Cronica traducerilor
Rodica Grigore

IUBIRI ŞI ACCIDENTE

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012

Laureat al unor importante premii literare internaționale, prezent pe listele de nominalizări la Premiul Nobel şi (mult mai important!), autor al unei opere fascinante şi de o profundă individualitate în perioada contemporană, scriitorul albanez Ismail Kadare este una dintre vocile de o pregnanță remarcabilă nu doar pentru literatura Albaniei, ci pentru regiunea Balcanilor în ansamblu, ca şi pentru o întreagă generație marcată de experiența dictaturii şi de constrângerile unui regim politic autoritar. Comparat cu Franz Kafka, în ceea ce priveşte capacitatea de a exprima, alegoric şi simbolic, realități altfel imposibil de abordat în condițiile unei dictaturi cum era cea alui Enver Hodja, iar în privința profunzimii ficțiunii, cu Graham Greene printre alții, Kadare rămâne legat de spatiul balcanic şi de problemele specifice acestuia, accentuând, chiar şi în cele mai recente creații ale sale aceeaşi dimensiune psihologică şi simbolică a unei opresiuni care, chiar dacă nu mai este prezentă la nivel exterior, se dovedeşte a avea implicații însemnate la nivel personal şi a afecta psihologia protagoniştilor săi într-o manieră adesea nebănuită.
Apărut în anul 2008 (şi excelent tradus în limba română, ca şi în cazul altor scrieri ale lui Kadare, de Marius Dobrescu), romanul Accidentul începe cu prezentarea unui accident de automobil, care, deşi pare desprins din rubrica faptului divers a publicațiilor cotidiene, se dovedeşte a fi mult mai mult. Victimele sunt doi cetățeni albanezi, Besfort Y şi Rovena, care îşi pierd viața în momentul în care şoferul pierde controlul asupra autovehiculului din cauză că, după cum va mărturisi ulterior, pe bancheta din spate se întâmpla ceva neobişnuit. Încercând să vadă mai bine şi să înțeleaga ce se petrece, şoferul taxiului se uită insistent în oglinda retrovizoare, însă tot ce reuşeşte să spună anchetatorilor este că cei doi nu făceau nimic, ci doar „încercaseră să se sărute”.
După cum vor evidenția cercetările care urmează, Besfort Y era funcționar superior al Consiliului Europei (implicat, probabil, în decizia de bombardare a Serbiei şi pasibil de a apărea în fața Tribunalului de la Haga pentru a fi judecat pentru crime de război), iar Rovena, mult mai tânără decât el şi bursieră a Institutului de Arheologie de la Viena, era iubita alături de care acesta trăise, în ultimii doisprezece ani, o pasională poveste de dragoste, consumată prin toate colțurile Europei, în hoteluri de lux şi în mijlocul unor peisaje unice. Cu toate acestea, după mărturiile prietenilor şi cunoscuților, iubirea celor doi părea a traversa, în ultima vreme, o perioadă nefastă, însă Besfort şi Rovena dădeau tuturor senzația că, fără să mai fie îndrăgostiți unul de celălalt, sunt, totuşi, incapabili să se despartă şi să-şi continue viața separat. Cum cercetările inițiale sunt, practic, nerelevante, serviciile secrete se implică, la rândul lor, în rezolvarea acestui caz care devine din ce în ce mai spinos pe zi ce trece. Interesați de existența lui Besfort, agenții sârbi şi cei albanezi se luptă, însă, cu morile de vânt, până când un detectiv anonim, investigator independent, pasionat nu doar de enigmele polițiste, ci şi de substratul cultural al unor astfel de istorii (metaforă, deopotrivă, a scriitorului aflat mereu în căutarea adevărurilor profunde ale existenței), decide să intre în scenă şi să recompună ultima lună din viața celor doi, nepierzând din vedere nici punctul de vedere al Rovenei, dar nici pe acela al lui Besfort. Convins că una dintre cheile enigmei se găseşte în oglinda retrovizoare a maşinii implicate în accident, acesta o achiziționează doar pentru a cere ca aceasta să fie înmormântată odată cu el şi exhumată după alți o mie de ani, timp suficient pentru ca obiectul – cu profunde implicații simbolice – să-şi dezvăluie singur secretele întunecate, în apele care, până atunci, se vor fi limpezit de la sine...
Comparat cu romanele anterioare ale lui Kadare, Accidentul este lipsit de atmosfera excelent descrisă în Palatul Viselor, dar şi de semnificațiile remarcabil subliniate ale simbolurilor utilizate în text, din Generalul armatei moarte sau Aprilie spulberat. Până şi nivelul narativ nu are tensiunea din Amurgul zeilor stepei şi nici dimensiunea parabolică din Cetatea sau Mesagerii ploii. Cu toate acestea, romanul rezistă şi se citeşte pe nerăsuflate de la prima şi până la ultima pagină, iar asta nu se întâmplă doar datorită firului de-a dreptul polițist al cărții, ci, poate mai cu seamă, datorită capacității autorului de a relata o neobişnuită poveste de dragoste şi de a-i da o dimensiune ce depăşeşte cadrul strict al unei legături mai mult sau mai puțin acceptate sau acceptabile în conformitate cu standardele unei societăți încă suficient de refractare. În plus, deşi epoca lui Enver Hodja a apus, cartea se raportează, în multe momente, la atmosfera tensionată care a marcat trecerea Albaniei de la comunism la democrație – o democrație încă insuficient înțeleasă de populația mult prea obişnuită, după lungile decenii ale terorii, să trăiască mereu cu spaima în suflet.
Ca şi alte creații ale lui Kadare, şi aici avem de-a face cu un nivel simbolic, al permanentelor trimiteri la tradițiile albaneze şi la folclorul Balcanilor, însă, acum, legendele care par a determina soarta celor doi îndrăgostiți loviți de soartă nu sunt suficient precizate, astfel că cititorul resimte adesea frustrarea de a nu înțelege totul – şi mai cu seamă pe aceea că autorul nu explică, nici măcar în final şi nici măcar indirect, straniile întâmplări pe care le descrie sau la care face permanente aluzii. Căci, de la baladele albaneze şi până la povestea lui Orfeu şi a Euridicei, trecând, desigur, prin ecouri din Platon şi Virgiliu, Shakespeare şi Cervantes, romanul acesta trimite la o întreagă literatură – cultă sau populară – de dinaintea sa, însă eşuează să-şi clarifice sensurile. Poate şi din cauză că Ismail Kadare însuşi a încercat să spună prea mult şi prea multe în prea puține pagini. Nici personajele nu sunt foarte bine definite la nivel psihologic, iar Rovena tinde să însemne doar suma unor detalii fizice – atractive, să recunoaştem... – dar incapabile să-i configureze o adevărată individualitate. Însă în Accidentul Kadare nu şi-a propus să ofere cititorului nici un exemplu perfect de literatură realist-veridică, şi nici măcar unul de proză polițistă extrem de atentă la detaliile pe care ar trebui să le clarifice, astfel că, dincolo de faptul că realizezi imediat că nu vei putea, ca cititor, să părăseşti lectura, înțelegi şi că autorul a întreprins, aici, o excelentă incursiune în misterul imposibil de dezlegat ce stă la baza oricărei relații umane, mai ales a iubirii. Aşadar, oricât de imperfectă în comparație cu marile sale creații anterioare se poate dovedi arta narativă din Accidentul, romanul poartă pecetea stilului unui mare scriitor – care rămâne realmente un mare scriitor chiar şi în creațiile de rang secund.
Accidentul, fie el şi accident rutier, exprimă, aici, una dintre marile teme ale prozei lui Kadare, şi anume nestatornicia umană, dar şi imposibilitatea de a păstra intactă şi mereu minunată o relație – fie ea şi de dragoste – în mijlocul unei lumi atât de plină de violență, de moarte şi de amenințări de tot felul cum e cea a ultimelor două decenii. Besfort Y şi Rovena, imperfect realizați, aşa cum sunt, nu au nici mai multe defecte şi nici mai multe calități decât alți contemporani ai lor – devenind, tocmai prin aceasta, reprezentativi pentru o întreagă generație a zonei Balcanilor, o generație incapabilă de statornicie sentimentală, dar asta nu din cine ştie ce dorință de experimentare continuă, ci din cauza influenței imposibil de ignorat pe care mediul o exercită asupra oricărei ființe umane. Exilul, petrecut chiar şi în camerele luxoase ale hotelurilor de cinci stele, e, oricum ai lua-o, tot un exil...
Efectul de confuzie controlată şi ambiguitatea pe care Kadare o păstrează până la final dau un aer halucinant şi, pe alocuri, oniric întregii istorii, care împleteşte, astfel, povestea de dragoste a celor doi cu imagini din folclorul albanez şi evaluează, indirect, şi efectele Marii Istorii asupra existenței omeneşti. Lumea exterioară devine, ea însăşi, un univers alienant, unde totul se poate face şi desface, iar fiecare element e în perpetuă transformare, astfel că stabilitatea, atât de mult visată de protagonişti, e imposibil de atins – şi cu atât mai mult, de păstrat. De aici şi certurile amare ale celor doi îndrăgostiți, dar şi împăcările repetate, precum şi imposibilitatea lor de a concepe existența unul fără celălalt – cu toate că nici unul alături de celălalt nu le e prea uşor. Unii critici au văzut şi aici o alegorie, acum de altă factură, a regimului dictatorial al lui Hodja, atât Rovena, cât şi Besfort aflându-se, unul față de celălalt, pe rând în rolul dictatorului şi al victimei. Lumea celor doi devine, privită astfel, o nouă expresie a unui univers contemplat „through the looking glass”, altă formulă a unei existențe petrecute într-un tărâm al minunilor pe dos, întotdeauna pe dos. De aici, desigur, şi permanentele întrebări pe care accidentul celor doi le ridică. Să fi fost doar un accident, cu totul şi cu totul întâmplător? Sau o sinucidere în doi? Ori, poate, o crimă neelucidată? Sau o nouă formă pe care vreun blestem din cine ştie ce veche baladă o poate lua în zilele noastre, pe o autostradă?...
În egală măsură, însă, romanul acesta se dovedeşte a fi şi o veritabilă lecție de lectură şi de interpretare, câtă vreme cei doi ajung să se raporteze în permanență la un celebru fragment din Din Quijote, de Cervantes, şi anume nuvela Curiosului nesăbuit, intercalată în textul romanesc, unde se prezintă triunghiul amoros format din Lotario, Anselmo şi Camilla. Procedând astfel, Ismail Kadare afirmă, subtextual – dar extrem de explicit – că, în ciuda aşteptărilor frustrate pe care unii cititori le pot avea (şi!) la finalul romanului, dorința lui, scriind Accidentul, nu a fost neapărat aceea de a clarifica un mister polițist şi nici de a ține vreun curs complementar de literatură postmodernă, ci în primul rând de a spune ceva esențial despre relațiile dintre oameni şi mai cu seamă despre ce mai poate însemna iubirea în aceste atât de tulburi vremuri. Şi trebuie să recunoaştem că reuşeşte pe deplin în această incercare. Căci, după cum se exprimă autorul însuşi, „Omenirea era speriată de subțierea stratului de ozon, de extinderea deşertificării, de terorism, dar de fragilitatea iubirii nu se alarmase nimeni...”

Ismail Kadare, Accidentul.
Traducere şi note de Marius Dobrescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2011