O carte, doi critici
Andreea Răsuceanu
DESPRE VIAȚA, MORAVURILE ŞI SCRISUL AUTOARELOR INTERBELICE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Începându-şi demersul cu câteva considerații despre marginalitate şi marginalizare a aşa-numitei „literaturi feminine”, Bianca Burța-Cernat atinge direct câteva dintre punctele nevralgice ale criticii şi istoriei literare româneşti: problema sintezelor literare care ignoră sau expediază într-un capitol literatura de autoare, punându-i verdictul minoratului, lipsa unor studii care să scoată la lumină momentul şi contextul apariției femeii-scriitoare, analizând totodată evoluția acesteia, „feminismul diferenței”, cu consecințele sale nefaste etc. Într-un studiu amplu, scris cu entuziasm contagios, deşi bine dozat şi alternând perfect cu distanța critică şi obiectivitatea rece, autoarea reuşeşte un util şi fermecător exercițiu de admirație, în cadrul căruia opt portrete ale unor scriitoare interbelice sunt dezgropate din tainițele istoriei literare, reconsiderate şi restituite publicului cititor. Dacă nume precum Cella Serghi, Henriette Yvonne Stahl sau Anişoara Odeanu (pentru a nu mai aminti de cel al Hortensiei Papadat-Bengescu, autoare căreia i se dedică un capitol separat) îi sunt cu siguranță familiare, altele, nefiind prezente în programele şcolare, ci doar amintite în treacăt şi izolat de marile sinteze ale literaturii române, rămân undeva în penumbra acesteia, în ciuda unor opere, dacă nu extraordinare, cel puțin notabile, pentru a parafraza o afirmație a Biancăi Burța Cernat vizavi de teatrul lui Ticu Archip. Abordând o metodă de investigare proprie mai degrabă istoricului literar, fără trimiteri la diverse teorii actuale ale feminismului, autoarea optează însă pentru o amănunțită analiză pe text, pusă în relație cu universul biografic al autoarelor, dar şi cu un anumit context literar, şi nu pentru un demers feminist militant: “încercând să schițeze un câmp al receptării prozei ‹feminine› în perioada interbelică, ca şi un câmp al relațiilor întreținute de autoare cu lumea literară, lucrarea de față se interesează totodată, deşi nu sistematic, şi de identificarea unor trăsături ale aşa-numitei ‹scriituri feminine›, dar afirmă că o asemenea scriitură e dependentă e dependentă de un anumit context istoric şi cultural mai degrabă decât de nişte determinări biologice ori ontologice”.
O hartă a literaturii de autoare între anii 1919-1948 fixează câteva repere necesare, consemnând cele dintâi (timide şi pline de clişeele cărților de aventuri) încercări literare feminine (din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, datorate Constanței Dunca-Schiau, de pildă) şi totodată evoluția tendințelor feministe (individuale sau instituționalizate) printre prozatoarele române, dar semnalând întotdeauna, cu scrupulozitate, diferențele între activitatea jurnalistică a acestora şi opera lor literară, uneori lipsită cu totul de valoare. Pitoreşti sunt însă portretele acestor autoare, reconstituite cu un condei ascuțit, uneori necruțător, căci nimic nu scapă ochiului critic al Biancăi Burța-Cernat, capabilă să valorizeze un amănunt aparent nesemnificativ, să restituie sensul profund al unor episoade de viață literară, mereu atentă la nuanțe; astfel, extravaganta Lucrezia Karnabatt, jurnalistă şi scriitoare “de raftul al treilea”, este “un fel de Anais Nin într-o formulă consumistă, dar şi o reciclatoare de clişee narative senzaționaliste”. În reconstituirea, cu acribie, a atmosferei de la Viața românească, autoarea subliniază paradoxul dintre patriarhalismul de aici, ”moldovenesc”, asumat, şi ”adoptarea” şi încurajarea de către revistă a unor prozatoare (neprivite, de fapt, ca aflându-se pe aceeaşi poziție cu autorii de sex masculin, căci scriitura lor e “feminină”, subiectivă, cuminte). De la familia patriarhală a revistei şi cenaclului Vieții Româneşti la cea modernă, creată de E. Lovinescu la Sburătorul, lucrurile se schimbă însă. În cadrul celebrului cenaclu interbelic debutează multe dintre autoarele importante ale vremii. Şi aici e evidentă obsesia autoarei pentru surprinderea, ca într-o serie de instantanee, a amănuntelor de atmosferă, aşa încât cititorul să poată „vedea” tabloul complet al întâmplărilor, ca pe o peliculă. Un capitol dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu (care ar merita, poate, dezvoltat într-o carte separată) anticipă ultima parte a volumului, rezervată celor opt studii de caz (e vorba despre următoarele autoare: Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi Sorana Gurian).
Înainte de toate, trebuie spus că se regăsesc, în demersul Biancăi Burța-Cernat, mărcile unui critic capabil de tablouri de ansamblu, verdicte critice pertinente, intuiții care deschid calea unor reinterpretări utile, dar şi unor reconsiderări şi reaşezări ierarhice. Că vorbim despre o carte care consacră un stil o arată mai multe elemente: enunțurile conclusive, de impact (precum “Romanul lui Ticu Archip deschide perspectiva unui vast bâlci al deşertăciunilor”), sintagmele particularizatoare (Cora Tomasiu, un personaj din romanul Oameni, este “un extraordinar Rastignac feminin”), fina observație şi permanentele trimiteri literare (o proză a lui Ticu Archip, Colecționarul de pietre prețioase, dovedeşte un eliadesc avant la lettre, căci “fantasticul țâşneşte neaşteptat din cotidianul anost, anunțat de temperatura unei zile toride şi de un mesager obscur”; două personaje din romanul Oameni – mătuşile bătrâne Zița şi Silvia – sunt “exemplare umane culese dintr-o călinesciană ‹casă cu molii›”).
Bianca Burța-Cernat realizează o încadrare precisă, pasionată a operelor scriitoarelor studiate, în care amănuntul biografic e pus mereu într-o subtilă legătură cu literatura acestora, autoarea dovedindu-se deopotrivă un analist abil şi empatic, dar şi un asiduu colecționar de caractere, care disecă răbdător personalități şi stabileşte conexiuni de finețe: în tabloul dedicat Sandei Movilă porneşte de la o afirmație făcută de aceasta într-un interviu, în care îşi susține poziția de independență vizavi de personalitatea creatoare a soțului său, F. Aderca, lucru care ar indica un caracter puternic şi bătăios - de fapt, afirmația e înşelătoare, având în vedere contextul în care este făcută, după moartea prozatorului interbelic, Sanda Movilă rămânând una dintre autoarele care nu se impun în viața literară, din pricina unui caracter şters, insuficient de puternic: „Insignifianța persoanei s-a răsfrânt şi asupra cărților, chiar dacă nu i-a lipsit talentul”; în cazul Luciei Demetrius, cuminte, dar aprigă atunci când vine vorba de a polemiza cu Eugen Ionescu (deşi acesta promite să nu-i mai pomenească numele „duducii anonime”, îi va scrie o cronică la romanul Tinerețe, după numai un an de la articolul răuvoitor din Facla), B.B.-C. găseşte reacției acesteia o motivație psihologică, considerând-o „o defulare după eşecurile şi umilințele pe care le-a cunoscut câțiva ani la rând”. Unul dintre cele mai interesante “cazuri” din carte, cel al lui Ticu Archip (urmat probabil îndeaproape de cele ale Anişoarei Odeanu şi Soranei Gurian), se conturează pornind de la un fascinant profil psihologic, ale cărui trăsături se continuă, ramificându-se treptat în însăşi opera literară; stranie, rezervată, cultivându-şi cu bună ştiință un aer de mister (ce ascunde, poate, un secret, sau, dimpotrivă, absența unei bogății evenimențiale în existența sa), Ticu Archip duce viața unui „personaj livresc”, oscilând între „sobrietatea neconvențonală şi o anume stranietate”. Dar această stranietate îi contaminează opera, ale cărei imagini şocante, evenimente neelucidabile şi acțiuni greu explicabile din punct de vedere psihologic dezvăluie o scriitură modernă, în pas cu tendințele literare ale vremii (de altfel, autoarea împărtăşeşte cu Camil Petrescu obsesia autenticismului şi scrie, încă din anii ’20, o proză de introspecție, cum aveau s-o facă abia în anii ’30 Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, dar şi F. Aderca, M. Blecher sau Mihail Sebastian): imaginea cadavrelor înghețate ale pisicilor negre anunță, în nuvela Înainte de proces, un final dramatic, consecință a unei fapte reprobabile; sub semnul enigmei psihologice şi al neverosimilului stă şi povestea impasibilei turcoaice Hadidge, care cedează unui european pe un maidan mizer, începând apoi, spre stupoarea acestuia, să-şi alăpteze copilul; în nuvela Maria Boul atmosfera e una dickensiană, casa boierească lăsată în paragină, locuită de boieroaica autoare a unei potențiale crime şi servitoarea sa bătrână, amintind de palatul labirintic al domnişoarei Havisham.
O veritabilă poveste cu parfum de epocă este şi cea a Anişoarei Odeanu, proaspăt sosită într-un Bucureşti perceput inițial ca superficial şi ostil, devenit ulterior propice afirmării literare, care se întâmplă odată cu publicarea primei sale cărți, Într-un cămin de domnişoare, un “roman tipic pentru anii ’30: citadin, nutrit – ca atâtea alte cărți ale vremii – dintr-un soi de fervoare de a surprinde ritmurile extrem de vii ale oraşului modern”, lucru care îi şi explică succesul. Jovială şi boemă, aparent superficială, Anişoara Odeanu nu se încadrează însă nici pe departe în profilul „fetei nostime” a anilor interbelici, ci e mereu nemulțumită şi lucidă până la pesimism; “aventura” ei legionară, urmată de tragicul sfârşit, pecetluiesc un destin extraordinar, care ar merita, de asemenea, dezvoltat poate într-o nouă carte, de sine stătătoare.
Citită fie pentru valoarea documentării, pentru extinsele analize ale vieții şi operelor unor scriitoare astăzi cvasi-uitate sau pentru statement-ul său feminist, cartea Biancăi Burța-Cernat rămâne unul dintre cele mai de interes debuturi ale anului 2011, prin amploarea demersului, ineditul temei şi minuțiozitatea cercetării.
O hartă a literaturii de autoare între anii 1919-1948 fixează câteva repere necesare, consemnând cele dintâi (timide şi pline de clişeele cărților de aventuri) încercări literare feminine (din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, datorate Constanței Dunca-Schiau, de pildă) şi totodată evoluția tendințelor feministe (individuale sau instituționalizate) printre prozatoarele române, dar semnalând întotdeauna, cu scrupulozitate, diferențele între activitatea jurnalistică a acestora şi opera lor literară, uneori lipsită cu totul de valoare. Pitoreşti sunt însă portretele acestor autoare, reconstituite cu un condei ascuțit, uneori necruțător, căci nimic nu scapă ochiului critic al Biancăi Burța-Cernat, capabilă să valorizeze un amănunt aparent nesemnificativ, să restituie sensul profund al unor episoade de viață literară, mereu atentă la nuanțe; astfel, extravaganta Lucrezia Karnabatt, jurnalistă şi scriitoare “de raftul al treilea”, este “un fel de Anais Nin într-o formulă consumistă, dar şi o reciclatoare de clişee narative senzaționaliste”. În reconstituirea, cu acribie, a atmosferei de la Viața românească, autoarea subliniază paradoxul dintre patriarhalismul de aici, ”moldovenesc”, asumat, şi ”adoptarea” şi încurajarea de către revistă a unor prozatoare (neprivite, de fapt, ca aflându-se pe aceeaşi poziție cu autorii de sex masculin, căci scriitura lor e “feminină”, subiectivă, cuminte). De la familia patriarhală a revistei şi cenaclului Vieții Româneşti la cea modernă, creată de E. Lovinescu la Sburătorul, lucrurile se schimbă însă. În cadrul celebrului cenaclu interbelic debutează multe dintre autoarele importante ale vremii. Şi aici e evidentă obsesia autoarei pentru surprinderea, ca într-o serie de instantanee, a amănuntelor de atmosferă, aşa încât cititorul să poată „vedea” tabloul complet al întâmplărilor, ca pe o peliculă. Un capitol dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu (care ar merita, poate, dezvoltat într-o carte separată) anticipă ultima parte a volumului, rezervată celor opt studii de caz (e vorba despre următoarele autoare: Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi Sorana Gurian).
Înainte de toate, trebuie spus că se regăsesc, în demersul Biancăi Burța-Cernat, mărcile unui critic capabil de tablouri de ansamblu, verdicte critice pertinente, intuiții care deschid calea unor reinterpretări utile, dar şi unor reconsiderări şi reaşezări ierarhice. Că vorbim despre o carte care consacră un stil o arată mai multe elemente: enunțurile conclusive, de impact (precum “Romanul lui Ticu Archip deschide perspectiva unui vast bâlci al deşertăciunilor”), sintagmele particularizatoare (Cora Tomasiu, un personaj din romanul Oameni, este “un extraordinar Rastignac feminin”), fina observație şi permanentele trimiteri literare (o proză a lui Ticu Archip, Colecționarul de pietre prețioase, dovedeşte un eliadesc avant la lettre, căci “fantasticul țâşneşte neaşteptat din cotidianul anost, anunțat de temperatura unei zile toride şi de un mesager obscur”; două personaje din romanul Oameni – mătuşile bătrâne Zița şi Silvia – sunt “exemplare umane culese dintr-o călinesciană ‹casă cu molii›”).
Bianca Burța-Cernat realizează o încadrare precisă, pasionată a operelor scriitoarelor studiate, în care amănuntul biografic e pus mereu într-o subtilă legătură cu literatura acestora, autoarea dovedindu-se deopotrivă un analist abil şi empatic, dar şi un asiduu colecționar de caractere, care disecă răbdător personalități şi stabileşte conexiuni de finețe: în tabloul dedicat Sandei Movilă porneşte de la o afirmație făcută de aceasta într-un interviu, în care îşi susține poziția de independență vizavi de personalitatea creatoare a soțului său, F. Aderca, lucru care ar indica un caracter puternic şi bătăios - de fapt, afirmația e înşelătoare, având în vedere contextul în care este făcută, după moartea prozatorului interbelic, Sanda Movilă rămânând una dintre autoarele care nu se impun în viața literară, din pricina unui caracter şters, insuficient de puternic: „Insignifianța persoanei s-a răsfrânt şi asupra cărților, chiar dacă nu i-a lipsit talentul”; în cazul Luciei Demetrius, cuminte, dar aprigă atunci când vine vorba de a polemiza cu Eugen Ionescu (deşi acesta promite să nu-i mai pomenească numele „duducii anonime”, îi va scrie o cronică la romanul Tinerețe, după numai un an de la articolul răuvoitor din Facla), B.B.-C. găseşte reacției acesteia o motivație psihologică, considerând-o „o defulare după eşecurile şi umilințele pe care le-a cunoscut câțiva ani la rând”. Unul dintre cele mai interesante “cazuri” din carte, cel al lui Ticu Archip (urmat probabil îndeaproape de cele ale Anişoarei Odeanu şi Soranei Gurian), se conturează pornind de la un fascinant profil psihologic, ale cărui trăsături se continuă, ramificându-se treptat în însăşi opera literară; stranie, rezervată, cultivându-şi cu bună ştiință un aer de mister (ce ascunde, poate, un secret, sau, dimpotrivă, absența unei bogății evenimențiale în existența sa), Ticu Archip duce viața unui „personaj livresc”, oscilând între „sobrietatea neconvențonală şi o anume stranietate”. Dar această stranietate îi contaminează opera, ale cărei imagini şocante, evenimente neelucidabile şi acțiuni greu explicabile din punct de vedere psihologic dezvăluie o scriitură modernă, în pas cu tendințele literare ale vremii (de altfel, autoarea împărtăşeşte cu Camil Petrescu obsesia autenticismului şi scrie, încă din anii ’20, o proză de introspecție, cum aveau s-o facă abia în anii ’30 Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, dar şi F. Aderca, M. Blecher sau Mihail Sebastian): imaginea cadavrelor înghețate ale pisicilor negre anunță, în nuvela Înainte de proces, un final dramatic, consecință a unei fapte reprobabile; sub semnul enigmei psihologice şi al neverosimilului stă şi povestea impasibilei turcoaice Hadidge, care cedează unui european pe un maidan mizer, începând apoi, spre stupoarea acestuia, să-şi alăpteze copilul; în nuvela Maria Boul atmosfera e una dickensiană, casa boierească lăsată în paragină, locuită de boieroaica autoare a unei potențiale crime şi servitoarea sa bătrână, amintind de palatul labirintic al domnişoarei Havisham.
O veritabilă poveste cu parfum de epocă este şi cea a Anişoarei Odeanu, proaspăt sosită într-un Bucureşti perceput inițial ca superficial şi ostil, devenit ulterior propice afirmării literare, care se întâmplă odată cu publicarea primei sale cărți, Într-un cămin de domnişoare, un “roman tipic pentru anii ’30: citadin, nutrit – ca atâtea alte cărți ale vremii – dintr-un soi de fervoare de a surprinde ritmurile extrem de vii ale oraşului modern”, lucru care îi şi explică succesul. Jovială şi boemă, aparent superficială, Anişoara Odeanu nu se încadrează însă nici pe departe în profilul „fetei nostime” a anilor interbelici, ci e mereu nemulțumită şi lucidă până la pesimism; “aventura” ei legionară, urmată de tragicul sfârşit, pecetluiesc un destin extraordinar, care ar merita, de asemenea, dezvoltat poate într-o nouă carte, de sine stătătoare.
Citită fie pentru valoarea documentării, pentru extinsele analize ale vieții şi operelor unor scriitoare astăzi cvasi-uitate sau pentru statement-ul său feminist, cartea Biancăi Burța-Cernat rămâne unul dintre cele mai de interes debuturi ale anului 2011, prin amploarea demersului, ineditul temei şi minuțiozitatea cercetării.