Miscellanea
Marian Drăghici
Iluminările Elizei Macadan.
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Eliza Macadan este, dacă mă-ntrebați, cea mai frumoasă dintre poetele românce de azi. Comparabilă fără doar şi poate cu prea cunoscutele frumuseți feminine al liricii din anii 60-70-80. Nu dau nume, să nu le uit, la cât de multe şi vajnice fost-au. Când, într-o zi de februarie curent, Eliza Macadan a intrat în redacție, parcă s-a făcut, timp de câteva minute cât rămase la noi, mai multă lumină. Şi puțin mai cald. Şatenă subțiratică, înaltă, jovial-matură, față deschisă, cu un rest privire albastră neverosimil îngerească din ochi mari ca străchinile lui Minulescu („Fetele din Slatina/ Cu ochii cât strachina”) şi, între cuvinte şi gesturi, o dulceață aproape netă, o armonie pe care doar sufletele definitiv bune o au. Nu flirtează, comunică pur şi simplu expresiv, fără pic de afectare, debordând de grația aceea rară, înnăscută, a firilor nobile, de rasă. Conştientă de darurile sale, însă fără să le dea vizibil, mitocăneşte, importanță. Îl căutase, o clipă, din priviri pe bietul Zubaşcu, spre scaunul lui de la fereastră, deşi ştia bine că Ion nu mai este. Colegul nostru, cu puțin înainte de-a se îmbolnăvi foarte grav, îi prezentase Elizei, alături de Mihail Gălățanu, un volum de poezie la Târgul Gaudeamus. Am fost şi eu în trecere de față. Tonul acestor cuvinte, recunosc, e tras din duhul lui Zubaşcu. Şi din jerbele apoteotice ale Gălățanului. Cred că Ion, cu marea lui sete de adevăr şi frumusețe, ar valida fiecare vorbuliță de mai sus. Ba, sigur ar pune şi nişte tuşe în plus.
Intempestiva vizitatoare, trăitoare în Italia, la Roma, dar şi la Bucureşti, ne-a lăsat de data asta două volume de versuri: La nord de cuvânt, apărut la Editura Tracus Arte, în 2010, şi Transcripturi din conştient, Editura Eikon, 2011. Simplu spus, Eliza Macadam scrie cum arată şi este. Tranşant, deschis – uneori prea deschis! –, fără fasoane, cu destule, dese, iluminări de profunzime, surprinzătoare. Pe o linie a ei, aceeaşi de la un volum la altul, când tensionată până la zvâcnet, când destinsă, re-pliată, re-semnată. Ei bine, nu un continuum susținut en fanfare, ci răbufnirile ardenței impresionează, ca mici iluminări/izbânzi ale sale. Scrisul pentru Eliza Macadan e asumat vital, de o ars poetica fără fisură. Iat-o: „dacă nu scriu/ planeta face implozie/ îngheț/ nu mai plâng/ nu mai râd/ pleoapele mi se prind la loc/ ca înainte de naştere”. Colosal spus, nu?! Program/angajment existențial de care autoarea, deşi conştientă de riscuri, nu se dezice: „e o chestiune/ de fair play/ să mi se întindă/ câte un nerv pe zi”. De aici, discursivitatea temperamental nervoasă, secvențială, fără poticnire în titluri, ca o cavalcadă nepotolită, în continuă trepidație şi năvală, pe un traseu scriptic fatal accidentat, din cotituri textuale maxim cât pagina. Atmosfera ce se încheagă din notația asta fugoasă e de apocalipsă reşapată, cu toate hibele acestui timp (poetic) la vedere: „porumbei gri/ pentru o pace albă/ sexul mârşav/ urcă pe tocuri/ calcă noroiul/ moartea vine pe mare/ ca un vas de croazieră/ valul se sparge de punte/ copacii se înfig/ cu vârfurile-n pământul rămas/ în urmă/ păsările de târăsc/ schilodite de vânt/ o eră întreagă/ nu mai auzi nimic// în vis oamenii/ nu au culoare”. Secvențe reuşite liric, mai ales în Transcripturi, sunt iluminările Elizei, despre care vorbeam mai sus: „sărut mâinile tatei/ când el moare încet/ câte un minut pe zi/ şi-mi lasă mie vița de vie pentru care a trăit// iarna pătată de sânge/ vine ca un pumn în stomacul gol// la radio ascult/ versurile mele/ plânsul cu rost”, sau, şi mai straniu şi neliniştitor: „voi fi liberă/ voi urca în orice tramvai/ fără să-i citesc numărul/ voi hoinări pe străzi/ fără să mă mai întorc acasă/ nu voi mai ştii punctele cardinale/ şi nici unul dintre numele mele/ voi întoarce pentru ultima dată spatele/ celei din oglindă// copaci despuiați se tem/ să ajungă lemne de foc/ a nins acasă”. Ai zice că Patria autoarei desțărate, acel acasă al ei, nu este de-acum România sau Italia, nici limba în care scrie, ca la Pessoa sau la Nichita – ci lume întreagă, Pământul. Citez un poem reprezentativ pentru sensibilitatea mesianic-planetară a acestei superbe poete, de la care ne aşteaptă, sunt sigur, şi alte surprize editoriale plăcute, totul e să aibă, şi-i recomand să aibă, mai multă răbdare cu ea însăşi; iată cât de tulburător/vizionar e în stare să scrie Eliza Macadan: „dimineața aprinzi lumânarea/ la plecare/ dansează umbre după ce trânteşti uşa/ spiritul meu face cu mâna/ de la fereastră/ pregăteşte trei mese pe zi/ aşteaptă întunericul peste partea asta de lume/ să poată bântui în voie/ cu viteza luminii// zbârnâie firul roşu/ de la capătul planetei”. Transcripturi din conştient o fi, oare, un titlu polemic la statutul canonic, relevat, al Scripturilor? Te pomeneşti!
Intempestiva vizitatoare, trăitoare în Italia, la Roma, dar şi la Bucureşti, ne-a lăsat de data asta două volume de versuri: La nord de cuvânt, apărut la Editura Tracus Arte, în 2010, şi Transcripturi din conştient, Editura Eikon, 2011. Simplu spus, Eliza Macadam scrie cum arată şi este. Tranşant, deschis – uneori prea deschis! –, fără fasoane, cu destule, dese, iluminări de profunzime, surprinzătoare. Pe o linie a ei, aceeaşi de la un volum la altul, când tensionată până la zvâcnet, când destinsă, re-pliată, re-semnată. Ei bine, nu un continuum susținut en fanfare, ci răbufnirile ardenței impresionează, ca mici iluminări/izbânzi ale sale. Scrisul pentru Eliza Macadan e asumat vital, de o ars poetica fără fisură. Iat-o: „dacă nu scriu/ planeta face implozie/ îngheț/ nu mai plâng/ nu mai râd/ pleoapele mi se prind la loc/ ca înainte de naştere”. Colosal spus, nu?! Program/angajment existențial de care autoarea, deşi conştientă de riscuri, nu se dezice: „e o chestiune/ de fair play/ să mi se întindă/ câte un nerv pe zi”. De aici, discursivitatea temperamental nervoasă, secvențială, fără poticnire în titluri, ca o cavalcadă nepotolită, în continuă trepidație şi năvală, pe un traseu scriptic fatal accidentat, din cotituri textuale maxim cât pagina. Atmosfera ce se încheagă din notația asta fugoasă e de apocalipsă reşapată, cu toate hibele acestui timp (poetic) la vedere: „porumbei gri/ pentru o pace albă/ sexul mârşav/ urcă pe tocuri/ calcă noroiul/ moartea vine pe mare/ ca un vas de croazieră/ valul se sparge de punte/ copacii se înfig/ cu vârfurile-n pământul rămas/ în urmă/ păsările de târăsc/ schilodite de vânt/ o eră întreagă/ nu mai auzi nimic// în vis oamenii/ nu au culoare”. Secvențe reuşite liric, mai ales în Transcripturi, sunt iluminările Elizei, despre care vorbeam mai sus: „sărut mâinile tatei/ când el moare încet/ câte un minut pe zi/ şi-mi lasă mie vița de vie pentru care a trăit// iarna pătată de sânge/ vine ca un pumn în stomacul gol// la radio ascult/ versurile mele/ plânsul cu rost”, sau, şi mai straniu şi neliniştitor: „voi fi liberă/ voi urca în orice tramvai/ fără să-i citesc numărul/ voi hoinări pe străzi/ fără să mă mai întorc acasă/ nu voi mai ştii punctele cardinale/ şi nici unul dintre numele mele/ voi întoarce pentru ultima dată spatele/ celei din oglindă// copaci despuiați se tem/ să ajungă lemne de foc/ a nins acasă”. Ai zice că Patria autoarei desțărate, acel acasă al ei, nu este de-acum România sau Italia, nici limba în care scrie, ca la Pessoa sau la Nichita – ci lume întreagă, Pământul. Citez un poem reprezentativ pentru sensibilitatea mesianic-planetară a acestei superbe poete, de la care ne aşteaptă, sunt sigur, şi alte surprize editoriale plăcute, totul e să aibă, şi-i recomand să aibă, mai multă răbdare cu ea însăşi; iată cât de tulburător/vizionar e în stare să scrie Eliza Macadan: „dimineața aprinzi lumânarea/ la plecare/ dansează umbre după ce trânteşti uşa/ spiritul meu face cu mâna/ de la fereastră/ pregăteşte trei mese pe zi/ aşteaptă întunericul peste partea asta de lume/ să poată bântui în voie/ cu viteza luminii// zbârnâie firul roşu/ de la capătul planetei”. Transcripturi din conştient o fi, oare, un titlu polemic la statutul canonic, relevat, al Scripturilor? Te pomeneşti!