Cronica literară
Grațiela Benga
DESPRE IDEI ŞI PASIUNE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Există oameni cu un echilibru şi cu o luciditate despre care te întrebi dacă sunt native, parte a resortului lor intim, sau dacă ar fi mai degrabă produsul unor reflecții profunde, rezultatul unui efort intelectual intens şi însingurat. Probabil că Ioan Stanomir e unul dintre ei, deoarece, cu fiecare carte pe care o semnează, onestitatea gândirii lui iese din tiparele unui simplu bilanț de etapă. Nu pomenesc aici cărțile legate, într-un fel sau altul, de Constituție şi constituționalism, ci mă gândesc în primul rând la cele care, prin luarea în discuție a unor subiecte alunecoase, ar fi putut derapa uşor în zona unor nedorite exclusivisme. Anul trecut, Ioan Stanomir a publicat o carte de eseuri care ar putea trece neobservată. Sau, într-un caz fericit, mai puțin discutată în comparație cu altele. Nu posedă nimic din ideile tribalismelor de tot felul, nu are orgoliul autorității şi nici zvâcnet gregar. Aşa cum îi este străină şi voluptatea stilistului care strecoară mereu câte o mirodenie savuroasă în carnea frazei. Prospețimea epidermică a eseurilor din Umbre pe pânza vremii. Secvențe de istorie intelectuală (Editura Humanitas, 2011) de altundeva vine - din acrobația intelectuală de finețe, care ignoră simplificarea geometrică în favoarea jongleriilor cu pluriperspectivismul, aşa cum exersase autorul şi în Despre sunete şi memorie (Curtea Veche, 2009). Dar şi dintr-o implicare afectivă pe care nu încearcă să şi-o ascundă sub morga doctă şi plicticoasă a specialistului.
Ioan Stanomir propune un exercițiu de gândire şi de echilibru. Interesat de zonele de graniță, preferă un tip de eclectism metodologic care impune eseurilor lui o structură modulară. Studiile culturale, istoria ideilor, reflecția politică şi istoria literară interferează într-un păienjeniş metodologic transparent şi flexibil, menit să conducă obiectul eseului pe trasee interdisciplinare complexe. Principiul vaselor comunicante funcționează nu numai în cadrul fiecărui eseu în parte, ci şi la nivelul întregii cărți. Se conturează, aşadar, decupaje, dar se desprinde şi tabloul panoramic al contemporaneității ideologice şi imagologice. Iar totul pleacă de la lectura unor texte, nu de la anoste premise teoretizante.
Deschise prin folosirea unei legături generoase de chei, cărțile selectate de Ioan Stanomir îşi dezvăluie paradoxal miezul. Nu la disecția analitică recurge autorul Umbrelor pe pânza vremii, ci la învăluirea prin interogări concentrice : subiectul primeşte identitate în drapajul abordării plurale, nu în expunerea nudă. Este întotdeauna ceva de descoperit dincolo de vechile falduri care îmbracă o imagine. O mişcare proaspătă, o respirație nebănuită a unui contur spectral. Aici vrea să ajungă Ioan Stanomir : să integreze spectralitatea în efortul modern de înțelegere a lumii, aşa cum, pe plan individual, încearcă să realizeze sinteza între creştin-democrație şi conservatorism.
Literatură, benzi desenate, cinematografie, ideologie, mesianism, utopii şi portrete – repere canonice şi coordonate marginale îşi găsesc nebănuite puncte de confluență. Demarcațiile prejudecăților se prăbuşesc, idolatrizarea metodologică se surpă şi ea, în linia tradiției interbelice (şi postcomuniste) de la care Ioan Stanomir se revendică. Însă modelul (sau spectrul) care planează continuu asupra eseistului este acela al unui gânditor conservator din secolul al XVIII-lea, Edmund Burke. Ataşamentul față de valorile consacrate, luciditatea şi înțelegerea libertății individuale ca valoare supremă converg spre o moderație fundamentală pentru buna situare a omului în lume. Şi, implicit, pentru ordinea lumii în care ne găsim - amenințate la tot pasul de ideologii şi de revoluții iraționale, ivite (şi) din refuzul parametrilor problematizării autentice, care să ia în considerare exigența gradualismului. Pentru Burke, moderația se opunea fanatismului şi entuziasmului politic. Tot ea l-a plasat pe gânditor la intersecția mai multor tradiții politice, fără a aparține cu adevărat mici uneia dintre ele, aşa cum la confluența liberal-conservatoare se situează, peste veacuri, şi Ioan Stanomir. Alternativele pe care le descoperă aici îşi găsesc sprijinul. „Atunci când reflecția tinde să fie asumat polemică în raport cu direcțiile dominante ale progresului, egalității şi utopiei, fidelitatea față de moderație este punctul în jurul căruia se organizează proiectul intelectual alternativ. Moderația este acea valoare (aparent) nespectaculoasă de a cărei supraviețuire depinde vitalitatea modului european şi occidental de a fi, în plan etic, cultural şi antropologic.” (p. 7-8)
În urmă cu câțiva ani, Elogiul moderației (Polirom, 2006) începea cu o afirmație a lui Montesquieu (potrivit căreia moderația guvernează oamenii, nu excesele) iar autorul studiului, Aurelian Crăiuțu, sublinia nefericita inactualitate a acestor cuvinte. Discreția moderației şi refuzul culorilor tari ale radicalismelor pălesc în fața atitudinii de frondă şi a retoricii maniheiste de astăzi. Marginalizată, ba chiar disprețuită, moderația este totuşi o virtute rară ce împleteşte curajul cu prudența, viziunea cu discernământul, luciditatea cu pasiunea. Nu se confundă cu indecizia (de altfel, o eroare frecvent întâlnită) şi nu e incompatibilă cu fermitatea.
Ioan Stanomir, de pildă, nu e nici şovăitor, nici instabil. Când, în segmentul Ficțiuni & himere, pune în discuție impactul pe care Chesterton, Graham Greene, Dino Buzzati, Llosa, dar şi Jules Verne, Conan Doyle ori David Lynch îl au asupra modernității, sau când (în secțiunea Împărăția lumii acesteia) face observații asupra decolonizării şi exceselor revoluționare în spațiul extraeuropean, cu virajul dinspre Noua Stângă spre entuziasmele anticapitaliste de-acum, nuanțările se produc pe terenul unor opțiuni ferme. „Dincolo de aura christică pe care unii au încercat să i-o atribuie postum, în descendența unei (impure) sinteze de creştinism, marxism şi violență politică, Che rămâne unul dintre cei mai ortodocşi / rigizi gânditori pe care stânga radicală i-a produs, după al Doilea Război Mondial. Rebelul fără cauză este [...] un intelectual fidel până la capăt proiectului societal modelat de gnoza sovietică. Examinat clinic, ca un fragment de viață intelectuală al anilor şaizeci, Che este un bun conducător de locuri comune.” (p. 272) Cum fanatismul se lasă transfigurat mediatic, Che Guevara a intrat într-un scenariu hollywoodian clasic. Rebelul fără cauză şi evanghelia urii fascinează deopotrivă. Iar „lecția pe care anul 1989 o dă, în Europa centrală şi de Est, iar România nu face excepție, expune natura demonică a unui proiect de viitor în care s-au regăsit Guevara şi Castro, în egală măsură. Crima de stat este abandonată în favoarea efortului, delicat şi tenace, de a gândi un spațiu al dialogului şi pacificării conflictelor. În cele din urmă, demnitatea individuală este incompatibilă cu fibra sangvinară pe care o cuprind, în țesutul lor genetic, religiile politice ale secolului trecut. Despărțirea de Guevara înseamnă reîntâlnirea umanității cu drumul eliberat de tiranie şi ferit de ravagii utopice.” (p. 274-275)
Subiecte delicate, eşecurile sistemului politic românesc şi relația intelectual- angajament politic sunt focalizate de Ioan Stanomir într-o serie de eseuri din segmentele Cărți, imagini & canon şi Schiță pentru biografia unui secol. Trecând de la o dictatură la alta, începând cu cea regală până la cea comunistă, România a fost scena pe care au jucat personaje înveşmântate în culori extreme, atât în sincronie, cât şi în diacronie. Văzuți în decorul etnicismului, Ion Antonescu şi Nae Ionescu indică mecanica prăbuşire în premodern şi strania fascinație exercitată de teologia urii. Iar antologia Gabrielei Omăt, Modernismul românesc în date (1880-2000) şi texte îi prilejuieşte autorului considerații tranşante asupra impactului pe care ideologia şi fervoarea Agitprop-ului l-au avut asupra culturii române : „Odată cu Leonte Răutu şi Ion Vitner, codul penal se lărgeşte, spre a include delictul modernist. Căci modernismul este un semn al cosmopolitismului, dar şi o afirmare a solidarității cu puterile imperialiste.” (p. 128) Extremismul de stânga şi de dreapta se întâlnesc (şi) în distanțarea față de modernism, chiar dacă motivația ideologică nu este aceeaşi. Acelaşi este, în schimb, profilul intelectual al lui Nicolae Steinhardt, pe care autorul Umbrelor... îl vede neschimbat de cezura postbelică. Pe traseul existențial al lui Steinhardt, convertirea religioasă nu a fost decât o etapă iar intrarea în închisoare – o formă personală de „angajare “, stimulată de individ, de solidaritate, de viață. Memoria anticomunismului este, de altminteri, una dintre mizele cărții lui Ioan Stanomir. Dacă Jurnalul fericirii este citit ca o gramatică a libertății, apropiată de textele importante ale spațiului rus (ale lui Bulgakov, Şalamov, Soljenițîn, ale Nadejdei Mandelştam), dar şi de cele ale perimetrului central-european, Politică şi istorie, sub semnătura lui Vlad Georgescu, apare ca exercițiu profetic şi anatomic al regimului comunist.
Un alt tip de exercițiu e întâlnit în paginile care îl readuc în atenție pe Alexandru Duțu. La începutul anului 1990, acesta afirma că întoarcerea spre puterea modelatoare a cărții poate hrăni eforul de constituire a comunității politice. Retras într-o emigrație internă, Alexandru Duțu a împăcat „credința cu guvernarea limitată, altoind ortodoxia pe trunchiul gândirii libertare” (p. 304). Despărțirea de linia ortodoxistă filetistă şi etnicistă l-a condus spre o pedagogie intelectuală care integra credința într-o viziune centrată pe binele comun. Între Alexandru Duțu, Virgil Nemoianu şi conservatorismul anglo-american (mai ales al lui G. K. Chesterton), Ioan Stanomir identifică o apropiere esențială. Şi nu evită, față de cărturari, un discret exercițiu de admirație.
Desprinse din imagine (literară sau cinematografică) şi din dialectica implicată în confruntarea utopiei, Umbrele... lui Ioan Stanomir se întâlnesc în dimensiunea lor biografică şi memorialistică. Se însuflețesc în fermentul pluriperspectivismului, se mişcă lejer pe verticala valorilor. Corectitudinea politică le este un concept străin iar canonul, sub atingerea lor, se revitalizează. În lumea noastră contorsionată, elevația intelectuală şi echilibrul dinamic pot descoperi o zonă a veritabilelor energii formatoare.
Mai mult sau mai puțin direct, eseurile vorbesc şi despre propria formare a autorului lor. Înzestrat cu simț de observație şi cu ochi estetic, Ioan Stanomir e un portretist care nu-şi ignoră flerul psihologic nici atunci când rezolvă ecuațiile argumentației. Expresia fină a portretelor se converteşte în tuşele emoționale din autoportretul celui care vorbeşte despre patriotismul memoriei : „Refugiul în solitudinea protectoare a casei bunicilor este reflexul replierii în fața unei istorii ce striveşte şi distruge în numele progresului traductibil în uitare, praf şi moarte. Şi poate că o înclinație conservatoare, raționalizată mult mai târziu prin lecturi şi traseu profesional, s-a născut prin această frecventare a unei lumi care se stinge. / Din acel orizont al copilăriei în micul oraş provincial, canonul meu a fost funciarmente unul «reacționar». Ceea ce este vechi şi fragil trece înaintea inovațiilor care se întemeiază pe mutilare şi încremenire. S-ar putea spune că în acel Focşani dispărut am participat la ritualurile unui patriotism melancolic şi discret, oficiat departe de luminile României socialiste.” (p. 292) Ca parte a unei cosmogonii personale, patriotismul se trăieşte în singurătate – liant între sacrificiu şi nostalgie. Iar patosul mărturisirii lui Ioan Stanomir, riscant în structura ideatică a eseurilor, este imediat contrabalansat de recursul la repere culturale (textele lui G. M. Cantacuzino şi ale lui Alice Voinescu). Povestea personală şi câmpul afectiv ating astfel un prag de tensiune supraindividuală, care provoacă răscoliri spectrale într-o realitate amenințată de revoluții pustiitoare şi de un retorism distrugător. Dar şi de o ineptă uniformizare.
Pentru o lume care pendulează între profeții şi apocalipse, Umbre pe pânza vremii e o carte lipsită de spectaculozitate. Ca atare, nu prezintă interes. Pentru aceia (puțini, mulți – câți vor fi) care nu fug de reflecție, e o întâlnire fericită cu pasiunea. Cu pasiunea pentru atenta cumpănire.
Ioan Stanomir propune un exercițiu de gândire şi de echilibru. Interesat de zonele de graniță, preferă un tip de eclectism metodologic care impune eseurilor lui o structură modulară. Studiile culturale, istoria ideilor, reflecția politică şi istoria literară interferează într-un păienjeniş metodologic transparent şi flexibil, menit să conducă obiectul eseului pe trasee interdisciplinare complexe. Principiul vaselor comunicante funcționează nu numai în cadrul fiecărui eseu în parte, ci şi la nivelul întregii cărți. Se conturează, aşadar, decupaje, dar se desprinde şi tabloul panoramic al contemporaneității ideologice şi imagologice. Iar totul pleacă de la lectura unor texte, nu de la anoste premise teoretizante.
Deschise prin folosirea unei legături generoase de chei, cărțile selectate de Ioan Stanomir îşi dezvăluie paradoxal miezul. Nu la disecția analitică recurge autorul Umbrelor pe pânza vremii, ci la învăluirea prin interogări concentrice : subiectul primeşte identitate în drapajul abordării plurale, nu în expunerea nudă. Este întotdeauna ceva de descoperit dincolo de vechile falduri care îmbracă o imagine. O mişcare proaspătă, o respirație nebănuită a unui contur spectral. Aici vrea să ajungă Ioan Stanomir : să integreze spectralitatea în efortul modern de înțelegere a lumii, aşa cum, pe plan individual, încearcă să realizeze sinteza între creştin-democrație şi conservatorism.
Literatură, benzi desenate, cinematografie, ideologie, mesianism, utopii şi portrete – repere canonice şi coordonate marginale îşi găsesc nebănuite puncte de confluență. Demarcațiile prejudecăților se prăbuşesc, idolatrizarea metodologică se surpă şi ea, în linia tradiției interbelice (şi postcomuniste) de la care Ioan Stanomir se revendică. Însă modelul (sau spectrul) care planează continuu asupra eseistului este acela al unui gânditor conservator din secolul al XVIII-lea, Edmund Burke. Ataşamentul față de valorile consacrate, luciditatea şi înțelegerea libertății individuale ca valoare supremă converg spre o moderație fundamentală pentru buna situare a omului în lume. Şi, implicit, pentru ordinea lumii în care ne găsim - amenințate la tot pasul de ideologii şi de revoluții iraționale, ivite (şi) din refuzul parametrilor problematizării autentice, care să ia în considerare exigența gradualismului. Pentru Burke, moderația se opunea fanatismului şi entuziasmului politic. Tot ea l-a plasat pe gânditor la intersecția mai multor tradiții politice, fără a aparține cu adevărat mici uneia dintre ele, aşa cum la confluența liberal-conservatoare se situează, peste veacuri, şi Ioan Stanomir. Alternativele pe care le descoperă aici îşi găsesc sprijinul. „Atunci când reflecția tinde să fie asumat polemică în raport cu direcțiile dominante ale progresului, egalității şi utopiei, fidelitatea față de moderație este punctul în jurul căruia se organizează proiectul intelectual alternativ. Moderația este acea valoare (aparent) nespectaculoasă de a cărei supraviețuire depinde vitalitatea modului european şi occidental de a fi, în plan etic, cultural şi antropologic.” (p. 7-8)
În urmă cu câțiva ani, Elogiul moderației (Polirom, 2006) începea cu o afirmație a lui Montesquieu (potrivit căreia moderația guvernează oamenii, nu excesele) iar autorul studiului, Aurelian Crăiuțu, sublinia nefericita inactualitate a acestor cuvinte. Discreția moderației şi refuzul culorilor tari ale radicalismelor pălesc în fața atitudinii de frondă şi a retoricii maniheiste de astăzi. Marginalizată, ba chiar disprețuită, moderația este totuşi o virtute rară ce împleteşte curajul cu prudența, viziunea cu discernământul, luciditatea cu pasiunea. Nu se confundă cu indecizia (de altfel, o eroare frecvent întâlnită) şi nu e incompatibilă cu fermitatea.
Ioan Stanomir, de pildă, nu e nici şovăitor, nici instabil. Când, în segmentul Ficțiuni & himere, pune în discuție impactul pe care Chesterton, Graham Greene, Dino Buzzati, Llosa, dar şi Jules Verne, Conan Doyle ori David Lynch îl au asupra modernității, sau când (în secțiunea Împărăția lumii acesteia) face observații asupra decolonizării şi exceselor revoluționare în spațiul extraeuropean, cu virajul dinspre Noua Stângă spre entuziasmele anticapitaliste de-acum, nuanțările se produc pe terenul unor opțiuni ferme. „Dincolo de aura christică pe care unii au încercat să i-o atribuie postum, în descendența unei (impure) sinteze de creştinism, marxism şi violență politică, Che rămâne unul dintre cei mai ortodocşi / rigizi gânditori pe care stânga radicală i-a produs, după al Doilea Război Mondial. Rebelul fără cauză este [...] un intelectual fidel până la capăt proiectului societal modelat de gnoza sovietică. Examinat clinic, ca un fragment de viață intelectuală al anilor şaizeci, Che este un bun conducător de locuri comune.” (p. 272) Cum fanatismul se lasă transfigurat mediatic, Che Guevara a intrat într-un scenariu hollywoodian clasic. Rebelul fără cauză şi evanghelia urii fascinează deopotrivă. Iar „lecția pe care anul 1989 o dă, în Europa centrală şi de Est, iar România nu face excepție, expune natura demonică a unui proiect de viitor în care s-au regăsit Guevara şi Castro, în egală măsură. Crima de stat este abandonată în favoarea efortului, delicat şi tenace, de a gândi un spațiu al dialogului şi pacificării conflictelor. În cele din urmă, demnitatea individuală este incompatibilă cu fibra sangvinară pe care o cuprind, în țesutul lor genetic, religiile politice ale secolului trecut. Despărțirea de Guevara înseamnă reîntâlnirea umanității cu drumul eliberat de tiranie şi ferit de ravagii utopice.” (p. 274-275)
Subiecte delicate, eşecurile sistemului politic românesc şi relația intelectual- angajament politic sunt focalizate de Ioan Stanomir într-o serie de eseuri din segmentele Cărți, imagini & canon şi Schiță pentru biografia unui secol. Trecând de la o dictatură la alta, începând cu cea regală până la cea comunistă, România a fost scena pe care au jucat personaje înveşmântate în culori extreme, atât în sincronie, cât şi în diacronie. Văzuți în decorul etnicismului, Ion Antonescu şi Nae Ionescu indică mecanica prăbuşire în premodern şi strania fascinație exercitată de teologia urii. Iar antologia Gabrielei Omăt, Modernismul românesc în date (1880-2000) şi texte îi prilejuieşte autorului considerații tranşante asupra impactului pe care ideologia şi fervoarea Agitprop-ului l-au avut asupra culturii române : „Odată cu Leonte Răutu şi Ion Vitner, codul penal se lărgeşte, spre a include delictul modernist. Căci modernismul este un semn al cosmopolitismului, dar şi o afirmare a solidarității cu puterile imperialiste.” (p. 128) Extremismul de stânga şi de dreapta se întâlnesc (şi) în distanțarea față de modernism, chiar dacă motivația ideologică nu este aceeaşi. Acelaşi este, în schimb, profilul intelectual al lui Nicolae Steinhardt, pe care autorul Umbrelor... îl vede neschimbat de cezura postbelică. Pe traseul existențial al lui Steinhardt, convertirea religioasă nu a fost decât o etapă iar intrarea în închisoare – o formă personală de „angajare “, stimulată de individ, de solidaritate, de viață. Memoria anticomunismului este, de altminteri, una dintre mizele cărții lui Ioan Stanomir. Dacă Jurnalul fericirii este citit ca o gramatică a libertății, apropiată de textele importante ale spațiului rus (ale lui Bulgakov, Şalamov, Soljenițîn, ale Nadejdei Mandelştam), dar şi de cele ale perimetrului central-european, Politică şi istorie, sub semnătura lui Vlad Georgescu, apare ca exercițiu profetic şi anatomic al regimului comunist.
Un alt tip de exercițiu e întâlnit în paginile care îl readuc în atenție pe Alexandru Duțu. La începutul anului 1990, acesta afirma că întoarcerea spre puterea modelatoare a cărții poate hrăni eforul de constituire a comunității politice. Retras într-o emigrație internă, Alexandru Duțu a împăcat „credința cu guvernarea limitată, altoind ortodoxia pe trunchiul gândirii libertare” (p. 304). Despărțirea de linia ortodoxistă filetistă şi etnicistă l-a condus spre o pedagogie intelectuală care integra credința într-o viziune centrată pe binele comun. Între Alexandru Duțu, Virgil Nemoianu şi conservatorismul anglo-american (mai ales al lui G. K. Chesterton), Ioan Stanomir identifică o apropiere esențială. Şi nu evită, față de cărturari, un discret exercițiu de admirație.
Desprinse din imagine (literară sau cinematografică) şi din dialectica implicată în confruntarea utopiei, Umbrele... lui Ioan Stanomir se întâlnesc în dimensiunea lor biografică şi memorialistică. Se însuflețesc în fermentul pluriperspectivismului, se mişcă lejer pe verticala valorilor. Corectitudinea politică le este un concept străin iar canonul, sub atingerea lor, se revitalizează. În lumea noastră contorsionată, elevația intelectuală şi echilibrul dinamic pot descoperi o zonă a veritabilelor energii formatoare.
Mai mult sau mai puțin direct, eseurile vorbesc şi despre propria formare a autorului lor. Înzestrat cu simț de observație şi cu ochi estetic, Ioan Stanomir e un portretist care nu-şi ignoră flerul psihologic nici atunci când rezolvă ecuațiile argumentației. Expresia fină a portretelor se converteşte în tuşele emoționale din autoportretul celui care vorbeşte despre patriotismul memoriei : „Refugiul în solitudinea protectoare a casei bunicilor este reflexul replierii în fața unei istorii ce striveşte şi distruge în numele progresului traductibil în uitare, praf şi moarte. Şi poate că o înclinație conservatoare, raționalizată mult mai târziu prin lecturi şi traseu profesional, s-a născut prin această frecventare a unei lumi care se stinge. / Din acel orizont al copilăriei în micul oraş provincial, canonul meu a fost funciarmente unul «reacționar». Ceea ce este vechi şi fragil trece înaintea inovațiilor care se întemeiază pe mutilare şi încremenire. S-ar putea spune că în acel Focşani dispărut am participat la ritualurile unui patriotism melancolic şi discret, oficiat departe de luminile României socialiste.” (p. 292) Ca parte a unei cosmogonii personale, patriotismul se trăieşte în singurătate – liant între sacrificiu şi nostalgie. Iar patosul mărturisirii lui Ioan Stanomir, riscant în structura ideatică a eseurilor, este imediat contrabalansat de recursul la repere culturale (textele lui G. M. Cantacuzino şi ale lui Alice Voinescu). Povestea personală şi câmpul afectiv ating astfel un prag de tensiune supraindividuală, care provoacă răscoliri spectrale într-o realitate amenințată de revoluții pustiitoare şi de un retorism distrugător. Dar şi de o ineptă uniformizare.
Pentru o lume care pendulează între profeții şi apocalipse, Umbre pe pânza vremii e o carte lipsită de spectaculozitate. Ca atare, nu prezintă interes. Pentru aceia (puțini, mulți – câți vor fi) care nu fug de reflecție, e o întâlnire fericită cu pasiunea. Cu pasiunea pentru atenta cumpănire.