împotriva orânduirii, ci – în cel mai rău caz – de niscaiva revolte împotriva singurătății, singurul inamic pe care şi-l recunoaşte, de fapt, el, Generalul care, nu-i aşa?!, a învins deopotrivă moartea şi viața: „În numai câteva luni se obişnuise. Cu mandibule smulse, cu mădulare sfărâmate, cu femei despicate de drugi uriaşi de fier, cu pocnetul mat al oaselor de copil leşinat sub ochii măriți de groază, ai părintelui a cărui mărturisire venea prea târziu. Se obişnuise cu trupurile goale, dezbrăcate mai întâi de haine, apoi de piele, apoi de carne şi de suflet, cu acuarelele sângerii, se obişnuise cu nebănuitul curaj al şobolanilor ce nu se mai fereau de anchetatori, „Parcă eram în aceeaşi tabără!”, şi, înțelegând cine era victima, dădeau iama, participând la carnagiu, „Femeia aceea era încă vie când şobolanul i s-a strecurat în vagin, credeam că o să înnebunim de râs, credeam că or să amorțească fălcile de atâta râs, oprisem ancheta, urmăream, parcă era ieri, ce se întâmpla. Era destul de mare ființa aceea a întunericului, i se vedea doar coada uriaşă şi, când urletele au fost gata-gata să distrugă tencuiala şi timpanele noastre aproape că se spărseseră, am înțeles cu toții că şobolanul începuse să o devoreze. Priveam fascinați, cu țigările aproape arzându-ne degetele înțepenite de uimire, cum ea de coadă, simțeam cu toții opoziția animalului lin interior, se ținea cu dinții de măruntaiele ei, iar lupta dură până când un altul, ce îi dădea de minute târcoale, o muşcă de față. Când mâinile se duseră instinctiv spre cap, coada şobolanului din interior dispăru. Şi, printre urletele care ne asurzeau pe toți, cineva spuse că asta înseamnă Siguranța: să-ți distrugi duşmanul din interior. Şi, tot printre urlete, ne auzeam propriile râsete, iar fălcile ne amorțiseră de-a binelea de atâta râs”.


Kasa Poporului, de Mitoş Micleuşanu, Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, 2008, 274 pagini. Nu se ştie câte viitoare ediții va înregistra această a treia carte a lui Mitoş Micleuşanu şi dacă titlul ei va avea perenitatea monstruoasei clădiri omonime. Alert ca un joc video căruia îi rămâi captiv orice ai face, romanul Kasa Poporului are substanță cât parabolele biblice (oho!) aduse, nu doar prin limbaj, la zi. Trecerea prin Istorie nu are cum să marcheze un drum salvator, al lepădării de demoni – de la cei mititei, omniprezenți, care asigură confortul majorității, până la aceia care îşi merită numele cu asupra de măsură. Aceia care nu au echivalent în a inventa şi aplica, la fel ca şi „terapeutul” Țurcanu, în scopul vreunei totale asanări sociale, 33 de metode de tortură fizică şi psihică (pag. 209-210, „Camera 4 – Spital”), deşi supliciile aproape că abolesc limitele dintre corpul de carne şi ceea ce este dincolo de el. De aceea, tot ce numim îndeobşte ca fiind scabros nu mai poate fi înghesuit între granițele unor perimate tabu-uri sexuale. Violența la nivelul limbajului devine insignifiantă atunci când violența şi perversitatea sistemelor totalitare represive le determină să se consideră infailibile, în stare să-l distrugă şi pe Dumnezeu, dacă ar face imprudența să se mai arate pe pământ, după ce ne-a tot momit atâta cu Învierea Fiului Lui: „Ei vezi? Tot răul spre bine! Şi nu te mai ascunde în spatele ateismului, că e un paravan transparent! Dă-I şi lui Dumnezeu o şansă! Cu ce-a greşit El ca să nu fie? Lasă-L şi pe El, că nu ocupă loc, te asigur! Un milimetru cub din inima ta este de ajuns pentru El. Dar nu uita, trebuie să fim pe fază, dacă îşi face cumva apariția, să n-o lălăim! Poate ar fi bun un serviciu special, o echipă de intervenții, să-i zicem „Crucificări Rapide”, ca să nu ne mai întindem cu învierea! Ce zici?”.

EUGENIA ȚARăLUNGă


REVISTA PRESEI LITERARE


RAMURI, 5-6 /2008. Adrian Popescu, într-o rememorare a anului „celor două revolte”, 1968 (una în lumea capitalistă şi alta în lumea comunistă), când el era student la Filologia clujeană (la o vârstă „care se dorea liberă, independentă, nesupusă niciunei autorități, fie ea paternă, instituțională sau, mai ales, dogmatic politică”; altfel, o vârstă pasivă la români): „Se împlinesc, iată, 40 de ani de la mişcările studențeşti din mai (de la Paris), 1968, an, de asemenea, ne amintim, al invaziei trupelor Pactului de la Varşovia, în Cehoslovacia, an al discursului din balcon (din august, România neparticipând), al unor entuziasme ale scriitorimii române, entuziasme transformate apoi în crunte deziluzii”. Ce se întâmplă în mai 1968 (la tinerii francezi)? «Se manifestă acerb un sentiment „nou”, al unei „noi societăți”, cea consumistă, care vedea morala tradițională drept obstinată piedică în calea sa, iar valorile tradiției culturale drept perimate valori „burgheze”». Iar în august 1968: „Toamna a adus, după efervescența primăverii, o claritate matură, o dihotomie după care tânjeam: tancurile sovietice contra curajoşilor reformişti praghezi. Zaharia Stancu vorbind liber, tot la balcon, condamnând invazia, părea altul, cel dorit, decât obedientul preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram mândri, ca mai târziu în decembrie 1989, că suntem români. Apoi lucrurile s-au tulburat, treptat, ireversibil, secretarul general al PCR-ului, inaugurând, ni se părea o linie teoretic independentă, a devenit un tiran. Ne-am păcălit, iar”… Să rețin, pe alt palier, întorşi în 2008, şi din Radu Aldulescu (intervievat), dinspre scriitori: „Cred că cel dintâi lucru care dăunează scriitorului la noi, este talentul şi deopotrivă conviețuirea cu marea literatură, scrisul şi cititul zilnic, toate acele calități înnăscute şi deopotrivă dobândite, care te îndepărtează de relațiile şi locurile de putere din lumea literară şi atrofiază abilitățile necesare practicării lor”. Iar dinspre România de azi: „Nu-i nici comunism, nici capitalism, ci ceva mult mai rău – acea democrație originală a lui Iliescu şi acel capitalism făcut de comunişti, având drept unic scop şi menire prosperitatea lor şi a familiilor lor”... Să consemnez şi un vers de C. Abăluță: „sunt un bătrân suprarealist cu țipătul castrat din faşă”…


CULTURA, 22/2008. Revistă săptămânală, din 5 iunie. Că am adus vorba despre România de azi, Augustin Buzura scrie: «Anii au trecut, astfel că acum ni se oferă spre a alege din rezerva de cadre a UTC-ului, mai ales, sau din rezerva rezervei. Căci, nu mai există loc pentru îndoieli, avem acelaşi partid unic în adâncuri, „în ilegalitate”, dar cu mai multe pseudonime la suprafață. Figurile candidaților, acum foarte diferite şi, desigur, spălate, dichisite – în marea majoritate cu nelipsita cravată roşie! –, ascund, din păcate, structuri psihice şi obiceiuri, identice. Avariția, ştiința minciunii, oportunismul, disprețul ciocoiesc față de semeni şi incultura sunt, cu puține excepții, trăsături care îi aseamănă. Şi încă ceva: sunt zbiri cu cei slabi şi slugi jalnice cu cei puternici… Este la îndemâna oricui să observe că s-a ajuns la o dictatură a surogatelor». La „Cultura dezbaterii”, tema este: „(Hiper)corectitudinea politică”. Citez două opinii. Din Gabriel Andreescu (surprinzător): „Subliniez că sunt absolut critic la adresa transformării negaționismului – privind Holocaustul – drept infracțiune în mai multe țări europene, inclusiv România. Am scris mult pe marginea temei, în particular, într-un studiu asupra Ordonanței 31 / 2002, actul normativ prin care s-a importat şi la noi trecerea negaționismului între delictele penale. În România, această încălcare a exercițiului libertății de exprimare este cu atât mai respingătoare, cu cât nu e simultană cu penalizarea negaționismului față de crimele comuniste”… Şi Bogdan Duca: „Într-un mediu cu adevărat democratic, nu avem nevoie de corectitudine politică… E un fapt de bun-simț asumarea unei realități ce ține atât de biologic, cât şi de economic sau de social: ființele umane se nasc egale. Mai mult chiar, orice formă de egalizare nu duce decât la uniformizare, standardizare şi, ceea ce este mai grav pentru viitor, la inhibarea oricărei inițiative”.


MOZAICUL, 4 / 2008. Revistă lunară care apare la Craiova de 11 ani, redactor-şef C.M. Popa. Despre „patologia culturală” de azi – Ion Bogdan Lefter (altfel, un adept al corectitudinii politice): «E nefirească în vremuri de libertate şi normalitate lipsa de comunicare dintre grupurile intelectuale cu orientări diferite. În locul dialogului şi al dezbaterii vedem cum dintr-o parte a scenei sunt lansate atacuri la persoană, atât de violente, de „devastatoare”, încât e limpede că urmăresc eliminarea din joc a „adversarilor”… Agresorii au provenit invariabil din cercurile conservatoare, iar ținte le-au fost personalitățile publice de orientare novatoare, liberală, postmodernă. Singurele explicații pe care le-am găsit pentru agresivitatea excesivă a celor dintâi: incapacitatea de a accepta diversitatea; şi disperarea în fața pierderii dominației asupra lumii intelectuale. „Ayatolahilor” de până mai ieri ai culturii române nu le vine să creadă că viața merge înainte şi că, într-o societate pluralistă, nu se mai pot bucura de susținerea unanimă de care au avut parte în vremea rezistenței la comunism»…


ACOLADA, 5 / 2008. Nouă revistă lunară (ajunsă la numărul 8, apare la Satu Mare). «Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost un fel de părinți fondatori ai spiritului liberal în plină „Epocă de Aur”. Est-etica Monicăi Lovinescu presupunea ținuta dreaptă în literatură şi în viață. Valoarea estetică nu scuză compromisurile morale ale autorilor, chiar dacă azi unii dintre adepții ei de ieri susțin contrariul, în febra dezvăluirilor din dosarele CNSAS. Pe de altă parte, lipsa de talent nu poate fi surmontată prin eventualele atitudini corecte din punct de vedere civic. Acest tip de judecată a pus bazele unui nou canon al literaturii române de după cel de-al doilea război mondial, complet diferit de cel oficial, întemeiat pe criterii mai degrabă politice», remarcă Tudorel Urian. În timp ce Gh. Grigurcu, directorul revistei revine asupra actualității (dându-i dreptate lui Augustin Buzura): «În contextul unei crize a valorilor, „băieții deştepți” rămân stăpâni pe situație. Lipsiți de scrupule, năclăiți de incultură, vulgari, indecenți, ei se constituie în impertinente modele ale „succesului”… Impunându-se drept criteriu suprem, banul, indiferent de felul în care a fost dobândit, dictează regulile».


IDEI ÎN DIALOG, 6 / 2008. Revistă lunară, director H.-R. Patapievici. Despre „exilul combatant, al rostirii adevărului”, (cum îi spune Gabriel Liiceanu), scrie Dan C. Mihăilescu într-un comentariu intitulat „Urna Monica şi urna Virgil în sfârşit acasă”, adunând citate. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca „au jucat un rol neprețuit în ridicarea moralului nostru, al celor din țară” (scria N. Manolescu), „au fost instanțe morale” (Livius Ciocârlie), „au criticat cu severitate compromisurile morale sau derapajele din lumea elitelor româneşti” (Emil Hurezeanu). Sau Andrei Pleşu: „Monica Lovinescu n-a fost o simplă prezență compensatoare în debandada intelectuală şi sufletească instaurată de totalitarism, A fost un criteriu. Purtătoarea de cuvânt a nordului etic”. Sau Bedros Horasangian: „Estetica Monicăi Lovinescu a fost un excepțional manual de etică superioară”… Astăzi, însă, întreabă Dan C. Mihăilescu, ce ne facem cu „culpa moral-politică”? Că „pronăm primatul estetic, dar ceea ce precumpăneşte este rectitudinea morală. Avem dovezi de rectitudine morală, dar ele slujesc celălalt partid, prin urmare ignorăm sau chiar veştejim inclusiv estetic opera în cauză”…


EUROMUSEUM, 6 / 2008. Revistă trimestrială ne aduce aminte de ceea ce spunea Monica Lovinescu în „Teze şi antiteze” (la Radio Europa Liberă): „Dacă intelectualitatea de la noi a fost singura din țările cu regim comunist care n-a provocat nici o revoltă a conştiințelor, ea a continuat să fie absentă şi din mişcarea pentru drepturile omului inițiată de Paul Goma… Pentru a scuza această mare ocazie pierdută, pentru a obloji laşitățile, pentru a camufla invidia,
s-a pus în circulație, în mediul literar, cu uimitor consens între putere şi scriitori, legenda după care Paul Goma n-avea nici umbra unui talent, lăsând să se înțeleagă sau presupune că dacă ar fi avut, altfel, cu totul altfel, s-ar fi prezentat lucrurile… Nu talentul lui Goma este însă în cauză, ci incapacitatea – de data asta dovedită în modul spectacular – a scriitorilor români de a renunța la nişte privilegii care, pentru cei mai mulți dintre ei au devenit pur imaginare… Constatăm că, ori de câte ori o literatură din Est, închisă într-o limbă neuniversală, a atras asupra ei atenția Occidentului, a fost din motive care țin de o etică a scriitorului, mai mult decât de o estetică a operei”… Întregul articol e de o actualitate debordantă.



O TRECERE-N REVISTă


FAMILIA, 3/2008 (revistă lunară, condusă de Ioan Moldovan). Cum ne popularizăm literatura în străinătate? Răspunde Ana Blandiana: „Am 36 de cărți apărute în 24 de limbi şi cinci premii internaționale. Am mărturisit în mai multe rânduri că în anii de după 89 m-am simțit scriitor în străinătate mai mult decât în țară, şi asta din mai multe motive. În primul rând pentru că, mai ales pe parcursul anilor 90, literatura a dispărut din prim-planul vieții publice: oamenii nu se mai strângeau la recitaluri de poezie, ci la mitinguri. În acest timp, în străinătate, în Europa în special, poezia reîncepea să urce treptele interesului general, ca o formă de terapie împotriva alienării”…


TRIBUNA, 137 / 16-31 mai 2008. Petru Popescu (plecat din 1974 din țară, azi „scriitor de succes” în SUA, după cum e prezentat în suplimentul revistei): „Călinescu a scris în Istoria literaturii române: scriitorul român e îngust, realist. E cazul ca scriitorii români să devină larg şi internațional realişti, să-şi permită să aibă humor şi să caute un public internațional. Interesant este că printre încă puținii români care caută asta, cei mai realizați sunt… eseiştii şi criticii”… Chiar aşa?


FEED BACK, 4-5, aprilie-mai 2008. Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l ierte, versuri: „dacă aş fi avut mai mult decât o cameră mortuară / şi-aş fi fost o dată singur cu mine însumi! / aud flautul funebru! / va fi o bucurie-n Fire pentru toți / când voi fi murit / şi eu mă voi fi bucurat primul”…


DUNăREA DE JOS, 74 / aprilie 2008 . Tot Cezar Ivănescu, în interviu (cu Angela Baciu-Moise, testamentar): „Am să vă spun un lucru foarte sincer: anul acesta aş vrea să stau mai mult acasă, să scriu; mă gândesc la faptul că sunt un om care scrie şi trebuie să-şi pună în ordine manuscrisele. Acum scriu tot timpul, dar îmi este foarte bine dacă îmi creez o anumită atmosferă, un acompaniament muzical. Şi acum îți voi spune un lucru pe care l-am mai spus şi la Iaşi: cred că o să fiu obligat să mă mai încarnez o dată pentru că nu o să am timp să fac tot ceea ce mi-am propus”…


„LIMBA ROMÂNă E MAI DEŞTEAPTă CA ROMÂNII”
(versuri pline de învățăminte)

„Priveşte lumea la zi: lângă marele Licurici, / murim luând pastile de râs / şi un zâmbet de grup, umăr la umăr, / fabricăm rachete, roboți şi minuni fără număr” (îmi imaginez că e vorba de spectacolul dat de Licuriciul cel mare al preşedintelui Traian Băsescu, mă abțin să dau alte lămuriri); „În Românica mea trebuie să fii bazat şi tare-n goarnă / şi zilnic să te dai competent în coaie” (pardon de expresie) – Vasile Proca, Acolada 5 / 2008.
„Îmi cer iertare // muzei / căreia nu am reuşit să îi găuresc inima / în punctul G”; „Bomboanele au timpul lor să fie supte” (Ştefan Ciobanu, Dunărea de Jos 6 / 2008).
„Verde / în negru încapsulat, carceră piranesiană / pentru sufleul mesmerizat de nedumerirea / argintului bolnav”; „Elle poartă-n / zbor tăcut simurghul” (scuze că eu, cititorul, sunt greu de cap) – Adrian Marin, Timpul 5 / 2008).
„De la streşini stele curg / Albe țâțe ce se mulg” (din „Poezie pentru copii” – Constantin Voicu, Litere 5 / 2008).
Liviu Ioan Stoiciu


O precizare. Anunțăm pe această cale că dl. Liviu Ioan Stoiciu nu a fost pus în disponibilitate (dat afară) de la redacția revistei Viața Românească. Domnia sa figurează în continuare, aşa cum, în septembrie 2005, a decis Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România, ca redactor. De altfel acest lucru se poate constata prin simpla consultare a fiecărei apariții, unde numele său apare, în această calitate, pe coperta doi a revistei.
(Nicolae Prelipceanu)