Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
MICHEL ONFRAY ŞI CÂTEVA RADICALITĂȚI EXISTENȚIALE DE SECOL XIX
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Michel Onfray este un filosof la modă, popular. Unul care ne-a obişnuit deja, în cărțile sale, cu luarea în răspăr a istoriei filosofiei, cu scuturarea „miturilor” şi clişeelor îndelung croşetate în jurul unui gânditor ori altul, cu inserarea picăturii de îndoială în ideile încetățenite şi vândute multă vreme în ambalajul adevărului etc. Onfray este, aş adăuga, o minte care reflectă adecvat secolul XXI, care răspunde aşteptărilor cititorului de filosofie de astăzi, interesat mai puțin de jocul clasic al metafizicii, şi mai mult de dimensiunea cotidiană a gândirii, de felul în care viața se „traduce” în operă sau invers.
Chiar dacă i s-ar putea reproşa, de către cei rămaşi înțepeniți într-o „atitudine clasică”, în parte perimată, neseriozitatea în tratarea filosofiei (din pricina unei evidente insistențe într-un joc secund, marginal al acesteia şi prin încercarea vizibilă de a răspunde cititorului actual, avid de curiozități) ei, bine, Michel Onfray pare să-şi asume (şi) în spumoasa lucrare O contraistorie a filosofiei riscul de a fi „neserios”. El este în acord, de fapt, cu afirmația lui Nietzsche din Prefața la Ştiința veselă, aceea că filosofia unui gânditor se confundă întotdeauna cu autobiografia lui. Îndrăzneşte astfel să-şi ia în serios rolul „demitizatorului”, să urmărească atent şi competent relația aspectelor de biografie ale filosofilor cu teoriile propuse de ei, şi o face cu destulă obiectivitate, fără a forța senzaționalul să fie acolo unde nu este, fără răutăți gratuite, evaluând cât este adevăr şi cât ni s-a prezentat ca atare de-a lungul veacurilor.
În toate cele şase volume din această Contraistorie (în Franța există deja pe piață volumul VII, cel dedicat lui Nietzsche), Michel Onfray face aşadar o plimbare prin viața şi opera unor gânditori, unii cunoscuți în toată lumea, alții pe nedrept trecuți în planul doi ori aproape uitați (în acest sens, analiza lui Onfray este şi o resuscitare, reevaluare, urmată de o situare mai bună a unor autori). O plimbare pentru că lucrarea este scrisă într-un stil simplu şi clar, fără note şi fără bibliografie stufoasă (el doar precizează la finalul fiecărui volum cărțile principale consultate, pe cele care merită, şi pe cele care nu prea merită), o plimbare pentru că citindu-l, chiar ai impresia că treci dintr-o casă în alta, dintr-o gândire în alta, fără ca vizitele „duminicale” să te obosească, ci dimpotrivă, să fie nişte relaxări fructuoase ale spiritului în miezul unor conversații care te prind.
O să mă opresc puțin la cel mai recent volum al Contraistoriei tradus în limba română (de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, 2011), subintitulat Radicalitățile existențiale. Secolul XIX, pe care îl are în vedere aici Onfray, este cunoscut ca un timp al interesului crescut pentru eu, un timp în care explodează practic scrierile la persoana întâi (explozie ce va continua cu mai mare amploare în veacul următor). Acum sunt introduşi în limbaj termenii de individualism, egoism, egotism. Este vremea propice ca adevărul universal să îmbrace hainele particularului. Nu întâmplător, în filosofie, Henry David Thoreau scrie 14 volume de jurnal, Kierkegaard 11, Emerson 10, ca să amintesc doar de cei mai prolifici. Iar în literatură, o vastă preocupare pentru confesiune o întâlnim la Amiel, autorul unui jurnal în 40 de volume, la Leopardi, cu ale sale 2500 de pagini de Zibaldone, dar Stendhal, Chateaubriand, Tocqueville sunt prinşi de asemenea de febra amintirilor.
Autorii analizați de Michel Onfray, reprezentanții acestor radicalități existențiale, sunt Henry David Thoreau, Arthur Schopenhauer şi Max Stirner. Sunt cei care propun soluții personale în filosofie şi care, parțial, anunță revoluția ce avea să vină, la sfârşitul secolului, prin Nietzsche, pentru a tulbura definitiv istoria gândirii, a culturii occidentale în general. Dar ce înseamnă „radicalități existențiale”? O să-l citez pe Onfray: termenul de „radicalități” este dat „fiindcă soluțiile propuse apucă lucrurile de la rădăcină şi propun nici mai mult, nici mai puțin decât o reorganizare a lumii pornind de la unii pilaştri majori – Natura pentru Thoreau, Neantul pentru Schopenhauer, Eul pentru Stirner”, iar termenul „existențiale” este atribuit „pentru urmărirea pragmatică a unei vieți filosofice” (p. 8).
Nu vreau să dezvălui prea mult din substanța cărții, care chiar merită o lectură individuală, ci doar să delimitez succint conceputul de „grijă de sine”, unul esențial filosofiei de caracter confesiv dintotdeauna, care apare la fiecare din cei trei filosofi tratați de Onfray în forma unor reguli de existență filosofică. Henry David Thoreau este reprezentantul transcendentalismului american, alcătuit în jurul gândirii lui Emerson. Mai puternic practician decât cel de-al doilea, Thoreau chiar a încercat să-şi aplice ideile, să ducă o viață în conformitate cu ele. Singurul lui Zeu, recunoscut şi adorat aproape mistic, a fost Natura. Filosofia lui Thoreau, şi trăirea în consecință, au fost marcate de o serie de exerciții spirituale, pe care Onfray le rezumă la câteva maxime: 1. „explorează-te pe tine însuți”; 2. „să trăieşti viața pe care ai imaginat-o”; 3. „iubeşte-ți viața”; 4. „simplificați, simplificați” (cu referire la hrană, activitate, meditație, lectură, observarea naturii); 5. „fă-ți un trup desăvârşit” şi 6. „trăieşte liber şi fără legături”. Reguli pe care gânditorul american le-a urmat, cu mici abateri, dar totuşi cu multă consecvență şi autenticitate, întreaga viață.
Pe Arthur Schopenhauer, Onfray îl consideră cel mai potrivit exemplu din istoria filosofiei pentru ideea amintită a lui Nietzsche, aceea că gândirea se confundă cu autobiografia unui autor. Neputințele personale, afectările din copilărie şi tinerețe, relațiile cu mama etc., se regăsesc „traduse” în viziunea filosofică a noului Epicur. „Grija de sine” se impune şi în gândirea filosofului Neantului, printr-o căutare de igienă a vieții, prin evitarea exceselor şi un cult al măsurii în toate cele. Pentru că creierul este esențial pentru filosof, trebuie menajat: trei ore de studiu pe zi sunt suficiente; două ore trebuie petrecute în aer liber; somnul e în funcție de calitatea intelectului, cei inteligenți având nevoie de mai multe ore pentru refacere decât ceilalți; băi reci; evitarea emoțiilor puternice; practicarea muzicii etc. Schopenhauer este un caz tipic de gândire pentru sine însuşi, fără să-i pese de universal, ci numai de coordonatele particularului. El ştie că cea mai bună modalitate de a da adevăruri valabile pentru toți este de a le formula pentru tine însuți, chiar dacă el personal s-a „străduit” adesea să nu-şi urmeze propriile învățături.
Pentru cel de-al treilea autor, Unicul devine un alt nume al Eului. Filosofia anarhistului Max Stirner, exprimată într-o singură carte, Unicul şi proprietatea sa, se poate rezuma la ideea că de fiecare dată când se vorbeşte la persoana întâi, Unicul se manifestă şi se afirmă pe sine. Omenirea ar fi o multiplicitate de unici, fiecare cu puterea şi regulile de manifestare proprii. Dintre repetițiile obsedante ale gândirii lui Stirner, amintesc de două maxime ale preocupării de sine: „Trebuie să fiu propria mea operă” şi „fac ce vreau eu”. E forța eului solipsist, prezent la acest autor şi în viață şi în învățătură în aproape egală măsură.
Aşadar, O contraistorie a filosofiei, care reprezintă, pentru practicantul sau doar pasionatul acestui domeniu, un exercițiu extraordinar de aducere aminte a ideilor fundamentale ale unor autori de filosofie şi de curățare a „idolilor” gândirii de zgura timpului. Michel Onfray propune o privire proaspătă, fără prejudecăți, fără patimă, dar cu toată disponibilitatea de înțelegere corectă a unui filosof ori altul. După lectura unui gânditor şi a exegeților lui, parcurgerea volumelor lui Onfray funcționează ca un refresh, ca o des-țepenire a creierului din teoriile asumate de-a gata, ca o provocare la gândire. (În particular, volumul VI şi radicalitățile lui existențiale ne anunță că e timpul „să ne schimbăm noi înşine”.) O carte scrisă, repet, într-un stil limpede, care poate fi citită, ca un roman pasionant, cu toată încrederea, de oricine este interesat de istoria filosofiei sau a rămas cu nostalgia vreunei gândiri din sfera acesteia.
Chiar dacă i s-ar putea reproşa, de către cei rămaşi înțepeniți într-o „atitudine clasică”, în parte perimată, neseriozitatea în tratarea filosofiei (din pricina unei evidente insistențe într-un joc secund, marginal al acesteia şi prin încercarea vizibilă de a răspunde cititorului actual, avid de curiozități) ei, bine, Michel Onfray pare să-şi asume (şi) în spumoasa lucrare O contraistorie a filosofiei riscul de a fi „neserios”. El este în acord, de fapt, cu afirmația lui Nietzsche din Prefața la Ştiința veselă, aceea că filosofia unui gânditor se confundă întotdeauna cu autobiografia lui. Îndrăzneşte astfel să-şi ia în serios rolul „demitizatorului”, să urmărească atent şi competent relația aspectelor de biografie ale filosofilor cu teoriile propuse de ei, şi o face cu destulă obiectivitate, fără a forța senzaționalul să fie acolo unde nu este, fără răutăți gratuite, evaluând cât este adevăr şi cât ni s-a prezentat ca atare de-a lungul veacurilor.
În toate cele şase volume din această Contraistorie (în Franța există deja pe piață volumul VII, cel dedicat lui Nietzsche), Michel Onfray face aşadar o plimbare prin viața şi opera unor gânditori, unii cunoscuți în toată lumea, alții pe nedrept trecuți în planul doi ori aproape uitați (în acest sens, analiza lui Onfray este şi o resuscitare, reevaluare, urmată de o situare mai bună a unor autori). O plimbare pentru că lucrarea este scrisă într-un stil simplu şi clar, fără note şi fără bibliografie stufoasă (el doar precizează la finalul fiecărui volum cărțile principale consultate, pe cele care merită, şi pe cele care nu prea merită), o plimbare pentru că citindu-l, chiar ai impresia că treci dintr-o casă în alta, dintr-o gândire în alta, fără ca vizitele „duminicale” să te obosească, ci dimpotrivă, să fie nişte relaxări fructuoase ale spiritului în miezul unor conversații care te prind.
O să mă opresc puțin la cel mai recent volum al Contraistoriei tradus în limba română (de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, 2011), subintitulat Radicalitățile existențiale. Secolul XIX, pe care îl are în vedere aici Onfray, este cunoscut ca un timp al interesului crescut pentru eu, un timp în care explodează practic scrierile la persoana întâi (explozie ce va continua cu mai mare amploare în veacul următor). Acum sunt introduşi în limbaj termenii de individualism, egoism, egotism. Este vremea propice ca adevărul universal să îmbrace hainele particularului. Nu întâmplător, în filosofie, Henry David Thoreau scrie 14 volume de jurnal, Kierkegaard 11, Emerson 10, ca să amintesc doar de cei mai prolifici. Iar în literatură, o vastă preocupare pentru confesiune o întâlnim la Amiel, autorul unui jurnal în 40 de volume, la Leopardi, cu ale sale 2500 de pagini de Zibaldone, dar Stendhal, Chateaubriand, Tocqueville sunt prinşi de asemenea de febra amintirilor.
Autorii analizați de Michel Onfray, reprezentanții acestor radicalități existențiale, sunt Henry David Thoreau, Arthur Schopenhauer şi Max Stirner. Sunt cei care propun soluții personale în filosofie şi care, parțial, anunță revoluția ce avea să vină, la sfârşitul secolului, prin Nietzsche, pentru a tulbura definitiv istoria gândirii, a culturii occidentale în general. Dar ce înseamnă „radicalități existențiale”? O să-l citez pe Onfray: termenul de „radicalități” este dat „fiindcă soluțiile propuse apucă lucrurile de la rădăcină şi propun nici mai mult, nici mai puțin decât o reorganizare a lumii pornind de la unii pilaştri majori – Natura pentru Thoreau, Neantul pentru Schopenhauer, Eul pentru Stirner”, iar termenul „existențiale” este atribuit „pentru urmărirea pragmatică a unei vieți filosofice” (p. 8).
Nu vreau să dezvălui prea mult din substanța cărții, care chiar merită o lectură individuală, ci doar să delimitez succint conceputul de „grijă de sine”, unul esențial filosofiei de caracter confesiv dintotdeauna, care apare la fiecare din cei trei filosofi tratați de Onfray în forma unor reguli de existență filosofică. Henry David Thoreau este reprezentantul transcendentalismului american, alcătuit în jurul gândirii lui Emerson. Mai puternic practician decât cel de-al doilea, Thoreau chiar a încercat să-şi aplice ideile, să ducă o viață în conformitate cu ele. Singurul lui Zeu, recunoscut şi adorat aproape mistic, a fost Natura. Filosofia lui Thoreau, şi trăirea în consecință, au fost marcate de o serie de exerciții spirituale, pe care Onfray le rezumă la câteva maxime: 1. „explorează-te pe tine însuți”; 2. „să trăieşti viața pe care ai imaginat-o”; 3. „iubeşte-ți viața”; 4. „simplificați, simplificați” (cu referire la hrană, activitate, meditație, lectură, observarea naturii); 5. „fă-ți un trup desăvârşit” şi 6. „trăieşte liber şi fără legături”. Reguli pe care gânditorul american le-a urmat, cu mici abateri, dar totuşi cu multă consecvență şi autenticitate, întreaga viață.
Pe Arthur Schopenhauer, Onfray îl consideră cel mai potrivit exemplu din istoria filosofiei pentru ideea amintită a lui Nietzsche, aceea că gândirea se confundă cu autobiografia unui autor. Neputințele personale, afectările din copilărie şi tinerețe, relațiile cu mama etc., se regăsesc „traduse” în viziunea filosofică a noului Epicur. „Grija de sine” se impune şi în gândirea filosofului Neantului, printr-o căutare de igienă a vieții, prin evitarea exceselor şi un cult al măsurii în toate cele. Pentru că creierul este esențial pentru filosof, trebuie menajat: trei ore de studiu pe zi sunt suficiente; două ore trebuie petrecute în aer liber; somnul e în funcție de calitatea intelectului, cei inteligenți având nevoie de mai multe ore pentru refacere decât ceilalți; băi reci; evitarea emoțiilor puternice; practicarea muzicii etc. Schopenhauer este un caz tipic de gândire pentru sine însuşi, fără să-i pese de universal, ci numai de coordonatele particularului. El ştie că cea mai bună modalitate de a da adevăruri valabile pentru toți este de a le formula pentru tine însuți, chiar dacă el personal s-a „străduit” adesea să nu-şi urmeze propriile învățături.
Pentru cel de-al treilea autor, Unicul devine un alt nume al Eului. Filosofia anarhistului Max Stirner, exprimată într-o singură carte, Unicul şi proprietatea sa, se poate rezuma la ideea că de fiecare dată când se vorbeşte la persoana întâi, Unicul se manifestă şi se afirmă pe sine. Omenirea ar fi o multiplicitate de unici, fiecare cu puterea şi regulile de manifestare proprii. Dintre repetițiile obsedante ale gândirii lui Stirner, amintesc de două maxime ale preocupării de sine: „Trebuie să fiu propria mea operă” şi „fac ce vreau eu”. E forța eului solipsist, prezent la acest autor şi în viață şi în învățătură în aproape egală măsură.
Aşadar, O contraistorie a filosofiei, care reprezintă, pentru practicantul sau doar pasionatul acestui domeniu, un exercițiu extraordinar de aducere aminte a ideilor fundamentale ale unor autori de filosofie şi de curățare a „idolilor” gândirii de zgura timpului. Michel Onfray propune o privire proaspătă, fără prejudecăți, fără patimă, dar cu toată disponibilitatea de înțelegere corectă a unui filosof ori altul. După lectura unui gânditor şi a exegeților lui, parcurgerea volumelor lui Onfray funcționează ca un refresh, ca o des-țepenire a creierului din teoriile asumate de-a gata, ca o provocare la gândire. (În particular, volumul VI şi radicalitățile lui existențiale ne anunță că e timpul „să ne schimbăm noi înşine”.) O carte scrisă, repet, într-un stil limpede, care poate fi citită, ca un roman pasionant, cu toată încrederea, de oricine este interesat de istoria filosofiei sau a rămas cu nostalgia vreunei gândiri din sfera acesteia.