Meridian
Amita Bhose
INDIA – ŞAPTE NOI EMISIUNI RADIOFONICE –
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Teatrul antic indian
1. Mitologia indiană motivează crearea teatrului prin următoarea legendă. Dornici să se bucure de o distracție care le-ar încânta deopotrivă şi văzul şi auzul, zeii se adresară lui Brahm?, zeul creației, să o inventeze. Indra, regele lor, mai adaugă că este nevoie să existe o a cincea Veda spre folosul tuturor celor patru caste ale societății umane, pentru că ascultarea Vedelor este interzisă neamurilor ??dra. Promițându-i că va crea N??yaveda, ştiința teatrului, care va subsuma esența tuturor ştiințelor şi va fi sorgintea tuturor artelor, fie decorative fie histrionice, creatorul universului se aşeză în yoga.
Se concentră asupra celor patru Vede şi luă miezul fiecăreia. Luă narațiunea din ?g Veda, muzica din S?ma Veda, actoria din Yajur Veda, rasa (experiența estetică) din Atharva Veda şi formă ştiința cea făgăduită. Intenționând să le-o dăruiască zeilor, îl chemă pe Indra. Cu mâinile împreunate şi capul plecat, acesta îl informă că numai înțelepții, cunoscătorii tainelor vedice erau competenți să o preia de la Brahm? şi s-o cunoască, s-o păstreze şi s-o prezinte. Zeii nu erau vrednici de o ştiință atât de înaltă.
Brahm? îi încredință acea ştiință lui Bharata, înțeleptul înzestrat cu o sută de fii şi-i porunci s-o prezinte cu ajutorul fiilor săi. Cunoscând ştiința teatrului de la creator, Bharata le-o predă fiilor săi, pregătindu-i pe fiecare în temele cele mai potrivite capacității şi aptitudinii sale. Brahm? fu mulțumit de progresul tinerilor şi-i mai spuse lui Bharata să se folosească de stilul Kai?ik?, cel grațios, interpretat prin dans, pe lângă celelalte trei stiluri adoptate de el. Dar stilul întrecea îndemânarea bărbaților. Fiind rugat de marele pustnic să creeze interprete apte, Brahm? îşi închipui forme feminine; imaginile din mintea sa fură concretizate fizic şi se născură dansatoarele divine, cărora li se dădu numele generic de apsar?. Lor le fu distribuit dansul, pe când gandharva, duhurile bărbăteşti din cer, primiră sarcina de a interpreta muzica.
Primul spectacol de teatru urma să fie prezentat cu ocazia serbării steagului lui Indra, şi piesa era consacrată înfrângerii asurilor – spirite negative – de către zei. Pentru a înfrumuseța prima prezentare artistică din univers, toți zeii îşi dădură concursul, fiecare contribuind cu câte un obiect sau un sprijin. Indra dădu steagul alb, Brahm? un baston pentru personajul comic Varu?a, zeul ordinii cosmice, pocalul de aur, Vi??u, susținătorul creației, tronul, şi Kubera, vistiernicul raiului, coroana. S?rya – Soarele – sorbi apă şi aşternu baldachinul de nori, iar V?yu (Vântul) luă sarcina primenirii aerului. Sarasvat?, zeița ştiințelor şi artelor, se ocupă de partea auditivă, iar ?iva, regele dansului, binecuvântă ca prezentarea să fie încununată cu succes.
Totuşi spectacolul fu sortit eşecului. Tema piesei îi supărase pe asuri şi-i determinase să strice montarea ei. Făcându-se invizibili prin magie neagră, ei împrăştiară vrajă asupra actorilor, întunecându-le mințile şi amorțindu-le mădularele. Spre uimirea tuturor celor prezenți, se prăbuşi spectacolul mult aşteptat. Dar nici zeii nu erau neajutorați, neputincioşi. Indra se aşeză în poziția de meditație şi, concentrându-se intens, căpătă clarviziunea şi-i descoperi pe conspiratori. Se urcă atunci pe scenă şi, luându-şi catargul de steag care urma să fie sărbătorit, îi bătu pe răufăcători până le rupse oasele.
„De acum înainte catargul meu de steag va purta numele jarjara, adică zdruncinat, şi va fi pus pe scena de spectacol în semnul ocrotirii divine” – grăi regele cerului.
Cu toate că vrăjmaşii au fost pedepsiți şi înlăturați, zeii nu se mai încumetă să asiste la un spectacol în aer liber. Brahm? îi porunceşte lui Vi?vakarman, arhitectul cerului, să edifice o sală de teatru perfectă şi bine dotată. Acesta o şi făcu numaidecât. Era atât de bine întocmită şi frumoasă încât nu putea fi lăsată la voia întâmplării. Strămoşul zeilor le ordonă ca fiecare din ei să se angajeze să ocrotească câte o parte a teatrului. Aşa se şi făcu. După ce toate părțile au fost puse sub protecția unui zeu sau a altuia, doi paznici zdraveni – Destinul şi Moartea – fură puşi la poarta principală. Nu numai locul, ci şi echipa se bucură de grația cerului. Înşişi Indra şi Sarasvat? fură îngeri de pază ai celor doi protagonişti.
Brahm? cugetă că se cade să-i împace pe asuri înainte de a folosi sala şi de a monta vreun spectacol. Întrebat de creator ce îi determinase să distrugă spectacolul precedent, purtătorul de cuvânt al asurilor îi spuse durerea: „Nu se cuvine, Părinte, cel care ne-ai creat pe noi şi i-ai creat pe zei, care eşti strămoşul nostru al tuturor, să inventezi un asemenea joc desființându-ne pe noi ca să le faci lor plăcere. Părtinirea ta ne-a supărat”, rosti acela.
„Nu vă mai întristați!” – îi consolă Brahm?. „Ambele partide, şi voi şi ei, vor fi părtaşe ale ştiinței teatrale creată de mine. În ea veți găsi jocul, datoria, averea, dragostea, lupta, violența, râsul precum şi pacea. Teatrul cuprinde totul. Este înzestrat cu felurite sentimente, arată diverse situații şi imită variate acțiuni. Va avea ca țintă să dezvolte sentimentele datoriei şi binelui, să cultive intelectul şi să aducă prosperitatea şi gloria. Va îndruma lumea pe calea cea dreaptă. Calitățile vor fi zugrăvite cu scopul de a fi cultivate, iar defectele tocmai pentru a fi stârpite. Teatrul va alina sufletele obosite, întristate şi necăjite.”
Astfel N??ya??stra – tratatul de dramaturgie indiană – susține că arta, meşteşugul, învățătura, gândul sau înțelepciunea care n-au fost manifestate în teatru nici nu există. Conform gândirii indiene, arta nu reprezintă un scop în sine, ci o cale a realizării unei experiențe lăuntrice, a regăsirii omului în propriul său suflet. Din punctul de vedere al experienței estetice, artele sunt clasificate în trei categorii: vizuale, dintre care arhitectura este cea mai importantă, auditive, adică poezia şi muzica, şi audio-vizuale, reprezentate prin teatru. Tradiția indiană socoteşte dramaturgia cel mai desăvârşit gen al literaturii, iar teatrul cea mai cuprinzătoare formă a artei, fiindcă el constituie o sinteză a tuturor domeniilor de artă, precum literatura, muzica, pictura, sculptura, arhitectura şi dansul. De aceea, N??ya??stra este în acelaşi timp cartea fundamentală a esteticii indiene.
2. Lucrarea enciclopedică N??ya??stra reprezintă, după părerea multor cercetători, un text colectiv închegat în cursul secolelor de către generații de specialişti numiți în genere Bharata, adică actor. Se pare că un nucleu al textului ar fi existat chiar înaintea erei noastre, probabil în secolul V, iar acesta ar fi fost dezvoltat, modificat şi interpretat în repetate rânduri după cerințele vremii, până în secolul VII e.n. Există motive să credem că N??ya??stra luase o formă mai mult sau mai puțin definitivă până în vremea lui K?lid?sa.
Existența codului histrionic într-o vreme atât de îndepărtată aduce dovada grăitoare a vechimii artei dramatice în India. Istoric vorbind, teatrul indian antic îşi are originea în câteva imnuri din ?g Veda compuse sub formă de dialog. Se presupune că unele ritualuri vedice cuprindeau recitaluri artistice, unde acestea se declamau însoțite de gestică. Există şi posibilitatea ca unele obiceiuri folclorice să fi fost integrate ulterior.
Meritul incontestabil al teatrologiei sanscrite constă în analiza subtilă a elementelor psihice, pe baza cărora au fost fixate codurile artistice şi estetice. Estetica indiană se întemeiază pe principii psihologice, conceptualizate ca rasa. Termenul rasa are o mare gamă de sensuri – de la apă şi suc până la savoare şi esență, sens în care se identifică cu Brahman sau Absolutul în Upanişade. În context literar-artistic el reprezintă îmbinarea conotațiilor de artistic şi estetic; prima se referă la crearea operei de artă, a doua la aprecierea acesteia. Este o concepție complexă, implicând deopotrivă concretizarea abstractului (din punctul de vedere al artistului sau al scriitorului) şi abstractizarea concretului (din punctul de vedere al spectatorului sau al cititorului). Este o mişcare ciclică asemenea ciclului sămânță - copac - sămânță, un drum de la abstract la concret şi iarăşi înapoi la abstract. Terminologia estetică europeană păstrează termenul rasa ca atare, precum în cazul numeroşilor termeni sanscriți, ori îl traduce aproximativ ca „esența sentimentului” sau „experiența estetică”.
Se recunosc nouă componente – rasa – ale psihicului: Erosul, Umorul, Patosul, Furia, Eroismul, Spaima, Urâtul, Miraculosul şi Calmul. Factorul erotic este pe treapta cea mai înaltă, iar umorul inferior celorlalte. Din motive evidente, Calmul nu poate fi factor principal în contextul dramaturgiei, dar se precizează că el este obârşia tuturor celorlalte componente. Combinația celor nouă rasa în proporții potrivite are capacitatea de a trezi optima experiență estetică. În acest sens se foloseşte exemplul unui sos pregătit din mai multe ingrediente de către o bucătăreasă pricepută. Rudimentele concepției sunt depistabile în afirmația zeului creației din legenda pomenită data trecută.
Teatrul, cel mai eficace mijloc al comunicării mesajului artistic, explorează principiile estetice pe deplin. Indicațiile formulate în N??ya??stra au îndrumat generații de actori, regizori şi actori în conceperea piesei şi prezentarea spectacolului: totodată le-au oferit spectatorilor de-a lungul secolelor pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Receptarea artei are aceeaşi importanță în estetica indiană ca şi crearea ei, fiindcă toate artele indiene se adresează cititorilor sau spectatorilor sensibili şi instruiți; cele două calități se completează reciproc. Creatorul se străduieşte să transforme sentimentele sale în rasa corespunzător, astfel încât aprecierea lor să stârnească aceeaşi experiență estetică, să trezească în mintea cititorilor sau a spectatorilor aceleaşi sentimente pe care le-a simțit el. De aceea, sensibilitatea artistică este un factor indispensabil în aprecierea artei şi a literaturii indiene. Sensibilitatea fiind o calitate înnăscută, care nu poate fi dobândită prin studii, criticul erudit dar opac nu poate pătrunde în universul estetic indian. De aceea există atâta neînțelegere şi interpretare greşită a spiritualității indiene în anumite cercuri occidentale.
Tratatul estetic – N??ya??stra – se ocupă de toate amănuntele posibile ale aspectelor literare, artistice şi tehnice. În cele 37 de capitole ale lui, textul descrie mitologia originii teatrului, stabileşte şi nuanțează conceptele de rasa şi bh?va (sentiment), precum şi canoanele esteticii literare. Tratează clasificarea pieselor de teatru, tipologia personajelor, structura piesei, prozodia şi dialectologia în contextul dramaturgic, stilurile regizorale, distribuirea rolurilor, interpretarea prin rostire şi gestică, expresiile faciale şi mişcarea diferitelor mădulare, tehnica dansului, principiile muzicii şi folosirea instrumentelor muzicale. Nu neglijează nici discuțiile asupra costumației, machiajului şi a bijuteriilor sau instrucțiunile amănunțite despre arhitectura scenei şi a sălii.
Piesele de teatru sunt clasificate în zece grupuri, între care două sunt mai importante: n??aka, piesa istorică şi prakara?a, piesa socială. Ele pot să aibă de la cinci până la zece acte. Piesele scurte pot avea chiar şi un singur act. În ceea ce priveşte alegerea temei, autorul poate să se inspire dintr-o temă legendară sau istorică pentru o piesă de gen n??aka sau poate să trateze o temă originală inspirată din viața socială contemporană pentru o piesă de gen prakara?a. E necesar să precizăm că, în perioada literaturii sanscrite clasice, eposurile au fost identificate cu istoria; deci piesele inspirate din teme epopeice treceau în categoria celor istorice.
În cazul unei piese istorice, autorul este obligat să respecte trăsăturile importante ale personajelor descrise în epos; de exemplu să nu-i transforme pe eroi ca R?ma sau K???a în personaje negative. Totodată autorului i se dă libertatea de a înălța caracterul eroului şi de a inventa incidente pentru a-i acoperi defectele. Astfel, în legenda ?akuntalei din Mah?bh?rata, regele Du?yanta se preface că a uitat-o pe ?akuntal?. Dar, în piesa inspirată din această legendă, K?lid?sa motivează uitarea regelui printr-un gol de memorie.
Data viitoare vă voi vorbi despre tipologia personajelor.
3. Codurile dramaturgiei sanscrite fixează, pe baza experienței sociale, atributele tuturor personajelor. Eroul unei piese istorice nu poate fi decât un rege, un ascet de neam regesc sau un zeu într-o încarnare umană. Regele ținutului respectiv nu poate să apară pe scenă în postură de personaj secundar. Eroul unei piese sociale poate fi o persoană din casta brahmană, un ministru sau un comerciant. În acest context ne amintim că dramaturgia sanscrită a ajuns la apogeu în perioada cea mai prosperă din istoria Indiei sub conducere autohtonă, când comerțul a fost bine dezvoltat.
Eroul – n?yaka sau conducătorul acțiuni – trebuie să fie frumos, tânăr, inteligent, energic, manierat, erudit, practicând artele, iubit de popor şi esențialmente blând şi echilibrat, într-un cuvânt, un om de caracter. Se specifică patru tipuri de erou: mândru, vesel, exaltat şi calm.
Eroina – n?yik? – poate fi o femeie dintr-un neam nobil sau o artistă. Artistele apar ca eroine în piesele sociale şi uneori îşi împart soarta cu o femeie de neam bun. Se specifică multiplele atribute morale şi trăsături fizice ale eroinei. Ea trebuie să fie frumoasă, tânără, fermecătoare, curajoasă, plină de demnitate şi echilibrată. Condiția esențială este ca ea să se caracterizeze prin înalte calități sufleteşti, indiferent de statutul social. Eroinele sunt clasificate în patru categorii după starea civilă: soția eroului, femeia iubită de erou, dar căsătorită cu altcineva, fata necăsătorită şi artista. Se indică trei tipuri de eroine, după vârstă: adolescentă, tânără şi matură. Eroina adolescentă este caracterizată prin pudoarea şi inocența unei fete care abia a început să simtă sentimentul dragostei. Cea tânără a cunoscut bucuria iubirii, iar cea matură este femeia pătimaşă.
Se atestă toate amănuntele posibile ale interpretării reacțiilor fiecărui tip de erou şi de eroină, după vârstă, stare psihică şi statut social.
Piesele istorice legate de tema războiului prevăd un adversar al eroului, cu care trebuie să fie egal în calitate şi demnitate; dar, spre deosebire de protagonist care este blând, rivalul este vehement.
Eroul poate fi însoțit de un prieten fidel, înzestrat cu toate calitățile eroului, dar într-o măsură mai mică. În aproape toate piesele de dragoste, măscăriciul – vid??aka – joacă un rol important. El este confidentul personajului principal masculin. Este un brahman urât, pântecos, cu ochii roşii, bulbucați, gurmand, leneş, cam prostuț, dar are un pronunțat spirit practic, datorită căruia îl scoate pe prietenul său din încurcăturile de dragoste, unele provocate chiar de sfaturile sale. Deşi e prieten cu eroul, care poate fi şi un rege, celelalte personaje se distrează bătându-şi joc de el. Spre deosebire de alți bărbați din casta brahmană, acesta vorbeşte într-un dialect şi nu în sanscrită. Întrucât majoritatea pieselor sanscrite sunt construite pe teme serioase, lipsite de elementul comic, acest personaj oferă publicului momente de respiro.
Eroina are şi ea o confidentă, dar aceasta nu este un personaj comic. Ea poate fi o rudă, vecină, prietenă sau chiar o sclavă a eroinei. Aceasta îi serveşte pe cei doi îndrăgostiți în calitate de mesageră.
Se discută toate personajele care trebuie sau pot să existe într-o piesă. Se specifică trăsăturile fizice şi morale ale lor în raport cu tipologia piesei.
Piesele sanscrite încep cu invocarea unei zeități. Apoi urmează preludiul, în care regizorul face prezentarea autorului şi a piesei. El poate juca fie singur, fie împreună cu actrița principală, care este de obicei soția sa, fie cu măscăriciul, fie cu amândoi. Adeseori unul dintre personaje continuă replica la adresa spectatorilor, introducându-i în temă, iar apoi acțiunea curge spontan spre începerea piesei. Procedeul aduce un efect dramatic comparabil cu cele folosite de dramaturgii din zilele noastre, precum Brecht.
Conform convenției, piesele sanscrite se termină printr-un distih de binecuvântare. Cităm drept mostră unul a cărui formulare nu se deosebeşte prea mult de saluturile obişnuite româneşti:
sarvastaratu durg??i, sarvo bhadr??i pa?yatu
sarva? k?m?nav?pnotu, sarva? sarvatra nandatu
„Toți să treacă peste obstacole, toți să vadă numai binele. Tuturor să li se împlinească dorințele, toți oamenii de pretutindeni să fie fericiți.”
4 februarie 1991
Sărbătoarea primăverii
Suntem în luna mai. În India soarele varsă foc fără milă. E vară. Dar în România primăvara ezită încă să vină. Dacă face doi paşi înainte, face şi trei înapoi. În aşteptarea primăverii în casele noastre, mi-am propus să vă însoțesc astăzi la sărbătoarea primăverii în India.
Aşa cum v-am povestit şi altădată, în India serbările religioase sau folclorice se desfăşoară în funcție de fazele lunii. Primăvara este celebrată aşadar în ziua de lună plină din cea de-a unsprezecea lună din an, luna ph?lguna. Anul acesta, ziua respectivă a căzut pe data de 15 ph?lguna, adică 28 februarie, când noi, cei de aici, ne aflam încă sub stăpânirea iernii.
Serbarea primăverii îşi are originea în cultul soarelui. În imnuri din vechea carte sanscrită ?g Veda întâlnim un personaj solar, Vi??u, care face trei paşi pe cer. Mitul este legat de mersul soarelui – aşa cum se credea atunci – de la nord la sud şi iarăşi de la sud la nord. Primăvara astronomică este situată în mijlocul traseului. De aceea serbării respective i se spune dola y?tr?, mersul legănat, sau simplu dola, legănare.
În seara cu lună plină din phalgun, o piatră sacră numită ??lagr?ma, simbolul lui Vi??u, este pusă pe un leagăn sub formă de tron, care este legănat de trei ori în sensul nord-sud-nord. Trebuie să subliniez că, de la ?g Veda până în zilele noastre, mitul lui Vi??u a avut o evoluție remarcabilă. Într-o perioadă tardivă, Vi??u apare ca zeul care susține creația, şi ca atare face parte din trinitatea religiei şi mitologiei hinduse. Ceilalți zei sunt Brahm?, care creează, şi ?iva, care desființează creația spre regenerare. În perioada eposurilor, Vi??u asimilează atributele şi imaginea lui K???a, personaj din Mah?bh?rata. Mai trec secole, trece un mileniu. Asupra imaginii filosofului K???a, care a rostit Bhagavad G?t?, se suprapune imaginea păstorului K???a din folclor. Cu alte ocazii v-am relatat legenda dragostei lui K???a şi R?dh?.
Sărbătoarea primăverii din zilele noastre se desfăşoară pe baza mitului jocului vesel al acestui cuplu veşnic tânăr. În templele lui K???a, piatra sacră, simbolul lui Vi??u-K???a, este adorată prin legănare. După aceea i se aduce o ofrandă de praf roşu, numit phag; apoi credincioşilor li se împarte praful sfințit, simbolul luminii solare din zori de zi. Ca o reactualizare a jocului lui K???a, toți oamenii de credință hindusă – copii, tineri şi bătrâni – se ung unii pe alții cu acel praf roşu, sfințit la templu sau nu. În acea zi toți oamenii sunt prieteni. După jocul culorilor, se servesc dulciuri de sezon. Este o sărbătoare a trupului şi a sufletului. Pe de o parte, încântați de venirea primăverii, toți vor să fie împreună cu semenii lor. Pe de altă parte, praful phag, un produs mineral cu calități terapeutice, curăță pielea de microbii care provoacă boli dermatologice specifice anotimpului. Cu toate că sună prozaic, ne gândim că la toate popoarele obiceiurile populare sunt strâns legate de rațiuni de sănătate.
Dincolo de aceste motive, serbarea primăverii, dola, a căpătat o semnificație profundă în arta şi literatura indiană. O mare parte a literaturii vai??ava, poezii dedicate lui K???a, este consacrată acestei sărbători. În pictura miniaturală, dola sau legănarea este prezentată ca simbol al polarității vieții umane şi cosmice. Este oscilarea între iarnă şi vară, pustietate şi vegetație, viață şi moarte. „Antitezele sunt viață” – spunea Eminescu.
În muzica indiană există melodii specifice acestui anotimp şi acestei serbări. Tot aşa şi în coreografie. Pe lângă o largă gamă de melodii clasice, repertoriul de dola include şi cântecele lui Tagore şi ale altor poeți contemporani. Întâmplările din mai multe piese de teatru ale lui Tagore se petrec în seara respectivă. Acele piese simbolice descriu regăsirea sufletului uman, ?tman, în izvorul vieții cosmice, brahman. Printr-o tradiție de aproape un secol, celebrarea primăverii la ??ntiniketan, oraşul ce găzduieşte Universitatea Vi?va-Bharati înființată de Rabindranath Tagore, a devenit legendară. Iubitorii de cultură din toate colțurile țării vin acolo să asiste şi să participe la ea. Dimineața, coruri de copii şi tineri, îmbrăcați în veşminte galbene, culoarea anotimpului, colindă orăşelul cu cântece şi dansuri. Şi oaspeții care ştiu să cânte şi să danseze se alătură lor. Apoi se prezintă un spectacol artistic în aer liber, condus de Facultatea de muzică şi dans a Universității. Anul acesta, aproape 25000 de spectatori indieni şi străini au asistat la serbarea bucuriei primăverii la ??ntiniketan. După aceea a avut loc jocul culorilor, la care au participat elevii, studenții, profesorii şi oaspeții. Serbarea se încheie în fiecare an cu un spectacol de teatru în aer liber, noaptea sub clar de lună.
În concepția indiană, viața omului, precum şi a tuturor ființelor, se armonizează cu marele cosmos. De aceea, la începutul primăverii oamenii îşi acordă sufletul cu natura ca să cânte muzica fericirii universului.
19 mai 1991
Recviem pentru Rajiv
Asasinarea lui Rajiv Gandhi, preşedintele partidului Congresul Național Indian şi fostul premier al Indiei, pe data de 21 mai a.c., în ultima fază a campaniei electorale, a şocat lumea întreagă şi a lăsat India într-un val de durere şi nedumerire. Uciderea inumană a lui Rajiv mi-a provocat o întrebare. Mă întreb: încotro ne îndreptăm? Spre o societate paşnică, întemeiată pe buna înțelegere între toate comunitățile etnice, lingvistice şi religioase sau spre o lume barbară, primitivă, o lume a canibalilor? Acest sfârşit tragic al vieții unui mare om politic nu înseamnă doar moartea unui om sau a unui lider. Ea prevesteşte însăşi moartea democrației indiene, a celei mai numeroase democrații din lume.
Deoarece unele ziare româneşti au prezentat date biografice greşite despre răposat, aş începe cu o cuvenită precizare. Rajiv Gandhi n-a fost fiul lui Jawaharlal Nehru. A fost nepotul lui Nehru, premierul Indiei din 1947, an în care țara noastră a dobândit independența, până în 1965. Indira Gandhi, fiica lui Nehru şi mama lui Rajiv, s-a căsătorit cu dl. Firoz Gandhi, care nu a fost o rudă a marelui înțelept şi om politic Mohandas Karamchand Gandhi, supranumit Mahatma, adică „marele suflet”.
De la o vârstă fragedă Indira Gandhi se dedicase politicii; pentru o vreme a fost preşedintele partidului unit al Congresului, iar ulterior a condus aripa tânără a acestuia, numită partidul Congresului (Indira). Ea n-a făcut parte din guvernul condus de tatăl său. Premierul Lal Bahadur Shastri, care i-a succedat lui Nehru, a numit-o ministru al energiei nucleare. După moartea subită a lui Shastri, la Taşkent, Indira Gandhi a fost prim ministru al Indiei pentru câțiva ani buni, cu o scurtă întrerupere. Sanjay, fiul ei mai mic, a participat activ în viața politică a țării. Acțiunile lui nesăbuite au pus guvernul şi partidul Congresului într-o lumină nefavorabilă, determinând parțial căderea mamei sale de la putere, în 1977. După moartea lui Sanjay într-un accident de avion, în 1980, Indira Gandhi l-a introdus pe fiul cel mare, Rajiv, în politica națională.
După ce şi-a făcut studiile universitare în Anglia, Rajiv s-a angajat ca pilot la compania aeriană „Indian Airlines”. Tânărul frumos, cult şi rafinat s-a remarcat printr-o deosebită modestie. Când era întrebat de colegii săi de la universitate dacă era rudă cu Mahatma Gandhi, răspundea cu un simplu „nu” şi un zâmbet. Surâsul ascundea faptul că era nepotul lui Nehru, premierul Indiei şi o personalitate politică în lume. Când era pilot, se adresa pasagerilor: „Vă vorbeşte căpitanul dvs. Rajiv”, fără să-şi spună numele de familie. Prefera viața retrasă, cu soția Sonia, de origine italiană, şi cei doi copii – Rahul şi Priyanka. Abia în 1980 a intrat în politică. Presa indiană a comentat că, după moartea lui Sanjay, mama lor nu mai putea îndura ca singurul copil în viață să practice periculoasa profesie de aviator. N-avea de unde să ştie ce destin îi aştepta pe ea şi pe fiul ei.
În octombrie 1984, premierul Indira Gandhi a fost asasinată în propria-i casă, de către doi membri ai gărzii sale personale. Atunci partidul Congresului l-a investit pe Rajiv cu răspunderea de a conduce guvernul. A continuat să dețină funcția şi după alegeri, câştigate de partidul său cu o covârşitoare majoritate. În urma unei acuzații de corupție, alegerile din 1989 nu i-au adus un succes deosebit. Candidase din nou la alegerile interimare care începuseră să se desfăşoare, în trei faze, în mai 1991. A fost asasinat în timpul unui miting electoral în statul Tamil Nadu, unde alegerile urmau să aibă loc pe data de 24 mai.
În scurta sa carieră politică, Rajiv s-a impus în India şi în lume prin curaj, diplomație, rafinament şi printr-o vedere largă, umanitară, progresistă. Visa o Indie modernă, tehnologizată, chiar computerizată. Susținea că, în anul 2000, India va intra în epoca computerului. Totodată a fost atent la îmbunătățirea agriculturii, a vieții satelor, creând astfel o serie de probleme pentru maşinăria învechită a birocrației care nu putea să țină pasul cu gândirea avansată a liderului. A inițiat un proiect pentru stârpirea analfabetismului. În acest sens a decretat învățământul primar gratuit pentru fete în zonele rurale. Era iubitor de artă. Cea mai mare vedetă a ecranului indian de astăzi, Amitab Bacchan, şi soția sa, Jaya Bhaduri din Calcutta, au fost cei mai apropiați prieteni ai lui Rajiv şi Sonia.
Rajiv Gandhi dorea să transforme India într-o țară modernă, prosperă şi democrată – nu numai pe hârtie, prin constituție, dar şi în realitate –, în care toți oamenii vor avea drepturi egale. Tocmai din acest motiv, politica sa a fost dezaprobată de către unele forțe oculte şi obscurantiste care caută să întoarcă țara într-o epocă primitivă, să proiecteze o imagine falsă a Indiei în lume, şi care seamănă ură şi violență în numele religiei. Rajiv a fost prea îngăduitor față de mişcările fundamentaliste. A fost bine intenționat, dar a fost prost sfătuit. Guvernul său, ca şi cele care l-au succedat, a trecut cu vederea numeroase crime pe care politica de fanatism le săvârşea în numele religiei. Nimeni n-a luat măsuri împotriva acestui fenomen, pe care îl putem numi „terorism religios”. Din acest motiv, precum şi din motive economice, o mare parte a populației indiene şi-a pierdut încrederea în orice partid.
Din cauza vârstei sale tinere, a lipsei de maturitate şi de experiență politică, Rajiv Gandhi nu şi-a dat seama că tăcerea guvernului, a premierului, asupra acțiunilor reprobabile compromite națiunea şi duce țara de râpă. Meseria sa de pilot l-a învățat să aibă curajul de a-şi risca propria viață. Era conştient că moartea îl pândea din toate colțurile întunecate, dar nu s-a dat înapoi.
Fie ca sfârşitul vieții sale să lumineze mințile altora din India. Dumnezeu să-l odihnească pe acest tânăr frumos, care purta numele Rajiv, adică „lotus”.
26 mai 1991
Mah?bh?rata
Eposul indian Mah?bh?rata, compus din aproximativ un milion de versuri sanscrite, împărțite în 18 cărți, reprezintă drama vieții umane din toate timpurile, dar şi esența spiritualității indiene. Opera a fost definitivată în intervalul dintre secolele V şi VII ale erei noastre, dar nucleul ei are o vechime mult mai mare. Firul principal al povestirii se bazează pe adevăruri istorice pentru care există dovezi arheologice.
Narațiunea centrală tratează istoria unei dinastii din nordul Indiei, care şi-a avut capitala în vecinătatea actualului oraş Delhi. Unii cred că eposul cuprinde doar o relatare a multiplelor ciocniri de interese între cei cinci fii ai lui Pa??u, pe de o parte, şi cei o sută de fii ai fratelui său Dh?tar???ra, pe de alta. Dar, în realitate, mesajul operei este mult mai profund. După moartea tânărului rege Pa??u, fratele său orb, Dh?tar???ra, care din cauza defectului fizic nu avea dreptul la tron, conducea țara ca un regent al prințului moştenitor Yudhi??ira, fiul cel mai mare al decedatului. Datorită calităților morale, fiii lui Pa??u au fost preaslăviți de toți, fapt care a provocat invidia verilor lor. Nereuşind să-i extermine prin intrigi şi atentate, Duryuodhana, fiul cel mare al unchiului orb, a câştigat avuția verilor printr-un joc măsluit de zaruri. Pentru a-şi respecta pariul, cei cinci frați au fost obligați să plece în pădure pentru doisprezece ani.
Dar nici după ce a trecut perioada stabilită, Duryuodhana, care uzurpase tronul, n-a fost dispus să-i primească în țară, nici să dea nimic fără luptă. A început aşadar războiul istoric din Kuruk?etra, locul care poartă acelaşi nume şi azi. A fost o luptă nedreaptă şi inegală, unde cinci persoane lipsite de orice posesie au fost nevoite să înfrunte o armată regală. Dar lupta a fost inegală şi dintr-un alt punct de vedere. Deşi cei dezmoşteniți au fost sprijiniți de regii aliați, nu aceştia au constituit forța lor reală. Adevărata lor tărie a fost dreptatea, în al cărei nume s-au angajat în luptă, pe când puterea lui Duryuodhana a avut ca suport nisipurile mişcătoare ale falsității şi aroganței.
Eroul războiului a fost Arjuna, cel de-al treilea frate al lui Yudhi??ira şi cel mai mare luptător al neamului. Dar persona care a determinat mersul întâmplărilor din epos a fost K???a, un rege înțelept pe plan istoric, forma pământeană a zeului Vi??u, pe plan mitic, şi susținătorul destinului lumii, conform conştiinței indiene. Prezența acestuia de partea celor nedreptățiți a fost factorul decisiv. După o luptă crâncenă de 18 zile, cei cinci frați au dobândit victoria şi au reintrat în capitală, care era acum pustie. Deoarece bătălia a avut loc în sânul unuia şi aceluiaşi neam, pagubele învinsului au fost şi ale învingătorului.
Războiul s-a terminat, dar nu şi epopeea. După ce au stabilit rânduiala în țară, cei cinci frați au lăsat-o în mâinile singurului moştenitor în viață, nepotul lui Arjuna, şi au plecat într-un nou surghiun, de data aceasta de bună voie. În căutarea liniştii, au pornit spre lumea cealaltă, dincolo de munții Himalaya. Numai Yudhi??ira, fratele cel mare, care a fost întrutotul pur şi drept în vorbe, fapte şi gânduri, a reuşit să ajungă la poarta raiului cu trupul pământesc.
Zeii au fost bucuroşi să-l primească în mijlocul lor, dar l-au rugat să se despartă de câinele care îl însoțea. Yudhi??ira n-a fost de acord; nu putea să fie atât de egoist să lase animalul fidel şi neajutorat care nu l-a lăsat pe el în ciuda greutății drumului. A refuzat să intre în rai fără tovarăşul său de drum. A trecut astfel ultima încercare. Dharma, zeul virtuții, care apăruse ca acel câine, şi-a manifestat forma divină şi l-a binecuvântat pe cel care a prețuit sentimentul datoriei mai presus decât cerul.
Cartea numită Mah?prasth?na (Marea ieşire) reprezintă partea cea mai importantă a eposului. Pentru cei virtuoşi, victoria în luptă n-a fost scopul ci mijlocul de a pune capăt nedreptății. Ei n-au râvnit la regat, l-au cucerit doar ca să renunțe la el. Tocmai această filosofie a determinat importanța Mah?bh?ratei în viața spirituală a Indiei, precum şi în literatura universală.
Din antichitate, acest epos – ca şi celălalt, R?m?ya?a – au fost izvoare nesecătuite de inspirație în toate domeniile artei şi literaturii indiene. Ele au fost traduse, integral sau parțial, în multe limbi asiatice şi europene, dar până de curând n-au angajat atenția artiştilor din spațiul european. Cunoscutul regizor Peter Brook a fost poate primul european care a prezentat Mah?bh?rata prin mijloace artistice. În 1986, o versiune dramatizată a acesteia a fost interpretată în aer liber printre stâncile din Avignon, în Franța. Ulterior a fost realizată o versiune cinematografică. Teatrul se juca aproximativ nouă ore în cursul nopții, şi filmul are durata de şase ore.
Nu este de competența mea să comentez asupra regiei sau a realizării tehnice a filmului, care reprezintă fără îndoială o performanță unică în istoria cinematografului. Ca un spectator indian, care am avut ocazia doar să văd câteva fragmente înregistrate pe video-casete, am rămas uimită de profunzimea lui. Înțelegerea şi subtilitatea cu care regizorul a universalizat marea saga a Indiei, păstrându-i totodată specificul indian, sunt salutare. În acest sens, s-a folosit o distribuție formată din artişti de pe toate meridianele lumii.
Conştient ori nu, Peter Brook a realizat astfel, în mod simbolic, visul lui Rabindranath Tagore, care îşi închipuia că întreaga omenire se va întâlni pe pământul spiritual al Indiei, Bharata t?rtha – Pelerinaj indian. De altminteri, filmul cuprinde, pe lângă un imn sanscrit din Upanişade, două cântece ale lui Tagore în bengali, cele trei numere fiind interpretate de o artistă din Calcutta.
Recent, publicul bucureştean a avut prilejul să vizioneze acest film. Prezentat în mai puțin de trei ore, adică tăiat pe jumătate, el n-a dat posibilitatea spectatorilor neavizați să urmărească şirul întâmplărilor. Deoarece vizionarea s-a terminat o dată cu încetarea războiului, ei au avut impresia că au asistat la un film excelent de profil istoric. Iar cunoscătorii eposului au fost îndreptățiți să creadă că regizorul a demonetizat aspectul spiritual al operei. Dar, în realitate, regizorul a respectat mesajul ei, prezentând partea finală cu o deosebită subtilitate. Spectacolul de la Sala Palatului a dăunat, fără să vrea, esenței operei şi frumuseții filmului.
Varianta românească a păstrat, totuşi, episodul recitării poemului filosofic Bhagavad G?t?, care face parte din epos. Vreau să vă vorbesc despre el cu o altă ocazie.
25 iunie 1991
Bhagavad G?t?
Cunoscutul poem filosofic Bhagavad G?t?, pe scurt G?t?, face parte din eposul Mah?bh?rata; cele 18 cânturi ale sale constituie un dialog între K???a şi Arjuna. În războiul istoric din Kuruk?etra, Arjuna, cel mai viteaz dintre toți, a condus armata fraților dezmoşteniți. K???a, Dumnezeu coborât pe pământ, i-a condus carul, fără să ia parte la luptă. După ce s-a dat semnalul din ambele părți, Arjuna, uitându-se la armata verilor săi, acum duşmani, a fost doborât de o adâncă mâhnire. Cum putea să lovească în rude şi prieteni? Ar fi preferat să fie ucis de ei decât să-i ucidă. Perplexitatea eroului este descrisă în primul cânt numit „Descumpănirea lui Arjuna”. K???a îl îmbărbătează, explicându-i legea cosmică ce determină mersul universului.
Esența filosofiei expuse în G?t? poate fi rezumată printr-o singură afirmație: na hanyate hanyam?ne ?ar?re, „sufletul nu este ucis când trupul este ucis”. El este nemuritor, neschimbător şi neafectat de nici o lovitură. Fapta determină destinul uman. Cei care au încălcat legea morală sunt deja sortiți morții; omorându-i, Arjuna va efectua pe pământ doar un fapt împlinit pe plan cosmic. K???a îl convinge că nu-l va atinge nici un păcat, dacă luptă pentru nimicirea răului fără a râvni vreun câştig personal. „Făcând egale fericirea cu suferința, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea – spune zeul –, fii gata de luptă; aşa nu-ți vei atrage păcatul.”
Arjuna ajunge să ştie că tocmai El, K???a, este Supremul Stăpân Divin, Parame?vara. I se trezeşte dorința de a-i vedea înfățişarea divină. Grație privirii transcendentale, cu care e înzestrat, Arjuna asistă la magnificul fenomen cosmic, sublim şi îngrozitor în acelaşi timp. Creația este pătrunsă de un dinamism perpetuu, unde naşterea şi moartea, crearea şi distrugerea se completează reciproc. Nemaiputând să reziste, eroul-muritor strigă: „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd”. După ce K???a ia înapoi privirea suprasenzorială pe care i-o dăruise lui Arjuna, dialogul continuă. Poemul se încheie cu replica lui Arjuna, „Oriunde se află K???a, Stăpânul Divin peste yoga, oriunde se află Arjuna, purtând arcul, acolo se află şi măreția şi biruința şi viața plină şi cârmuirea bine statornicită. Aceasta e credința mea” (distihul 78, cântul 18).
Nu putem vorbi despre Bhagavad G?t? în România, fără să aducem omagiul nostru răposatului indianist Sergiu Al-George care a tradus-o în româneşte. Traducerea citatelor din această emisiune le-am preluat din versiunea românească realizată de marele sanscritist, lucrare ce poate fi considerată un model de traducere filosofică şi artistică. Doctorul Al-George mi-a spus odată că începuse să traducă Upanişadele, dar că apoi le-a lăsat neterminate, optând pentru Bhagavad G?t?. Opțiunea a fost justă, pentru că poemul din epos cuprinde esența filosofiei Upanişadelor. Opera a mai fost tradusă în româneşte de către Dimitrie Nanu şi, respectiv, Theofil Simenschy.
Un mare erudit şi yoghin indian, Swami Chidbhavanananda, susține că Mah?bh?rata concentrată ar reprezenta Bhagavad G?t? şi că G?t? amănunțită ar fi Mah?bh?rata. Bhagavad G?t? s-a bucurat de comentariile multor specialişti indieni şi străini, multiplele-i interpretări dovedind universalitatea ei.
În epos, G?t? are o semnificație alegorică. Kuruk?etra, câmpia bătăliei, este simbolul ființei umane, unde se petrece o luptă necontenită între bine şi rău. Binele este reprezentat prin cei cinci frați virtuoşi, iar răul, de către cei o sută de frați nelegiuiți. Răul se naşte din ignoranță, iar binele îşi are originea în puritate. Şi unele şi altele au o sorginte comună, mintea umană, fapt sugerat prin lupta între două ramuri ale aceluiaşi neam. Relațiile prieteneşti dintre K???a şi Arjuna oglindesc legăturile afectuoase între macrocosm şi microcosm, param?tman şi j?v?tman. În primul cânt, asistăm la deprimarea lui Arjuna, care se simte vinovat pe plan moral. Ajuns la apogeul perfecționării lumeşti, el se află în pragul trecerii la realizări spirituale. Tocmai în acel moment vine sprijinul Cerului; însuşi Dumnezeu îl îndrumă pe calea desăvârşirii prin yoga. Poemul împleteşte cele patru forme de yoga: karma-yoga, r?ja-yoga, bhakti-yoga şi jñ?na-yoga; ele sunt prefigurate ca cei patru cai albi înhămați la carul lui Arjuna. Cu toate că defectele omeneşti sunt mai numeroase şi mai puternice decât calitățile, omul poate să învingă sentimentele negative, pentru că atunci este ajutat de Cel-de-sus.
Structuralmente, cele 18 cânturi sunt împărțite în trei grupuri. Primele şase explică macrocosmul, cele din mijloc descriu microcosmul şi ultimele şase cânturi stabilesc echivalența lor. Altfel spus, primele îl descriu pe tat – „Acela”, în sanscrită –, cele din mijloc pe tvam – „tu” – şi ultimele reprezintă asi – „eşti”. G?t? devine astfel o expunere amănunțită a formulei din Ch?ndogya Upani?ad, tat tvam asi, „Acela eşti tu”.
Spre deosebire de celelalte texte filosofice indiene, rostite în tihna pădurii, învățăturile din G?t? se desfăşoară pe câmpul de luptă. Oare viața însăşi nu este o strădanie neîntreruptă pentru auto-depăşire? Acea luptă trebuie cucerită cu calm. De aceea, G?t? evocă acelaşi sentiment de linişte ca şi Upanişadele. Glasul păcii amuțeşte la zbârnâitul arcurilor şi clănțănitul săbiilor. Echilibrul sufletesc trebuie dobândit în toate împrejurările vieții, nu numai în izolarea pădurii sau a peşterii, ci şi în mijlocul conflictelor. Aşa cum am spus şi altă dată, războiul epic nu a avut drept scop cucerirea regatului, ci restabilirea legiuirii în lume. De aceea, frontul de luptă, Kuruk?etra, este supranumit dharmak?etra, câmpia legii, cuvântul sanscrit k?etra însemnând în acelaşi timp „teren” şi „corp uman”. Vişnu, susținătorul creației, are datoria de a-i pedepsi pe cei răi, fără de care nu poate să-i salveze pe cei buni, nici să statornicească legea. Această îndatorire îl îndeamnă să coboare pe pământ sub chipul ființelor muritoare. Pasajul respectiv din G?t? poartă sâmburele conceptului de avat?ra, despre care voi vorbi în emisiunea viitoare.
3 iulie 1991
Avat?ra
1. În cântul IV din Bhagavad G?t?, K???a a grăit:
yad? yad? hi dharmasya gl?nirbhavati bh?rata /
abhyutth?nam adharmasya tad?tm?na? s?j?myaham //
paritr???ya s?dh?n?? vin???ya ca du?k?it?m /
dharmasa?sth?pan?rth?ya sa?bhav?mi yuge yuge //
„Ori de câte ori Legea slăbeşte, o Bh?rata, şi se întăreşte nelegiuirea, atunci eu mă creez [cu trup]. Pentru salvarea celor buni şi distrugerea celor răi, pentru statornicirea Legii, mă nasc din yuga în yuga”, adică din epocă în epocă. Aşa cum v-am spus data trecută, aceste versuri din G?t? – pe care vi le-am citit în traducerea românească a lui Sergiu Al-George – poartă sâmburele conceptului de avat?ra. Cuvântul sanscrit, derivat din verbul t?, „a traversa” şi prefixul ava, „jos”, înseamnă cel care coboară în planul terestru, traversându-l pe cel cosmic.
Mitologia indiană susține că, în fiecare ipostază, un avat?ra îşi păstrează puterea divină, precum şi amintirile din celelalte vieți petrecute ca muritor. Dintre toți zeii din panteonul hindus, numai Vi??u, însărcinat cu întreținerea creației, a coborât pe pământ pentru a restabili legiuirea. Literatura vai??ava susține că R?dh?, iubita lui K???a, a fost întruparea pământească a zeiței Lak?m?, soția lui Vi??u. Legendele sunt multe şi au fost elaborate de-a lungul secolelor. Ele concep de la 10 până la 24 de avatari ai lui Vi??u; minunile săvârşite de fiecare din ei variază de la un text la altul. Cea mai răspândită variantă cuprinde mitul celor zece avatari, pe care îl descrie poetul bengalez Jayadeva (sec. XII e.n.) în poemul sanscrit G?ta Govinda.
Primul avatar al lui Vi??u a fost un peşte, matsya. Ascetul Manu, strămoşul oamenilor, a fost rugat de un peştişor să-l salveze de un peşte mai mare. Manu l-a dus acasă şi l-a ținut într-un vas. Dar el a crescut mult prea mare şi a trebuit să-i dea drumul într-un lac. Deoarece nu încăpea nici acolo, sihastrul l-a dus în Gange şi apoi în mare. Atunci peştele i-a destăinuit că era însuşi Vi??u, care a apărut pentru a salva pământul de potopul ce se apropia.
După sfatul lui, Manu a pregătit o barcă în care s-au aşezat şapte înțelepți. Când apele învolburate au inundat şesurile, barca a fost legată de cornul peştelui şi acesta a tras-o pe un vârf al Himalayei, salvând astfel înțelepciunea umană.
În cea de-a doua întrupare, îl vedem pe Vi??u sub forma unei broaşte țestoasă, k?rma. Odată zeii, sura, şi ne-zeii, asura, au zguduit oceanul de lapte pentru a scoate din fundul lui nectarul nemuririi, am?ita. Au folosit muntele Mand?ra ca meleşteu şi şarpele cosmic ?e?a ca frânghie. Sub chipul unei uriaşe broaşte țestoase, Vi??u a sprijinit muntele. Zguduirea oceanului a fost descrisă într-o legendă pitorească şi foarte importantă pentru studierea mitologiei indiene. Vă voi vorbi despre ea altă dată.
A treia apariție a fost mistrețul, var?ha. După ce a furat Vedele de la Brahm?, monstrul Hira?y?k?a le-a ascuns în sălaşul său din fundul mării. Vi??u s-a manifestat ca un mistreț cât un munte, cu colți albi şi ascuțiți. Negru ca bezna nopții, uriaşul strălucea mai puternic decât soarele. Privirea sa vărsa foc. Scoțând răcnete ca bubuitul norilor, el l-a ucis pe monstru şi a redobândit Vedele.
Ca al patrulea avatar, Vi??u apare în regiunea dominată de monstrul Hira?yaka?ipu, fratele celui de care am vorbit mai sus. Datorită penitențelor severe, acesta a avut norocul de a-l vedea pe zeul Brahm?, căruia i-a cerut harul de a nu putea fi omorât nici de oameni, nici de animale, nici ziua, nici noaptea şi nici în casă, nici în afara casei. Astfel, printr-o păcăleală, a dobândit darul nemuririi, grație căruia ar fi putut deveni egalul zeilor.
Fiul său Prahl?da era însă un mare adorator al lui Vi??u. Aflând asta, regele-monstru a încercat în toate felurile să-l omoare, dar de fiecare dată tânărul a fost salvat prin grația cerului. Când a văzut că băiatul nu se lasă intimidat şi că, dimpotrivă, devine din ce în ce mai fidel zeului, regele l-a întrebat unde se află duşmanul său. „El se află pretutindeni”, i-a răspuns fiul. Cu mare dispreț, tatăl său l-a întrebat din nou: „Chiar şi în stâlpul acesta?” „Da”, i-a răspuns Prahl?da. Monstrul a lovit stâlpul cu picioarele, făcându-l una cu pământul. Din dărâmături a ieşit o creatură miraculoasă – pe jumătate om şi pe jumătate leu, n?si?ha –, care l-a omorât pe Hira?yaka?ipu pe loc. Pieirea acestuia s-a întâmplat în poartă (deci nici în casă, nici afară), în amurg (nici ziua, nici noaptea) şi printr-o ființă care nu era nici om, nici animal.
A cincea coborâre a fost determinată, paradoxal, de faptele bune săvârşite de domnitorul legendar Mah?bal?, Marele Puternic. Prin actele sale pioase, Mah?bal? dobândise o putere spirituală atât de mare încât era capabil să-i concureze pe zei. Însuşirile acestuia au tulburat liniştea cerului; zeii au apelat la Vi??u ca să pună capăt puterilor regelui demon. Încarnat ca un pitic, v?mana, Vi??u a venit la Mah?bal?, la sărbătoarea recoltei. Cu acea ocazie, darnicul rege obişnuia să satisfacă dorințele tuturor oamenilor. Piticul i-a cerut doar atâta pământ cât ar acoperi trei paşi ai săi. După ce regele i-a făgăduit darul. El şi-a manifestat înfățişarea cosmică. A acoperit pământul cu un pas şi cerul cu al doilea. Pentru a-şi împlini promisiunea, regele i-a oferit creştetul propriului său cap, astfel încât Vi??u să poată face şi al treilea pas. Zeul a pus un picior pe capul Marelui Puternic şi apăsându-l vârtos l-a trimis în adâncuri, unde i s-a poruncit să stea pe veci. Regele, care îşi iubea poporul, a cerut voie să se întoarcă pe pământ o dată pe an, la sărbătoarea recoltei. În acea zi, numită Onam, întreaga populație din actualul stat Kerala serbează întâlnirea simbolică cu regele nedreptățit.
Despre celelalte întrupări ale lui Vi??u voi discuta data viitoare.
2. Mitul celui de-al cincilea avatar, pe care vi l-am relatat data trecută, demonstrează că legendele târzii n-au respectat întocmai spiritul G?tei şi că şi-au permis să-l transforme pe susținătorul legii într-un spirit malefic, răzbunător. Aşa a fost probabil optica vremii, a epocii declinului brahmanismului, când casta intelectualilor căuta să-şi păstreze monopolul spiritualității cu orice preț.
Tendința aceasta se vede şi mai clar în legenda celui de-al şaselea avatar Para?ur?ma, adică R?ma cu securea. Povestea poartă reminiscențele unei ciocniri istorice între două straturi sociale: br?hma?a, casta preoților, şi k?atriya, casta regilor. Deci, lupta pentru putere între biserică şi coroană, aşa cum s-a întâmplat şi în Europa medievală. Eroul acestei legende îşi propusese să şteargă de pe fața pământului şi ultimul suflet de k?atriya. Şi aşa a şi făcut, ucigându-i pe toți cei din casta războinicilor cu securea, para?u, de unde şi-a dobândit porecla.
R?ma, protagonistul eposului R?m?ya?a, este considerat drept cel de-al şaptelea avatar. Se cuvine să-i dedicăm o emisiune separată.
Unele texte, precum Imnul celor zece avatari al lui Jayadeva, îl socotesc pe Balar?ma, fratele vitreg al lui K???a, drept cel de-al optulea avatar. Conform acestora, K???a a fost înzestrat cu splendoare şi măreție mai mari decât cele ale unui avatar, adică el a fost mai divin decât fratele său. După alte texte, avatarul a fost K???a, iar Balar?ma, deşi avea o parte divină, era mai prejos de el. Oricum, acesta a rămas în umbra lui K???a şi nu i-au fost atribuite mari minuni. Legenda lui K???a v-am povestit-o cu alte ocazii; nu mai insist asupra ei.
Trebuie reținut faptul că vechimea legendelor individuale nu corespunde cu ordinea avatarilor. Mitul peştelui, adoptat în cronica avatarilor, e foarte vechi. Atât R?m?ya?a cât şi Mah?bh?rata par a fi mai vechi decât alte legende, cu excepția mitului peştelui. Părerile actuale acordă întâietate Mah?bh?ratei.
Cultul lui K???a, care a evoluat mult mai târziu, s-a centrat în jurul zeului iubirii. Filosoful care a rostit Bhagavad G?t? pe câmpia Kuruk?etra n-a captat imaginația populară într-o măsură atât de mare. Încetul cu încetul, iubirea şi pacea au început să ia locul distrugerii vinovaților susținută de G?t?.
În acelaşi spirit paşnic, mitologia hindusă l-a încadrat pe propovăduitorul compasiunii şi păcii, Buddha, drept cel de-al nouălea avatar al lui Vi??u. Aşa cum v-am vorbit altă dată, Buddha a fost o prezență istorică reală, care a trăit în secolul V î.e.n. şi care a fost zeificat ulterior. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu K???a, dar dovezile istorice ale existenței lui Buddha sunt mai sigure.
Mitul avatarilor prevede apariția celui de-al zecelea, Kalki, la sfârşitul lumii în care trăim. Pe plan mitic, se concep patru vârste ale omenirii. În prima vârstă, satya sau k?ta, lumea a fost stăpânită de adevăr şi dreptate. Legiuirea a slăbit din cauza păcatelor înfăptuite de oameni. Astfel, epoca a doua, tret?, a avut un sfert de vicii şi trei sferturi de virtuți. A treia epocă, dv?para, a avut parte de virtute şi viciu în egală măsură. Epoca actuală, kali, are doar un sfert de adevăr, care descreşte pe zi ce trece. Mitologia susține că atunci când se va şterge ultimul strop de adevăr de pe pământ, va sosi momentul desființării creației. La acea răspântie a timpului va apărea Kalki, călare pe un cal alb. Universul va lua foc din făclia aprinsă pe care o ține în mână. Apoi creația se va regenera şi va apărea un alt univers.
Aceasta este, pe scurt, legenda celor zece avatari. O concepție paralelă, cea a numeroaselor încarnări ale lui Buddha, există în mitologia buddhistă, pe care o voi discuta cu altă ocazie. Dar până atunci vom face o călătorie în lumea lui R?ma, a R?m?ya?ei.
7 iulie 1991
Eminescu şi Tagore
În istoria culturii universale rar s-au întâlnit două personalități atât de diferite în viața exterioară şi atât de apropiate în trăirea intrinsecă. Cu toate că au fost contemporani, Mihai Eminescu şi Rabindranath Tagore nu s-au cunoscut niciodată, nici personal, nici prin lecturi. Tagore a fost cunoscut în afara Indiei după ce i s-a decernat Premiul Nobel, în 1913, pentru volumul de poezii Gitanjali, tradus de el însuşi în engleză – prima sa traducere în Europa. Traducerile şi scrierile originale în engleză care au urmat au circulat şi în România în versiunile franceză şi germană, unele fiind chiar traduse în româneşte. Foarte curând, poetul indian a ajuns unul dintre cei mai iubiți scriitori străini în această țară, fapt dovedit prin întâmpinarea călduroasă ce i s-a făcut cu ocazia vizitei sale în 1926.
Prima traducere indiană a poetului român – realizată de noi în bengali, limba lui Tagore – a apărut la Calcutta, oraşul lui Tagore, în 1969, la 28 de ani după ce poetul indian s-a stins din viață. E lesne de înțeles că Eminescu n-avea cum să ştie de Tagore. De altfel, preocupările sale indianiste erau îndreptate spre mito-filosofia antică. India contemporană nu-l interesa în mod deosebit; cel puțin nu am dat de nici o atestare în acest sens. În momentul de față nu avem dovezi documentare sau mărturii verbale ca Tagore să fi cunoscut lucrările lui Eminescu. Totuşi, asemănarea gândirii celor doi poeți a fost atât de grăitoare, încât „consonanța lirismului eminescian cu cel al lui Tagore”, demonstrată în lucrarea noastră Eminescu şi India, i-a sugerat celui mai mare indianist român, Sergiu Al-George „problema fondului de sensibilitate comun” al românilor şi indienilor.
Tagore a scris primele versuri la şapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. Eminescu a debutat la 16 ani, dar începuse să scrie cu mult înainte. În prima sa tinerețe, Tagore a stat într-o completă izolare de mediul urban, într-o corabie pe râul Padma. Singurătatea contemplativă i-a oferit ambianța cea mai viabilă pentru evoluția geniului său poetic. Cu toate că a fost născut şi crescut în oraşul metropolă Calcutta, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simțea în mijlocul naturii ca la el acasă. Reacțiile sale la climatul neinspirat al societății citadine – aşa-numita elită – au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu.
În anul 1869, Eminescu a însemnat într-un manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. S-a apropiat intuitiv de vechiul concept indian de kavi – poet-înțelept –, receptorul muzicii cosmice şi transmițătorul rugăciunii omului către zei. În pragul bătrâneții, Tagore a explicat rolul său pe pământ astfel: „Cine oare ale lor gânduri / le-ar cânta pe coardele v??ei / dacă eu m-aş retrage din lume, / socotind binele de dincolo?”
Deşi integrarea în cosmos a avut o mare importanță la cei doi poeți, nici unul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice. Ca adevărați purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinței umane. În acest sens, Buddha a fost un izvor de inspirație pentru amândoi. Dar poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare față de inechitățile sociale alternează, în cazul lui Eminescu, cu o „nepăsare tristă” față de soarta omenirii:
„Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.”
Concluzia poemului epopeic Memento mori a fost determinată de sentimentul că „de văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne”. Întâlnim, totuşi, în aceeaşi operă, imaginea: „prin noaptea unei lumi în bătaie lin luceşte – eterna pace”.
Aceasta ne duce cu gândul la războiul din Mah?bh?rata, al cărui țel a fost restabilirea legiuirii. După ce a triumfat cauza virtuții, victorioşii au pornit spre celălalt tărâm al existenței umane, spre lumea de dincolo, în căutarea liniştii eterne.
În poezia Răsplată, Tagore reflectă asupra războaielor din cele două eposuri indiene şi opinează: „partidele oponente au dispărut de pe fața pământului, a încetat larma bătăliei, […] s-au şters şi urmele ținuturilor pentru care s-au dat atâtea ciocniri. Se aude totuşi un glas care pluteşte în aer, de parcă acea mare de omenie a fost întrupată într-un cântec imens şi nemuritor.” Privind încântat Pământul frumos şi plin de iubire şi de muzică, poetul nu-şi doreşte decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire şi să inunde mizeria vieții în ambrozia muzicii.
Pornind de la premize opuse cei doi poeți s-au întâlnit pe acelaşi pisc.
11 iunie 1992
Notă asupra ediției
Anul acesta, pe 24 octombrie, se împlinesc două decenii de la nea?teptata plecare dintre noi a Amitei Bhose (1933-1992). Cu zece ani în urmă am publicat câteva texte inedite, printre care şi optsprezece emisiuni radiofonice din anul 1990, primite de la domnul Emil Burlacu, realizatorul emisiunii „Răspundem ascultătorilor” de la Radio România. Titlurile lor sunt: Ramakrishna Paramahamsa (27 aprilie 1990), Buddha, Eminescu şi Tagore (4 mai 1990), Dharma şi religie (20 mai 1990), Zeița copiilor (25 mai 1990), Karma (29 mai 1990), Eminescu şi Tagore (8 iunie 1990), Religia poetului (27 iunie 1990), Guru p?r?ima (12 iulie 1990), Dhammapada (18 iulie 1990), Lumea lui K?lid?sa (23 iulie 1990), Norul mesager (28 iulie 1990), Copilăria şi tinerețea lui K???a (3 septembrie 1990), Swami Vivekananda (18 septembrie 1990), Durg? p?j? (24 septembrie 1990), Vijaya (28 septembrie 1990), Se termină serbările de toamnă (26 octombrie 1990), Creştinismul în India (9 decembrie 1990), Studiile indiene în România [septembrie 1990].
În primul număr pe 2004 al aceleiaşi reviste urmau să apară alte şapte conferințe radiofonice inedite, din anii 1991 şi 1992, descoperite între timp de dl. Burlacu. Din nefericire, revista a fost împiedicată să mai apară în acea formă şi întregul material al numerelor pregătite pentru tipar a rămas nepublicat. La împlinirea a douăzeci de ani de la moartea Amitei Bhose, e timpul ca aceste conferințe să ajungă la cei care nu au avut prilejul să le asculte rostite de vocea ei.
Într-o Bio-bibliografie alcătuită de ea însăşi şi datată 5 octombrie 1992, Amita Bhose menționa 19 emisiuni radiofonice, dintre care numai 11 titluri corespund cu cele din manuscrisele aflate în posesia noastră. Dintre cele şapte emisiuni publicate aici, una singură (Bhagavad G?t?) se regăseşte în această listă bibliografică.
Întrucât Amita Bhose îşi concepea conferințele radiofonice sub forma unui corpus coerent, pentru a înțelege pe deplin cele şapte noi texte, ele vor trebui integrate celorlalte 18 publicate anterior şi, desigur, celor încă inedite, în momentul când vor vedea şi ele lumina tiparului.
Temele acestor şapte emisiuni sunt cele deja cunoscute din anul 1990: literatura veche indiană, sărbătorile populare, mitologia, religia şi, desigur, Eminescu şi Tagore. Ultima emisiune cunoscută (11 iunie 1992), este dedicată chiar celor doi poeți, subiect drag autoarei, despre care a scris şi vorbit în repetate rânduri. Aici ea reia într-o formă sintetică gândurile expuse cu doi ani mai devreme în conferința Doi poeți care nu s-au cunoscut niciodată, ținută la Casa Pogor din Iaşi la 21 aprilie 1990, preluate şi în emisiunea radiofonică Eminescu şi Tagore din acelaşi an. Excepție de la aceste teme face emisiunea prilejuită de moartea lui Rajiv Gandhi.
În editarea manuscriselor am încercat să păstrăm intervențiile editoriale la minimum, corectând – în mod tacit – doar unele inadvertențe gramaticale sau stilistice şi adăugând caracterele diacritice sanscrite acolo unde lipseau.
Liviu Bordaş
1. Mitologia indiană motivează crearea teatrului prin următoarea legendă. Dornici să se bucure de o distracție care le-ar încânta deopotrivă şi văzul şi auzul, zeii se adresară lui Brahm?, zeul creației, să o inventeze. Indra, regele lor, mai adaugă că este nevoie să existe o a cincea Veda spre folosul tuturor celor patru caste ale societății umane, pentru că ascultarea Vedelor este interzisă neamurilor ??dra. Promițându-i că va crea N??yaveda, ştiința teatrului, care va subsuma esența tuturor ştiințelor şi va fi sorgintea tuturor artelor, fie decorative fie histrionice, creatorul universului se aşeză în yoga.
Se concentră asupra celor patru Vede şi luă miezul fiecăreia. Luă narațiunea din ?g Veda, muzica din S?ma Veda, actoria din Yajur Veda, rasa (experiența estetică) din Atharva Veda şi formă ştiința cea făgăduită. Intenționând să le-o dăruiască zeilor, îl chemă pe Indra. Cu mâinile împreunate şi capul plecat, acesta îl informă că numai înțelepții, cunoscătorii tainelor vedice erau competenți să o preia de la Brahm? şi s-o cunoască, s-o păstreze şi s-o prezinte. Zeii nu erau vrednici de o ştiință atât de înaltă.
Brahm? îi încredință acea ştiință lui Bharata, înțeleptul înzestrat cu o sută de fii şi-i porunci s-o prezinte cu ajutorul fiilor săi. Cunoscând ştiința teatrului de la creator, Bharata le-o predă fiilor săi, pregătindu-i pe fiecare în temele cele mai potrivite capacității şi aptitudinii sale. Brahm? fu mulțumit de progresul tinerilor şi-i mai spuse lui Bharata să se folosească de stilul Kai?ik?, cel grațios, interpretat prin dans, pe lângă celelalte trei stiluri adoptate de el. Dar stilul întrecea îndemânarea bărbaților. Fiind rugat de marele pustnic să creeze interprete apte, Brahm? îşi închipui forme feminine; imaginile din mintea sa fură concretizate fizic şi se născură dansatoarele divine, cărora li se dădu numele generic de apsar?. Lor le fu distribuit dansul, pe când gandharva, duhurile bărbăteşti din cer, primiră sarcina de a interpreta muzica.
Primul spectacol de teatru urma să fie prezentat cu ocazia serbării steagului lui Indra, şi piesa era consacrată înfrângerii asurilor – spirite negative – de către zei. Pentru a înfrumuseța prima prezentare artistică din univers, toți zeii îşi dădură concursul, fiecare contribuind cu câte un obiect sau un sprijin. Indra dădu steagul alb, Brahm? un baston pentru personajul comic Varu?a, zeul ordinii cosmice, pocalul de aur, Vi??u, susținătorul creației, tronul, şi Kubera, vistiernicul raiului, coroana. S?rya – Soarele – sorbi apă şi aşternu baldachinul de nori, iar V?yu (Vântul) luă sarcina primenirii aerului. Sarasvat?, zeița ştiințelor şi artelor, se ocupă de partea auditivă, iar ?iva, regele dansului, binecuvântă ca prezentarea să fie încununată cu succes.
Totuşi spectacolul fu sortit eşecului. Tema piesei îi supărase pe asuri şi-i determinase să strice montarea ei. Făcându-se invizibili prin magie neagră, ei împrăştiară vrajă asupra actorilor, întunecându-le mințile şi amorțindu-le mădularele. Spre uimirea tuturor celor prezenți, se prăbuşi spectacolul mult aşteptat. Dar nici zeii nu erau neajutorați, neputincioşi. Indra se aşeză în poziția de meditație şi, concentrându-se intens, căpătă clarviziunea şi-i descoperi pe conspiratori. Se urcă atunci pe scenă şi, luându-şi catargul de steag care urma să fie sărbătorit, îi bătu pe răufăcători până le rupse oasele.
„De acum înainte catargul meu de steag va purta numele jarjara, adică zdruncinat, şi va fi pus pe scena de spectacol în semnul ocrotirii divine” – grăi regele cerului.
Cu toate că vrăjmaşii au fost pedepsiți şi înlăturați, zeii nu se mai încumetă să asiste la un spectacol în aer liber. Brahm? îi porunceşte lui Vi?vakarman, arhitectul cerului, să edifice o sală de teatru perfectă şi bine dotată. Acesta o şi făcu numaidecât. Era atât de bine întocmită şi frumoasă încât nu putea fi lăsată la voia întâmplării. Strămoşul zeilor le ordonă ca fiecare din ei să se angajeze să ocrotească câte o parte a teatrului. Aşa se şi făcu. După ce toate părțile au fost puse sub protecția unui zeu sau a altuia, doi paznici zdraveni – Destinul şi Moartea – fură puşi la poarta principală. Nu numai locul, ci şi echipa se bucură de grația cerului. Înşişi Indra şi Sarasvat? fură îngeri de pază ai celor doi protagonişti.
Brahm? cugetă că se cade să-i împace pe asuri înainte de a folosi sala şi de a monta vreun spectacol. Întrebat de creator ce îi determinase să distrugă spectacolul precedent, purtătorul de cuvânt al asurilor îi spuse durerea: „Nu se cuvine, Părinte, cel care ne-ai creat pe noi şi i-ai creat pe zei, care eşti strămoşul nostru al tuturor, să inventezi un asemenea joc desființându-ne pe noi ca să le faci lor plăcere. Părtinirea ta ne-a supărat”, rosti acela.
„Nu vă mai întristați!” – îi consolă Brahm?. „Ambele partide, şi voi şi ei, vor fi părtaşe ale ştiinței teatrale creată de mine. În ea veți găsi jocul, datoria, averea, dragostea, lupta, violența, râsul precum şi pacea. Teatrul cuprinde totul. Este înzestrat cu felurite sentimente, arată diverse situații şi imită variate acțiuni. Va avea ca țintă să dezvolte sentimentele datoriei şi binelui, să cultive intelectul şi să aducă prosperitatea şi gloria. Va îndruma lumea pe calea cea dreaptă. Calitățile vor fi zugrăvite cu scopul de a fi cultivate, iar defectele tocmai pentru a fi stârpite. Teatrul va alina sufletele obosite, întristate şi necăjite.”
Astfel N??ya??stra – tratatul de dramaturgie indiană – susține că arta, meşteşugul, învățătura, gândul sau înțelepciunea care n-au fost manifestate în teatru nici nu există. Conform gândirii indiene, arta nu reprezintă un scop în sine, ci o cale a realizării unei experiențe lăuntrice, a regăsirii omului în propriul său suflet. Din punctul de vedere al experienței estetice, artele sunt clasificate în trei categorii: vizuale, dintre care arhitectura este cea mai importantă, auditive, adică poezia şi muzica, şi audio-vizuale, reprezentate prin teatru. Tradiția indiană socoteşte dramaturgia cel mai desăvârşit gen al literaturii, iar teatrul cea mai cuprinzătoare formă a artei, fiindcă el constituie o sinteză a tuturor domeniilor de artă, precum literatura, muzica, pictura, sculptura, arhitectura şi dansul. De aceea, N??ya??stra este în acelaşi timp cartea fundamentală a esteticii indiene.
2. Lucrarea enciclopedică N??ya??stra reprezintă, după părerea multor cercetători, un text colectiv închegat în cursul secolelor de către generații de specialişti numiți în genere Bharata, adică actor. Se pare că un nucleu al textului ar fi existat chiar înaintea erei noastre, probabil în secolul V, iar acesta ar fi fost dezvoltat, modificat şi interpretat în repetate rânduri după cerințele vremii, până în secolul VII e.n. Există motive să credem că N??ya??stra luase o formă mai mult sau mai puțin definitivă până în vremea lui K?lid?sa.
Existența codului histrionic într-o vreme atât de îndepărtată aduce dovada grăitoare a vechimii artei dramatice în India. Istoric vorbind, teatrul indian antic îşi are originea în câteva imnuri din ?g Veda compuse sub formă de dialog. Se presupune că unele ritualuri vedice cuprindeau recitaluri artistice, unde acestea se declamau însoțite de gestică. Există şi posibilitatea ca unele obiceiuri folclorice să fi fost integrate ulterior.
Meritul incontestabil al teatrologiei sanscrite constă în analiza subtilă a elementelor psihice, pe baza cărora au fost fixate codurile artistice şi estetice. Estetica indiană se întemeiază pe principii psihologice, conceptualizate ca rasa. Termenul rasa are o mare gamă de sensuri – de la apă şi suc până la savoare şi esență, sens în care se identifică cu Brahman sau Absolutul în Upanişade. În context literar-artistic el reprezintă îmbinarea conotațiilor de artistic şi estetic; prima se referă la crearea operei de artă, a doua la aprecierea acesteia. Este o concepție complexă, implicând deopotrivă concretizarea abstractului (din punctul de vedere al artistului sau al scriitorului) şi abstractizarea concretului (din punctul de vedere al spectatorului sau al cititorului). Este o mişcare ciclică asemenea ciclului sămânță - copac - sămânță, un drum de la abstract la concret şi iarăşi înapoi la abstract. Terminologia estetică europeană păstrează termenul rasa ca atare, precum în cazul numeroşilor termeni sanscriți, ori îl traduce aproximativ ca „esența sentimentului” sau „experiența estetică”.
Se recunosc nouă componente – rasa – ale psihicului: Erosul, Umorul, Patosul, Furia, Eroismul, Spaima, Urâtul, Miraculosul şi Calmul. Factorul erotic este pe treapta cea mai înaltă, iar umorul inferior celorlalte. Din motive evidente, Calmul nu poate fi factor principal în contextul dramaturgiei, dar se precizează că el este obârşia tuturor celorlalte componente. Combinația celor nouă rasa în proporții potrivite are capacitatea de a trezi optima experiență estetică. În acest sens se foloseşte exemplul unui sos pregătit din mai multe ingrediente de către o bucătăreasă pricepută. Rudimentele concepției sunt depistabile în afirmația zeului creației din legenda pomenită data trecută.
Teatrul, cel mai eficace mijloc al comunicării mesajului artistic, explorează principiile estetice pe deplin. Indicațiile formulate în N??ya??stra au îndrumat generații de actori, regizori şi actori în conceperea piesei şi prezentarea spectacolului: totodată le-au oferit spectatorilor de-a lungul secolelor pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Receptarea artei are aceeaşi importanță în estetica indiană ca şi crearea ei, fiindcă toate artele indiene se adresează cititorilor sau spectatorilor sensibili şi instruiți; cele două calități se completează reciproc. Creatorul se străduieşte să transforme sentimentele sale în rasa corespunzător, astfel încât aprecierea lor să stârnească aceeaşi experiență estetică, să trezească în mintea cititorilor sau a spectatorilor aceleaşi sentimente pe care le-a simțit el. De aceea, sensibilitatea artistică este un factor indispensabil în aprecierea artei şi a literaturii indiene. Sensibilitatea fiind o calitate înnăscută, care nu poate fi dobândită prin studii, criticul erudit dar opac nu poate pătrunde în universul estetic indian. De aceea există atâta neînțelegere şi interpretare greşită a spiritualității indiene în anumite cercuri occidentale.
Tratatul estetic – N??ya??stra – se ocupă de toate amănuntele posibile ale aspectelor literare, artistice şi tehnice. În cele 37 de capitole ale lui, textul descrie mitologia originii teatrului, stabileşte şi nuanțează conceptele de rasa şi bh?va (sentiment), precum şi canoanele esteticii literare. Tratează clasificarea pieselor de teatru, tipologia personajelor, structura piesei, prozodia şi dialectologia în contextul dramaturgic, stilurile regizorale, distribuirea rolurilor, interpretarea prin rostire şi gestică, expresiile faciale şi mişcarea diferitelor mădulare, tehnica dansului, principiile muzicii şi folosirea instrumentelor muzicale. Nu neglijează nici discuțiile asupra costumației, machiajului şi a bijuteriilor sau instrucțiunile amănunțite despre arhitectura scenei şi a sălii.
Piesele de teatru sunt clasificate în zece grupuri, între care două sunt mai importante: n??aka, piesa istorică şi prakara?a, piesa socială. Ele pot să aibă de la cinci până la zece acte. Piesele scurte pot avea chiar şi un singur act. În ceea ce priveşte alegerea temei, autorul poate să se inspire dintr-o temă legendară sau istorică pentru o piesă de gen n??aka sau poate să trateze o temă originală inspirată din viața socială contemporană pentru o piesă de gen prakara?a. E necesar să precizăm că, în perioada literaturii sanscrite clasice, eposurile au fost identificate cu istoria; deci piesele inspirate din teme epopeice treceau în categoria celor istorice.
În cazul unei piese istorice, autorul este obligat să respecte trăsăturile importante ale personajelor descrise în epos; de exemplu să nu-i transforme pe eroi ca R?ma sau K???a în personaje negative. Totodată autorului i se dă libertatea de a înălța caracterul eroului şi de a inventa incidente pentru a-i acoperi defectele. Astfel, în legenda ?akuntalei din Mah?bh?rata, regele Du?yanta se preface că a uitat-o pe ?akuntal?. Dar, în piesa inspirată din această legendă, K?lid?sa motivează uitarea regelui printr-un gol de memorie.
Data viitoare vă voi vorbi despre tipologia personajelor.
3. Codurile dramaturgiei sanscrite fixează, pe baza experienței sociale, atributele tuturor personajelor. Eroul unei piese istorice nu poate fi decât un rege, un ascet de neam regesc sau un zeu într-o încarnare umană. Regele ținutului respectiv nu poate să apară pe scenă în postură de personaj secundar. Eroul unei piese sociale poate fi o persoană din casta brahmană, un ministru sau un comerciant. În acest context ne amintim că dramaturgia sanscrită a ajuns la apogeu în perioada cea mai prosperă din istoria Indiei sub conducere autohtonă, când comerțul a fost bine dezvoltat.
Eroul – n?yaka sau conducătorul acțiuni – trebuie să fie frumos, tânăr, inteligent, energic, manierat, erudit, practicând artele, iubit de popor şi esențialmente blând şi echilibrat, într-un cuvânt, un om de caracter. Se specifică patru tipuri de erou: mândru, vesel, exaltat şi calm.
Eroina – n?yik? – poate fi o femeie dintr-un neam nobil sau o artistă. Artistele apar ca eroine în piesele sociale şi uneori îşi împart soarta cu o femeie de neam bun. Se specifică multiplele atribute morale şi trăsături fizice ale eroinei. Ea trebuie să fie frumoasă, tânără, fermecătoare, curajoasă, plină de demnitate şi echilibrată. Condiția esențială este ca ea să se caracterizeze prin înalte calități sufleteşti, indiferent de statutul social. Eroinele sunt clasificate în patru categorii după starea civilă: soția eroului, femeia iubită de erou, dar căsătorită cu altcineva, fata necăsătorită şi artista. Se indică trei tipuri de eroine, după vârstă: adolescentă, tânără şi matură. Eroina adolescentă este caracterizată prin pudoarea şi inocența unei fete care abia a început să simtă sentimentul dragostei. Cea tânără a cunoscut bucuria iubirii, iar cea matură este femeia pătimaşă.
Se atestă toate amănuntele posibile ale interpretării reacțiilor fiecărui tip de erou şi de eroină, după vârstă, stare psihică şi statut social.
Piesele istorice legate de tema războiului prevăd un adversar al eroului, cu care trebuie să fie egal în calitate şi demnitate; dar, spre deosebire de protagonist care este blând, rivalul este vehement.
Eroul poate fi însoțit de un prieten fidel, înzestrat cu toate calitățile eroului, dar într-o măsură mai mică. În aproape toate piesele de dragoste, măscăriciul – vid??aka – joacă un rol important. El este confidentul personajului principal masculin. Este un brahman urât, pântecos, cu ochii roşii, bulbucați, gurmand, leneş, cam prostuț, dar are un pronunțat spirit practic, datorită căruia îl scoate pe prietenul său din încurcăturile de dragoste, unele provocate chiar de sfaturile sale. Deşi e prieten cu eroul, care poate fi şi un rege, celelalte personaje se distrează bătându-şi joc de el. Spre deosebire de alți bărbați din casta brahmană, acesta vorbeşte într-un dialect şi nu în sanscrită. Întrucât majoritatea pieselor sanscrite sunt construite pe teme serioase, lipsite de elementul comic, acest personaj oferă publicului momente de respiro.
Eroina are şi ea o confidentă, dar aceasta nu este un personaj comic. Ea poate fi o rudă, vecină, prietenă sau chiar o sclavă a eroinei. Aceasta îi serveşte pe cei doi îndrăgostiți în calitate de mesageră.
Se discută toate personajele care trebuie sau pot să existe într-o piesă. Se specifică trăsăturile fizice şi morale ale lor în raport cu tipologia piesei.
Piesele sanscrite încep cu invocarea unei zeități. Apoi urmează preludiul, în care regizorul face prezentarea autorului şi a piesei. El poate juca fie singur, fie împreună cu actrița principală, care este de obicei soția sa, fie cu măscăriciul, fie cu amândoi. Adeseori unul dintre personaje continuă replica la adresa spectatorilor, introducându-i în temă, iar apoi acțiunea curge spontan spre începerea piesei. Procedeul aduce un efect dramatic comparabil cu cele folosite de dramaturgii din zilele noastre, precum Brecht.
Conform convenției, piesele sanscrite se termină printr-un distih de binecuvântare. Cităm drept mostră unul a cărui formulare nu se deosebeşte prea mult de saluturile obişnuite româneşti:
sarvastaratu durg??i, sarvo bhadr??i pa?yatu
sarva? k?m?nav?pnotu, sarva? sarvatra nandatu
„Toți să treacă peste obstacole, toți să vadă numai binele. Tuturor să li se împlinească dorințele, toți oamenii de pretutindeni să fie fericiți.”
4 februarie 1991
Sărbătoarea primăverii
Suntem în luna mai. În India soarele varsă foc fără milă. E vară. Dar în România primăvara ezită încă să vină. Dacă face doi paşi înainte, face şi trei înapoi. În aşteptarea primăverii în casele noastre, mi-am propus să vă însoțesc astăzi la sărbătoarea primăverii în India.
Aşa cum v-am povestit şi altădată, în India serbările religioase sau folclorice se desfăşoară în funcție de fazele lunii. Primăvara este celebrată aşadar în ziua de lună plină din cea de-a unsprezecea lună din an, luna ph?lguna. Anul acesta, ziua respectivă a căzut pe data de 15 ph?lguna, adică 28 februarie, când noi, cei de aici, ne aflam încă sub stăpânirea iernii.
Serbarea primăverii îşi are originea în cultul soarelui. În imnuri din vechea carte sanscrită ?g Veda întâlnim un personaj solar, Vi??u, care face trei paşi pe cer. Mitul este legat de mersul soarelui – aşa cum se credea atunci – de la nord la sud şi iarăşi de la sud la nord. Primăvara astronomică este situată în mijlocul traseului. De aceea serbării respective i se spune dola y?tr?, mersul legănat, sau simplu dola, legănare.
În seara cu lună plină din phalgun, o piatră sacră numită ??lagr?ma, simbolul lui Vi??u, este pusă pe un leagăn sub formă de tron, care este legănat de trei ori în sensul nord-sud-nord. Trebuie să subliniez că, de la ?g Veda până în zilele noastre, mitul lui Vi??u a avut o evoluție remarcabilă. Într-o perioadă tardivă, Vi??u apare ca zeul care susține creația, şi ca atare face parte din trinitatea religiei şi mitologiei hinduse. Ceilalți zei sunt Brahm?, care creează, şi ?iva, care desființează creația spre regenerare. În perioada eposurilor, Vi??u asimilează atributele şi imaginea lui K???a, personaj din Mah?bh?rata. Mai trec secole, trece un mileniu. Asupra imaginii filosofului K???a, care a rostit Bhagavad G?t?, se suprapune imaginea păstorului K???a din folclor. Cu alte ocazii v-am relatat legenda dragostei lui K???a şi R?dh?.
Sărbătoarea primăverii din zilele noastre se desfăşoară pe baza mitului jocului vesel al acestui cuplu veşnic tânăr. În templele lui K???a, piatra sacră, simbolul lui Vi??u-K???a, este adorată prin legănare. După aceea i se aduce o ofrandă de praf roşu, numit phag; apoi credincioşilor li se împarte praful sfințit, simbolul luminii solare din zori de zi. Ca o reactualizare a jocului lui K???a, toți oamenii de credință hindusă – copii, tineri şi bătrâni – se ung unii pe alții cu acel praf roşu, sfințit la templu sau nu. În acea zi toți oamenii sunt prieteni. După jocul culorilor, se servesc dulciuri de sezon. Este o sărbătoare a trupului şi a sufletului. Pe de o parte, încântați de venirea primăverii, toți vor să fie împreună cu semenii lor. Pe de altă parte, praful phag, un produs mineral cu calități terapeutice, curăță pielea de microbii care provoacă boli dermatologice specifice anotimpului. Cu toate că sună prozaic, ne gândim că la toate popoarele obiceiurile populare sunt strâns legate de rațiuni de sănătate.
Dincolo de aceste motive, serbarea primăverii, dola, a căpătat o semnificație profundă în arta şi literatura indiană. O mare parte a literaturii vai??ava, poezii dedicate lui K???a, este consacrată acestei sărbători. În pictura miniaturală, dola sau legănarea este prezentată ca simbol al polarității vieții umane şi cosmice. Este oscilarea între iarnă şi vară, pustietate şi vegetație, viață şi moarte. „Antitezele sunt viață” – spunea Eminescu.
În muzica indiană există melodii specifice acestui anotimp şi acestei serbări. Tot aşa şi în coreografie. Pe lângă o largă gamă de melodii clasice, repertoriul de dola include şi cântecele lui Tagore şi ale altor poeți contemporani. Întâmplările din mai multe piese de teatru ale lui Tagore se petrec în seara respectivă. Acele piese simbolice descriu regăsirea sufletului uman, ?tman, în izvorul vieții cosmice, brahman. Printr-o tradiție de aproape un secol, celebrarea primăverii la ??ntiniketan, oraşul ce găzduieşte Universitatea Vi?va-Bharati înființată de Rabindranath Tagore, a devenit legendară. Iubitorii de cultură din toate colțurile țării vin acolo să asiste şi să participe la ea. Dimineața, coruri de copii şi tineri, îmbrăcați în veşminte galbene, culoarea anotimpului, colindă orăşelul cu cântece şi dansuri. Şi oaspeții care ştiu să cânte şi să danseze se alătură lor. Apoi se prezintă un spectacol artistic în aer liber, condus de Facultatea de muzică şi dans a Universității. Anul acesta, aproape 25000 de spectatori indieni şi străini au asistat la serbarea bucuriei primăverii la ??ntiniketan. După aceea a avut loc jocul culorilor, la care au participat elevii, studenții, profesorii şi oaspeții. Serbarea se încheie în fiecare an cu un spectacol de teatru în aer liber, noaptea sub clar de lună.
În concepția indiană, viața omului, precum şi a tuturor ființelor, se armonizează cu marele cosmos. De aceea, la începutul primăverii oamenii îşi acordă sufletul cu natura ca să cânte muzica fericirii universului.
19 mai 1991
Recviem pentru Rajiv
Asasinarea lui Rajiv Gandhi, preşedintele partidului Congresul Național Indian şi fostul premier al Indiei, pe data de 21 mai a.c., în ultima fază a campaniei electorale, a şocat lumea întreagă şi a lăsat India într-un val de durere şi nedumerire. Uciderea inumană a lui Rajiv mi-a provocat o întrebare. Mă întreb: încotro ne îndreptăm? Spre o societate paşnică, întemeiată pe buna înțelegere între toate comunitățile etnice, lingvistice şi religioase sau spre o lume barbară, primitivă, o lume a canibalilor? Acest sfârşit tragic al vieții unui mare om politic nu înseamnă doar moartea unui om sau a unui lider. Ea prevesteşte însăşi moartea democrației indiene, a celei mai numeroase democrații din lume.
Deoarece unele ziare româneşti au prezentat date biografice greşite despre răposat, aş începe cu o cuvenită precizare. Rajiv Gandhi n-a fost fiul lui Jawaharlal Nehru. A fost nepotul lui Nehru, premierul Indiei din 1947, an în care țara noastră a dobândit independența, până în 1965. Indira Gandhi, fiica lui Nehru şi mama lui Rajiv, s-a căsătorit cu dl. Firoz Gandhi, care nu a fost o rudă a marelui înțelept şi om politic Mohandas Karamchand Gandhi, supranumit Mahatma, adică „marele suflet”.
De la o vârstă fragedă Indira Gandhi se dedicase politicii; pentru o vreme a fost preşedintele partidului unit al Congresului, iar ulterior a condus aripa tânără a acestuia, numită partidul Congresului (Indira). Ea n-a făcut parte din guvernul condus de tatăl său. Premierul Lal Bahadur Shastri, care i-a succedat lui Nehru, a numit-o ministru al energiei nucleare. După moartea subită a lui Shastri, la Taşkent, Indira Gandhi a fost prim ministru al Indiei pentru câțiva ani buni, cu o scurtă întrerupere. Sanjay, fiul ei mai mic, a participat activ în viața politică a țării. Acțiunile lui nesăbuite au pus guvernul şi partidul Congresului într-o lumină nefavorabilă, determinând parțial căderea mamei sale de la putere, în 1977. După moartea lui Sanjay într-un accident de avion, în 1980, Indira Gandhi l-a introdus pe fiul cel mare, Rajiv, în politica națională.
După ce şi-a făcut studiile universitare în Anglia, Rajiv s-a angajat ca pilot la compania aeriană „Indian Airlines”. Tânărul frumos, cult şi rafinat s-a remarcat printr-o deosebită modestie. Când era întrebat de colegii săi de la universitate dacă era rudă cu Mahatma Gandhi, răspundea cu un simplu „nu” şi un zâmbet. Surâsul ascundea faptul că era nepotul lui Nehru, premierul Indiei şi o personalitate politică în lume. Când era pilot, se adresa pasagerilor: „Vă vorbeşte căpitanul dvs. Rajiv”, fără să-şi spună numele de familie. Prefera viața retrasă, cu soția Sonia, de origine italiană, şi cei doi copii – Rahul şi Priyanka. Abia în 1980 a intrat în politică. Presa indiană a comentat că, după moartea lui Sanjay, mama lor nu mai putea îndura ca singurul copil în viață să practice periculoasa profesie de aviator. N-avea de unde să ştie ce destin îi aştepta pe ea şi pe fiul ei.
În octombrie 1984, premierul Indira Gandhi a fost asasinată în propria-i casă, de către doi membri ai gărzii sale personale. Atunci partidul Congresului l-a investit pe Rajiv cu răspunderea de a conduce guvernul. A continuat să dețină funcția şi după alegeri, câştigate de partidul său cu o covârşitoare majoritate. În urma unei acuzații de corupție, alegerile din 1989 nu i-au adus un succes deosebit. Candidase din nou la alegerile interimare care începuseră să se desfăşoare, în trei faze, în mai 1991. A fost asasinat în timpul unui miting electoral în statul Tamil Nadu, unde alegerile urmau să aibă loc pe data de 24 mai.
În scurta sa carieră politică, Rajiv s-a impus în India şi în lume prin curaj, diplomație, rafinament şi printr-o vedere largă, umanitară, progresistă. Visa o Indie modernă, tehnologizată, chiar computerizată. Susținea că, în anul 2000, India va intra în epoca computerului. Totodată a fost atent la îmbunătățirea agriculturii, a vieții satelor, creând astfel o serie de probleme pentru maşinăria învechită a birocrației care nu putea să țină pasul cu gândirea avansată a liderului. A inițiat un proiect pentru stârpirea analfabetismului. În acest sens a decretat învățământul primar gratuit pentru fete în zonele rurale. Era iubitor de artă. Cea mai mare vedetă a ecranului indian de astăzi, Amitab Bacchan, şi soția sa, Jaya Bhaduri din Calcutta, au fost cei mai apropiați prieteni ai lui Rajiv şi Sonia.
Rajiv Gandhi dorea să transforme India într-o țară modernă, prosperă şi democrată – nu numai pe hârtie, prin constituție, dar şi în realitate –, în care toți oamenii vor avea drepturi egale. Tocmai din acest motiv, politica sa a fost dezaprobată de către unele forțe oculte şi obscurantiste care caută să întoarcă țara într-o epocă primitivă, să proiecteze o imagine falsă a Indiei în lume, şi care seamănă ură şi violență în numele religiei. Rajiv a fost prea îngăduitor față de mişcările fundamentaliste. A fost bine intenționat, dar a fost prost sfătuit. Guvernul său, ca şi cele care l-au succedat, a trecut cu vederea numeroase crime pe care politica de fanatism le săvârşea în numele religiei. Nimeni n-a luat măsuri împotriva acestui fenomen, pe care îl putem numi „terorism religios”. Din acest motiv, precum şi din motive economice, o mare parte a populației indiene şi-a pierdut încrederea în orice partid.
Din cauza vârstei sale tinere, a lipsei de maturitate şi de experiență politică, Rajiv Gandhi nu şi-a dat seama că tăcerea guvernului, a premierului, asupra acțiunilor reprobabile compromite națiunea şi duce țara de râpă. Meseria sa de pilot l-a învățat să aibă curajul de a-şi risca propria viață. Era conştient că moartea îl pândea din toate colțurile întunecate, dar nu s-a dat înapoi.
Fie ca sfârşitul vieții sale să lumineze mințile altora din India. Dumnezeu să-l odihnească pe acest tânăr frumos, care purta numele Rajiv, adică „lotus”.
26 mai 1991
Mah?bh?rata
Eposul indian Mah?bh?rata, compus din aproximativ un milion de versuri sanscrite, împărțite în 18 cărți, reprezintă drama vieții umane din toate timpurile, dar şi esența spiritualității indiene. Opera a fost definitivată în intervalul dintre secolele V şi VII ale erei noastre, dar nucleul ei are o vechime mult mai mare. Firul principal al povestirii se bazează pe adevăruri istorice pentru care există dovezi arheologice.
Narațiunea centrală tratează istoria unei dinastii din nordul Indiei, care şi-a avut capitala în vecinătatea actualului oraş Delhi. Unii cred că eposul cuprinde doar o relatare a multiplelor ciocniri de interese între cei cinci fii ai lui Pa??u, pe de o parte, şi cei o sută de fii ai fratelui său Dh?tar???ra, pe de alta. Dar, în realitate, mesajul operei este mult mai profund. După moartea tânărului rege Pa??u, fratele său orb, Dh?tar???ra, care din cauza defectului fizic nu avea dreptul la tron, conducea țara ca un regent al prințului moştenitor Yudhi??ira, fiul cel mai mare al decedatului. Datorită calităților morale, fiii lui Pa??u au fost preaslăviți de toți, fapt care a provocat invidia verilor lor. Nereuşind să-i extermine prin intrigi şi atentate, Duryuodhana, fiul cel mare al unchiului orb, a câştigat avuția verilor printr-un joc măsluit de zaruri. Pentru a-şi respecta pariul, cei cinci frați au fost obligați să plece în pădure pentru doisprezece ani.
Dar nici după ce a trecut perioada stabilită, Duryuodhana, care uzurpase tronul, n-a fost dispus să-i primească în țară, nici să dea nimic fără luptă. A început aşadar războiul istoric din Kuruk?etra, locul care poartă acelaşi nume şi azi. A fost o luptă nedreaptă şi inegală, unde cinci persoane lipsite de orice posesie au fost nevoite să înfrunte o armată regală. Dar lupta a fost inegală şi dintr-un alt punct de vedere. Deşi cei dezmoşteniți au fost sprijiniți de regii aliați, nu aceştia au constituit forța lor reală. Adevărata lor tărie a fost dreptatea, în al cărei nume s-au angajat în luptă, pe când puterea lui Duryuodhana a avut ca suport nisipurile mişcătoare ale falsității şi aroganței.
Eroul războiului a fost Arjuna, cel de-al treilea frate al lui Yudhi??ira şi cel mai mare luptător al neamului. Dar persona care a determinat mersul întâmplărilor din epos a fost K???a, un rege înțelept pe plan istoric, forma pământeană a zeului Vi??u, pe plan mitic, şi susținătorul destinului lumii, conform conştiinței indiene. Prezența acestuia de partea celor nedreptățiți a fost factorul decisiv. După o luptă crâncenă de 18 zile, cei cinci frați au dobândit victoria şi au reintrat în capitală, care era acum pustie. Deoarece bătălia a avut loc în sânul unuia şi aceluiaşi neam, pagubele învinsului au fost şi ale învingătorului.
Războiul s-a terminat, dar nu şi epopeea. După ce au stabilit rânduiala în țară, cei cinci frați au lăsat-o în mâinile singurului moştenitor în viață, nepotul lui Arjuna, şi au plecat într-un nou surghiun, de data aceasta de bună voie. În căutarea liniştii, au pornit spre lumea cealaltă, dincolo de munții Himalaya. Numai Yudhi??ira, fratele cel mare, care a fost întrutotul pur şi drept în vorbe, fapte şi gânduri, a reuşit să ajungă la poarta raiului cu trupul pământesc.
Zeii au fost bucuroşi să-l primească în mijlocul lor, dar l-au rugat să se despartă de câinele care îl însoțea. Yudhi??ira n-a fost de acord; nu putea să fie atât de egoist să lase animalul fidel şi neajutorat care nu l-a lăsat pe el în ciuda greutății drumului. A refuzat să intre în rai fără tovarăşul său de drum. A trecut astfel ultima încercare. Dharma, zeul virtuții, care apăruse ca acel câine, şi-a manifestat forma divină şi l-a binecuvântat pe cel care a prețuit sentimentul datoriei mai presus decât cerul.
Cartea numită Mah?prasth?na (Marea ieşire) reprezintă partea cea mai importantă a eposului. Pentru cei virtuoşi, victoria în luptă n-a fost scopul ci mijlocul de a pune capăt nedreptății. Ei n-au râvnit la regat, l-au cucerit doar ca să renunțe la el. Tocmai această filosofie a determinat importanța Mah?bh?ratei în viața spirituală a Indiei, precum şi în literatura universală.
Din antichitate, acest epos – ca şi celălalt, R?m?ya?a – au fost izvoare nesecătuite de inspirație în toate domeniile artei şi literaturii indiene. Ele au fost traduse, integral sau parțial, în multe limbi asiatice şi europene, dar până de curând n-au angajat atenția artiştilor din spațiul european. Cunoscutul regizor Peter Brook a fost poate primul european care a prezentat Mah?bh?rata prin mijloace artistice. În 1986, o versiune dramatizată a acesteia a fost interpretată în aer liber printre stâncile din Avignon, în Franța. Ulterior a fost realizată o versiune cinematografică. Teatrul se juca aproximativ nouă ore în cursul nopții, şi filmul are durata de şase ore.
Nu este de competența mea să comentez asupra regiei sau a realizării tehnice a filmului, care reprezintă fără îndoială o performanță unică în istoria cinematografului. Ca un spectator indian, care am avut ocazia doar să văd câteva fragmente înregistrate pe video-casete, am rămas uimită de profunzimea lui. Înțelegerea şi subtilitatea cu care regizorul a universalizat marea saga a Indiei, păstrându-i totodată specificul indian, sunt salutare. În acest sens, s-a folosit o distribuție formată din artişti de pe toate meridianele lumii.
Conştient ori nu, Peter Brook a realizat astfel, în mod simbolic, visul lui Rabindranath Tagore, care îşi închipuia că întreaga omenire se va întâlni pe pământul spiritual al Indiei, Bharata t?rtha – Pelerinaj indian. De altminteri, filmul cuprinde, pe lângă un imn sanscrit din Upanişade, două cântece ale lui Tagore în bengali, cele trei numere fiind interpretate de o artistă din Calcutta.
Recent, publicul bucureştean a avut prilejul să vizioneze acest film. Prezentat în mai puțin de trei ore, adică tăiat pe jumătate, el n-a dat posibilitatea spectatorilor neavizați să urmărească şirul întâmplărilor. Deoarece vizionarea s-a terminat o dată cu încetarea războiului, ei au avut impresia că au asistat la un film excelent de profil istoric. Iar cunoscătorii eposului au fost îndreptățiți să creadă că regizorul a demonetizat aspectul spiritual al operei. Dar, în realitate, regizorul a respectat mesajul ei, prezentând partea finală cu o deosebită subtilitate. Spectacolul de la Sala Palatului a dăunat, fără să vrea, esenței operei şi frumuseții filmului.
Varianta românească a păstrat, totuşi, episodul recitării poemului filosofic Bhagavad G?t?, care face parte din epos. Vreau să vă vorbesc despre el cu o altă ocazie.
25 iunie 1991
Bhagavad G?t?
Cunoscutul poem filosofic Bhagavad G?t?, pe scurt G?t?, face parte din eposul Mah?bh?rata; cele 18 cânturi ale sale constituie un dialog între K???a şi Arjuna. În războiul istoric din Kuruk?etra, Arjuna, cel mai viteaz dintre toți, a condus armata fraților dezmoşteniți. K???a, Dumnezeu coborât pe pământ, i-a condus carul, fără să ia parte la luptă. După ce s-a dat semnalul din ambele părți, Arjuna, uitându-se la armata verilor săi, acum duşmani, a fost doborât de o adâncă mâhnire. Cum putea să lovească în rude şi prieteni? Ar fi preferat să fie ucis de ei decât să-i ucidă. Perplexitatea eroului este descrisă în primul cânt numit „Descumpănirea lui Arjuna”. K???a îl îmbărbătează, explicându-i legea cosmică ce determină mersul universului.
Esența filosofiei expuse în G?t? poate fi rezumată printr-o singură afirmație: na hanyate hanyam?ne ?ar?re, „sufletul nu este ucis când trupul este ucis”. El este nemuritor, neschimbător şi neafectat de nici o lovitură. Fapta determină destinul uman. Cei care au încălcat legea morală sunt deja sortiți morții; omorându-i, Arjuna va efectua pe pământ doar un fapt împlinit pe plan cosmic. K???a îl convinge că nu-l va atinge nici un păcat, dacă luptă pentru nimicirea răului fără a râvni vreun câştig personal. „Făcând egale fericirea cu suferința, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea – spune zeul –, fii gata de luptă; aşa nu-ți vei atrage păcatul.”
Arjuna ajunge să ştie că tocmai El, K???a, este Supremul Stăpân Divin, Parame?vara. I se trezeşte dorința de a-i vedea înfățişarea divină. Grație privirii transcendentale, cu care e înzestrat, Arjuna asistă la magnificul fenomen cosmic, sublim şi îngrozitor în acelaşi timp. Creația este pătrunsă de un dinamism perpetuu, unde naşterea şi moartea, crearea şi distrugerea se completează reciproc. Nemaiputând să reziste, eroul-muritor strigă: „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd”. După ce K???a ia înapoi privirea suprasenzorială pe care i-o dăruise lui Arjuna, dialogul continuă. Poemul se încheie cu replica lui Arjuna, „Oriunde se află K???a, Stăpânul Divin peste yoga, oriunde se află Arjuna, purtând arcul, acolo se află şi măreția şi biruința şi viața plină şi cârmuirea bine statornicită. Aceasta e credința mea” (distihul 78, cântul 18).
Nu putem vorbi despre Bhagavad G?t? în România, fără să aducem omagiul nostru răposatului indianist Sergiu Al-George care a tradus-o în româneşte. Traducerea citatelor din această emisiune le-am preluat din versiunea românească realizată de marele sanscritist, lucrare ce poate fi considerată un model de traducere filosofică şi artistică. Doctorul Al-George mi-a spus odată că începuse să traducă Upanişadele, dar că apoi le-a lăsat neterminate, optând pentru Bhagavad G?t?. Opțiunea a fost justă, pentru că poemul din epos cuprinde esența filosofiei Upanişadelor. Opera a mai fost tradusă în româneşte de către Dimitrie Nanu şi, respectiv, Theofil Simenschy.
Un mare erudit şi yoghin indian, Swami Chidbhavanananda, susține că Mah?bh?rata concentrată ar reprezenta Bhagavad G?t? şi că G?t? amănunțită ar fi Mah?bh?rata. Bhagavad G?t? s-a bucurat de comentariile multor specialişti indieni şi străini, multiplele-i interpretări dovedind universalitatea ei.
În epos, G?t? are o semnificație alegorică. Kuruk?etra, câmpia bătăliei, este simbolul ființei umane, unde se petrece o luptă necontenită între bine şi rău. Binele este reprezentat prin cei cinci frați virtuoşi, iar răul, de către cei o sută de frați nelegiuiți. Răul se naşte din ignoranță, iar binele îşi are originea în puritate. Şi unele şi altele au o sorginte comună, mintea umană, fapt sugerat prin lupta între două ramuri ale aceluiaşi neam. Relațiile prieteneşti dintre K???a şi Arjuna oglindesc legăturile afectuoase între macrocosm şi microcosm, param?tman şi j?v?tman. În primul cânt, asistăm la deprimarea lui Arjuna, care se simte vinovat pe plan moral. Ajuns la apogeul perfecționării lumeşti, el se află în pragul trecerii la realizări spirituale. Tocmai în acel moment vine sprijinul Cerului; însuşi Dumnezeu îl îndrumă pe calea desăvârşirii prin yoga. Poemul împleteşte cele patru forme de yoga: karma-yoga, r?ja-yoga, bhakti-yoga şi jñ?na-yoga; ele sunt prefigurate ca cei patru cai albi înhămați la carul lui Arjuna. Cu toate că defectele omeneşti sunt mai numeroase şi mai puternice decât calitățile, omul poate să învingă sentimentele negative, pentru că atunci este ajutat de Cel-de-sus.
Structuralmente, cele 18 cânturi sunt împărțite în trei grupuri. Primele şase explică macrocosmul, cele din mijloc descriu microcosmul şi ultimele şase cânturi stabilesc echivalența lor. Altfel spus, primele îl descriu pe tat – „Acela”, în sanscrită –, cele din mijloc pe tvam – „tu” – şi ultimele reprezintă asi – „eşti”. G?t? devine astfel o expunere amănunțită a formulei din Ch?ndogya Upani?ad, tat tvam asi, „Acela eşti tu”.
Spre deosebire de celelalte texte filosofice indiene, rostite în tihna pădurii, învățăturile din G?t? se desfăşoară pe câmpul de luptă. Oare viața însăşi nu este o strădanie neîntreruptă pentru auto-depăşire? Acea luptă trebuie cucerită cu calm. De aceea, G?t? evocă acelaşi sentiment de linişte ca şi Upanişadele. Glasul păcii amuțeşte la zbârnâitul arcurilor şi clănțănitul săbiilor. Echilibrul sufletesc trebuie dobândit în toate împrejurările vieții, nu numai în izolarea pădurii sau a peşterii, ci şi în mijlocul conflictelor. Aşa cum am spus şi altă dată, războiul epic nu a avut drept scop cucerirea regatului, ci restabilirea legiuirii în lume. De aceea, frontul de luptă, Kuruk?etra, este supranumit dharmak?etra, câmpia legii, cuvântul sanscrit k?etra însemnând în acelaşi timp „teren” şi „corp uman”. Vişnu, susținătorul creației, are datoria de a-i pedepsi pe cei răi, fără de care nu poate să-i salveze pe cei buni, nici să statornicească legea. Această îndatorire îl îndeamnă să coboare pe pământ sub chipul ființelor muritoare. Pasajul respectiv din G?t? poartă sâmburele conceptului de avat?ra, despre care voi vorbi în emisiunea viitoare.
3 iulie 1991
Avat?ra
1. În cântul IV din Bhagavad G?t?, K???a a grăit:
yad? yad? hi dharmasya gl?nirbhavati bh?rata /
abhyutth?nam adharmasya tad?tm?na? s?j?myaham //
paritr???ya s?dh?n?? vin???ya ca du?k?it?m /
dharmasa?sth?pan?rth?ya sa?bhav?mi yuge yuge //
„Ori de câte ori Legea slăbeşte, o Bh?rata, şi se întăreşte nelegiuirea, atunci eu mă creez [cu trup]. Pentru salvarea celor buni şi distrugerea celor răi, pentru statornicirea Legii, mă nasc din yuga în yuga”, adică din epocă în epocă. Aşa cum v-am spus data trecută, aceste versuri din G?t? – pe care vi le-am citit în traducerea românească a lui Sergiu Al-George – poartă sâmburele conceptului de avat?ra. Cuvântul sanscrit, derivat din verbul t?, „a traversa” şi prefixul ava, „jos”, înseamnă cel care coboară în planul terestru, traversându-l pe cel cosmic.
Mitologia indiană susține că, în fiecare ipostază, un avat?ra îşi păstrează puterea divină, precum şi amintirile din celelalte vieți petrecute ca muritor. Dintre toți zeii din panteonul hindus, numai Vi??u, însărcinat cu întreținerea creației, a coborât pe pământ pentru a restabili legiuirea. Literatura vai??ava susține că R?dh?, iubita lui K???a, a fost întruparea pământească a zeiței Lak?m?, soția lui Vi??u. Legendele sunt multe şi au fost elaborate de-a lungul secolelor. Ele concep de la 10 până la 24 de avatari ai lui Vi??u; minunile săvârşite de fiecare din ei variază de la un text la altul. Cea mai răspândită variantă cuprinde mitul celor zece avatari, pe care îl descrie poetul bengalez Jayadeva (sec. XII e.n.) în poemul sanscrit G?ta Govinda.
Primul avatar al lui Vi??u a fost un peşte, matsya. Ascetul Manu, strămoşul oamenilor, a fost rugat de un peştişor să-l salveze de un peşte mai mare. Manu l-a dus acasă şi l-a ținut într-un vas. Dar el a crescut mult prea mare şi a trebuit să-i dea drumul într-un lac. Deoarece nu încăpea nici acolo, sihastrul l-a dus în Gange şi apoi în mare. Atunci peştele i-a destăinuit că era însuşi Vi??u, care a apărut pentru a salva pământul de potopul ce se apropia.
După sfatul lui, Manu a pregătit o barcă în care s-au aşezat şapte înțelepți. Când apele învolburate au inundat şesurile, barca a fost legată de cornul peştelui şi acesta a tras-o pe un vârf al Himalayei, salvând astfel înțelepciunea umană.
În cea de-a doua întrupare, îl vedem pe Vi??u sub forma unei broaşte țestoasă, k?rma. Odată zeii, sura, şi ne-zeii, asura, au zguduit oceanul de lapte pentru a scoate din fundul lui nectarul nemuririi, am?ita. Au folosit muntele Mand?ra ca meleşteu şi şarpele cosmic ?e?a ca frânghie. Sub chipul unei uriaşe broaşte țestoase, Vi??u a sprijinit muntele. Zguduirea oceanului a fost descrisă într-o legendă pitorească şi foarte importantă pentru studierea mitologiei indiene. Vă voi vorbi despre ea altă dată.
A treia apariție a fost mistrețul, var?ha. După ce a furat Vedele de la Brahm?, monstrul Hira?y?k?a le-a ascuns în sălaşul său din fundul mării. Vi??u s-a manifestat ca un mistreț cât un munte, cu colți albi şi ascuțiți. Negru ca bezna nopții, uriaşul strălucea mai puternic decât soarele. Privirea sa vărsa foc. Scoțând răcnete ca bubuitul norilor, el l-a ucis pe monstru şi a redobândit Vedele.
Ca al patrulea avatar, Vi??u apare în regiunea dominată de monstrul Hira?yaka?ipu, fratele celui de care am vorbit mai sus. Datorită penitențelor severe, acesta a avut norocul de a-l vedea pe zeul Brahm?, căruia i-a cerut harul de a nu putea fi omorât nici de oameni, nici de animale, nici ziua, nici noaptea şi nici în casă, nici în afara casei. Astfel, printr-o păcăleală, a dobândit darul nemuririi, grație căruia ar fi putut deveni egalul zeilor.
Fiul său Prahl?da era însă un mare adorator al lui Vi??u. Aflând asta, regele-monstru a încercat în toate felurile să-l omoare, dar de fiecare dată tânărul a fost salvat prin grația cerului. Când a văzut că băiatul nu se lasă intimidat şi că, dimpotrivă, devine din ce în ce mai fidel zeului, regele l-a întrebat unde se află duşmanul său. „El se află pretutindeni”, i-a răspuns fiul. Cu mare dispreț, tatăl său l-a întrebat din nou: „Chiar şi în stâlpul acesta?” „Da”, i-a răspuns Prahl?da. Monstrul a lovit stâlpul cu picioarele, făcându-l una cu pământul. Din dărâmături a ieşit o creatură miraculoasă – pe jumătate om şi pe jumătate leu, n?si?ha –, care l-a omorât pe Hira?yaka?ipu pe loc. Pieirea acestuia s-a întâmplat în poartă (deci nici în casă, nici afară), în amurg (nici ziua, nici noaptea) şi printr-o ființă care nu era nici om, nici animal.
A cincea coborâre a fost determinată, paradoxal, de faptele bune săvârşite de domnitorul legendar Mah?bal?, Marele Puternic. Prin actele sale pioase, Mah?bal? dobândise o putere spirituală atât de mare încât era capabil să-i concureze pe zei. Însuşirile acestuia au tulburat liniştea cerului; zeii au apelat la Vi??u ca să pună capăt puterilor regelui demon. Încarnat ca un pitic, v?mana, Vi??u a venit la Mah?bal?, la sărbătoarea recoltei. Cu acea ocazie, darnicul rege obişnuia să satisfacă dorințele tuturor oamenilor. Piticul i-a cerut doar atâta pământ cât ar acoperi trei paşi ai săi. După ce regele i-a făgăduit darul. El şi-a manifestat înfățişarea cosmică. A acoperit pământul cu un pas şi cerul cu al doilea. Pentru a-şi împlini promisiunea, regele i-a oferit creştetul propriului său cap, astfel încât Vi??u să poată face şi al treilea pas. Zeul a pus un picior pe capul Marelui Puternic şi apăsându-l vârtos l-a trimis în adâncuri, unde i s-a poruncit să stea pe veci. Regele, care îşi iubea poporul, a cerut voie să se întoarcă pe pământ o dată pe an, la sărbătoarea recoltei. În acea zi, numită Onam, întreaga populație din actualul stat Kerala serbează întâlnirea simbolică cu regele nedreptățit.
Despre celelalte întrupări ale lui Vi??u voi discuta data viitoare.
2. Mitul celui de-al cincilea avatar, pe care vi l-am relatat data trecută, demonstrează că legendele târzii n-au respectat întocmai spiritul G?tei şi că şi-au permis să-l transforme pe susținătorul legii într-un spirit malefic, răzbunător. Aşa a fost probabil optica vremii, a epocii declinului brahmanismului, când casta intelectualilor căuta să-şi păstreze monopolul spiritualității cu orice preț.
Tendința aceasta se vede şi mai clar în legenda celui de-al şaselea avatar Para?ur?ma, adică R?ma cu securea. Povestea poartă reminiscențele unei ciocniri istorice între două straturi sociale: br?hma?a, casta preoților, şi k?atriya, casta regilor. Deci, lupta pentru putere între biserică şi coroană, aşa cum s-a întâmplat şi în Europa medievală. Eroul acestei legende îşi propusese să şteargă de pe fața pământului şi ultimul suflet de k?atriya. Şi aşa a şi făcut, ucigându-i pe toți cei din casta războinicilor cu securea, para?u, de unde şi-a dobândit porecla.
R?ma, protagonistul eposului R?m?ya?a, este considerat drept cel de-al şaptelea avatar. Se cuvine să-i dedicăm o emisiune separată.
Unele texte, precum Imnul celor zece avatari al lui Jayadeva, îl socotesc pe Balar?ma, fratele vitreg al lui K???a, drept cel de-al optulea avatar. Conform acestora, K???a a fost înzestrat cu splendoare şi măreție mai mari decât cele ale unui avatar, adică el a fost mai divin decât fratele său. După alte texte, avatarul a fost K???a, iar Balar?ma, deşi avea o parte divină, era mai prejos de el. Oricum, acesta a rămas în umbra lui K???a şi nu i-au fost atribuite mari minuni. Legenda lui K???a v-am povestit-o cu alte ocazii; nu mai insist asupra ei.
Trebuie reținut faptul că vechimea legendelor individuale nu corespunde cu ordinea avatarilor. Mitul peştelui, adoptat în cronica avatarilor, e foarte vechi. Atât R?m?ya?a cât şi Mah?bh?rata par a fi mai vechi decât alte legende, cu excepția mitului peştelui. Părerile actuale acordă întâietate Mah?bh?ratei.
Cultul lui K???a, care a evoluat mult mai târziu, s-a centrat în jurul zeului iubirii. Filosoful care a rostit Bhagavad G?t? pe câmpia Kuruk?etra n-a captat imaginația populară într-o măsură atât de mare. Încetul cu încetul, iubirea şi pacea au început să ia locul distrugerii vinovaților susținută de G?t?.
În acelaşi spirit paşnic, mitologia hindusă l-a încadrat pe propovăduitorul compasiunii şi păcii, Buddha, drept cel de-al nouălea avatar al lui Vi??u. Aşa cum v-am vorbit altă dată, Buddha a fost o prezență istorică reală, care a trăit în secolul V î.e.n. şi care a fost zeificat ulterior. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu K???a, dar dovezile istorice ale existenței lui Buddha sunt mai sigure.
Mitul avatarilor prevede apariția celui de-al zecelea, Kalki, la sfârşitul lumii în care trăim. Pe plan mitic, se concep patru vârste ale omenirii. În prima vârstă, satya sau k?ta, lumea a fost stăpânită de adevăr şi dreptate. Legiuirea a slăbit din cauza păcatelor înfăptuite de oameni. Astfel, epoca a doua, tret?, a avut un sfert de vicii şi trei sferturi de virtuți. A treia epocă, dv?para, a avut parte de virtute şi viciu în egală măsură. Epoca actuală, kali, are doar un sfert de adevăr, care descreşte pe zi ce trece. Mitologia susține că atunci când se va şterge ultimul strop de adevăr de pe pământ, va sosi momentul desființării creației. La acea răspântie a timpului va apărea Kalki, călare pe un cal alb. Universul va lua foc din făclia aprinsă pe care o ține în mână. Apoi creația se va regenera şi va apărea un alt univers.
Aceasta este, pe scurt, legenda celor zece avatari. O concepție paralelă, cea a numeroaselor încarnări ale lui Buddha, există în mitologia buddhistă, pe care o voi discuta cu altă ocazie. Dar până atunci vom face o călătorie în lumea lui R?ma, a R?m?ya?ei.
7 iulie 1991
Eminescu şi Tagore
În istoria culturii universale rar s-au întâlnit două personalități atât de diferite în viața exterioară şi atât de apropiate în trăirea intrinsecă. Cu toate că au fost contemporani, Mihai Eminescu şi Rabindranath Tagore nu s-au cunoscut niciodată, nici personal, nici prin lecturi. Tagore a fost cunoscut în afara Indiei după ce i s-a decernat Premiul Nobel, în 1913, pentru volumul de poezii Gitanjali, tradus de el însuşi în engleză – prima sa traducere în Europa. Traducerile şi scrierile originale în engleză care au urmat au circulat şi în România în versiunile franceză şi germană, unele fiind chiar traduse în româneşte. Foarte curând, poetul indian a ajuns unul dintre cei mai iubiți scriitori străini în această țară, fapt dovedit prin întâmpinarea călduroasă ce i s-a făcut cu ocazia vizitei sale în 1926.
Prima traducere indiană a poetului român – realizată de noi în bengali, limba lui Tagore – a apărut la Calcutta, oraşul lui Tagore, în 1969, la 28 de ani după ce poetul indian s-a stins din viață. E lesne de înțeles că Eminescu n-avea cum să ştie de Tagore. De altfel, preocupările sale indianiste erau îndreptate spre mito-filosofia antică. India contemporană nu-l interesa în mod deosebit; cel puțin nu am dat de nici o atestare în acest sens. În momentul de față nu avem dovezi documentare sau mărturii verbale ca Tagore să fi cunoscut lucrările lui Eminescu. Totuşi, asemănarea gândirii celor doi poeți a fost atât de grăitoare, încât „consonanța lirismului eminescian cu cel al lui Tagore”, demonstrată în lucrarea noastră Eminescu şi India, i-a sugerat celui mai mare indianist român, Sergiu Al-George „problema fondului de sensibilitate comun” al românilor şi indienilor.
Tagore a scris primele versuri la şapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. Eminescu a debutat la 16 ani, dar începuse să scrie cu mult înainte. În prima sa tinerețe, Tagore a stat într-o completă izolare de mediul urban, într-o corabie pe râul Padma. Singurătatea contemplativă i-a oferit ambianța cea mai viabilă pentru evoluția geniului său poetic. Cu toate că a fost născut şi crescut în oraşul metropolă Calcutta, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simțea în mijlocul naturii ca la el acasă. Reacțiile sale la climatul neinspirat al societății citadine – aşa-numita elită – au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu.
În anul 1869, Eminescu a însemnat într-un manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. S-a apropiat intuitiv de vechiul concept indian de kavi – poet-înțelept –, receptorul muzicii cosmice şi transmițătorul rugăciunii omului către zei. În pragul bătrâneții, Tagore a explicat rolul său pe pământ astfel: „Cine oare ale lor gânduri / le-ar cânta pe coardele v??ei / dacă eu m-aş retrage din lume, / socotind binele de dincolo?”
Deşi integrarea în cosmos a avut o mare importanță la cei doi poeți, nici unul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice. Ca adevărați purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinței umane. În acest sens, Buddha a fost un izvor de inspirație pentru amândoi. Dar poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare față de inechitățile sociale alternează, în cazul lui Eminescu, cu o „nepăsare tristă” față de soarta omenirii:
„Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.”
Concluzia poemului epopeic Memento mori a fost determinată de sentimentul că „de văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne”. Întâlnim, totuşi, în aceeaşi operă, imaginea: „prin noaptea unei lumi în bătaie lin luceşte – eterna pace”.
Aceasta ne duce cu gândul la războiul din Mah?bh?rata, al cărui țel a fost restabilirea legiuirii. După ce a triumfat cauza virtuții, victorioşii au pornit spre celălalt tărâm al existenței umane, spre lumea de dincolo, în căutarea liniştii eterne.
În poezia Răsplată, Tagore reflectă asupra războaielor din cele două eposuri indiene şi opinează: „partidele oponente au dispărut de pe fața pământului, a încetat larma bătăliei, […] s-au şters şi urmele ținuturilor pentru care s-au dat atâtea ciocniri. Se aude totuşi un glas care pluteşte în aer, de parcă acea mare de omenie a fost întrupată într-un cântec imens şi nemuritor.” Privind încântat Pământul frumos şi plin de iubire şi de muzică, poetul nu-şi doreşte decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire şi să inunde mizeria vieții în ambrozia muzicii.
Pornind de la premize opuse cei doi poeți s-au întâlnit pe acelaşi pisc.
11 iunie 1992
Notă asupra ediției
Anul acesta, pe 24 octombrie, se împlinesc două decenii de la nea?teptata plecare dintre noi a Amitei Bhose (1933-1992). Cu zece ani în urmă am publicat câteva texte inedite, printre care şi optsprezece emisiuni radiofonice din anul 1990, primite de la domnul Emil Burlacu, realizatorul emisiunii „Răspundem ascultătorilor” de la Radio România. Titlurile lor sunt: Ramakrishna Paramahamsa (27 aprilie 1990), Buddha, Eminescu şi Tagore (4 mai 1990), Dharma şi religie (20 mai 1990), Zeița copiilor (25 mai 1990), Karma (29 mai 1990), Eminescu şi Tagore (8 iunie 1990), Religia poetului (27 iunie 1990), Guru p?r?ima (12 iulie 1990), Dhammapada (18 iulie 1990), Lumea lui K?lid?sa (23 iulie 1990), Norul mesager (28 iulie 1990), Copilăria şi tinerețea lui K???a (3 septembrie 1990), Swami Vivekananda (18 septembrie 1990), Durg? p?j? (24 septembrie 1990), Vijaya (28 septembrie 1990), Se termină serbările de toamnă (26 octombrie 1990), Creştinismul în India (9 decembrie 1990), Studiile indiene în România [septembrie 1990].
În primul număr pe 2004 al aceleiaşi reviste urmau să apară alte şapte conferințe radiofonice inedite, din anii 1991 şi 1992, descoperite între timp de dl. Burlacu. Din nefericire, revista a fost împiedicată să mai apară în acea formă şi întregul material al numerelor pregătite pentru tipar a rămas nepublicat. La împlinirea a douăzeci de ani de la moartea Amitei Bhose, e timpul ca aceste conferințe să ajungă la cei care nu au avut prilejul să le asculte rostite de vocea ei.
Într-o Bio-bibliografie alcătuită de ea însăşi şi datată 5 octombrie 1992, Amita Bhose menționa 19 emisiuni radiofonice, dintre care numai 11 titluri corespund cu cele din manuscrisele aflate în posesia noastră. Dintre cele şapte emisiuni publicate aici, una singură (Bhagavad G?t?) se regăseşte în această listă bibliografică.
Întrucât Amita Bhose îşi concepea conferințele radiofonice sub forma unui corpus coerent, pentru a înțelege pe deplin cele şapte noi texte, ele vor trebui integrate celorlalte 18 publicate anterior şi, desigur, celor încă inedite, în momentul când vor vedea şi ele lumina tiparului.
Temele acestor şapte emisiuni sunt cele deja cunoscute din anul 1990: literatura veche indiană, sărbătorile populare, mitologia, religia şi, desigur, Eminescu şi Tagore. Ultima emisiune cunoscută (11 iunie 1992), este dedicată chiar celor doi poeți, subiect drag autoarei, despre care a scris şi vorbit în repetate rânduri. Aici ea reia într-o formă sintetică gândurile expuse cu doi ani mai devreme în conferința Doi poeți care nu s-au cunoscut niciodată, ținută la Casa Pogor din Iaşi la 21 aprilie 1990, preluate şi în emisiunea radiofonică Eminescu şi Tagore din acelaşi an. Excepție de la aceste teme face emisiunea prilejuită de moartea lui Rajiv Gandhi.
În editarea manuscriselor am încercat să păstrăm intervențiile editoriale la minimum, corectând – în mod tacit – doar unele inadvertențe gramaticale sau stilistice şi adăugând caracterele diacritice sanscrite acolo unde lipseau.
Liviu Bordaş