AURELIU MANEA

La începutul deceniului nouă al veacului trecut, a încetat să mai regizeze spectacole unul dintre cei mai remarcabili creatori de teatru care s-au perindat vreodată pe scenele româneşti. Dacă e să ne luăm după ceea ce cred oameni de autoritate în domeniu, atunci era un geniu. Şi mie mi s-a părut aşa, dar poate pentru că am fost un timp prea aproape de el. Fără să spună cuvântul, George Banu aproximează acest adevăr, în textul intitulat Un meteorit: „E ceea ce a fost el pentru noi, un meteorit. Pentru cei care ne-au urmat şi până la care legenda a persistat, el reprezintă doar „une étoile filante” pe firmamentul tatrului românesc. Singurul său personaj mitic, alături, poate, de Ion Sava. Amândoi au încarnat o idee de teatru. Nedusă până la capăt, dar afirmată. Absolută.”
Prin primii ani 70, desigur tot ai veacului trecut, am primit un telefon de la Timişoara, de la Sorin Titel, care-mi spunea că va veni la Cluj, de fapt la Teatrul din Turda, un regizor extraordinar, cu totul deosebit, şi să mă apropii de el, să am grijă să se scrie în revista unde lucram atunci, Tribuna, despre spectacolele lui. De partea asta, însă, nu mă ocupam eu, ci Ion Cocora. Dar nu ştiu cum, nu ştiu când, l-am cunoscut pe Aureliu Manea, un tânăr scund şi îndesat, cu un cap mare, potrivit mai degrabă unui corp mult mai alungit. Dar astea erau amănunte care nu contează, nu contau nici atunci, însă la prima vedere...
Izgonit de la Timişoara, Aureliu Manea se refugia la Turda, într-un teatru mort până atunci, înviindu-l. Actori care de mult uitaseră de arta lor, înglodați în cenuşiul unei urbe acoperite de praful de ciment şi de mediocritatea oamenilor, au înviat, au început să simtă ce este teatrul, poate să-şi aducă aminte ce visaseră în tinerețea lor trecută despre teatru. Clubul teatrului, la etaj, a devenit un loc al dezbaterilor de idei, despre teatru, despre poezie, despre filozofie, domenii de care Aureliu Manea era deopotrivă interesat. La Turda a montat câteva spectacole, cu aceşti actori reînviați ca din morți, îmi amintesc doar de unul, despre care am şi scris, deşi cenzura îl oprise, dar nu ştia dreapta ce face stânga, cu Tigrul lui Schisgall. A lucrat pe urmă la Cluj, a mai încercat, după succesele sale de altădată, şi la Bucureşti, dar acolo a trebuit să renunțe, în urma rezistenței la ideile lui a unor actori consacrați, care l-au şi făcut să-şi întrerupă repetițiile. Manea era o fire ultrasensibilă şi aceste conflicte îl măcinau, lent dar sigur. S-a internat. A mai ieşit şi a reuşit să mai lucreze câte un spectacol, în care vechea lui strălucire se vedea încă. Țin minte că, la un moment dat, într-una dintre discuțiile acelea pasionate, de noape, poate la Turda, poate la Cluj, a declarat că el face supraregie, se pare că era un termen la modă pe-atunci, şi că poate face teatru din orice, chiar dintr-un articol de ziar şi chiar cu cei mai slabi actori, fiind în stare să trezească în ei, spun eu acum, cu cuvintele mele, Actorul.
A mai apărut o dată în public, la prima Gală Uniter, cred că prin 1993, m-am apropiat de el, dar era alt om, nu mai puteam comunica aşa cum o făcusem cu 20 de ani mai devreme. Îmi aminteam cât de însuflețit vorbea despre teatru, îmi amintesc de textele lui pe care le-a publicat în Tribuna acelor ani, toate revelând o privire neaşteptată asupra textului dramatic, toate uimind deopotrivă pe oamenii de teatru şi pe profani. Înainte de finalul carierei sale, cât mai era încă în activitate, s-a însurat cu o scenografă, cu care a avut o fetiță şi îmi amintesc ce mândru era de ea. S-a retras prin 1992 sau 93, într-un sanatoriu din Galda (de Jos, de Sus?), lângă Alba Iulia.
De curând, sora sa, dna Viorica Samson Manea, mi-a trimis un volum cu scrierile lui ultime, culese de ea şi aşezate într-un plan care configurează o personalitate neobişnuită. Trebuie să spun că Aureliu Manea mai publicase, în timpul vieții sale active, două cărți, Energiile spectacolului, Editura Dacia, 1983 şi Spectacole imaginare, Editura Dacia, 1986, cărți reeditate într-una singură, de revista Teatrul Azi şi Fundația „Camil Petrescu”, acum câțiva ani. Noua sa carte se intitulează Texte regăsite. Sfârşitul lumii va fi un clip, cu o prefață de George Banu şi Un creion de Paul Salzberger, scenograful cu care, un timp, Manea a făcut echipă strălucită. Textele regăsite sunt trei piese scurte, cu o tentă absurdă şi uneori suprarealistă, o nuvelă, de fapt o confesiune mascată, aşa cum este tot ce a scris Aureliu Manea, cum e şi, să zicem cu îngrijitoarea ediției, eseul Singurătatea omului sau Narcis. Recunosc în aceste texte momente ale vieții lui Manea pe care le-am trăit, cumva, de pe tuşă, şi eu alături de el, răzbat ecouri ale frământărilor sale de atunci, despre legătura bărbat-femeie, despre paternitatea, confundată cu regizoratul, căci pe alocuri personajul-tată este chiar personajul-regizor. Iată impresionanta Declarație finală a aşa zisei nuvele Despărțirea de tata: „Am scris această schiță pentru nevoia de artă, teatru, joc, viață, bucurie, extaz, lumină, trecere, noapte şi zi, aşteptând să răsară un soare de primăvară peste noi toți însetați de razele sale bune şi calde ca o pâine de Duminică.”
În piesa Repetiția de teatru există un moment semnificativ penru îndoielile omului de teatru Aureliu Manea. Actrița spune: „Teatrul va muri în curând. Priviți, pe scenă au început să crească flori adevărate. Priviți, creşte aici chiar şi floarea ‘ciuboțica cucului’. Este semnul clar al câmpului care inundă sanctuarul mut de lemn.” Iar Regizorul îi dă replica: „Eu nu văd numai florile. E clar că aici creşte şi floarea ‘ciuboțica cucului’. Dar eu văd şi stejarul ce a început să iasă din cuşca sufleurului. Natura demonstrează revolta ei împotriva artei. Arta este mută şi ascetică. Aşa era pe vremea lui Aristotel, aşa este şi pe vremea regizorilor furioşi englezi. Natura e zgomotoasă şi trivială. M-am săturat...” Poate că aşa vedea teatrul, în momentele când simțea că se apropie de finalul carierei sale, unul dintre cei mai mari regizori ai scenei româneşti. Şi-a încheiat cariera la 46 de ani, în 1991. Şi a continuat să trăiască, undeva, la marginea societății. Ştiu că, în țara noastră, trezeşti proteste dacă faci comparația pe care mă pregătesc să o fac, dar risc: oare ce ar fi fost dacă Eminescu ar fi continuat să trăiască ani mulți, după internarea în sanatoriul doctorului Şuțu? Cum s-a întâmplat cu Hölderlin, în casa unui tâmplar, timp de 40 de ani...