Recitindu-l pe Ştefan Radof.

Se împlinesc patru decenii de când cunoscutul actor debuta editorial cu volumul de poezii Casca de foc apărut la Editura Cartea Românească. Aflat în al 38-an al vieții, deci după o oarecare aventură existențială şi scenică, Ştefan Radof îşi marca intrarea propriu-zisă în labirintul literar românesc prin această carte care purta în titlul ei cuvântul foc, element marcant în toată creația sa scenică şi poetică. Aşezat sub semnul focului interior năvălit înafara ființei, actorul-poet s-a decis să-şi adune primele poezii în această carte care se deschide cu o poezie a contrastelor, Focul verde care motivează arderea ca fiind dătătoare de speranță printr-un simplu joc al culorilor care aminteşte de Van Gogh (căruia îi va dedica poezia Lampa lui Van Gogh din vol.Statui în iarbă): „E focul verde/ despletit/ pădure şi călare”. Pornind în lume şi pe tărâm artistic „cu chipul de faianță” şi „cu stelele-n gură” poetul tânjeşte după un tărâm al echilibrului luptând cu speranță chiar şi atunci când pare copleşit de pesimismul care îi marchează mai ales lirica din ultima perioadă (mă gândesc în acest context ideatic la Orient şi Vaca marxistă din volumul Balade, Doamnelor, balade). Cultivându-şi speranța cu aceiaşi grijă pe care o foloseşte în abordarea estetică, Ştefan Radof militează pentru ordinea mult visată, mai ales prin prezentarea unui model de viață apus ce poartă amprenta unei încărcături mitico-simbolice capabilă să sugereze efortul uman de a menține prospețimea şi vigoare universului. Punându-şi la temelia tuturor înfăptuirilor crezul de nezdruncinat în capacitatea de a-şi depăşi propria condiție, actorul-poet se raportează la mituri şi simboluri pozitive precum Icar sau calul care luminează intuiția şi rațiunea celui ce îl călăreşte, îndreptându-şi călărețul spre tărâmuri enigmatice greu de atins. Deseori este prezent şi şarpele ocrotitor prezent în mitologia românească dar şi străvechiul Ouroboros care îşi devorează coada, fiind simbolul veşnicei reînnoiri şi al eternității. Fixarea anumitor repere morale este făcută cu o grijă extremă, repede vizibilă şi pe plan stilistic aşa cum bine o dovedeşte poezia Ctitorie înȚara-de-Sus din volumul Iris unde se face simțită prezența Fecioarei Maria suprapusă cu mitul Meşterului Manole, ambele fiind simboluri ale creației : „Spală, oarbă, mînăstirea cu oțet şi cer Maria-/şi de dragul ei pădurea iar amişună de oameni,/ legănându-şi lemnăria...Fulgerați ca de noroc,/ arşi în casele iubirii,/ să ne tencuim cu spaimă/ în zidirea mînăstirii.” Aflat într-o permanentă stare de veghe, poetul traversează spațiul şi timpul :”Cu ochii orbi de veghe şi văpaie”, cu o iubire şi un patos ce depăşesc granițele unui anume şi singur fel de a iubi, acest sentiment căpătând în lirica sa multiple valențe concretizate în iubirea propriu-zisă, față de femeie (singura capabilă să genereze viața) iubirea față de absolut şi iubirea față de natura mereu tainică şi superbă pe care o contemplă cu ochiul actorului obişnuit cu decoruri ce pendulează între real şi ireal, aşezate sub semnul protocolarului senzorial şi pictural, Nunta cea mare din volumul Statui în iarbă fiind relevantă în acest sens. Continuu balans între real şi imaginar este favorabil plonjării în metafizic, odată cu atingerea sa, părând a se dizolva totul într-un murmur înfrigurat : „Ningere,/ Ningere.../ De fildeş ianuarie,/ De trupuri albindu-ne./ Atât de aproape/ Şi-atât de albastru şi alb,/ E oceanul/ Şi verzi călătorii/ Ce-aşteaptă la mal.” (De fildeş ianuarie, vol.Şoimul în iarnă). Aspirația spre absolut îi oferă lui Ştefan Radof măreția şoimului (des evocat pe tot parcursul creației poetice) apărând în fața cititorului capabil să guste o poezie elitistă, asemeni cavalerului înlănciat din poezia omonimă din volumul Statui în iarbă. Iubitor al vieții, chiar şi atunci când e urâtă, poetul-actor pledează pentru o lume în care i se cere individului să conştientizeze că, veghiat de îngeri şi diverse personaje fabuloase, este propulsat spre enigmatica viață, cerându-i-se să-şi adune toate resursele interioare latente pentru a ține piept tragismului existențial, deseori greu de suportat, generator de tânguiri ca cea dintr-unul din blestemele din volumul Balade Doamnelor, balade: „O, cum aş vrea să fug,/ Ca broasca țestoasă, /De sub tipsia/ Care m-apasă,/ Blestemul să-ntorc;/” Slujitor al speranței, aşa cum declară în Poeții cântă în neştire... din volumul mai sus amintit, Ştefan Radof înfruntă cu stoicism viața, fiind într-o eternă căutare a echilibrului, ceea ce îi dă posibilitatea să audă cum creşte iarba din asfalt chiar şi atunci când totul pare cenuşiu, în atmosfera balcanică tipic românească.
Recitind o parte din poeziile sale, acum când atât actorul cât şi poetul pare intrat într-un con de umbră, mi-am amintit de ceea ce spunea, despre Domnia Sa, cândva, Nicolae Manolescu : “Actor în poezie, nu şi poet pe scenă, e un liric de mari gesturi şi de atitudini clare, retoric prin structură, fiindcă urmăreşte mai degrabă să convingă decât să seducă. Poți să nu-l înțelegi, dar nu poți să nu-l crezi. Poți să nu fii fe acord cu el, dar nu poți să nu-l iubeşti.”