Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Candelabrele cerului, de Ioan Petraş, Editura Limes, 2012, 216 pagini. Pe urmele lui Roman Melodul, dar şi ale lui Odysseas Elytis, Rilke, T.S. Eliot, pr. Ioan Petraş ne pleacă fruntea spre „rădăcinile lacrimei” şi ne-o înalță spre „ferestrele rănilor”, însoțindu-ne drumul „Maica Domnului flămândă”, Miriam, Hannah, ori Li, Carmen-Carmina, Umnia – SAU, cu un alt nume, Epifania, de-a dreptul.
„Ioan Petraş – Cel care ciopleşte fluiere lui Dumnezeu”, aşa se intitulează prefața lui Ioan Holban la această antologie de autor (selecție din cele 5 volume apărute în perioada 1998-2010: Perdeaua de lacrimi, Ferestrele rănilor, Vârsta cuvintelor, Cartea bucuriilor epifanice, Lăcrimarul înflorit). Un fel de Cântare a Cântărilor, un „sacerdoțiu liric”, o lirică liturgică a simetriilor incantatorii, precum în cer aşa şi pe pământ: „povară de Li lumină de Li/ în cântecu-n care nicicând n-o să ardă/ m-aş teme de toamnă, de morți şi de vii/ de barda luminii ce aprigă bardă// m-aş teme de toamna ce-mi fulgeră-n chip/ povara luminilor aşteptând înc-o zi/ o Biblie scriu pescăruşii-n nisip/ pentru păsarea Li,// mi-e frică să cred că văzduhul ascunde/ povara şi vara unei nopți fără tine/ coşmarul priveghiului strecurat în secunde/ îmi curge năvalnic prin fragede vine// mă-nchid în poemul acesta solemn/ ca şi cum Dumnezeu în cuvânt m-ar zidi/ simt că mor şi-am să fiu o toacă de lemn/ la vecernia Li la litania Li”. Postfața este a Emanuelei Ilie, iar referințele critice sunt semnate, printre alții, de-a lungul timpului, de: Cornel Ungureanu, Şerban Foarță, Ion Marin Almăjan, Mircea Petean, Ioana Dinulescu, Grațiela Benga, Adrian Dinu Rachieru, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe. Şi, să nu îl uităm pe Bartolomeu Anania!: da, frumusețea (liturgică) va salva lumea, literatura lui Ioan Petraş „poate avea – şi sunt sigur că are – şi o funcție soteriologică”.
Taxa pe viciu, de Dan Herciu, colecția Raftul de poezie, Editura A.T.U. Sibiu-Hermannstadt, 2010, 96 pagini. O dramă de familie se dă de 3 ori peste cap şi apare această carte, acum în ediția a doua, premiată în fel şi chip între timp, inclusiv la Madrid – Premiul Niram Art, Trofeul RefleXos, ceea ce a atras după sine şi traduceri în spaniolă şi portugheză: „ochii îmi îmbătrânesc/ mai repede ca trupul// înainte aveam ochii mari/ şi albaştri. tare albaştri./ câteodată le dădeam apă/ de la tine din palme şi/ deveneau fântâni/ sau vise gemene// înainte îți mângâiam sânii/ cu ei. şi coapsele./ se prefăceau în lumânări/ sau suflare grea// acum îi car după mine/ peste tot/ grei şi inutili/ ca două tatuaje/ din puşcărie (privire incompletă). Volumul este prezentat de Ileana Petraş şi Mihai Curtean.
Brâncuşi după Brâncuşi (crochiuri poematice), de Ioan-Viorel Bădică, colecția Scriitori sălăjeni, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011, 98 pagini. Emul al lui Mircea Eliade, sălajeanul Ioan-Viorel Bădică (1949-2002) a fost bibliotecar, inspector şcolar şi, mai presus de toate, un filosof, un hermeneut, un spirit în stare să admire şi să arunce – şi pentru noi, ceilalți – punți între lumea ideilor veşnice şi cea concretă, cotidiană, concasorul nostru cel de toate zilele: „Aşadar, sculptorul e un „interpret”, un intermediar. Are în fața ochilor natura, de unde îşi ia materialul (lemn sau piatră), iar în minte are ideile. Deci, e vorba de a intermedia între Cer şi Pământ, de a da viață prototipurilor. De a le însufleți. Căci Frumusețea, spunea Platon, pe care o cunoaştem aici pe pământ, îşi are modelul în lumea ideilor veşnice, pe care ne-o amintim dintr-o viață anterioară.
Ideile însă nu se înfățisează nude: au nevoie de acea „apariție senzorială”, perceptibilă, de care vorbesc filosofii. Esența se fenomenalizează. Aici intervine, în artele vizuale cel puțin, imaginația sau invenția formală. Calitativă, fireşte, în primul rând. Artistul face apel la acele modalități care pot exprima indirect –simbolic sau metaforic – o idee. Modalități de semnificare alese pentru a transcende materialitatea lucrului sau vieții şi a-i releva spiritualitatea intrinsecă.
În cazul lui Brâncuşi există un perfect echilibru între cele două dimensiuni. Ele conlucrează întru realizarea unei opere unice ca factură şi măreață ca semnificație.” Prefața este semnată de Constantin Zărnescu, iar Cuvântul editorului îi aparține lui Daniel Hoblea.
Fotograf la zece preşedinți, volumul al III-lea dintr-un interviu de un cristian, seria Interviuri, colecția Punctum, casa de pariuri literare, 2011, 100 pagini. Oglinzi, lentile, filtre. Ion Cucu, artist fotograf, acum autor al unor portrete scrise. Un om care şi-a păstrat libertatea, chiar dacă – sau tocmai pentru că – a avut egală distanță față de diverşi scriitori, diverse personalități, chiar şi față de un şir de zece preşedinți ai USR (1962-2005): Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, George Macovescu, D.R. Popescu, Mircea Dinescu, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru, Nicolae Manolescu.
Despre libertate şi rezistență, iată câteva „fotograme” (provocate şi de întrebările puse de un cristian, cel care semnează şi prefața acestei trilogii): „Păunescu însă, dictatorial, printr-un telefon, cred că-n prima zi când a fost numit redactor-şef la Flacăra, m-a sunat şi-am auzit vocea lui puternică bubuindu-mă: “Neluță, gata, conduc Flacăra. Treci încoace!” Mi se dădea pe mână ilustrația întregii reviste. După o pauză mai mult de spaimă decât de gândire, derutat că voi pierde statutul câştigat de liber-cugetător fotografic, i-am răspuns sec: “Nici prin cap nu-mi trece.” Şi astăzi mă mir cum de amărâtele-acelea de fire care ne legau nu s-au carbonizat. Continuarea a fost cumplită. Pentru prima oară, îi răspundeam unui scriitor c-o înjurătură la altă înjurătură. Poate că şi de aceea, când am făcut un accident personal, la el la Bârca, şi când mai multe zile am zăcut în casa unui vecin, om al lui Dumnezeu la el în sat, nu cred că m-a vizitat vreodată. Cu toate că se afla la mai puțin de o sută de metri.
– Cum de n-ați fotografiat foarte mult la Mogoşoaia?
Pentru că n-am fotografiat doar un grup şi eram permanent în delegații, tot cu scriitorii. Pentru că nu mă interesau doar consacrații, ci şi cei care băteau la poarta consacrării. Dacă aş putea să denumesc boala de care sufeream, i-aş spune cenaclomanie, în fază acută. Apoi a fost efectul scriitorilor asupra mulțimii neavizate şi diverse. Profesii diferite, vârste diverse, localități de pretutindeni. Lecturi în fața oamenilor de cea mai diversă condiție. A treia fază, partea de artistic, recolta terenului, evaluată în laborator şi întregită de expresia artistică. Sala Oglinzilor a fost prea importantă pentru a mă mai încărca cu Mogoşoaia. Sala Oglinzilor a fost, pot depune mărturie ca atâția alții, un spațiu al rezistenței adevărate.”
Inevitabil, de Andrei Doboş, seria Poezie, colecția Prezent, casa de pariuri literare, 2011, 62 pagini. Puține volume de poezie au fost răsfățate şi răsplătite cu vorbe de laudă de calibrul celor cu care nu oricine, ci Vlad Moldovan, Ştefan Manasia şi mai ales V. Leac vor fi întâmpinat, iată, la momentul apariției, Inevitabilul lui Andrei Doboş (n. 1984 la Turda, echinoxist în vremea studenției, aflat la cel de-al treilea volum).
Început în forță („Pentru moment, am rămas paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin vis, pe maică-mea urlînd în camera de jos şi, în acelaşi timp, mi-am simțit inima sfîşiată. Se întîmpla într-o vineri”, volumul este o luare la cunoştință, o înşiruire de prezențe care-ar-fi-putut-să-fie ori au fost odată, într-un alt timp, o defilare a unor femei fără chip, anexe ale tocurilor, cărucioarelor, câinilor: doamna din praf („Ce faci – o ridică/ pe doamna din praf deasupra străzii,/ o ascultă o clipă şi-apoi o prăvale/ hăt prin curți, mai departe prin bălării”), „doamne cinice specializate în boli terminale”. Prezența-absența este pretutindeni, inevitabil, prezentă, ceva nedefinit între dust şi dusk: „Avînd în vedere/ dimensiunile, pot/ să rămîn aici, sau acolo/ din punctul acesta de vedere/ nu face nici o diferență/ dar încă/ face diferență./ Din punctul acesta de vedere/ punctul de vedere/ trece/ sau comutează/ şi dedublarea intră în colaps/ colaps ?/ dar pe jaluzele prin praful subțire/ soare cenuşiu ninsoare molcomă/ o oarecare nostalgie/ oameni care tastează grijuliu/ vorbesc între ei şi cu mine/ Şi cu mine?/ Sigur, şi cu mine/ dar asta nu face nici o diferență/ sau poate face o cît de mică diferență/ o cît de mică implozie/ în ceea ce este/ dar ce este/ nu este nimic/ omul vorbeşte despre/ PREZENT/ be here now/ be here now/ țăcăne în cap/ dar uşor/ capul balon/ nu ştie chiar atîtea” (Prezență).
Starea poeziei III, de Ştefania Mincu, Editura Palimpsest, 2011, 250 pagini. De la Eco la Miorița, de la traduceri ale unor volume de referință din italiană până la stimularea/încurajarea pre cale măiastru-maieutică a unor pagini de poezie abia emergente (mai rar proză ori dramaturgie), în premieră, ale unor tineri ce privesc țintă spre Literatură, mai-mai să o mesmerizeze, Ştefania Plopeanu se ocupă de ani de zile de poezie, de poeții mari şi mici – 31, în acest al treilea volum – ca tribut adus (şi) Şcolii „ortomanului” Marin Mincu: „S-a terminat şi cu ironia lejeristă şi cu parada de erudiție, cu epopeea metafizică a cotidianului citit în cheie postmodernisto-tehnicistă.
S-a avansat cu încă un pas (adică s-a alunecat brusc mai afund) pe clina apocalipticului. Poetul vede că n-are încotro, că trebuie să facă „corp comun” cu poezia sa, nu doar să fluture un ideal de „corporalizare”. E vorba de mai mult, de „încorporare”, credem noi, la limită şi la risc, ceea ce este cu totul altceva. S-a constatat pe viu nimicul şi nimicirea, nu doar conceptele lor abstracte sau „carnația” lor revărsată şi impudică în cuvinte. Toată axiologia se modifică în virtutea acestui fapt. Şi toată estetica. Va trebui să hotărâm din nou care ne este binele şi ce a mai rămas din frumos. Ființa însăşi nu se mai poate defini pozitiv, ci prin forța ei de a stăvili în disperare neființa. Ce este Estele? Este ceea ce se opune, s-a răspuns în ultimul timp; ceea ce nu se lasă hăcuit şi distrus. De ce există ceva mai curând decât nimic? Umberto Eco a răspuns: „De-aia”. De ce unele interpretări sunt mai bune, iar altele mai rele? Pentru că altfel am fi pierduți. Pentru că textul se opune, în materialitatea lui, interpretărilor abuzive şi false sau pur pragmatice, tehnice. Ceea ce se opune este originar. Nu trebuie mers mai departe cu întrebarea. Textul nu e o valoare tehnicistă, nici generativ-structurală, nici formal-experimentală, ci o emergență ce se opune certitudinii îngrozitoare a nimicului.
Ciudat de atenți au fost douămiiştii la ravagiile morții. Citiți ultima antologie, cea de la Ed. Compania („Compania poeților tineri”, 2011, alcătuită de Dan Coman şi Petru Romoşan). Vom fi uluiți să descoperim cât de acută este la aceşti tineri viziunea morții şi incapacitatea învierii celor ce sunt (totuşi...) în viață. De unde ştiu ei, dragii de ei? Căci manualele „alternative” îi educă, încă din clasa a IX-a, asupra faptului că n-ar exista ca „teme mari” în literatură decât „iubirea, aventura, călătoria şi jocul”. Despre muncă, naştere şi mai ales despre moarte, care, ea, ni se opune în permanență, niciun cuvânt...”
Eminescu. Trei eseuri, de Radu Vancu, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, 172 pagini. Trei eseuri, apărute grație unei edituri sibiene şi uneia clujene, scrise la rece de un împătimit al scrisului, al cititului şi al prieteniei/empatiei literare: Radu Vancu. Iată cele trei direcții spre care ne îndeamnă autorul, care mărturiseşte: „Am vrut, pur şi simplu, să scriu câteva pagini credibile despre unul dintre cei mai vii poeți ai mei” (în condițiile, ştiți dvs.!, ale „actualității negative” a poetului, ale scheletului din dulap ş.a.m.d.). Vancu are curajul, bibliografia şi argumentele pentru a răsturna stereotipii de gândire până la paradox, de ajungi – tu, cititor – să spui „ca un stâlp eu stau în lună” (de bine ce pe coperta a patra avem foto Craterul Eminescu, denumire dată de echipa Messenger a NASA Descovery unei porțiuni necunoscute a planetei Mercur, aşa că Eminescu a intrat şi în arhivele Johns Hopkins Laboratory, cu sau fără voia dumneavoastră): „avem de-a face cu un punct de vedere situat pe limes-ul dintre text şi existență, cu un altul instalat în miezul poetic al textului şi, în fine, cu un al treilea plasat dincolo de textul propriu-zis, în energeia pre-textuală a imaginarului. Cum se va putea constata, toate cele trei unghiuri de atac duc la concluzia că Eminescu nu e atât un ultim poet romantic (e, fireşte, şi asta), cât un poet aflat în pragul unei modernități poetice în care nu apucă să intre (analogia cu Canaanul lui Moise e pe cât de inevitabilă, pe atât de facilă), dar pe care o anticipează în mai toate direcțiile ei ulterioare”.
În trei sferturi din volum, Radu Vancu se ocupă de imaginarul apocaliptic, concluzionând spre finalul cărții: „Cu adevărat remarcabil mi se pare următorul lucru: atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi de expectanța apocaliptică douămiistă. Sigur, diferențele sunt evidente şi majore – biografismul douămiist e hard, cel eminescian numai embrionar, apocalipticul eminescian e utopic, cel douămiist e dis- sau chiar kakotopic ş.a.m.d.”
Eminescu fără vârstă, imuabil ca un crater de pe o planetă a sistemului solar. O planetă care va exista dincolo de mode literare şi generații.
Escale în croazieră. Constantin Virgil Gheorghiu, de Constantin Cubleşan, Editura Grinta, Cluj-napoca, 2011, 168 pagini. Cunoscut pentru Ora 25, volum care a fost şi ecranizat (şi nu oricum), pentru biografiile diverşilor sfinți, de la Sf. Ioan Gură de Aur, până la... el însuşi (Cum am vrut să mă fac sfânt), C.V. Gheorghiu este un personaj în sine. Canonizabil au ba, asta se va vedea cine ştie când, dar cu siguranță un personaj controversat în timpul periplului său pământean, al croazierei cu escale forțate ori fortuite – şi aici Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut multe a spune, încă de la prima carte publicată în Franța (de bine ce urma să apară musai în limba franceză, malgré tout…). Constantin Cubleşan remarcă: „Opera literară a lui Constantin Virgil Gheorghiu se aşază constant sub semnul autobiograficului. De la volumele de versuri cu care s-a lansat, încă foarte tânăr (Viața de toate zilele a poetului, 1939; Caligrafii pe zăpadă, 1940), la cărțile de reportaje de pe frontul de Răsărit, în care îşi mărturisea emoțiile în fața flagelului războiului la care însuşi participase (Ard malurile Nistrului, 1941; Am luptat în Crimeea, 1942; Cu submarinul la asediul Sevastopolului, 1942), până la romanele ce propun, în ambientul literar francez şi internațional, o altfel de lume exotică decât cea pe care o înfățişa Panait Istrati evocând lumea românească dunăreană. El aduce mărturia unui substrat existențial arhaic, păstrător de ritualuri ancestrale în zonele nordice, păduroase, ale Moldovei (Le Peuple des Immortales, 1955; La Maison de Petrodava, 1961; Les Immorteles d’Agapia, 1964 etc.), regăsindu-se în pseudo-biografiile consacrate unor Ioan Gură-de-Aur (Saint Jean Bouche d’Or, 1957); Mahomed (La Vie de Mahomet, 1963), Luther (La jeunesse du Docteur Luther, 1965), Patriarhul Athenagoras (La vie du Patriarche Athenagoras, 1969), mai degrabă eseuri pe teme religioase, sau chiar în viața tatălui său, preot ortodox cu devoțiune (Pourquoi m’a-t-on appele Virgil?, 1968) etc. Erou deghizat sub masca unor diverse personaje de ficțiune romanescă, Constantin Virgil Gheorghiu îşi reiterează, de fiecare dată, viața surprinsă în momente cruciale, în situații limită, elaborând de fiecare dată o atmosferă oarecum fantastică, aventuroasă, mereu însă în limitele unor tradiții şi imperative necondiționat creştine.”
Spectator cu bilet de favoare. 2010 – Un an teatral aşa cum l-am văzut, de Mircea Morariu, Editura Universității din Oradea, 2011, 326 pagini. Zece volume anterioare acestuia apărute în ultimii 10 ani, unele în limba franceză ori publicate în mai multe ediții – cum ar fi Carte cu Gina Patrichi (2008 & 2009). Aşa se prezintă, între coperte de carte, Mircea Morariu, cunoscut de altfel din presa culturală. Volumul de față reuneşte cronici ale unor spectacole de teatru montate în anul 2010 mai ales pe scenele din Oradea, Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, dar şi din Buzău (Prietena mea, instalatorul – Teatrul „George Ciprian”), Timişoara (Aşteptându-l pe Beckett, Noaptea Walpurgiei, Jocul de-a Shakespeare – Teatrul German de Stat) sau piese radiofonice (Ce lume voluptuoasă, ce lume senzuală). Prezența la câteva festivaluri naționale, euroregionale ori la manifestări de cultură teatrală au prilejuit de asemenea verdicte tranşante, ori – după caz – nuanțate cu mare acuratețe: „Şi cu toate că scriam mai sus că nu sunt adeptul judecăților critice ce operează cu superlative relative neverificabile, voi face de astă dată o excepție şi voi spune că, cel puțin în opinia mea, Strigăte şi soapte a fost cea mai bună montare din categoria Romanian Showcase, fără a mai adăuga nimic în plus, deoarece am analizat producția respectivă pe larg, la timpul potrivit, în chiar paginile revistei Teatrul azi.
La categoria Spectacole invitate din străinătate, condiția de lider absolut îi este rezervată, după părerea mea, spectacolului cu piesa Regele moare de Eugene Ionesco, regizat de românul Silviu Purcărete la Les arts et mouvants, à I’endroit des mondes allant vers Paris. Într-un conspect scenic extrem de concentrat – spectacolul durează mai puțin de două ore –, într-o scenografie economicoasă, semnată de acelaşi Silviu Purcărete, scenografie ce poate deruta pe cei obişnuiți cu decorurile luxuriante cu care ne-au obişnuit regizorul, dar şi o seamă de montări anterioare ale scrierii lui Ionesco, Regele moare e o prețioasă, o fabuloasă bijuterie artistică. Se înfățişează astfel şi datorită faptului că Purcărete a lucrat extrem de migălos cu o trupă actoricească puțin numeroasă – doar şase interpreți, unul mai bun ca altul – care nu subapreciază nici unul dintre mijloacele de exprimare scenică, inclusiv rostirea. Nu insist mai mult, căci îmi rezerv dreptul de a reveni asupra spectacolului într-o cronică separată” (FNT – ediția a XX-a).
Resistenze bruciate (Rezistențe arse). Florilegiu bilingv de poezie feminină, de Geo Vasile, Edizioni Akkuaria, Catania, 2011, 166 pagini. Pornind de la un poem al Angelei Marinescu („la noi,/ scriitorii au devenit rezistenți la scris./ ei au devenit profesioniştii rezistenței la scris./ scrisul nu mai are nicio putere asupra lor/ şi astfel au devenit epave înfricoşătoare, anarhişti,/ amorali, atei histrionic libidinoşi, violenți şi obsedați”), italienistul şi criticul literar Geo Vasile a făcut cunoscute şi în limba italiană o seamă de creații poetice feminine. Sunt prezente în acest volum unsprezece autoare din România, născute între 1941 şi 1981, fiind surprinse tuşele lor definitorii: Angela Marinescu – „stare de urgență”, Ruxandra Niculescu, autoreferențială şi reflexivă – „indescifrabilul scris al nervilor”, Ioana Crăciunescu – comunicând drama, enigma, dilema, Marta Petreu – furie, erezie, prosternare, Gabriela Crețan – sacerdot al suavității şi deopotrivă al monstruosului, pe urmele pictorilor Cranach sau H. Bosch, cu egală receptivitate față de metafizica engleză şi misticii spanioli, dar mai ales față de Kenoma şi Pleroma (nu e doar un joc de cuvinte!), Mariana Marin – cu inconfundabilul ei ton dramatic, aforistic, crepuscular-testamentar („feroce singurătate, amețitoare, înaltă”).
Irina Nechit (poetă născută în prov. Cahul) este definită prin „grațioasa cruzime”, Ruxandra Cesereanu prin aventura rimbaldiană a talentului ei poliedric, Aura Christi prin orfism, elegie, revoltă, Eugenia Țarălungă prin luciditatea acidă, analitică, prin ludic şi nostalgie narativă, iar Linda Maria Baros prin violență şi dezinvoltură, trivialitate şi rafinament. Un vast câmp de bătălie, după cum se vede, care nu are de-a face numai cu steaua strict domestică de deasupra acoperişului ori cu focul vestalelor de odinioară. Lupte interioare care duc, iată, la esența unei poezii autentice în cel mai înalt grad, după cum apreciază Geo Vasile.
„Ioan Petraş – Cel care ciopleşte fluiere lui Dumnezeu”, aşa se intitulează prefața lui Ioan Holban la această antologie de autor (selecție din cele 5 volume apărute în perioada 1998-2010: Perdeaua de lacrimi, Ferestrele rănilor, Vârsta cuvintelor, Cartea bucuriilor epifanice, Lăcrimarul înflorit). Un fel de Cântare a Cântărilor, un „sacerdoțiu liric”, o lirică liturgică a simetriilor incantatorii, precum în cer aşa şi pe pământ: „povară de Li lumină de Li/ în cântecu-n care nicicând n-o să ardă/ m-aş teme de toamnă, de morți şi de vii/ de barda luminii ce aprigă bardă// m-aş teme de toamna ce-mi fulgeră-n chip/ povara luminilor aşteptând înc-o zi/ o Biblie scriu pescăruşii-n nisip/ pentru păsarea Li,// mi-e frică să cred că văzduhul ascunde/ povara şi vara unei nopți fără tine/ coşmarul priveghiului strecurat în secunde/ îmi curge năvalnic prin fragede vine// mă-nchid în poemul acesta solemn/ ca şi cum Dumnezeu în cuvânt m-ar zidi/ simt că mor şi-am să fiu o toacă de lemn/ la vecernia Li la litania Li”. Postfața este a Emanuelei Ilie, iar referințele critice sunt semnate, printre alții, de-a lungul timpului, de: Cornel Ungureanu, Şerban Foarță, Ion Marin Almăjan, Mircea Petean, Ioana Dinulescu, Grațiela Benga, Adrian Dinu Rachieru, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe. Şi, să nu îl uităm pe Bartolomeu Anania!: da, frumusețea (liturgică) va salva lumea, literatura lui Ioan Petraş „poate avea – şi sunt sigur că are – şi o funcție soteriologică”.
Taxa pe viciu, de Dan Herciu, colecția Raftul de poezie, Editura A.T.U. Sibiu-Hermannstadt, 2010, 96 pagini. O dramă de familie se dă de 3 ori peste cap şi apare această carte, acum în ediția a doua, premiată în fel şi chip între timp, inclusiv la Madrid – Premiul Niram Art, Trofeul RefleXos, ceea ce a atras după sine şi traduceri în spaniolă şi portugheză: „ochii îmi îmbătrânesc/ mai repede ca trupul// înainte aveam ochii mari/ şi albaştri. tare albaştri./ câteodată le dădeam apă/ de la tine din palme şi/ deveneau fântâni/ sau vise gemene// înainte îți mângâiam sânii/ cu ei. şi coapsele./ se prefăceau în lumânări/ sau suflare grea// acum îi car după mine/ peste tot/ grei şi inutili/ ca două tatuaje/ din puşcărie (privire incompletă). Volumul este prezentat de Ileana Petraş şi Mihai Curtean.
Brâncuşi după Brâncuşi (crochiuri poematice), de Ioan-Viorel Bădică, colecția Scriitori sălăjeni, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011, 98 pagini. Emul al lui Mircea Eliade, sălajeanul Ioan-Viorel Bădică (1949-2002) a fost bibliotecar, inspector şcolar şi, mai presus de toate, un filosof, un hermeneut, un spirit în stare să admire şi să arunce – şi pentru noi, ceilalți – punți între lumea ideilor veşnice şi cea concretă, cotidiană, concasorul nostru cel de toate zilele: „Aşadar, sculptorul e un „interpret”, un intermediar. Are în fața ochilor natura, de unde îşi ia materialul (lemn sau piatră), iar în minte are ideile. Deci, e vorba de a intermedia între Cer şi Pământ, de a da viață prototipurilor. De a le însufleți. Căci Frumusețea, spunea Platon, pe care o cunoaştem aici pe pământ, îşi are modelul în lumea ideilor veşnice, pe care ne-o amintim dintr-o viață anterioară.
Ideile însă nu se înfățisează nude: au nevoie de acea „apariție senzorială”, perceptibilă, de care vorbesc filosofii. Esența se fenomenalizează. Aici intervine, în artele vizuale cel puțin, imaginația sau invenția formală. Calitativă, fireşte, în primul rând. Artistul face apel la acele modalități care pot exprima indirect –simbolic sau metaforic – o idee. Modalități de semnificare alese pentru a transcende materialitatea lucrului sau vieții şi a-i releva spiritualitatea intrinsecă.
În cazul lui Brâncuşi există un perfect echilibru între cele două dimensiuni. Ele conlucrează întru realizarea unei opere unice ca factură şi măreață ca semnificație.” Prefața este semnată de Constantin Zărnescu, iar Cuvântul editorului îi aparține lui Daniel Hoblea.
Fotograf la zece preşedinți, volumul al III-lea dintr-un interviu de un cristian, seria Interviuri, colecția Punctum, casa de pariuri literare, 2011, 100 pagini. Oglinzi, lentile, filtre. Ion Cucu, artist fotograf, acum autor al unor portrete scrise. Un om care şi-a păstrat libertatea, chiar dacă – sau tocmai pentru că – a avut egală distanță față de diverşi scriitori, diverse personalități, chiar şi față de un şir de zece preşedinți ai USR (1962-2005): Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, George Macovescu, D.R. Popescu, Mircea Dinescu, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru, Nicolae Manolescu.
Despre libertate şi rezistență, iată câteva „fotograme” (provocate şi de întrebările puse de un cristian, cel care semnează şi prefața acestei trilogii): „Păunescu însă, dictatorial, printr-un telefon, cred că-n prima zi când a fost numit redactor-şef la Flacăra, m-a sunat şi-am auzit vocea lui puternică bubuindu-mă: “Neluță, gata, conduc Flacăra. Treci încoace!” Mi se dădea pe mână ilustrația întregii reviste. După o pauză mai mult de spaimă decât de gândire, derutat că voi pierde statutul câştigat de liber-cugetător fotografic, i-am răspuns sec: “Nici prin cap nu-mi trece.” Şi astăzi mă mir cum de amărâtele-acelea de fire care ne legau nu s-au carbonizat. Continuarea a fost cumplită. Pentru prima oară, îi răspundeam unui scriitor c-o înjurătură la altă înjurătură. Poate că şi de aceea, când am făcut un accident personal, la el la Bârca, şi când mai multe zile am zăcut în casa unui vecin, om al lui Dumnezeu la el în sat, nu cred că m-a vizitat vreodată. Cu toate că se afla la mai puțin de o sută de metri.
– Cum de n-ați fotografiat foarte mult la Mogoşoaia?
Pentru că n-am fotografiat doar un grup şi eram permanent în delegații, tot cu scriitorii. Pentru că nu mă interesau doar consacrații, ci şi cei care băteau la poarta consacrării. Dacă aş putea să denumesc boala de care sufeream, i-aş spune cenaclomanie, în fază acută. Apoi a fost efectul scriitorilor asupra mulțimii neavizate şi diverse. Profesii diferite, vârste diverse, localități de pretutindeni. Lecturi în fața oamenilor de cea mai diversă condiție. A treia fază, partea de artistic, recolta terenului, evaluată în laborator şi întregită de expresia artistică. Sala Oglinzilor a fost prea importantă pentru a mă mai încărca cu Mogoşoaia. Sala Oglinzilor a fost, pot depune mărturie ca atâția alții, un spațiu al rezistenței adevărate.”
Inevitabil, de Andrei Doboş, seria Poezie, colecția Prezent, casa de pariuri literare, 2011, 62 pagini. Puține volume de poezie au fost răsfățate şi răsplătite cu vorbe de laudă de calibrul celor cu care nu oricine, ci Vlad Moldovan, Ştefan Manasia şi mai ales V. Leac vor fi întâmpinat, iată, la momentul apariției, Inevitabilul lui Andrei Doboş (n. 1984 la Turda, echinoxist în vremea studenției, aflat la cel de-al treilea volum).
Început în forță („Pentru moment, am rămas paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin vis, pe maică-mea urlînd în camera de jos şi, în acelaşi timp, mi-am simțit inima sfîşiată. Se întîmpla într-o vineri”, volumul este o luare la cunoştință, o înşiruire de prezențe care-ar-fi-putut-să-fie ori au fost odată, într-un alt timp, o defilare a unor femei fără chip, anexe ale tocurilor, cărucioarelor, câinilor: doamna din praf („Ce faci – o ridică/ pe doamna din praf deasupra străzii,/ o ascultă o clipă şi-apoi o prăvale/ hăt prin curți, mai departe prin bălării”), „doamne cinice specializate în boli terminale”. Prezența-absența este pretutindeni, inevitabil, prezentă, ceva nedefinit între dust şi dusk: „Avînd în vedere/ dimensiunile, pot/ să rămîn aici, sau acolo/ din punctul acesta de vedere/ nu face nici o diferență/ dar încă/ face diferență./ Din punctul acesta de vedere/ punctul de vedere/ trece/ sau comutează/ şi dedublarea intră în colaps/ colaps ?/ dar pe jaluzele prin praful subțire/ soare cenuşiu ninsoare molcomă/ o oarecare nostalgie/ oameni care tastează grijuliu/ vorbesc între ei şi cu mine/ Şi cu mine?/ Sigur, şi cu mine/ dar asta nu face nici o diferență/ sau poate face o cît de mică diferență/ o cît de mică implozie/ în ceea ce este/ dar ce este/ nu este nimic/ omul vorbeşte despre/ PREZENT/ be here now/ be here now/ țăcăne în cap/ dar uşor/ capul balon/ nu ştie chiar atîtea” (Prezență).
Starea poeziei III, de Ştefania Mincu, Editura Palimpsest, 2011, 250 pagini. De la Eco la Miorița, de la traduceri ale unor volume de referință din italiană până la stimularea/încurajarea pre cale măiastru-maieutică a unor pagini de poezie abia emergente (mai rar proză ori dramaturgie), în premieră, ale unor tineri ce privesc țintă spre Literatură, mai-mai să o mesmerizeze, Ştefania Plopeanu se ocupă de ani de zile de poezie, de poeții mari şi mici – 31, în acest al treilea volum – ca tribut adus (şi) Şcolii „ortomanului” Marin Mincu: „S-a terminat şi cu ironia lejeristă şi cu parada de erudiție, cu epopeea metafizică a cotidianului citit în cheie postmodernisto-tehnicistă.
S-a avansat cu încă un pas (adică s-a alunecat brusc mai afund) pe clina apocalipticului. Poetul vede că n-are încotro, că trebuie să facă „corp comun” cu poezia sa, nu doar să fluture un ideal de „corporalizare”. E vorba de mai mult, de „încorporare”, credem noi, la limită şi la risc, ceea ce este cu totul altceva. S-a constatat pe viu nimicul şi nimicirea, nu doar conceptele lor abstracte sau „carnația” lor revărsată şi impudică în cuvinte. Toată axiologia se modifică în virtutea acestui fapt. Şi toată estetica. Va trebui să hotărâm din nou care ne este binele şi ce a mai rămas din frumos. Ființa însăşi nu se mai poate defini pozitiv, ci prin forța ei de a stăvili în disperare neființa. Ce este Estele? Este ceea ce se opune, s-a răspuns în ultimul timp; ceea ce nu se lasă hăcuit şi distrus. De ce există ceva mai curând decât nimic? Umberto Eco a răspuns: „De-aia”. De ce unele interpretări sunt mai bune, iar altele mai rele? Pentru că altfel am fi pierduți. Pentru că textul se opune, în materialitatea lui, interpretărilor abuzive şi false sau pur pragmatice, tehnice. Ceea ce se opune este originar. Nu trebuie mers mai departe cu întrebarea. Textul nu e o valoare tehnicistă, nici generativ-structurală, nici formal-experimentală, ci o emergență ce se opune certitudinii îngrozitoare a nimicului.
Ciudat de atenți au fost douămiiştii la ravagiile morții. Citiți ultima antologie, cea de la Ed. Compania („Compania poeților tineri”, 2011, alcătuită de Dan Coman şi Petru Romoşan). Vom fi uluiți să descoperim cât de acută este la aceşti tineri viziunea morții şi incapacitatea învierii celor ce sunt (totuşi...) în viață. De unde ştiu ei, dragii de ei? Căci manualele „alternative” îi educă, încă din clasa a IX-a, asupra faptului că n-ar exista ca „teme mari” în literatură decât „iubirea, aventura, călătoria şi jocul”. Despre muncă, naştere şi mai ales despre moarte, care, ea, ni se opune în permanență, niciun cuvânt...”
Eminescu. Trei eseuri, de Radu Vancu, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, 172 pagini. Trei eseuri, apărute grație unei edituri sibiene şi uneia clujene, scrise la rece de un împătimit al scrisului, al cititului şi al prieteniei/empatiei literare: Radu Vancu. Iată cele trei direcții spre care ne îndeamnă autorul, care mărturiseşte: „Am vrut, pur şi simplu, să scriu câteva pagini credibile despre unul dintre cei mai vii poeți ai mei” (în condițiile, ştiți dvs.!, ale „actualității negative” a poetului, ale scheletului din dulap ş.a.m.d.). Vancu are curajul, bibliografia şi argumentele pentru a răsturna stereotipii de gândire până la paradox, de ajungi – tu, cititor – să spui „ca un stâlp eu stau în lună” (de bine ce pe coperta a patra avem foto Craterul Eminescu, denumire dată de echipa Messenger a NASA Descovery unei porțiuni necunoscute a planetei Mercur, aşa că Eminescu a intrat şi în arhivele Johns Hopkins Laboratory, cu sau fără voia dumneavoastră): „avem de-a face cu un punct de vedere situat pe limes-ul dintre text şi existență, cu un altul instalat în miezul poetic al textului şi, în fine, cu un al treilea plasat dincolo de textul propriu-zis, în energeia pre-textuală a imaginarului. Cum se va putea constata, toate cele trei unghiuri de atac duc la concluzia că Eminescu nu e atât un ultim poet romantic (e, fireşte, şi asta), cât un poet aflat în pragul unei modernități poetice în care nu apucă să intre (analogia cu Canaanul lui Moise e pe cât de inevitabilă, pe atât de facilă), dar pe care o anticipează în mai toate direcțiile ei ulterioare”.
În trei sferturi din volum, Radu Vancu se ocupă de imaginarul apocaliptic, concluzionând spre finalul cărții: „Cu adevărat remarcabil mi se pare următorul lucru: atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi de expectanța apocaliptică douămiistă. Sigur, diferențele sunt evidente şi majore – biografismul douămiist e hard, cel eminescian numai embrionar, apocalipticul eminescian e utopic, cel douămiist e dis- sau chiar kakotopic ş.a.m.d.”
Eminescu fără vârstă, imuabil ca un crater de pe o planetă a sistemului solar. O planetă care va exista dincolo de mode literare şi generații.
Escale în croazieră. Constantin Virgil Gheorghiu, de Constantin Cubleşan, Editura Grinta, Cluj-napoca, 2011, 168 pagini. Cunoscut pentru Ora 25, volum care a fost şi ecranizat (şi nu oricum), pentru biografiile diverşilor sfinți, de la Sf. Ioan Gură de Aur, până la... el însuşi (Cum am vrut să mă fac sfânt), C.V. Gheorghiu este un personaj în sine. Canonizabil au ba, asta se va vedea cine ştie când, dar cu siguranță un personaj controversat în timpul periplului său pământean, al croazierei cu escale forțate ori fortuite – şi aici Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut multe a spune, încă de la prima carte publicată în Franța (de bine ce urma să apară musai în limba franceză, malgré tout…). Constantin Cubleşan remarcă: „Opera literară a lui Constantin Virgil Gheorghiu se aşază constant sub semnul autobiograficului. De la volumele de versuri cu care s-a lansat, încă foarte tânăr (Viața de toate zilele a poetului, 1939; Caligrafii pe zăpadă, 1940), la cărțile de reportaje de pe frontul de Răsărit, în care îşi mărturisea emoțiile în fața flagelului războiului la care însuşi participase (Ard malurile Nistrului, 1941; Am luptat în Crimeea, 1942; Cu submarinul la asediul Sevastopolului, 1942), până la romanele ce propun, în ambientul literar francez şi internațional, o altfel de lume exotică decât cea pe care o înfățişa Panait Istrati evocând lumea românească dunăreană. El aduce mărturia unui substrat existențial arhaic, păstrător de ritualuri ancestrale în zonele nordice, păduroase, ale Moldovei (Le Peuple des Immortales, 1955; La Maison de Petrodava, 1961; Les Immorteles d’Agapia, 1964 etc.), regăsindu-se în pseudo-biografiile consacrate unor Ioan Gură-de-Aur (Saint Jean Bouche d’Or, 1957); Mahomed (La Vie de Mahomet, 1963), Luther (La jeunesse du Docteur Luther, 1965), Patriarhul Athenagoras (La vie du Patriarche Athenagoras, 1969), mai degrabă eseuri pe teme religioase, sau chiar în viața tatălui său, preot ortodox cu devoțiune (Pourquoi m’a-t-on appele Virgil?, 1968) etc. Erou deghizat sub masca unor diverse personaje de ficțiune romanescă, Constantin Virgil Gheorghiu îşi reiterează, de fiecare dată, viața surprinsă în momente cruciale, în situații limită, elaborând de fiecare dată o atmosferă oarecum fantastică, aventuroasă, mereu însă în limitele unor tradiții şi imperative necondiționat creştine.”
Spectator cu bilet de favoare. 2010 – Un an teatral aşa cum l-am văzut, de Mircea Morariu, Editura Universității din Oradea, 2011, 326 pagini. Zece volume anterioare acestuia apărute în ultimii 10 ani, unele în limba franceză ori publicate în mai multe ediții – cum ar fi Carte cu Gina Patrichi (2008 & 2009). Aşa se prezintă, între coperte de carte, Mircea Morariu, cunoscut de altfel din presa culturală. Volumul de față reuneşte cronici ale unor spectacole de teatru montate în anul 2010 mai ales pe scenele din Oradea, Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, dar şi din Buzău (Prietena mea, instalatorul – Teatrul „George Ciprian”), Timişoara (Aşteptându-l pe Beckett, Noaptea Walpurgiei, Jocul de-a Shakespeare – Teatrul German de Stat) sau piese radiofonice (Ce lume voluptuoasă, ce lume senzuală). Prezența la câteva festivaluri naționale, euroregionale ori la manifestări de cultură teatrală au prilejuit de asemenea verdicte tranşante, ori – după caz – nuanțate cu mare acuratețe: „Şi cu toate că scriam mai sus că nu sunt adeptul judecăților critice ce operează cu superlative relative neverificabile, voi face de astă dată o excepție şi voi spune că, cel puțin în opinia mea, Strigăte şi soapte a fost cea mai bună montare din categoria Romanian Showcase, fără a mai adăuga nimic în plus, deoarece am analizat producția respectivă pe larg, la timpul potrivit, în chiar paginile revistei Teatrul azi.
La categoria Spectacole invitate din străinătate, condiția de lider absolut îi este rezervată, după părerea mea, spectacolului cu piesa Regele moare de Eugene Ionesco, regizat de românul Silviu Purcărete la Les arts et mouvants, à I’endroit des mondes allant vers Paris. Într-un conspect scenic extrem de concentrat – spectacolul durează mai puțin de două ore –, într-o scenografie economicoasă, semnată de acelaşi Silviu Purcărete, scenografie ce poate deruta pe cei obişnuiți cu decorurile luxuriante cu care ne-au obişnuit regizorul, dar şi o seamă de montări anterioare ale scrierii lui Ionesco, Regele moare e o prețioasă, o fabuloasă bijuterie artistică. Se înfățişează astfel şi datorită faptului că Purcărete a lucrat extrem de migălos cu o trupă actoricească puțin numeroasă – doar şase interpreți, unul mai bun ca altul – care nu subapreciază nici unul dintre mijloacele de exprimare scenică, inclusiv rostirea. Nu insist mai mult, căci îmi rezerv dreptul de a reveni asupra spectacolului într-o cronică separată” (FNT – ediția a XX-a).
Resistenze bruciate (Rezistențe arse). Florilegiu bilingv de poezie feminină, de Geo Vasile, Edizioni Akkuaria, Catania, 2011, 166 pagini. Pornind de la un poem al Angelei Marinescu („la noi,/ scriitorii au devenit rezistenți la scris./ ei au devenit profesioniştii rezistenței la scris./ scrisul nu mai are nicio putere asupra lor/ şi astfel au devenit epave înfricoşătoare, anarhişti,/ amorali, atei histrionic libidinoşi, violenți şi obsedați”), italienistul şi criticul literar Geo Vasile a făcut cunoscute şi în limba italiană o seamă de creații poetice feminine. Sunt prezente în acest volum unsprezece autoare din România, născute între 1941 şi 1981, fiind surprinse tuşele lor definitorii: Angela Marinescu – „stare de urgență”, Ruxandra Niculescu, autoreferențială şi reflexivă – „indescifrabilul scris al nervilor”, Ioana Crăciunescu – comunicând drama, enigma, dilema, Marta Petreu – furie, erezie, prosternare, Gabriela Crețan – sacerdot al suavității şi deopotrivă al monstruosului, pe urmele pictorilor Cranach sau H. Bosch, cu egală receptivitate față de metafizica engleză şi misticii spanioli, dar mai ales față de Kenoma şi Pleroma (nu e doar un joc de cuvinte!), Mariana Marin – cu inconfundabilul ei ton dramatic, aforistic, crepuscular-testamentar („feroce singurătate, amețitoare, înaltă”).
Irina Nechit (poetă născută în prov. Cahul) este definită prin „grațioasa cruzime”, Ruxandra Cesereanu prin aventura rimbaldiană a talentului ei poliedric, Aura Christi prin orfism, elegie, revoltă, Eugenia Țarălungă prin luciditatea acidă, analitică, prin ludic şi nostalgie narativă, iar Linda Maria Baros prin violență şi dezinvoltură, trivialitate şi rafinament. Un vast câmp de bătălie, după cum se vede, care nu are de-a face numai cu steaua strict domestică de deasupra acoperişului ori cu focul vestalelor de odinioară. Lupte interioare care duc, iată, la esența unei poezii autentice în cel mai înalt grad, după cum apreciază Geo Vasile.