DECONSTRUIND Construind idei

Prin bunăvoința dlui Cosmin Caciuc, avem la dispoziție o carte de comentarii în marginea filosofiei ?i teoriei arhitecturii derivate din aceasta, care înfluențează arhitectura contemporană. Încep prin a lăuda traducătorul pentru opțiune. E o carte solidă ?i care, asimilată în cadrul predării la atelierele de proiectare ale ?colilor de arhitectură ?i urbanism din România, va putea produce efecte pozitive. Poate că nu va duce direct la construirea de idei. Nici autorul însu?i nu pare să creadă că arhitecții asta fac sau că, dacă ar parcurge antologia d-lui, ar putea-o face imediat; în definitiv, legătura dintre discursul teoretic ?i cel al edificării nu este aproape niciodată unul de tip cauză-efect. Sunt câteva excepții, pe unele le citează chiar J.A.Hale însu?i, precum fabuloasa colaborare dintre Derrida ?i Eisenman pentru proiectarea, doar proiectarea, unei (alte) porțiuni din Parcul la Villette din Paris, colaborare consemnată într-o carte celebră (Chora L Works). Dar, dacă nu va duce direct la edificarea de concepte ?i idei, cel puțin va putea contribui la cultura arhitecturală a celor care o vor citi. Oricum, este o carte exemplară pentru intențiile colecției Spații Imaginate a Editurii Paideia, traducerea este, cu câteva minore scăpări de practică a limbii engleze în SUA, excelentă ?i sper că însu?i traducătorul se va folosi de instrumentul care este cartea lui J.A.Hale pentru propriile ore de atelier.
Autorul pare să fie un specialist al antologiilor, întrucât a mai nă?it una, cu William W.Braham ?i John Stanislav Sadar: Rethinking Technology : a reader in architectural theory, London/New York : Routledge, 2007. Într-o piață supra-saturată de antologii, este legitim să ne întrebăm asupra rostului lor (altul decât cel strict cultural ?i educațional). Rethinking Architecture, antologia lui Neil Leach, pe care o are ?i biblioteca UAUIM, de pildă, nu face nimic altceva decât să trezească interesul cititorului pentru a merge la textul original, pentru că, altfel, secvențele de text citate sunt mult prea mici pentru a lămuri studentul. Dimpotrivă, e posibil ca, dacă acceptăm că studențimea este destinatarul privilegiat al unor asemenea cărți, să producă un efect advers: aceasta să se mulțumească cu paginile, foarte puține, antologate, fără ca astfel să mai facă pasul necesar către întreaga bibliografie cuprinsă. În acest sens, cartea lui Hale despre care vorbim aici este mai apropiată de o alta recentă: Philosophy for Architects, a lui Branco Mitrovic, apărută la Princeton Architectural Press în 2011. Ambele prezintă, într-o formă rezumativă ?i, inevitabil, simplificată ca altitudine (în al doilea caz, acest tip de discurs este, cumva peiorativ, asumat din titlu!) idei ?i concepte filosofice în circulație care au avut efect asupra arhitecturii (în cel de-al doilea caz, autorul o ia de la începuturi până după deconstrucție, la filosofia ?i estetica analitice, prezentându-le pe acestea drept capăt de linie a evoluției filosofice a umanității). Hale se limitează, oarecum, la secolul al XX-lea (de?i trimiterile la Marx îl întorc cu un secol mai înainte) ?i î?i asumă o perspectivă hermeneutică.
Cu alte cuvinte, el privilegiază hermeneutica nu doar antologând-o, ci ?i folosind-o ca metodă de investigație a tuturor celorlalte. Este o opțiune pe care o consemnăm ca atare, în formula de hermeneutică critică (atenție la ghilimelele care protejează cuvântul critică de…critică). Nu am făcut-o nici în asumarea teodologică a lui John E.Hancock, cel din Hermeneutica radicală ?i opera de arhitectură, o altă aplicare a metodelor de interpretare venite din filozofie pe care am publicat-o în colecția Spații Imaginate. Putem, însă, critica faptul că, vorbind de Marx ?i de marxism câte-n lună ?i în stele (e greu de susținut că Foucault a fost marxist, e prea original pentru a cădea într-o asemenea clasificare simplistă; în schimb, unde e Walter Benjamin?), autorul nu suflă un cuvânt despre influența acestora asupra arhitecturii din URSS ?i țările zise ale lagărului comunist. Căci, dacă s-au construit undeva idei, aici s-au construit (în plus, dărâmându-se cele dinainte), ca formă retardată de luminism ?i de modernitate. Nu neg autorului înclinația fățisă spre stânga discursului politic, dar nu pot să nu observ că operează, atât în alegerea direcțiilor pe care le privilegiază, cât ?i în expunerea efectelor acestora asupra arhitecturii, cu o cenzură a cărei amintire noi, cei mai înaintați în vârstă decât studenții pe care îi vizează, nu am uitat-o a?a u?or.
Câteva cuvinte doar despre raportul dintre filozofie, teorie ?i practică. Este gre?it să ne imaginăm teoria ca fiind o filozofie secundă, un mod serv de a interpreta marile concepte astfel încât, apoi, ele să poată fi înțelese ?i preluate într-un alt limbaj, cel al arhitecturii, de pildă. Teoria ca practică observată înseamnă că relația se stabile?te cu practica: atât normativ, în sensul că descrie rețete, reguli pentru practici viitoare, cât ?i în sensul supravegherii practicii, sub forma criticii de arhitectură, de pildă. Între cei doi lobi ai teoriei relație este de feed-back: observarea criciă a practicii generează reguli noi pentru practica viitoare ?i tot a?a. Da, teoria are graniță cu filosofia, care se prezintă, astfel, ca un cer al ei (cum numea Sf.Maxim Mărturisitorul spațiile bisericii, fiecare pentru cel dinaintea lui). Dar ea are granițe ?i cu alte domenii teoretice (spre pildă, în deconstructivism, cu teoria literară ?i ?tiințele socio-umane), cu alte practici observate (proxemica, ergonomia), ba chiar se intersectează (sau intră chiar în coliziune) cu economia, politica sau, acum, cu cibernetica ?i matematicile non-euclidiene. Teoria arhitecturii este o intersecție de domenii, o federație de interstiții. De altfel, în deconstrucție, am aflat că putem stabili relații nemediate (de teorie) între arhitectură ?i filozofie: unele dintre proiectele ?i clădirile făcute de deconstructivi?ti nu sunt (doar) proiecte de arhitectură ?i clădiri ci, în primul rând, metadiscursuri, comentarii (critice) la adresa arhitecturii folosind limbajul arhitecturii însu?i.  Hale întrețese spațiul dintre filozofie ?i arhitectură, colonizându-l cu concepte ?i, fire?te, idei, ca ?i când ar fi un no man’s land. Or, nu este. Dar metoda se prezintă ca legitimă didactic ?i acest spațiu de trecere, nu foarte populat cu actori (oricum, nu la noi), poate fi reclamat pentru studenții de la arhitectură prin intermediul acestor operațiuni de…terraformare a filosofiei, astfel încât să pară nu numai inteligibilă, ci ?i – horribile dictu pentru filosofi ! – utilă pentru arhitecți.
Prin urmare, este legitim să acceptăm dreptul autorilor de tipul lui Leach sau Hale ca interpreți, ca traducători (?i parțial ca trădători) între folosofi ?i arhitecții practicieni. Dar trebuie să înțelegem că, nu rareori, ace?ti intermediari î?i construiesc un obiect al muncii ?i o utilitate tocmai pentru a nu se observa faptul că, la o adică, a construi idei poate fi o colaborare directă între un filosof ?i un arhitect. Uneori nici nu există arhitectul (Jung, Wittgenstein), alteori nu există filosoful (Kahn, Eisenman), dar astea sunt mai degrabă excepții.
Închei aici, remarcând încă o dată utilitatea traducerilor de tipul celei făcute de Cosmin Caciuc. Ele, ca ?i excelenta sa carte anterioară despre avangarda americană,  sunt forme de polenizare încruci?ată nu numai între două geografii culturale extrem de îndepărtate ?i de diferite, ci ?i între domenii mai puțin îndepărtate decât am crede, cum pare să ne dovedească o altă carte minunată, recent apărută în ediție românească: Străbunul lui Socrate: Eseuri despre începuturile arhitecturii, de Indra Kagis McEwen, la Editura Idea din Cluj-Napoca, chiar anul acesta.