Cronica literară
Simona Vasilache
SCHIMBAREA FRUNZELOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Titlul volumului de memorii al Mariei-Hélène Fabra Brătianu (Humanitas, 2012, adus în limba străbunilor ei de Emanoil Marcu), Memoria frunzelor moarte, cheamă cel puțin încă unul: Frunzele nu mai sunt aceleaşi, romanul lui Fărcăşanu-Villara. Documente sufleteşti ale lumii care se schimbă, încredin ându-şi trecutul unei memorii vegetale, foi fragile păstrate în alte foi. Poezia tristă a cuvintelor care traduc mai sobrul Un devoir de gloire, originalul franțuzesc, deşi stârneşte, inevitabil, în minte, jocul infinit al scrisului cu realitatea-suport, vine dintr-o împrejurare mult mai concretă: deținutele din închisoarea în care Elena Brătianu, bunica autoarei, îşi ispăşeşte, în obsedantul deceniu, vina de clasă, sunt puse să adune frunze moarte, la umbra cărora n-au fost lăsate să se odihnească. O muncă de-o brutală inutilitate, a cărei alăturare de destinul unor generații de femei din famiile Brătianu şi Sturdza, naşte alte întrebări. Este scrierea cărții, ordonând fapte pe care nu le-ai ştiut la timpul lor, acelaşi fel de zădărnicie, jertfită unei istorii care obligă? Sau doar memoria, refăcută, a calvarului?
Nici-nici, sau şi-şi. Neavând nimic din disperarea, din lehamitea, din răul cu care deschizi, ca pe un cufăr dintr-o de demult poveste, lumea în care te aşteaptă, îmbătrânită, moartea altora, e o asumare corectă a unui trecut complicat. O expediție într-o țară lăsată moştenire, la pachet cu multe alte probleme, după ce Ioana Brătianu, mama, închide ochii. Era, se pare, un personaj puțin rătăcit şi-n secolul în care trăise, potrivindu-se, mai degrabă, cu încă un veac în urmă. Naivă, risipitoare, din stirpea filantropilor care sacrificau averi pentru un vis, încrezându-se în hazard şi-n micile minuni care, uneori, i se întâmplau. Lumea ei, ca o comoară îngropată, nu ține seama de realitatea cu reguli clare, pe care, nu o dată, le nesocoteşte. Ceea ce pare simplă neglijență poate fi, neînțeleasă decât de cei care au trăit aceeaşi istorie, o rețetă de supraviețuire. O amăgire în care caută să antreneze, pentru a o salva, întreaga Românie postrevoluționară, pentru care luptă. Că nu va reuşi nimic, decât o înmormântare cu figuri politice în vogă, e de la sine înțeles.
Acesta e unul din firele cărții. Relația mamă-fiică şi efortul celei din urmă, mamă la rândul ei, să înțeleagă, în toate sensurile, lumea părinților. Mai pragmatică, mai contemporană cu vremea ei, are să afle, totuşi, că fleacurile care o făceau fericită pe mama sunt consolări, atinse de-o prețiozitate compensatorie, ale unor pierderi, ale unor goluri care nu se mai închid. Cuprinse în povestea de familie pe care va ajunge s-o repete, ascultată cu aceeaşi neîncredere pe care ea însăşi o profesase. Aşadar, aducând împreună trei, poate patru generații de femei, care împart un trecut ce le devine tot mai mult legendă, îndepărtându-se de viața lor, Memoria frunzelor moarte e o carte de formare, transcrierea unei experiențe de călătorie, mergând şi stând pe loc. Călătorie într-o Românie de azi, de ieri şi de alaltăieri, în visuri şi-n ipoteze. Ale autoarei, ale familiei, ale altora. Ale unei lumi întregi care nu se poate opri să se joace de-a cum ar fi dac-ar fi. Dac-ar fi fost.
Alt plan este cel al daraverilor administrative, sau România ca studiu de caz. Cu excesele ei de solicitudine, dar şi cu procese amânate, cu lucruri care se urnesc greu, cu prea multe regrete şi prea puțină reparație. România văzută din trenul de noapte, România plecărilor, mari şi mici. E, în această mai lungă reîntâlnire, după câteva tatonări, multă enervare, multă sâcâială, pe care Marie-Hélène Fabra Brătianu pare a şi le stăpâni. Probabil pentru a nu fi înclinată să judece, sau să compare. Nici țări, nici epoci. România de azi e doar observată, pentru cea de ieri-alaltăieri vorbeşte bunica ei, prințesa Sturdza măritată cu Gheorghe Brătianu, care scrie un roman cu accente de jurnal. Ea se numeşte Anna, soțul ei Alexandru. În rest, întâmplările sunt cele reale. O delicată confuzie, în vremuri foarte puțin subtile.
Această confuzie o preia, voit, nepoata, încercând să nu dea mai multe nume decât e nevoie, să nu se transforme într-un cronicar de familie şi de perioadă. Face, deci, doar un efort lucid de a înțelege, fără exaltări, fără nostalgii. Strânge frunzele pe care acestă bunică de prim-plan (ea ocupă, estival-dezinvoltă, şi coperta cărții) şi-a scris micile necazuri şi marile încercări. Vrând, ca să se vindece, să le dea altcuiva, în alt nume, cum odinioară se vindeau copiii zăcând de boli grele. Numele, însă, o va urmări, mai ales în închisoarea unde face, la un moment dat, terapie prin poveste, cu deținutele de drept comun. ?i unde capătă, după multe lupte în care nu-şi poate pune la bătaie decât ironia, şi fuga de compromis, un anume simț al solidarității. Diluată, temătoare, dar totuşi prezentă. Ei, acestei bunici dezțărate (deşi întoarsă în țara tinereții ei) îi aparține, dincolo de proiecții într-un viitor care ar fi putut să fie, dar n-a fost, finalul cărții. Însăşi ființa celei care o scrie se hrăneşte, fără să şi-o fi dorit, dar şi fără să o fi putut împiedica, din acest trecut de poezie de Arghezi: „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte/ ?i-acum, neîncetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale cărui sfinte oseminte/ S-au aşezat în mine făr’ s-o ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui...”. Memoria pământului, fără identitate, ca gropile comune, care încheie, simbolic, dincolo de crimă, nişte destine amestecate cu țara, e cea care se ghiceşte sub memoria frunzelor. ?i care-şi trimite povestea, difuză, surdă, în altă țară, în alt timp. Aşa încât nici nostalgia, nici dorința de a îndrepta rosturi frânte prea demult nu par să o îndemne pe Marie-Hélène Fabra Brătianu să scrie această carte. Mai degrabă un soi de fatalitate, dată de „amintiri fugitive care se deschideau ca o uşă prost închisă” (p. 145). E, această imagine, care scufundă, ca destule altele, o carte de istorie, chiar şi personală, în literatură, grăitoare pentru amestecul de sentimente din carte. O uşă prost închisă e, ca în bancul cu iadul românesc, ale cărui instrumente de tortură sunt defecte, iar dracii chiulesc, o constrângere aproximativă. Aduce speranță, dar şi amăgire, şi curiozitate, şi sâcâială. Libertate cu porția, dar şi socoteli vechi niciodată încheiate. Adică exact ce găseşte Marie-Hélène Fabra Brătianu deschizând ‘dosarul românesc’. Fără să intervină prea mult, transportă acest dosar, fatalmente en miettes, într-o carte, cum am spus, corectă, balansându-se între o tragi-comică poveste cu mama (partea ei, cred, cea mai puternică, literar vorbind) şi o mărturie indirectă despre istoria anilor ‘40-’50, cea care a corectat brutal imaginea despre lume pe care o aveau tinerii vremii. Primum vivere...
Scrisă, titlul franțuzesc o spune, ca o datorie, Memoria frunzelor moarte e o încercare de a-i înțelege pe cei pe care i-ai pierdut, de a-i face să vorbească după ce nu mai poți să-i întrebi. Istoria primilor ani de comunism rămâne, oricât s-ar strădui autoarea să şi-o aproprie, povestea lor. Povestea ei e doar această confruntare a legendei de familie cu realitățile care au motivat-o, descosând, cu ironie şi rezervă à la française, felul de a fi a țării care a făcut-o pe Ioana Brătianu aşa cum a fost. Din altă lume.
Nici-nici, sau şi-şi. Neavând nimic din disperarea, din lehamitea, din răul cu care deschizi, ca pe un cufăr dintr-o de demult poveste, lumea în care te aşteaptă, îmbătrânită, moartea altora, e o asumare corectă a unui trecut complicat. O expediție într-o țară lăsată moştenire, la pachet cu multe alte probleme, după ce Ioana Brătianu, mama, închide ochii. Era, se pare, un personaj puțin rătăcit şi-n secolul în care trăise, potrivindu-se, mai degrabă, cu încă un veac în urmă. Naivă, risipitoare, din stirpea filantropilor care sacrificau averi pentru un vis, încrezându-se în hazard şi-n micile minuni care, uneori, i se întâmplau. Lumea ei, ca o comoară îngropată, nu ține seama de realitatea cu reguli clare, pe care, nu o dată, le nesocoteşte. Ceea ce pare simplă neglijență poate fi, neînțeleasă decât de cei care au trăit aceeaşi istorie, o rețetă de supraviețuire. O amăgire în care caută să antreneze, pentru a o salva, întreaga Românie postrevoluționară, pentru care luptă. Că nu va reuşi nimic, decât o înmormântare cu figuri politice în vogă, e de la sine înțeles.
Acesta e unul din firele cărții. Relația mamă-fiică şi efortul celei din urmă, mamă la rândul ei, să înțeleagă, în toate sensurile, lumea părinților. Mai pragmatică, mai contemporană cu vremea ei, are să afle, totuşi, că fleacurile care o făceau fericită pe mama sunt consolări, atinse de-o prețiozitate compensatorie, ale unor pierderi, ale unor goluri care nu se mai închid. Cuprinse în povestea de familie pe care va ajunge s-o repete, ascultată cu aceeaşi neîncredere pe care ea însăşi o profesase. Aşadar, aducând împreună trei, poate patru generații de femei, care împart un trecut ce le devine tot mai mult legendă, îndepărtându-se de viața lor, Memoria frunzelor moarte e o carte de formare, transcrierea unei experiențe de călătorie, mergând şi stând pe loc. Călătorie într-o Românie de azi, de ieri şi de alaltăieri, în visuri şi-n ipoteze. Ale autoarei, ale familiei, ale altora. Ale unei lumi întregi care nu se poate opri să se joace de-a cum ar fi dac-ar fi. Dac-ar fi fost.
Alt plan este cel al daraverilor administrative, sau România ca studiu de caz. Cu excesele ei de solicitudine, dar şi cu procese amânate, cu lucruri care se urnesc greu, cu prea multe regrete şi prea puțină reparație. România văzută din trenul de noapte, România plecărilor, mari şi mici. E, în această mai lungă reîntâlnire, după câteva tatonări, multă enervare, multă sâcâială, pe care Marie-Hélène Fabra Brătianu pare a şi le stăpâni. Probabil pentru a nu fi înclinată să judece, sau să compare. Nici țări, nici epoci. România de azi e doar observată, pentru cea de ieri-alaltăieri vorbeşte bunica ei, prințesa Sturdza măritată cu Gheorghe Brătianu, care scrie un roman cu accente de jurnal. Ea se numeşte Anna, soțul ei Alexandru. În rest, întâmplările sunt cele reale. O delicată confuzie, în vremuri foarte puțin subtile.
Această confuzie o preia, voit, nepoata, încercând să nu dea mai multe nume decât e nevoie, să nu se transforme într-un cronicar de familie şi de perioadă. Face, deci, doar un efort lucid de a înțelege, fără exaltări, fără nostalgii. Strânge frunzele pe care acestă bunică de prim-plan (ea ocupă, estival-dezinvoltă, şi coperta cărții) şi-a scris micile necazuri şi marile încercări. Vrând, ca să se vindece, să le dea altcuiva, în alt nume, cum odinioară se vindeau copiii zăcând de boli grele. Numele, însă, o va urmări, mai ales în închisoarea unde face, la un moment dat, terapie prin poveste, cu deținutele de drept comun. ?i unde capătă, după multe lupte în care nu-şi poate pune la bătaie decât ironia, şi fuga de compromis, un anume simț al solidarității. Diluată, temătoare, dar totuşi prezentă. Ei, acestei bunici dezțărate (deşi întoarsă în țara tinereții ei) îi aparține, dincolo de proiecții într-un viitor care ar fi putut să fie, dar n-a fost, finalul cărții. Însăşi ființa celei care o scrie se hrăneşte, fără să şi-o fi dorit, dar şi fără să o fi putut împiedica, din acest trecut de poezie de Arghezi: „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte/ ?i-acum, neîncetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale cărui sfinte oseminte/ S-au aşezat în mine făr’ s-o ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui...”. Memoria pământului, fără identitate, ca gropile comune, care încheie, simbolic, dincolo de crimă, nişte destine amestecate cu țara, e cea care se ghiceşte sub memoria frunzelor. ?i care-şi trimite povestea, difuză, surdă, în altă țară, în alt timp. Aşa încât nici nostalgia, nici dorința de a îndrepta rosturi frânte prea demult nu par să o îndemne pe Marie-Hélène Fabra Brătianu să scrie această carte. Mai degrabă un soi de fatalitate, dată de „amintiri fugitive care se deschideau ca o uşă prost închisă” (p. 145). E, această imagine, care scufundă, ca destule altele, o carte de istorie, chiar şi personală, în literatură, grăitoare pentru amestecul de sentimente din carte. O uşă prost închisă e, ca în bancul cu iadul românesc, ale cărui instrumente de tortură sunt defecte, iar dracii chiulesc, o constrângere aproximativă. Aduce speranță, dar şi amăgire, şi curiozitate, şi sâcâială. Libertate cu porția, dar şi socoteli vechi niciodată încheiate. Adică exact ce găseşte Marie-Hélène Fabra Brătianu deschizând ‘dosarul românesc’. Fără să intervină prea mult, transportă acest dosar, fatalmente en miettes, într-o carte, cum am spus, corectă, balansându-se între o tragi-comică poveste cu mama (partea ei, cred, cea mai puternică, literar vorbind) şi o mărturie indirectă despre istoria anilor ‘40-’50, cea care a corectat brutal imaginea despre lume pe care o aveau tinerii vremii. Primum vivere...
Scrisă, titlul franțuzesc o spune, ca o datorie, Memoria frunzelor moarte e o încercare de a-i înțelege pe cei pe care i-ai pierdut, de a-i face să vorbească după ce nu mai poți să-i întrebi. Istoria primilor ani de comunism rămâne, oricât s-ar strădui autoarea să şi-o aproprie, povestea lor. Povestea ei e doar această confruntare a legendei de familie cu realitățile care au motivat-o, descosând, cu ironie şi rezervă à la française, felul de a fi a țării care a făcut-o pe Ioana Brătianu aşa cum a fost. Din altă lume.