Cronica plasticii
Florin Toma
ÎNTOARCEREA AUTORULUI. CA LA PLOIEŞTI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Intenția mea n-a fost să parafrazez titlul cărții ceva mai vechi a unui cunoscut critic-scriitor român de azi, ci mai mult de a insista pe un rapid éternel retour (din păcate, însă insuficient!) al cronicart-ului în oraşul său de baştină. Nimic altceva. În miezul căruia, când vom ajunge, ne vom regala cu aceeaşi măreție inefabilă a artelor, ca de obicei.
În general, Ploieştiul – iată, el e mai permisiv în ceea ce priveşte greşeala de articulare hotărâtă la singular, decât Bucureştii, care sunt un pic mai intransigenți şi ceva mai orgolioşi parcă (normal, nu e de mirare, doar de acolo se trasează normele!) – nu are cine ştie ce mare trecere în memoria colectivă. Nu se rostogoleşte vijelios pe apele vreunui râu celebru, nu se cocoață pe şapte coline şi nici n-are gură de ieşire la vreo mare.
În plus, două mentalități mutilante – cum că este un oraş eminamente proletar şi că te poți snobà mult mai bine la Bucureşti, aflat la doar 60 de km. – au făcut ca să fie stârpită orice idee, convingere sau rațiune, ba chiar şi fantezie, cum că pe-aici, în Ploieşti, s-ar putea descoperi, cât de cât, vreun strop de cultură, în afara celor de țiței şi de sudoare. Şi totuşi...Un muzeu de artă intrat în circuitul european, un Palat al Culturii cu muzee deosebite, o bibliotecă grandioasă, numită, nici nu se putea altfel, Nicolae Iorga, o galerie de artă elegantă şi activă (susținută de o filială UAP foarte robace, condusă de pictorul Valter Paraschivescu), un Muzeu al Ceasului – unic în țară, o filarmonică – una dintre cele mai prestigioase din România, cu care au cântat nume mari ale concertisticii naționale şi internaționale şi, nu în ultimul rând, un teatru absolut remarcabil (ce poartă numele lui Toma Caragiu, cândva actor aici). Precum şi, în fine, un cult pentru Caragiale. Ajunge?...
Apoi, din nefericire, numele oraşului nu este corelat cu marile noțiuni ale patrimoniului paremiologic emoțional-patriotic pe care, în general, ne bazăm (cum ar fi Azi aici, mâine-n Focşani...!, A nimerit el, orbul, Brăila...! sau Urlă câinii-n Giurgiu!) ori cu nu ştiu ce avânturi culturale de enormă respirație et(n)ică. Decât foarte rar. Şi asta, în funcție de vreme ori de vremuri. În rest, el rămâne a fi identificat doar ca o adăstare semantică, preț de câteva secunde, un moment de odihnă binecuvântată, o banală haltă de pe magistrala retorică (şi complet electrificată!) a marelui discurs național românesc.
Fie Bibicule, mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef (n.n. tot e bine că enunțul a intrat în referențialul popular, mangafaua putând fi înlocuită cu oricine vrem noi, deci: trăiască Nenea Iancu!), fie a o-ntoarce ca la Ploieşti (puțină lume cunoaşte adevărul istoric al acestei expresii...vi-l vom destăinui la final!), fie capitala aurului negru (dar, fiindcă aurul negru s-a cam isprăvit, a rămas doar de județ!), fie Republica de Ploeşti (dar cu zeflemeaua de rigoare, ceea ce înseamnă că acelaşi mental colectiv are percepția istorică reală asupra evenimentului!)...Şi cam atât. Aaa, nu! Ar mai fi de adăugat, poate, şi faimoasa rugăciune a bucureştenilor, din aprilie 1944, privind cerul brăzdat de sutele de bombardiere americane: Du-i, Doamne, la Ploieşti! (aserțiune ce s-ar putea înțelege ca o esență a amabilei şi zglobiei noastre atitudini, Să moară capra vecinului!; dar aici nu mai era vorba de capră, ci de însuşi vecinul!). Însă forța de reacție a ploieştenilor (care, btw, au pătimit groaznic atunci, la bombardamentele din ’44!) a fost foarte rapidă la acest blestem, scornind şi ei o observație, care-i arde rău de tot la lingurică pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dâmboviței: Bucureştii sunt cartierul de sud al Ploieştiului!...
Sigur că mai sunt şi alte apropouri – precum cele întâlnite tot la Caragiale: eu am tăria opiniunilor mele, jocul la chilometru, boborul sau acea neuitată didascalie din binecunoscuta tiradă a Miței Baston: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă – da, ploeşteancă! – Năică, şi am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție...să mă pomeneşti!.... Ele fac probabil doar deliciul celor care, îndrăgostiți de Ploieşti, îşi mai amintesc de el cu mult timp înainte de a porni spre casa de vacanță de la munte. Meditând, totodată, reverențios, dar zdravăn, la monumentul cel mai prețios de istorie scrisă al oraşului. Adică, monografia lui Mihail Sevastos, din 1937.
MUZEUL DE ARTĂ – Un palat european cu Herbert în frunte
Fosta Pinacotecă a Ploieştiului. stop. Înființată 1931, oameni de vază ai urbei. stop. Ion Ionescu-Quintus, Toma T. Socolescu, Dumitru Munteanu-Râmnic şi cu participarea considerabilă a Aşezămintelor Culturale Nicolae Iorga. stop. Din 1919, sediul Prefecturii. stop. Clădirea a aparținut lui Ghiță Ionescu, om politic şi bancher. stop. Ridicată între 1885 şi 1898, după planurile arh. Leonida Negrescu. stop. Om cu studii, format la École des Beaux Arts din Paris şi profund marcat de personalitatea şi opera lui Charles Garnier. stop. Nu uitați: Garnier – creatorul Operei din Paris, cel mai important reprezentant al stilului Second Empire. stop. Descriere obligatorie: exterior sobru, decorat cu importante piese de stucatură ce susțin ancadramentele ferestrelor şi ale celor două balcoane de pe fațada principală şi de pe latura de sud, acoperiş înalt, cu hornuri în stil francez, spațiul interior se desfăşoară pe trei niveluri: demisol, mezanin şi etaj, decorație în stil neobaroc, cu influență şi realizare italiană, coloanele, plăcile încastrate în pereții holului central şi pe casa scării (realizate în stuco-marmură), plafoanele sălilor de la mezanin şi ale holului central (stucatură policromă şi aurită), frontoanele de deasupra uşilor de la mezanin şi capitelurile coloanelor (stucatură aurită de influență barocă) se datorează unor meşteri italieni, doi dintre aceştia semnându-şi şi datându-şi lucrarea (1894), pe tamburul candelabrului de la casa scării, Elia şi Giaccomo din Friuli, Udine, feroneria balustradei în două aripi a scării ce duce de la mezanin la etaj este lucrată în motivul rinceau-ului renascentist francez, scara este marcată de două sculpturi de bronz, care, totodată, asigură şi iluminarea, reprezentări feminine, posibile alegorii ale orelor şi aparțin marelui sculptor francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), un important luminator asigură o vizibilitate spectaculoasă pentru holul de la etaj, plafoanele acestuia şi de deasupra casei scării sunt pictate cu ghirlande şi medalioane reprezentând zeități romane, iar, în fine, au fost păstrate sobele originale, cu cahle de Boemia, dintre care, cea mai importantă este căminul monumental pe două niveluri, realizat din faianță de Meissen, cu un medalion pictat reprezentând un castel de pe Rin. stop. Concluzie: a colaborat întreaga Europă. stop. Patrimoniu: artă românească, modernă şi contemporană (sec. al XIX-lea şi al XX-lea) şi este structurat pe colecții: pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă. stop. Colecția de pictură a debutat în 1931, cu diverse donații, cea mai consistentă fiind donația Şeulescu-Stere. Nume mari: de la Rosenthal, Schoefft, Livaditti, Lecca, Mişu Popp, Tăttărăscu, Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Jean Al. Steriadi, Tonitza, Dimitrescu, Şirato, Mützner, Rodica Maniu, Dărăscu, Iser, Baba, Ciucurencu, Țuculescu, Pacea, apoi, mai tinerii Năpăruş, Piliuță, Sălişteanu, Vasile Celmare, Vasile Grigore, Cilievici, Mărginean, Bițan şi alții. stop. Colecțiile din sec. al XIX-lea şi al XX-lea, de grafică (Steriadi, Iser, Dărăscu, Pallady, Lucian Grigorescu, Baba, Aman), care se îmbogățesc anual cu noi lucrări provenind de pe toate continentele, prin organizarea aici a Bienalei Internaționale de Gravură Contemporană Iosif Iser. stop. Colecția de sculptură este mai puțin consistentă, însă foarte valoroasă. stop. Medrea, Han, Al. Călinescu, Jalea, Baraschi, Mățăoanu, Tudor, Ladea, Irimescu. stop. Arte decorative (ceramică şi sticlă, icoane pe sticlă din sec. al XIX-lea, tapiserie contemporană): Ion şi Teodora Moisescu-Stendl, Geta Brătescu, Pavel Codiță, Lena Constante, Petre şi Ritzi Iacobi, Ion Nicodim, Ileana Dăscălescu, Angela Ionilete, Ileana Balotă, Ana Lupaş, Liliana Anastasescu, Ovidiu Paştina, Cela Neamțu, Mariana Grumăzescu-Voicu şi alții. stop.
Muzeul, o adevărată emblemă culturală a Ploieştiului (aşezat şi strategic, la capătul Bulevardului Castanilor, înspre centrul oraşului), are oameni harnici, dăruiți nobilei îndeletniciri de a susține arta şi este condus, din 2005, cu mare pricepere şi eficient, de către Florin Sicoe, intelectual remarcabil, deosebit traducător, eseist dibace şi unul dintre cei mai de seamă prozatori ai oraşului. El este, printre altele, şi autorul romanului de succes, intitulat Herbert, apărut, în 1988, la Cartea Românească.
MARGARETA STERIAN – O Doamnă înaltă cât veacul
Recenta retrospectivă a operei acestei mari artiste – o altă inițiativă de toată lauda a Muzeului de Artă din Ploieşti – mi-a adus aminte de două lucruri, de ordin general, ca să zic aşa:1) că se poate viețui aproape un secol (n.1897-m.1992) într-un deplin acord cu Timpul sinelui, în ciuda nenumăratelor (şi dureroaselor!) dezacorduri cu Istoria şi 2) că Margareta Sterian, pictor, poet, traducător şi femeie pe cât de fermecătoare, pe atât de demnă, a beneficiat, ca să zic aşa, de o biografie absolut fabuloasă.
Ai spune că ar fi fost şi păcat – la câte întâmplări extraordinare o aşteptau în lunga sa viață – ca această doamnă să se fi oprit cu viețuirea la o vârstă fragedă. Pentru că, practic, se poate considera că i s-au întâmplat de toate! A fost botezată de Gala Galaction, în clasele primare a învățat limba şi literatura română cu...Ioan Slavici(!), apoi, după studiile de la Paris, unde a fost colegă, printre alții, cu Mircea Vulcănescu, cunoaşte faima debutului cu pictura sa originală, în 1929 (şase portrete de copii din Drăguş, acolo unde participase la proiectul sociologic al lui Dimitrie Gusti), când a avut parte de cronici entuziaste din partea unor nume grele, ca: Nicolae Tonitza, Petru Comarnescu, George Oprescu, Eugen Ionescu, a fost căsătorită de două ori (a doua oară cu poetul Paul Sterian), obține Premiul pentru pictură al Ministerului Artelor (1929), deține Medalia de bronz la Expoziția internațională a artelor şi industriei de la Paris (1930), colaborează, între 1930 şi 1937, cu pictorul-arhitect Marcel Iancu în decorarea multor case înstărite din Bucureşti, în plus, lucrează frescă şi ceramică, creează costume şi decoruri pentru spectacole de balet ale Operei Române, compune ilustrații de carte, scrie versuri şi proză, face traduceri (ca, de pildă Antologia poeziei poloneze contemporane, 1934), călătoreşte şi studiază aplicat (Anglia, Austria, Danemarca, Elveția, Franța, Norvegia, Suedia şi Statele Unite, luând contact cu mediile culturale şi artistice de acolo), se apropie de arhitecți tineri la vremea aceea, dar faimoşi mai târziu (Octav Doicescu, Mac Constantinescu), dar şi de artişti din avangarda românească (H. Catargi, M.H. Maxy, Marcel Iancu, Micaela Eleutheriade, Milița Petraşcu) cu care va înființa falanga artististică Arta nouă, din cadrul grupului ideologic Criterion (influențat de ideile lui Nae Ionescu şi din care fac parte, printre alții, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Vasile Voiculescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Botta, Haig Acterian şi alții...de fapt, cam toată dreapta interbelică!), în anii războiului, nu scapă de prigoana anti-evreiască – deşi verii ei sunt îngropați ca eroi ai nației în Cimitirul Filantropia, iar ea fusese botezată, cum am spus, de Gala Galaction – pentru că i se confiscă locuința din strada Vasile Lascăr nr. 8, pierde agoniseala tatălui ei, evreu de origine şi chiar se desparte de o mare parte din propriile lucrări, în timpul calvarului deselor mutări din casă în casă, pentru ca, după 1947, să fie silită să suporte pesecuțiile din partea cealaltă, a regimului comunist (este declarată agent american, pentru că tradusese o seamă de cărți fundamentale din literatura americană, de la trilogia lui Eugene O’Neill, Din jale se întrupează Electra şi poemele lui Walt Whitman, până la antologia poeziei americane moderne, cu studiu introductiv de Petru Comarnescu, intitulată Aud cântând America (vă dați seama ce zicea Maria Banuş, de pildă!!), este demascată în adunări sindicale ale asociației profesionale a cărei membră fondatoare fusese, pentru cosmopolitism şi pictură decadentă, se retrage din colaborarea cu scena teatrelor, cu decoruri, costume, traduceri, programe), trăieşte o vreme lucrând mănuşi şi pălării sau vânzând lucruri din casă în talciocuri, până când, într-un târziu, după ani de eclipsă, când publicul vechi se mistuise, când România interbelică dispăruse din conştiința oamenilor, când mulți dintre prietenii tinereții ei plecaseră în exil sau în eternitate, practic necunoscută noilor cititori ai cărții şi picturii, în general, Margareta Sterian revine în interesul public în 1969, cu o personală de succes la Dalles, unde expune pentru prima oară lucrări din seria Măşti la Brăneşti, iar, din acest moment, reintră în circuitul oficial al culturii, cu nenumărate expoziții de pictură, ceramică, tapiserie, participări la bienale în țară şi străinătate, apariții în presa vremii cu traduceri, cu volume de versuri şi proză, editate de Editura pentru Literatură, Cartea Românească, Albatros, Meridiane, i se reeditează antologia cu bucluc de poezie americană modernă, i se dedică albume, se fac filme de televiziune despre ea, are colaborări de excepție (de pildă, splendidul volum Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu apare, cu transpunerea în engleză şi cu imagini de Margareta Sterian, la Editura Eminescu, în 1981), are un succes fulminant în Japonia, cu o îndrăneață expoziție de pictură, primeşte Premiul special al UAP pentru expoziția organizată la Muzeul Național de Artă (1985), în 1987, este omagiată de Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Scriitorilor, revista România literară, posturile de radio româneşti şi Europa liberă, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, participă (1992), ca invitat de onoare la Salonul de primăvară organizat de ARTEXPO, unde expune zece compoziții noi şi, în fine, colosala aventură a vieții Margaretei Sterian se încheie la 9 septembrie 1992, după o scurtă suferință. Este înhumată lângă bunica sa, în Cimitirul Filantropia.
Retrospectiva de la Muzeul de Artă din Ploieşti beneficiază de ajutorul neprețuit şi eforturile neobosite ale pictorului Mircea Barzuca, ucenicul şi legatarul testamentar al Margaretei Sterian şi cuprinde 170 de lucrări, uleiuri şi acuarele, marea majoritate provenind din colecția artistei, ce încearcă să recompună o imagine completă, capabilă să acopere temporal întreaga operă a artistei. Alături de creația plastică, sunt expuse şi o mare parte a titlurilor literare originale, adică poezie şi proză, precum şi a lucrărilor ce ilustrează intensa activitate de traducător a Margaretei Sterian.
Punem capăt acestor rânduri nu cu o exegeză savantă asupra picturii unei artiste a cărei semnătură cu inima, sufletul frumos şi demnitatea o găsim pe fundamentul secolului XX, ci cu un poem. Al unei Doamne înalte cât veacul: Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină, / încât schela uitată pare un turn de sidef; / din nou a zidit primăvara o grădină cu-nflorite crengi diafane, / brațe ce din parcuri te cheamă.../ Parfumul lor, mai uşor decât orice parfum, / aburind amărui, te-nfioară.../ Dansând, vântul poartă trecătorii de subțiori, / păsările nu mai contenesc pe limba lor. / În asfințit, un îndepărtat ocean de aur îşi rostogoleşte valurile mărunte pe cer.../ Primăvară, şi eu îți cer acum o veste bună: / ce-a mai rămas din mine, adună tu-ntr-o mână / şi-nsuflețeşte lutul cu răsuflarea ta.
VICTOR MUNTEANU – Albul discret şi imaginarul hămesit
Nici despre culoare nu e vorba. Ci despre omul Victor Munteanu, de un alb liniştit, discret, cumpătat, elegant, politicos. Albul condescendent. Chipul lui cu barba de zăpadă veşnică (de aceea, nu mi-l pot închipui pe Victor Munteanu trăind la tropice!) are ceva din măreția nediscriminatorie a unui viking cu bune maniere, a unui bard finlandez sau a unui instructor de ski elvețian. Aşa îl ştiu eu, dintotdeauna: ca o apariție exotică polară, o promoroacă parcă prea încheiată la toți nasturii, prea serioasă, prea cu ştaif pentru cunoscutele tropoteli exuberant-meridionale din urbea lui Nenea Iancu. Este unul dintre artiştii care țin de-o viață în spate tradiția picturii în Ploieştiul tăvălit prin prejudecăți amirosind a petrol. Şi e bun ca vinul vechi!
A absolvit Academia de Artă Ion Andreescu din Cluj-Napoca, secția pictură, promoția 1969, ceea ce mi-ar putea întări puțin bănuiala şubredă că-i ardelean (dar prefer să ignor!). Din acelaşi an, 1969, activează în cadrul filialei UAP Ploieşti şi participă la toate evenimentele organizate de aceasta acolo, în țară sau străinătate (expoziții, tabere de creație, simpozioane etc.). De altfel, un an mai târziu, are prima expoziție personală în oraş...Ce vremuri! O personală de pictură în 1970 valorează cât una de grup, astăzi, în nu-ştiu-ce galerie dintr-un sit cultural european simandicos. Regula lui Victor Munteanu este să expună rar, însă nu cu mai puțină putere apăsat pe sensibilul memoriei. Astfel că, între 1970 şi 2010, are doar cu puțin peste 20 de expoziții personale în țară şi în afară (mai ales, în spațiile belgian, polonez şi german). Are lucrări în muzee şi colecții particulare din România, Grecia, Macedonia, Austria, Germania, Polonia, Belgia, Olanda, Franța, Italia, Portugalia, Canada, Statele Unite. Fiindcă e demult instalat în conştiința critică, vocile care i-au descris arta sunt şi ele, astăzi, plecate în amintire. Iată ce scria, în 1980, despre el, de pildă Teodor Mazilu (da, chiar el, Teodor Mazilu!): Da. Se pare că fiecare operă de artă este până la urmă o bătălie. De aceea, subscriu la o observație mai veche care s-a făcut la adresa pictorului Victor Munteanu, subscriu pentru plasticitatea şi adevărul ei. Pictorul construieşte imagini de o robustețe calmă, ca o bătălie ce se duce în întuneric, cu răbdare şi cu viclenie, trâmbițele victoriei se arată în revărsatul zorilor şi, până la urmă, pictorul ne dezvăluie taina (...). Sau regretatul critic de artă, acad. Dan Grigorescu, în 1982: Victor Munteanu relevează mai presus de orice un ascuțit simț al culorii; el construieşte o imagine echilibrată în care colorismul nu se exprimă prin lărgirea gamei, ci prin varietatea soluțiilor unui acord întotdeauna rafinat.
Fără să mă abat vreun pic de la profesionalismul observațiilor unor mari spirite ce au ştiut să-i aprecieze pictura, dar nici să fac rabat de la subiectivismul de a proveni din aceeaşi Cetate cu artistul, îmi îngădui să fac doar câteva remarci, chiar şi cu riscul de a nu fi la fel de vrednice. Cea mai recentă expoziție a lui Victor Munteanu, de la Galeria de Artă Ploieşti, redefineşte, sever până la axiomă, conceptul de natură statică modernă. Aceea care este total diferită de ceea ce se numeşte natură moartă, în care, într-adevăr, componentele nu numai că par, ci chiar sunt lipsite de viață (ne amintim cu frică, nu-i aşa?, de fazanii răpuşi pe masa de bucătărie, de pepenii despicați în felii aproape licențioase ori de ciorchinii de struguri brumării ca căciula(sic!) lui Nechifor Lipan!). Momentul surprins însă de Victor Munteanu este când totul – obiecte, parfum, stări (poate tocmai de aceea se şi numesc naturi statice!) – se află într-un echilibru extrem de fragil. Concentrat în punctul de inflexiune maximă, atunci când materia are aparența înghețului universal. Însă doar pentru o secundă, căci, se aud deja bolboroselile celulelor, ea stă să izbucnească, să irumpă, să explodeze, să se dinamizeze, să intre într-o mişcare suficientă sieşi, de căutare a propriei finitudini. În oscilație circulară. Ca Pendulul lui Foucault. Senzația pe care o provoacă aceste naturi statice este pur şi simplu de foame a plăsmuirii, că pregătesc un festin pantagruelic al imaginarului. Că promit un dezmăț al nălucirii, un desfrâu onorabil. La care eşti invitat, dar, cum se spune, pe propria-ți barbă. Eşti capabil să participi, intri la joc? – te întreabă, subliminal, artistul (de pildă, în Natură statică 3, unde cadrul nemişcării unei mese cu obiecte bizare aflate pe ea se lărgeşte treptat şi ajunge să cuprindă portretul atârnat pe perete al unei femei, apoi – e de reținut intenția speculativă inedită! – pe pervazul ferestrei, dincolo de care e noapte, o bufniță!). Deci, nu decorativ, ci organic. Nu static, ci vibrant. Nu contemplativ, ci implicat. Totul învelit în vălul unui cromatism sigur prin incertitudinea sa (nu întâlnim tonuri decise, programatice sau manifeste, ci mai mult contiguități, sugestii). Acestea asigură o percepție emolientă, la fel de aromitoare precum aburul de cafea ridicându-se dintr-o ceaşcă aflată în aşteptare, aşa cum se întâmplă – deci, iată că pulsația vieții obligă şi la o terminologie specifică...nu există, ci se întâmplă, nu este, ci se petrece! – într-unul din tablourile sale. Relația sa cu realitatea este atât de esențializată încât, dacă, Doamne fereşte!, i s-ar fura penelul şi tuburile cu pastă, Victor Munteanu ar fi în stare să-şi picteze tablourile şi cu gândul.
Pliroforie
Păi să vă spun: o răspicare derivată din savurosul verb de origine greacă a pliroforisi şi care mi-a plăcut mie, aşa. O limpezire, dacă vrfeți, o desluşire a faimoasei şi otrăvitei expresii a o-ntoarce ca la Ploieşti, amintită la început şi despre care se cleveteşte că, chipurile! ar fi expresia unei particulare şi detestabile trăsături de caracter a locuitorilor urbei noastre. Un fel de chintesență a spiritului local, ceva aflat, ca poziționare pe scala moralității, undeva, între neserios şi versatil. Din păcate, însă puțini ştiu (şi tocmai de aceea, eu vin cu clarificarea asta!) că ea nu se referă absolut deloc la cetățeanul ca atare al urbei lui Caragiale şi a lui Nichita Stănescu, ci la o simplă manevră feroviară ce avea loc tot la Ploieşti. Ei bine, la sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul dispunea de o singură gară, actuala Gară de Sud, punct de trecere obligatoriu a căii ferate înspre Moldova. Dar, pe vremea aceea, tot aici veneau şi trenurile din Bucureşti ce se îndreptau spre Valea Prahovei, cu apucătură spre Câmpina-Sinaia-Predeal-Braşov şi care nu-şi puteau schimba direcția (de la sud-est la nord) decât prin inversarea sensului de mers, obținută prin mutarea locomotivei, din capul, în coada garniturii. Astfel că, la repornire, după halta în Gara de Sud, unde funcționa şi un faimos restaurant ținut de C.Dobrogeanu-Gherea (prietenul lui Caragiale!), călătorii – dacă mai şi consumaseră ceva la locanta fruntaşului socialist – vă dați seama că aveau impresia că se întorc cumva de unde plecaseră (asta, fireşte, până când se intra pe linia directă spre Câmpina!). De-aici derivă, aşadar, întoarcerea ca la Ploieşti. Situației – după ce însuşi Principele Domnitor Carol I se confuzase în timpul primei sale călătorii pe calea ferată spre Sinaia, la 8 aprilie 1880 – i s-a pus capăt mai târziu, prin construirea Gării de Vest.
Cât priveşte expresia, ploieştenii înşişi şi-au asumat-o, ba chiar fac din ea un titlu de mândrie. La urma urmelor, de ce nu?! S-o întorci ca la Ploieşti nu este chiar la îndemâna oricui, căci presupune elocință, dialectică, mobilitate, plasticitate şi, bineînțeles, uşurința de a face praf prejudecata destul de tâmpă că nu se poate trăi în oximoron. În final, nu uitați că Take Ionescu, cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc, era alintat Guriță de aur. Vă spune ceva amănuntul că era ploieştean?
În general, Ploieştiul – iată, el e mai permisiv în ceea ce priveşte greşeala de articulare hotărâtă la singular, decât Bucureştii, care sunt un pic mai intransigenți şi ceva mai orgolioşi parcă (normal, nu e de mirare, doar de acolo se trasează normele!) – nu are cine ştie ce mare trecere în memoria colectivă. Nu se rostogoleşte vijelios pe apele vreunui râu celebru, nu se cocoață pe şapte coline şi nici n-are gură de ieşire la vreo mare.
În plus, două mentalități mutilante – cum că este un oraş eminamente proletar şi că te poți snobà mult mai bine la Bucureşti, aflat la doar 60 de km. – au făcut ca să fie stârpită orice idee, convingere sau rațiune, ba chiar şi fantezie, cum că pe-aici, în Ploieşti, s-ar putea descoperi, cât de cât, vreun strop de cultură, în afara celor de țiței şi de sudoare. Şi totuşi...Un muzeu de artă intrat în circuitul european, un Palat al Culturii cu muzee deosebite, o bibliotecă grandioasă, numită, nici nu se putea altfel, Nicolae Iorga, o galerie de artă elegantă şi activă (susținută de o filială UAP foarte robace, condusă de pictorul Valter Paraschivescu), un Muzeu al Ceasului – unic în țară, o filarmonică – una dintre cele mai prestigioase din România, cu care au cântat nume mari ale concertisticii naționale şi internaționale şi, nu în ultimul rând, un teatru absolut remarcabil (ce poartă numele lui Toma Caragiu, cândva actor aici). Precum şi, în fine, un cult pentru Caragiale. Ajunge?...
Apoi, din nefericire, numele oraşului nu este corelat cu marile noțiuni ale patrimoniului paremiologic emoțional-patriotic pe care, în general, ne bazăm (cum ar fi Azi aici, mâine-n Focşani...!, A nimerit el, orbul, Brăila...! sau Urlă câinii-n Giurgiu!) ori cu nu ştiu ce avânturi culturale de enormă respirație et(n)ică. Decât foarte rar. Şi asta, în funcție de vreme ori de vremuri. În rest, el rămâne a fi identificat doar ca o adăstare semantică, preț de câteva secunde, un moment de odihnă binecuvântată, o banală haltă de pe magistrala retorică (şi complet electrificată!) a marelui discurs național românesc.
Fie Bibicule, mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef (n.n. tot e bine că enunțul a intrat în referențialul popular, mangafaua putând fi înlocuită cu oricine vrem noi, deci: trăiască Nenea Iancu!), fie a o-ntoarce ca la Ploieşti (puțină lume cunoaşte adevărul istoric al acestei expresii...vi-l vom destăinui la final!), fie capitala aurului negru (dar, fiindcă aurul negru s-a cam isprăvit, a rămas doar de județ!), fie Republica de Ploeşti (dar cu zeflemeaua de rigoare, ceea ce înseamnă că acelaşi mental colectiv are percepția istorică reală asupra evenimentului!)...Şi cam atât. Aaa, nu! Ar mai fi de adăugat, poate, şi faimoasa rugăciune a bucureştenilor, din aprilie 1944, privind cerul brăzdat de sutele de bombardiere americane: Du-i, Doamne, la Ploieşti! (aserțiune ce s-ar putea înțelege ca o esență a amabilei şi zglobiei noastre atitudini, Să moară capra vecinului!; dar aici nu mai era vorba de capră, ci de însuşi vecinul!). Însă forța de reacție a ploieştenilor (care, btw, au pătimit groaznic atunci, la bombardamentele din ’44!) a fost foarte rapidă la acest blestem, scornind şi ei o observație, care-i arde rău de tot la lingurică pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dâmboviței: Bucureştii sunt cartierul de sud al Ploieştiului!...
Sigur că mai sunt şi alte apropouri – precum cele întâlnite tot la Caragiale: eu am tăria opiniunilor mele, jocul la chilometru, boborul sau acea neuitată didascalie din binecunoscuta tiradă a Miței Baston: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă – da, ploeşteancă! – Năică, şi am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție...să mă pomeneşti!.... Ele fac probabil doar deliciul celor care, îndrăgostiți de Ploieşti, îşi mai amintesc de el cu mult timp înainte de a porni spre casa de vacanță de la munte. Meditând, totodată, reverențios, dar zdravăn, la monumentul cel mai prețios de istorie scrisă al oraşului. Adică, monografia lui Mihail Sevastos, din 1937.
MUZEUL DE ARTĂ – Un palat european cu Herbert în frunte
Fosta Pinacotecă a Ploieştiului. stop. Înființată 1931, oameni de vază ai urbei. stop. Ion Ionescu-Quintus, Toma T. Socolescu, Dumitru Munteanu-Râmnic şi cu participarea considerabilă a Aşezămintelor Culturale Nicolae Iorga. stop. Din 1919, sediul Prefecturii. stop. Clădirea a aparținut lui Ghiță Ionescu, om politic şi bancher. stop. Ridicată între 1885 şi 1898, după planurile arh. Leonida Negrescu. stop. Om cu studii, format la École des Beaux Arts din Paris şi profund marcat de personalitatea şi opera lui Charles Garnier. stop. Nu uitați: Garnier – creatorul Operei din Paris, cel mai important reprezentant al stilului Second Empire. stop. Descriere obligatorie: exterior sobru, decorat cu importante piese de stucatură ce susțin ancadramentele ferestrelor şi ale celor două balcoane de pe fațada principală şi de pe latura de sud, acoperiş înalt, cu hornuri în stil francez, spațiul interior se desfăşoară pe trei niveluri: demisol, mezanin şi etaj, decorație în stil neobaroc, cu influență şi realizare italiană, coloanele, plăcile încastrate în pereții holului central şi pe casa scării (realizate în stuco-marmură), plafoanele sălilor de la mezanin şi ale holului central (stucatură policromă şi aurită), frontoanele de deasupra uşilor de la mezanin şi capitelurile coloanelor (stucatură aurită de influență barocă) se datorează unor meşteri italieni, doi dintre aceştia semnându-şi şi datându-şi lucrarea (1894), pe tamburul candelabrului de la casa scării, Elia şi Giaccomo din Friuli, Udine, feroneria balustradei în două aripi a scării ce duce de la mezanin la etaj este lucrată în motivul rinceau-ului renascentist francez, scara este marcată de două sculpturi de bronz, care, totodată, asigură şi iluminarea, reprezentări feminine, posibile alegorii ale orelor şi aparțin marelui sculptor francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), un important luminator asigură o vizibilitate spectaculoasă pentru holul de la etaj, plafoanele acestuia şi de deasupra casei scării sunt pictate cu ghirlande şi medalioane reprezentând zeități romane, iar, în fine, au fost păstrate sobele originale, cu cahle de Boemia, dintre care, cea mai importantă este căminul monumental pe două niveluri, realizat din faianță de Meissen, cu un medalion pictat reprezentând un castel de pe Rin. stop. Concluzie: a colaborat întreaga Europă. stop. Patrimoniu: artă românească, modernă şi contemporană (sec. al XIX-lea şi al XX-lea) şi este structurat pe colecții: pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă. stop. Colecția de pictură a debutat în 1931, cu diverse donații, cea mai consistentă fiind donația Şeulescu-Stere. Nume mari: de la Rosenthal, Schoefft, Livaditti, Lecca, Mişu Popp, Tăttărăscu, Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Jean Al. Steriadi, Tonitza, Dimitrescu, Şirato, Mützner, Rodica Maniu, Dărăscu, Iser, Baba, Ciucurencu, Țuculescu, Pacea, apoi, mai tinerii Năpăruş, Piliuță, Sălişteanu, Vasile Celmare, Vasile Grigore, Cilievici, Mărginean, Bițan şi alții. stop. Colecțiile din sec. al XIX-lea şi al XX-lea, de grafică (Steriadi, Iser, Dărăscu, Pallady, Lucian Grigorescu, Baba, Aman), care se îmbogățesc anual cu noi lucrări provenind de pe toate continentele, prin organizarea aici a Bienalei Internaționale de Gravură Contemporană Iosif Iser. stop. Colecția de sculptură este mai puțin consistentă, însă foarte valoroasă. stop. Medrea, Han, Al. Călinescu, Jalea, Baraschi, Mățăoanu, Tudor, Ladea, Irimescu. stop. Arte decorative (ceramică şi sticlă, icoane pe sticlă din sec. al XIX-lea, tapiserie contemporană): Ion şi Teodora Moisescu-Stendl, Geta Brătescu, Pavel Codiță, Lena Constante, Petre şi Ritzi Iacobi, Ion Nicodim, Ileana Dăscălescu, Angela Ionilete, Ileana Balotă, Ana Lupaş, Liliana Anastasescu, Ovidiu Paştina, Cela Neamțu, Mariana Grumăzescu-Voicu şi alții. stop.
Muzeul, o adevărată emblemă culturală a Ploieştiului (aşezat şi strategic, la capătul Bulevardului Castanilor, înspre centrul oraşului), are oameni harnici, dăruiți nobilei îndeletniciri de a susține arta şi este condus, din 2005, cu mare pricepere şi eficient, de către Florin Sicoe, intelectual remarcabil, deosebit traducător, eseist dibace şi unul dintre cei mai de seamă prozatori ai oraşului. El este, printre altele, şi autorul romanului de succes, intitulat Herbert, apărut, în 1988, la Cartea Românească.
MARGARETA STERIAN – O Doamnă înaltă cât veacul
Recenta retrospectivă a operei acestei mari artiste – o altă inițiativă de toată lauda a Muzeului de Artă din Ploieşti – mi-a adus aminte de două lucruri, de ordin general, ca să zic aşa:1) că se poate viețui aproape un secol (n.1897-m.1992) într-un deplin acord cu Timpul sinelui, în ciuda nenumăratelor (şi dureroaselor!) dezacorduri cu Istoria şi 2) că Margareta Sterian, pictor, poet, traducător şi femeie pe cât de fermecătoare, pe atât de demnă, a beneficiat, ca să zic aşa, de o biografie absolut fabuloasă.
Ai spune că ar fi fost şi păcat – la câte întâmplări extraordinare o aşteptau în lunga sa viață – ca această doamnă să se fi oprit cu viețuirea la o vârstă fragedă. Pentru că, practic, se poate considera că i s-au întâmplat de toate! A fost botezată de Gala Galaction, în clasele primare a învățat limba şi literatura română cu...Ioan Slavici(!), apoi, după studiile de la Paris, unde a fost colegă, printre alții, cu Mircea Vulcănescu, cunoaşte faima debutului cu pictura sa originală, în 1929 (şase portrete de copii din Drăguş, acolo unde participase la proiectul sociologic al lui Dimitrie Gusti), când a avut parte de cronici entuziaste din partea unor nume grele, ca: Nicolae Tonitza, Petru Comarnescu, George Oprescu, Eugen Ionescu, a fost căsătorită de două ori (a doua oară cu poetul Paul Sterian), obține Premiul pentru pictură al Ministerului Artelor (1929), deține Medalia de bronz la Expoziția internațională a artelor şi industriei de la Paris (1930), colaborează, între 1930 şi 1937, cu pictorul-arhitect Marcel Iancu în decorarea multor case înstărite din Bucureşti, în plus, lucrează frescă şi ceramică, creează costume şi decoruri pentru spectacole de balet ale Operei Române, compune ilustrații de carte, scrie versuri şi proză, face traduceri (ca, de pildă Antologia poeziei poloneze contemporane, 1934), călătoreşte şi studiază aplicat (Anglia, Austria, Danemarca, Elveția, Franța, Norvegia, Suedia şi Statele Unite, luând contact cu mediile culturale şi artistice de acolo), se apropie de arhitecți tineri la vremea aceea, dar faimoşi mai târziu (Octav Doicescu, Mac Constantinescu), dar şi de artişti din avangarda românească (H. Catargi, M.H. Maxy, Marcel Iancu, Micaela Eleutheriade, Milița Petraşcu) cu care va înființa falanga artististică Arta nouă, din cadrul grupului ideologic Criterion (influențat de ideile lui Nae Ionescu şi din care fac parte, printre alții, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Vasile Voiculescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Botta, Haig Acterian şi alții...de fapt, cam toată dreapta interbelică!), în anii războiului, nu scapă de prigoana anti-evreiască – deşi verii ei sunt îngropați ca eroi ai nației în Cimitirul Filantropia, iar ea fusese botezată, cum am spus, de Gala Galaction – pentru că i se confiscă locuința din strada Vasile Lascăr nr. 8, pierde agoniseala tatălui ei, evreu de origine şi chiar se desparte de o mare parte din propriile lucrări, în timpul calvarului deselor mutări din casă în casă, pentru ca, după 1947, să fie silită să suporte pesecuțiile din partea cealaltă, a regimului comunist (este declarată agent american, pentru că tradusese o seamă de cărți fundamentale din literatura americană, de la trilogia lui Eugene O’Neill, Din jale se întrupează Electra şi poemele lui Walt Whitman, până la antologia poeziei americane moderne, cu studiu introductiv de Petru Comarnescu, intitulată Aud cântând America (vă dați seama ce zicea Maria Banuş, de pildă!!), este demascată în adunări sindicale ale asociației profesionale a cărei membră fondatoare fusese, pentru cosmopolitism şi pictură decadentă, se retrage din colaborarea cu scena teatrelor, cu decoruri, costume, traduceri, programe), trăieşte o vreme lucrând mănuşi şi pălării sau vânzând lucruri din casă în talciocuri, până când, într-un târziu, după ani de eclipsă, când publicul vechi se mistuise, când România interbelică dispăruse din conştiința oamenilor, când mulți dintre prietenii tinereții ei plecaseră în exil sau în eternitate, practic necunoscută noilor cititori ai cărții şi picturii, în general, Margareta Sterian revine în interesul public în 1969, cu o personală de succes la Dalles, unde expune pentru prima oară lucrări din seria Măşti la Brăneşti, iar, din acest moment, reintră în circuitul oficial al culturii, cu nenumărate expoziții de pictură, ceramică, tapiserie, participări la bienale în țară şi străinătate, apariții în presa vremii cu traduceri, cu volume de versuri şi proză, editate de Editura pentru Literatură, Cartea Românească, Albatros, Meridiane, i se reeditează antologia cu bucluc de poezie americană modernă, i se dedică albume, se fac filme de televiziune despre ea, are colaborări de excepție (de pildă, splendidul volum Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu apare, cu transpunerea în engleză şi cu imagini de Margareta Sterian, la Editura Eminescu, în 1981), are un succes fulminant în Japonia, cu o îndrăneață expoziție de pictură, primeşte Premiul special al UAP pentru expoziția organizată la Muzeul Național de Artă (1985), în 1987, este omagiată de Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Scriitorilor, revista România literară, posturile de radio româneşti şi Europa liberă, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, participă (1992), ca invitat de onoare la Salonul de primăvară organizat de ARTEXPO, unde expune zece compoziții noi şi, în fine, colosala aventură a vieții Margaretei Sterian se încheie la 9 septembrie 1992, după o scurtă suferință. Este înhumată lângă bunica sa, în Cimitirul Filantropia.
Retrospectiva de la Muzeul de Artă din Ploieşti beneficiază de ajutorul neprețuit şi eforturile neobosite ale pictorului Mircea Barzuca, ucenicul şi legatarul testamentar al Margaretei Sterian şi cuprinde 170 de lucrări, uleiuri şi acuarele, marea majoritate provenind din colecția artistei, ce încearcă să recompună o imagine completă, capabilă să acopere temporal întreaga operă a artistei. Alături de creația plastică, sunt expuse şi o mare parte a titlurilor literare originale, adică poezie şi proză, precum şi a lucrărilor ce ilustrează intensa activitate de traducător a Margaretei Sterian.
Punem capăt acestor rânduri nu cu o exegeză savantă asupra picturii unei artiste a cărei semnătură cu inima, sufletul frumos şi demnitatea o găsim pe fundamentul secolului XX, ci cu un poem. Al unei Doamne înalte cât veacul: Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină, / încât schela uitată pare un turn de sidef; / din nou a zidit primăvara o grădină cu-nflorite crengi diafane, / brațe ce din parcuri te cheamă.../ Parfumul lor, mai uşor decât orice parfum, / aburind amărui, te-nfioară.../ Dansând, vântul poartă trecătorii de subțiori, / păsările nu mai contenesc pe limba lor. / În asfințit, un îndepărtat ocean de aur îşi rostogoleşte valurile mărunte pe cer.../ Primăvară, şi eu îți cer acum o veste bună: / ce-a mai rămas din mine, adună tu-ntr-o mână / şi-nsuflețeşte lutul cu răsuflarea ta.
VICTOR MUNTEANU – Albul discret şi imaginarul hămesit
Nici despre culoare nu e vorba. Ci despre omul Victor Munteanu, de un alb liniştit, discret, cumpătat, elegant, politicos. Albul condescendent. Chipul lui cu barba de zăpadă veşnică (de aceea, nu mi-l pot închipui pe Victor Munteanu trăind la tropice!) are ceva din măreția nediscriminatorie a unui viking cu bune maniere, a unui bard finlandez sau a unui instructor de ski elvețian. Aşa îl ştiu eu, dintotdeauna: ca o apariție exotică polară, o promoroacă parcă prea încheiată la toți nasturii, prea serioasă, prea cu ştaif pentru cunoscutele tropoteli exuberant-meridionale din urbea lui Nenea Iancu. Este unul dintre artiştii care țin de-o viață în spate tradiția picturii în Ploieştiul tăvălit prin prejudecăți amirosind a petrol. Şi e bun ca vinul vechi!
A absolvit Academia de Artă Ion Andreescu din Cluj-Napoca, secția pictură, promoția 1969, ceea ce mi-ar putea întări puțin bănuiala şubredă că-i ardelean (dar prefer să ignor!). Din acelaşi an, 1969, activează în cadrul filialei UAP Ploieşti şi participă la toate evenimentele organizate de aceasta acolo, în țară sau străinătate (expoziții, tabere de creație, simpozioane etc.). De altfel, un an mai târziu, are prima expoziție personală în oraş...Ce vremuri! O personală de pictură în 1970 valorează cât una de grup, astăzi, în nu-ştiu-ce galerie dintr-un sit cultural european simandicos. Regula lui Victor Munteanu este să expună rar, însă nu cu mai puțină putere apăsat pe sensibilul memoriei. Astfel că, între 1970 şi 2010, are doar cu puțin peste 20 de expoziții personale în țară şi în afară (mai ales, în spațiile belgian, polonez şi german). Are lucrări în muzee şi colecții particulare din România, Grecia, Macedonia, Austria, Germania, Polonia, Belgia, Olanda, Franța, Italia, Portugalia, Canada, Statele Unite. Fiindcă e demult instalat în conştiința critică, vocile care i-au descris arta sunt şi ele, astăzi, plecate în amintire. Iată ce scria, în 1980, despre el, de pildă Teodor Mazilu (da, chiar el, Teodor Mazilu!): Da. Se pare că fiecare operă de artă este până la urmă o bătălie. De aceea, subscriu la o observație mai veche care s-a făcut la adresa pictorului Victor Munteanu, subscriu pentru plasticitatea şi adevărul ei. Pictorul construieşte imagini de o robustețe calmă, ca o bătălie ce se duce în întuneric, cu răbdare şi cu viclenie, trâmbițele victoriei se arată în revărsatul zorilor şi, până la urmă, pictorul ne dezvăluie taina (...). Sau regretatul critic de artă, acad. Dan Grigorescu, în 1982: Victor Munteanu relevează mai presus de orice un ascuțit simț al culorii; el construieşte o imagine echilibrată în care colorismul nu se exprimă prin lărgirea gamei, ci prin varietatea soluțiilor unui acord întotdeauna rafinat.
Fără să mă abat vreun pic de la profesionalismul observațiilor unor mari spirite ce au ştiut să-i aprecieze pictura, dar nici să fac rabat de la subiectivismul de a proveni din aceeaşi Cetate cu artistul, îmi îngădui să fac doar câteva remarci, chiar şi cu riscul de a nu fi la fel de vrednice. Cea mai recentă expoziție a lui Victor Munteanu, de la Galeria de Artă Ploieşti, redefineşte, sever până la axiomă, conceptul de natură statică modernă. Aceea care este total diferită de ceea ce se numeşte natură moartă, în care, într-adevăr, componentele nu numai că par, ci chiar sunt lipsite de viață (ne amintim cu frică, nu-i aşa?, de fazanii răpuşi pe masa de bucătărie, de pepenii despicați în felii aproape licențioase ori de ciorchinii de struguri brumării ca căciula(sic!) lui Nechifor Lipan!). Momentul surprins însă de Victor Munteanu este când totul – obiecte, parfum, stări (poate tocmai de aceea se şi numesc naturi statice!) – se află într-un echilibru extrem de fragil. Concentrat în punctul de inflexiune maximă, atunci când materia are aparența înghețului universal. Însă doar pentru o secundă, căci, se aud deja bolboroselile celulelor, ea stă să izbucnească, să irumpă, să explodeze, să se dinamizeze, să intre într-o mişcare suficientă sieşi, de căutare a propriei finitudini. În oscilație circulară. Ca Pendulul lui Foucault. Senzația pe care o provoacă aceste naturi statice este pur şi simplu de foame a plăsmuirii, că pregătesc un festin pantagruelic al imaginarului. Că promit un dezmăț al nălucirii, un desfrâu onorabil. La care eşti invitat, dar, cum se spune, pe propria-ți barbă. Eşti capabil să participi, intri la joc? – te întreabă, subliminal, artistul (de pildă, în Natură statică 3, unde cadrul nemişcării unei mese cu obiecte bizare aflate pe ea se lărgeşte treptat şi ajunge să cuprindă portretul atârnat pe perete al unei femei, apoi – e de reținut intenția speculativă inedită! – pe pervazul ferestrei, dincolo de care e noapte, o bufniță!). Deci, nu decorativ, ci organic. Nu static, ci vibrant. Nu contemplativ, ci implicat. Totul învelit în vălul unui cromatism sigur prin incertitudinea sa (nu întâlnim tonuri decise, programatice sau manifeste, ci mai mult contiguități, sugestii). Acestea asigură o percepție emolientă, la fel de aromitoare precum aburul de cafea ridicându-se dintr-o ceaşcă aflată în aşteptare, aşa cum se întâmplă – deci, iată că pulsația vieții obligă şi la o terminologie specifică...nu există, ci se întâmplă, nu este, ci se petrece! – într-unul din tablourile sale. Relația sa cu realitatea este atât de esențializată încât, dacă, Doamne fereşte!, i s-ar fura penelul şi tuburile cu pastă, Victor Munteanu ar fi în stare să-şi picteze tablourile şi cu gândul.
Pliroforie
Păi să vă spun: o răspicare derivată din savurosul verb de origine greacă a pliroforisi şi care mi-a plăcut mie, aşa. O limpezire, dacă vrfeți, o desluşire a faimoasei şi otrăvitei expresii a o-ntoarce ca la Ploieşti, amintită la început şi despre care se cleveteşte că, chipurile! ar fi expresia unei particulare şi detestabile trăsături de caracter a locuitorilor urbei noastre. Un fel de chintesență a spiritului local, ceva aflat, ca poziționare pe scala moralității, undeva, între neserios şi versatil. Din păcate, însă puțini ştiu (şi tocmai de aceea, eu vin cu clarificarea asta!) că ea nu se referă absolut deloc la cetățeanul ca atare al urbei lui Caragiale şi a lui Nichita Stănescu, ci la o simplă manevră feroviară ce avea loc tot la Ploieşti. Ei bine, la sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul dispunea de o singură gară, actuala Gară de Sud, punct de trecere obligatoriu a căii ferate înspre Moldova. Dar, pe vremea aceea, tot aici veneau şi trenurile din Bucureşti ce se îndreptau spre Valea Prahovei, cu apucătură spre Câmpina-Sinaia-Predeal-Braşov şi care nu-şi puteau schimba direcția (de la sud-est la nord) decât prin inversarea sensului de mers, obținută prin mutarea locomotivei, din capul, în coada garniturii. Astfel că, la repornire, după halta în Gara de Sud, unde funcționa şi un faimos restaurant ținut de C.Dobrogeanu-Gherea (prietenul lui Caragiale!), călătorii – dacă mai şi consumaseră ceva la locanta fruntaşului socialist – vă dați seama că aveau impresia că se întorc cumva de unde plecaseră (asta, fireşte, până când se intra pe linia directă spre Câmpina!). De-aici derivă, aşadar, întoarcerea ca la Ploieşti. Situației – după ce însuşi Principele Domnitor Carol I se confuzase în timpul primei sale călătorii pe calea ferată spre Sinaia, la 8 aprilie 1880 – i s-a pus capăt mai târziu, prin construirea Gării de Vest.
Cât priveşte expresia, ploieştenii înşişi şi-au asumat-o, ba chiar fac din ea un titlu de mândrie. La urma urmelor, de ce nu?! S-o întorci ca la Ploieşti nu este chiar la îndemâna oricui, căci presupune elocință, dialectică, mobilitate, plasticitate şi, bineînțeles, uşurința de a face praf prejudecata destul de tâmpă că nu se poate trăi în oximoron. În final, nu uitați că Take Ionescu, cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc, era alintat Guriță de aur. Vă spune ceva amănuntul că era ploieştean?