O CARTE DE EXCEPȚIE

Popescu E. Napoleon*, trilogia romanescă a lui Ştefan Goanță, este una dintre cele mai fascinante proze ale literaturii române. Afirmația ar putea fi socotită riscantă sau de-a dreptul frivolă, dacă n-ar avea acoperire sută la sută în substanța surprinzătoare a acestei cărți de o frumusețe, de o originalitate şi de o adâncime rar întâlnite.
Mai înainte de a încerca să aducem câteva argumente în susținerea acestei idei (argumentul suprem fiind, până la urmă, lectura cărții!), trebuie să vă spunem că, deşi este autorul mai multor romane, proze scurte sau piese de teatru, Ştefan Goanță, plecat dintre noi la sfârşitul anului 2010, este un nume puțin vehiculat, dacă nu total ignorat de critica literară „oficială”. Trăind din trudă profesorală ori din activism cultural local, la o margine de țară (Zalău), într-un fel de izolare impusă inițial de prigoana comunistă şi apoi autoimpusă de firea sa retrasă, meditativă şi sobră, el şi-a văzut de scrisul său, de seria sa viguroasă de romane tipărite abia după revoluție (Altarul de nisip, Patul de zăpadă, Vinul de piatră, Zodia țârului şi altele, rămase încă în manuscris), pentru ca în cel de al şaptelea deceniu al vieții sale (1992-2002) să realizeze capodopera, asupra căreia vom încerca să aruncăm o scurtă privire, în speranța că vom reuşi să atragem astfel nu numai atenția cititorilor, dar şi râvna criticilor şi a istoricilor literari de bună credință.
Materia epică a trilogiei lui Ştefan Goanță o constituie frământata epocă de după cel de Al Doilea Război Mondial, cu toate întâmplările şi nenorocirile abătute asupra acestei țări. Dar, dincolo de subiect, acțiune, suspans, teme principale sau secundare, portrete memorabile, tragedii, drame ori farse rezultate din marea şi perpetua comedie umană, cartea lui Ştefan Goanță impresionează prin prospețimea ei (amintind în acest sens de Salinger – De veghe-n lanul de secară sau Fournier – Cărarea pierdută) şi, în acelaşi timp, prin tonul, candoarea şi sinceritatea covârşitoare a povestirii, care sunt acelea ale unui adolescent pe cât de genial (nu neapărat în privința performanțelor şcolare, ci mai ales în aceea a interpretării în stil propriu a evenimentelor mari sau mici), pe atât de copilăros şi de derutat în diagnosticele, răzvrătirea şi răsucirile lui. El încearcă să înțeleagă cu mintea sa nesupusă niciunei dogme lumea aceasta nebună şi forfotitoare, pe care toți cei din jurul său o văd – într-o exprimare generală şi obsesivă – „întoarsă pe dos” şi căreia el încearcă din răsputeri să-i găsească un rost şi un echilibru.
Copilul şi apoi adolescentul Popescu E. Napoleon, ca de altfel însuşi scriitorul, este fiul unor învățători de țară din sudul Olteniei. Pentru el, războiul şi mai cu seamă urmările lui catastrofale sunt zodia sub care deschide ochii în viață. Nişte ochi uimiți până la disperare de spectacolul unei realități tot mai demente, în care toate punctele de stabilitate (familie, şcoală, prietenie, dragoste, tradiții, cult al muncii sau al eroilor etc.) se prăbuşesc unul după altul. Licean în primele clase, Popescu E. Napoleon, elev sârguincios, cu o memorie fotografică, dar de o naivitate şi de o lipsă a simțului practic dezarmante, pendulează permanent între satul natal, cu tihna şi cutumele sale date de la o zi la alta peste cap, şi oraşul (probabil Caracal) care-l înfiază pe jumătate şi-l încredințează unei gazde omenoase, dar nesuferite prin demersurile şi insistențele ei civilizatoare.
Satul înseamnă înainte de toate gospodăria înfloritoare, în prima fază, a părinților şi a bunicilor dinspre mamă, proprietari de pământ, vie, cazan de rachiu, animale şi atelaje de tot felul şi, în plus, beneficiari ai muncii unei armate de argați, cuprinşi într-o anume ierarhie, în aşezarea temenică a existenței lor seculare. Peste această armonioasă întocmire, pluteşte – tot în ordine ierarhică – duhul şi autoritatea incontestabilă a bunicilor (tata mare, cunoscut în sat ca „neica Gheorghe, primarul”, şi mama mare, supranumită „Muica” sau „Năzdrăvana”), şi după aceea a tatălui, pe care satul îl ține-n stimă cu formula compactă „don’țător”, şi abia la urmă a mamei, „Doamna”, ființă duioasă şi degrabă iertătoare, veriga slabă în lanțul autorității celor mari. Întocmeala şi ierarhia aceasta se vor degrada – la scara timpului – fulgerător, prin dispariția tuturor criteriilor valorice şi, în paralel, prin şicanarea, desrădăcinarea, alienarea, întemnițarea, dispariția naturală şi adesea suprimarea fizică a protagoniştilor.
La celălalt pol, oraşul înseamnă o serie întreagă de straturi de viață socială şi de puncte majore de interes (profesorii de liceu, colegii de clasă, gazdele, vecinii, iubitele, golanii de cartier, activiştii culturali sau politici apăruți din vâltoarea vremurilor etc.), într-o precipitare absurdă şi ele, pe care adolescentul introvertit Popescu E. Napoleon („Neluțu Doamnei”, pentru apropiați) le străbate când cu spaimă, când cu perplexitate, când cu revoltă, dilatându-le ca sub lentila unui fabulos microscop şi clasificându-le apoi într-un stil extrem de original, care îmbină observația sinceră, pură, de multe ori dureroasă şi, în orice caz, netributară vreunei prejudecăți, cu un umor mai ales implicit, uneori – ce-i drept! – de spânzurătoare.
Copilul îi receptează şi îi povesteşte la timpul prezent pe toți aceştia, toată această lume care, de la o zi la alta, „se întoarce pe dos”, odată cu el. Dar nu atât bogăția de întâmplări particulare ori de evenimente epocale cuprinse în carte, unele mai nebuneşti decât altele, cât mai ales felul în care ele se răsfrâng în mintea şi în vorbele povestitorului dau întreaga măsură şi neasemuita savoare a textului, unicitatea sa. De aceea, nu ne propunem să rezumăm, în aceste rânduri, firul epic al romanului – fluviu vijelios, ieşit din matcă, şi răsturnând toate rânduielile unui anumit timp istoric, ca şi regulile unei literaturi, să-i spunem aşa, clasice – , ci să relevăm mai ales felul în care oamenii prinşi în cataclismul acesta istoric şi social şi deveniți personaje literare capătă suflet şi trup înaripat în trăirile, la persoana întâi, ale naratorului, ceea ce-i conferă cărții lui Ştefan Goanță o aură cu totul aparte.
Să vedem, aşadar, cum percepe adolescentul-povestitor şi cum ni-l transmite de la fața locului, ca pe un meci pe viață şi pe moarte al tuturor împotriva tuturor, spectacolul acesta sângeros al unei lumi din care şi el face parte şi în care jumătățile de măsură nu prea mai există. „A simțit cineva mai bine ca mine, pe propria-i piele, ce înseamnă întoarcerea lumii pe dos? se întreabă el la un moment dat. Toate sucelile şi răsucelile m-au luat la mijloc, să fiu miezul vârtejului”. Pentru ca, în alt moment de iluminare, să decidă irevocabil: „Dumnezeu o fi, n-o fi, dar dracul e sută-n sută!” De altfel, obligația de a da tot timpul sentințe îi vine dintr-o convingere lăuntrică de nezdruncinat: „Doar eram premiant, eram obligat să fiu deştept”. Pe de altă parte, pentru un om deştept, şi ascunderea adevărului, în cazuri extreme, era o atitudine înțeleaptă: „Zică cine ce-o vrea, la mințit nu mă taie nimeni, că şi a minți vine tot de la minte. (...) Minciuna e a doua inteligență a omului, dacă nu prima”. În acelaşi timp, ştiind bine toate acestea, poate să-şi spună şi aşa: „Mie de adevăr mi-e frică, de adevărul făcut din minciună”.
De altfel, lumea aceasta întoarsă dintr-o dată cu susul în jos este chiar prin esența ei o lume a minciunii ridicate la nivel de adevăr absolut. Caz în care, meditează el, „trebuie să înveți să fii deştept, ca să poți face pe prostul”.
Rosturile țăranului gospodar – hărțuit, spoliat, învrăjbit, măcinat de corvezi şi de cote, deschiaburit, trimis în puşcării – sunt date peste cap, viața orăşeanului a devenit drumul spre iad pavat cu mincinoase şi criminale intenții, învățământul liceal a fost transformat în caricatura sa, în locul profesorilor luminați, săltați noaptea de dubele securității, au apărut agitatorii şcoliți de partid, precum acel „Nea Mitică, prietenul intim al tovarăşului Stalin”, în timp ce Gore – golanul de cartier şi otreapa clasei, unul din cei care cred, de pildă, că frunza este verb, „pentru că se mişcă” – , ajunge figura emblematică a tânărului comunist, a viitorului „om nou”, exercitînd în mod paradoxal, prin însuşi acest fapt, o irezistibilă atracție pentru „Neluțu Doamnei”. Pentru că, „pus la opt sute şi-un pol”, adică îmbrăcat după ultima modă a mahalalei, „prostul, cu cât e mai prost, cu atât ştie mai bine ce e de făcut”. Astfel, hotărârea e luată: „Mă duc la Gore să mă învețe să înjur ca lumea. E timpul să intru şi eu în rândul oamenilor. La debitul de tutun din colț mă opresc. Dacă învăț să înjur, trebuie să învăț şi să fumez”. Apropierea tezei de matematică îi strecoară în suflet gândul sinuciderii: „Mă duc unde nu e nici întristare, nici suspin, nici geometrie şi trigonometrie”. Dar, în grădina publică, unde intenționează să-şi pună capăt zilelor, descoperă un elev din clasele mai mari cu ştreangul de gât şi cu limba scoasă de-un cot şi, îngrozit de macabra privelişte, face cale-ntoarsă. Pe drum, are norocul s-o-ntâlnească pe Tamara, o elevă-balerină refugiată din Basarabia, care-i cade imediat cu tronc („Aş învia numai dacă Tamara s-ar opri din dans şi ar lăsa viața să curgă ca înainte. Să mi se fi întâlnit gândul cu al ei? Tamara se opreşte vibrând ca o săgeată înfiptă într-un trunchi de copac”). Din fericire, nemilosul profesor de matematică face un stop cardiac şi înlocuitorul său, un tinerel poreclit Moşu, are alte priorități, desigur agitatorice, decât să le bage elevilor în cap atâta carte, pentru că, după expresia lui Gore, „Moşu e pâinea lui Dumnezeu şi omul tovarăşului Stalin”. De altfel, după moda timpului, Stalin este luat ca martor sau punct de referință în cele mai diverse împrejurări, cum ar fi de pildă aceea când, dând cu ochii de-un porc neobişnuit de mare, unul dintre țărani exclamă, plin de mândrie: „Nici tovarăşul Stalin n-a văzut aşa ceva!”
Ca şi naratorul-adolescent, personajele cărții sunt caracterizate mai ales prin replicile lor. Cum ar fi năstruşnicul profesor de desen, poreclit Fufu, pentru că are întotdeauna pe buze o înjurătură neterminată. La orele de desen, el îi pune pe elevi să-i recite din Eminescu („De treci codrii de aramă...” etc., etc.) şi-i admonestează în stilul său inconfundabil: „Rar, rar! Am spus rar, fiu de vacă neagră! Că doar eşti în pădure, fu,fu,fu!... Vorbeşte cu copacii, nu cu lemnele! (...) Sărută iarba, n-o paşte, fu,fu,fu!...” În schimb, directorul liceului, profesorul erudit şi extravagant Nea Nae, este un filosof. Auzind că Neluțu Doamnei recită frumos, îl cheamă la el, să-l audă. „Pământul şi cerul – îi spune profesorul – sunt deopotrivă şi ale deştepților şi ale proştilor. Şi cine ştie dacă proştii, tot căutându-se în cap de păduchi, n-au uitat că sunt plini de râie. Şi tot aşa, cine ştie dacă învățații, tot mâncând din cărți mintea altora, nu s-au dezobişnuit să asculte cântecul de început al cerului şi al pământului. Privighetoarea şi ciocârlia nu cântă şi ele de dragul cerului, al soarelui şi al lumii? Aşa că spune-ți şi tu cântecul”. Apoi, după recitare: „Mă, neică, n-ar trebui să mai creşti. Dacă te faci mare, o să pățeşti ca mine, o să le uiți şi o să crezi în prostii de om mare”. Drept răsplată, povesteşte băiatul, „Nea Nae m-a trimis în cancelarie, după catalog, şi m-a pus să-mi pun un zece cu mâna mea. A zis că el nu poate da nota lui Dumnezeu”.
Personaje emblematice pentru hărnicia, asprimea şi mintoşenia țăranului de altădată, „Muica-Năzdrăvana” („Înțeleaptă ca Sfânta Vineri”, dar „mai urâtă decât Muma Pădurii”) şi „Tata mare”, adică „Neica Gheroghe, primarul”, excelează de asemenea prin replicile lor. „Tu crezi că aici, pe pământ, omul e gazdă şi stăpân? îl pune Năzdrăvana la punct pe nepot. E musafir, asta e. Vine, stă cât stă şi pleacă. De voie, de nevoie, gazda, pământul lui Dumnezeu, îl primeşte, cu toate că omul s-a înmulțit şi s-a înrăit peste fire”. Dar asta nu înseamnă să-ți trăieşti oricum viața. „Să te culci şi să mori cu un ceas mai devreme, decât să ajungi de râsul lumii”, îl povățuieşte ea, parcă testamentar. Cât despre orgoliosul Neica Gheorghe, primarul, „fiindcă trăise prea mult şi prea repede, se săturase şi zisese: «Ia să mor eu o țâră, zăbava ei de moarte, că pe asta n-am mai făcut-o. Dar să mor de unul singur, că una e să mori aşa, şi alta la grămadă, cu toți proştii»”. Excesiv de autoritară şi de multe ori neîndurătoare este figura tatălui – tip de educator spartan, aşa cum erau pe-atunci mai toți luminătorii satelor, hotărâți să scoată şi untul din copiii lor, pentru a-i face oameni. „La tata mi-e şi frică să mă gândesc, se destăinuie naratorul. În zecile şi zecile de poveşti pe care le-am citit şi auzit, n-am întâlnit pe cineva mai fioros ca el. (...) De cum am ajuns de vârsta palmelor şi a curelelor, nu m-a slăbit”. „Mormolocule! îl „motroşeşte” tatăl. Ca boul nu ştii să tragi, ca câinele nu ştii să muşti, ca porcul nu ştii să dai năvală. Păi cum crezi că o să poți răzbi în lumea asta a voastră?” Sau: „Mă, când intri în lume, lumea să vadă, să audă, să simtă că a intrat un om în ea. Un om cu o mare, nu un om la bucată”. Încercând să pună în practică aceste lecții de viață, băiatul îşi găseşte la iuțeală prilejurile potrivite: „Dacă ascultătorul se dovedea şi curios şi greu de cap, netezeam cu podul palmei țărâna, luam un surcel şi îi făceam la iuțeală harta. Uite, moşule, asta e Germania pe care a mâncat-o friptă domnul Hitler. Aici, în coasta ei, e Franța din care a ieşit un Napoleon ca mine”.
Înnegurată dar şi radioasă totodată, prin punctul de vedere şi prin fraza totdeauna sclipitoare a povestitorului, lumea lui Ştefan Goanță scoate mereu la iveală personaje de neuitat, fie ele de mai mare sau de mai mică importanță. Aşa, de pildă, țăranul care-şi retează cu barda degetul arătător al mâinii drepte, pe care-l pusese, ca analfabet ce era, pe borderoul celor înscrişi cu sila în colectivă („Cu sângele şiroind, a intrat în casă. «Na, bre, na! Am eu deşti? N-am. Păi, dacă n-am, cum să-l fi pus?»”). Neuitate, în bine sau în rău, sunt şi gazdele din oraş: domnul Dumitrescu, zis şi „Mustăcilă”, Nea Mărin, poreclit „Doamne iartă-mă” ori „mama Anica, o duminică de femeie”. Tot aşa, mulțimea de slugi, dintre care prostul proştilor, Lie, va deveni locotenent de securitate. La fel, puzderia golanilor de cartier, începând de la mai sus amintitul Gore şi până la Mâțu, Troacă, Muie, Gâțu, Ştoalfă, Găină sau Mafoame. „Oare cu ce poreclă or să mă blagoslovească golanii? se întreabă el. Habar n-au ei că cea mai potrivită e tot asta cu Napoleon”. Constituiți în formații de guerilă urbană şi antrenându-l, din motive de onoare şi de dragoste pentru Tamara, şi pe povestitor, aceştia îşi dispută la un moment dat, la modul cel mai sângeros şi cu consecințe dintre cele mai grave pentru auto-eroul nostru, întâietatea ( „Bătaia e un trăit în pielea goală. Te eliberezi de toate coclelile pe care le-au pus în tine mămicile, tăticii, şcolile şi popii, te pui la pielea goală şi dai”, îşi spune el în toiul crâncenei lupte. Apoi, ruşinat, cu gura ferfeniță: „Lumea s-ar putea isprăvi şi eu mă gândesc la nişte măsele...”. Şi, în sfârşit, scos cu brutalitate din joc, mai mult mort decât viu, dar tot mai mulțumit şi mai mândru de sine: „Muream şi nu vedeam ce e aia moarte!”).
Dureros până la sfâşiere portretul de grup al puhoiului de moldoveni alungați de secetă din vetrele lor strămoşeşti şi năvăliți ca lăcustele în Câmpia Română. „Cine ştie ce păcat săvârşiseră ei sau părinții lor, dacă ajunseseră în iad înainte de a muri”, se cutremură la vederea lor adolescentul Napoleon E. Popescu. Dar iadul pe care aceştia îl lăsaseră în urma lor începea să se prefigureze şi prin locurile în care ajunseseră: „Parcă toate stau pe loc, până şi spălătura de cer alburiu de care atârnă buboiul soarelui răscopt de fierbințeală. (...) Duzii de pe marginea drumului şi-au blegit frunzele ca urzicile de rațe în apa clocotită. Dincolo de ei, gălbejite şi răsucite, crescute ca în spuză, tulpinițe ruşinate de porumb. (...) Dar ce prăpăd, ce moarte sucită şi răsucită de mii şi mii de joarde goale de frunze, chinuite în fel de fel de încâlcituri şi rămase să zacă neclintite în batjocura arşiței!”
Frământat de înțelesurile adânci şi grave ale existenței, adolescentul Napoleon E. Popescu meditează încrezător, în stilu-i atât de caracteristic: „Între viață şi moarte trebuie să mai fie ceva, o cale pe unde s-o apuci. Un drum, o potecuță, o... Trebuie s-o găsesc eu. În seara asta nu mă culc până nu dau de ea”. Sau: „Orice s-ar spune, lumea asta e plină de lume, prea plină de viață moartă şi vie. Toate stau alandala unele peste altele, că te şi miri cum le mai poate ține pământul în spinare fără să se cocoşeze sub greutatea lor. Nimic nu mai e nimic, totul e ceva, şi mereu apare altceva”. Sau, mai puțin metafizic: „Un ou e un ou, îşi are şi el flosofia lui, aia cu ce-a fost întâi, oul sau găina, dar pus în tigaie cu alte trei-patru, scoți o porție de papară în fața căreia parascoveniile alea filosofice nu fac nici cât o ceapă degerată”. De altfel, gândurile nu-i dau niciodată pace, iar absurdul sau naivitatea formulării fac într-adevăr deliciul lor („E plăcut să aştepți, ai ce face”; „Azi e azi, precis că e azi, fiindcă ieri a fost ieri”; „E vremea prostiilor, iar cine nu face prostii la vârsta asta le face când nu trebuie”; „Iar acum, când stau cu geometria în mână şi judec întâmplarea cu minte de om mare, îmi vine să mor. Cum de nu mi-a fost mie ruşine să am şase ani?”; „Când iei omul din somnul lui cel mai dulce, e ca şi când ai strânge de gât cocoşul în timp ce cântă”; „Azi e duminică. Nu trebuie să-mi spună nimeni că e, se vede şi se simte dintr-o singură aruncătură de ochi pe fereastră”; „Oraşul o fi el fabrică de cucoane, dar nu şi de doamne”; „Râsul se păstrează cel mai bine atunci când e ținut în tine. Doar proştii, cum au un strop, cum îl şi dau afară prin gura căscată până la urechi”; „Aşa îmi vin mie ideile, exact când am nevoie de ele”; „Când moare, orice om, indiferent cine ar fi, devine cineva... Ce n-ar da unul viu să se bucure măcar un ceas de atâta cinstire!”; „O fi el, nea Zdrâncu, de zece ori mai deştept ca mine, dar eu sunt de o sută de ori mai deştept decât el”).
Ca să-şi facă ordine în toate gândurile sale, Napoleon E. Popescu se hotărăşte să scrie. Deocamdată, numai în mintea sa. Pentru că, nu-i aşa?, „scrisul te ajută să alegi binele de rău, aşa cum te ajută nuiaua să alegi oile mulse de cele nemulse”. El îşi mărturiseşte cu nevinovăție modelul: „Amintirile lui Ion Creangă mi-au plăcut atât de mult, încât le-am mai scris şi eu o dată. Prea multe n-am modificat, fiindcă nu aveam ce. Dar a apucat să zică el întâi. Întotdeauna se găseşte cineva care să ți-o ia înainte. Ca şi chestia aia cu tabla înmulțirii pe care o ştim cu toții şi nu ne lăudăm. Eu nu puteam s-o fac? A făcut-o însă domnul acela, am uitat cum îl cheamă, şi din cauza asta n-a murit nici până acum”. Totuşi, unele îndreptări se impun, chiar şi în contul acestor invidiați şi norocoşi înaintaşi: „Făt-frumos era, nu zic nu, era frumos, viteaz, bun la suflet, dar prea avea nevoie de mulți prieteni ca să fie aşa. Dacă n-ar fi fost calul, care era mai deştept şi îl învăța ce să facă, nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa”.
Cunoaşterea prea timpurie a dragostei carnale, pe care o descoperă la inițiativa fetei celei mari a gazdei, o nebiruită consumatoare de amor, fără criterii de vârstă, nu-l împiedică pe băiat să viseze în taină la o dragoste pură, înălțătoare: „Acum însă, când stau în pat, încă şi cu bocancii în picioare, fiindcă aşa vreau eu, mă simt liber şi numai al meu, despovărat de toate, dornic şi în stare să mă umplu de Tamara până... până dincolo de puterile mele. Ce bucurie ar fi să mor din cauza asta!” Pentru o astfel de bucurie, se încaieră cu golanii şi e cât pe-aci să-şi împlinească visul. Dar nu aceleaşi sentimente îi trezesc cele câteva fetişcane timide, pricăjite şi neemancipate, aflate, ca şi el, în gazdă şi pe care, în mintea sa, le taxează cu superioritate: „Fac pariu că habar n-au că apa nu e apă chioară, ci e H2O” sau „degeaba se ruşinează ca proastele... pe sub toate rochiile şi hainele din lume, fetele umblă tot în pielea goală”.
Pentru a-şi răsplăti prietenii pentru cine ştie ce faptă bună, Napoleon E. Popescu e gata să le dăruiască bunurile lui cele mai de preț („Gore, zăpăcitule, golanule, cel mai bun prieten al meu, mâine îți dau stiloul şi briceagul” sau: „Bunul meu nea Costică! Nu am la mine stiloul sau briceagul, că acum, pe loc, ți le-aş face cadou!”), dar, pentru că le iubeşte atât de mult, niciodată nu se va îndura să se despartă de ele. Iar pentru toate angoasele şi situațiile de nedepăşit, el are un remediu secret şi sigur: borcanul cu miere dat de mama şi ascuns bine de ochii gazdei: „De ciudă, fug la borcanul cu miere. E mai bine pe întuneric, pentru că aşa nu pot să număr lingurițele luate. De şcoală-mi arde mie acum, când lumea cea mare şi adevărată se naşte sub ochii mei?” Sau: „Păcat că mi-e foame. Dar ce contează foamea? Mi-e ruşine de ea, fiindcă mă apropie de ceilalți muritori de rând. O să iau totuşi o linguriță de miere, numai una, cel mult două, hai să zicem trei sau patru”.
Cu geniul lui de copil făcut nu numai să privească pe toate fețele şi să interpreteze într-un stil atât de original lumea, dar să-şi închipuie că o şi poate schimba, Napoleon E. Popescu exclamă la un moment dat, pradă unui puseu de febră: „Doamne, lasă-mă măcar două ceasuri în locul Tău şi să vezi cum îți pun eu lumea asta la punct!” Dar cum Dumnezeu va rămâne insensibil la rugămințile sale, lumea asta îl va pune ea la punct în toate privințele; până la „reeducarea” politică penitenciară, mai mult sugerată în cele câteva pagini de final, care-l aruncă apoi – balenă parțial eşuată – la țărmul unei lumi care, în absența sa, se mai răsucise de câteva ori. Dar, tot aşa, înțelegem că Napoleon E. Popescu nu se va da bătut, ci va încerca să se înfrunte şi de-aici înainte, prin faptele şi prin vorbele lui, cu aceste noi rostogoliri ale lumii.
Oamenii de meserie vor găsi în cartea lui Ştefan Goanță un teren mănos de explorare privind „arta prozatorilor români”, pentru a duce mai departe, cu izbânzile certe ale prezentului, faimosul studiu al profesorlui Tudor Vianu. Se pot face comunicări academice, se pot analiza numeroase aspecte, de construcție sau de fond, se pot elabora teze de doctorat având ca obiect de studiu această impresionantă carte. În ce ne priveşte, am scris rândurile de față fără intenția de a face o cronică literară (nici nu avem această calificare!), ci cu aceea de a aduce un elogiu de cititor unei cărți excepționale, scrise parcă anume pentru noi, cititorii, şi nu pentru mode, frustrări, orgolii deşarte ori false ierarhii. Ceea ce pentru criticii literari dăruiți şi oneşti nu poate fi decât dovada certă a valorii sale indiscutabile.
*Ştefan Goanță, Popescu E. Napoleon, roman-trilogie, Casa Cărții de Ştiință, Cluj (1999, 2000, 2001)