Istorie şi literatură
Florin Manolescu

SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL RĂMAŞI ÎN STRĂINĂTATE, EXPULZAȚI PRIN DECRETE ALE AUTORITĂȚII DE STAT, REZIDENȚI, AZILANȚI, FUGARI, DEFECTORI (I)

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

E de la sine înțeles că primii români care au luat decizia de a se stabili în străinătate, în condițiile în care, după 1944, toate vechile instituții ale statului (justiție, învățămînt, diplomație, biserică, poliție, armată) au intrat într-un accelerat proces de sovietizare, au fost cei aflați deja acolo, ca directori de institute academice sau culturale (în Franța, în Italia, în Germania şi în Spania), ca profesori sau ca lectori universitari, ca diplomați sau ca ataşați comerciali, culturali şi de presă pe lîngă diferitele legații ale României regale, ca preoți ai comunităților religioase ale românilor din America sau din Europa, ca prizonieri de război, în fine, ca studenți sau ca bursieri plecați la studii înainte ca generalul Ion Antonescu să se angajeze în aventura celui de-al doilea război mondial. Toți aceştia au fost precedați de un contingent de legionari ascunşi, după rebeliunea din ianuarie 1941, în diferite locuri din Bucureşti, din țară sau din străinătate (în Bulgaria, de exemplu), şi transportați în Germania nazistă de oamenii serviciilor secrete ale acestei țări. Printre cei circa 400 de refugiați care intră în această categorie, şi care pînă la 23 august 1944 au fost internați în lagăre (la Berlin, Rostock, Buchenwald şi Dachau), s-au numărat – pe lîngă Horia Sima, Constantin Papanace sau Viorel Trifa – Horia Stamatu, George Racoveanu, Vasile Posteucă, Ion Țolescu, Toader Ioraş, Virgil Mihăilescu, Paul Costin Deleanu, Nicolae Arnăutu, preotul Vasile Boldeanu, Nicolae Caranica, Filon Verca, Petre Vălimăreanu, Alexandru Randa sau Mihai Sturdza. Nu de puține ori, nemții (în colaborare cu liderii grupului etnic german din România) le-au procurat fugarilor mijloace de transport, documente de identitate false şi chiar uniforme militare germane. În această situație s-a aflat şi Horia Sima, care la 23 martie 1941, după ce s-a ascuns un timp la Braşov şi la Sibiu, a fost transportat de către Hermann Neubacher (ministrul special al Reich-ului, însărcinat cu probleme economice în România), cu automobilul, prin Giurgiu, peste Dunăre, echipat în uniformă germană. Odată ajuns în Bulgaria, Horia Sima a fost cazat în sediul Legației germane de la Sofia, şi condus de acolo mai departe, cu un avion militar pînă la Viena, şi cu trenul pînă la Berlin.
În apropierea acestui grup se plasează cîțiva dintre dezertorii de pe frontul de Vest, după ce România „a întors armele“, sau fugarii care au reuşit să facă, într-un fel sau într-altul, joncțiunea cu unitățile militare germane aflate în retragere. Între aceştia, Ion Sân-Giorgiu, I.V. Emilian, Vasile C. Dumitrescu, Titus Bărbulescu, Nicolae Novac, N.S. Govora (Nicolae Stelian Beldie) sau foarte tînărul Paul Miron, elev de liceu în capitala Moldovei, arestat în noiembrie 1941, sub acuzația de a fi participat la acțiunile unui cuib al Frățiilor de Cruce, şi pus în libertate în mai 1944.
În afara celor aflați (şi rămaşi) la studii în Italia (George Uscătescu, Eugen Coşeriu), de lotul legionarilor (sau al simpatizanților acestora) ține şi Iosif (Josif) Constantin Drăgan, trimis din ianuarie 1940 la Roma, ca bursier al Institutului Italian de Cultură din Bucureşti. Reproducînd mărturia unui fost pilot militar pe care s-a întîmplat să-l cunoască, Mihai Gramatopol a pus în circulație, într-un volum intitulat Gustul eternității (II, Braşov, 2006), versiunea potrivit căreia, în plin război, acesta ar fi fost transportat cu un avion de vînătoare, de pe un aerodrom din România în Italia, împreună cu „tezaurul legionarilor“:

Eram în escadra de vânătoare de la Pipera, când mă sună la telefon un general cam verde de felul său şi mă cheamă la el la minister. [...] Şi nu stă el să-mi explice prea multe, ci îmi spune că e o treabă serioasă şi de mare secret şi dacă nu-mi țin gura plătesc cu viața; apoi mă trimite la un şef mare de la Aviație. Acela mă lămureşte că trebuie să duc cu avionul meu de vânătoare la Roma pe un domn important, dar că de toate astea nu e nevoie să ştie nimeni. Lucrurile erau aranjate şi cu nemții; n-o să mă repereze nici un radar, n-o să tragă în mine nici o antiaeriană ori mitralieră; trebuia numai să zbor cât se putea de jos, fără a mă ridica nici deasupra dealurilor. […] Şi iată că la data şi ceasul fixat apar la marginea câmpului două limuzine mari şi negre, înaintând cu prudență şi cu farurile stinse spre locul unde li se comunicase că se află avionul, tras şi el ceva mai la o parte. Din prima limuzină coboară mai întâi un domn înalt cât un deal, în paltonul lui îmblănit şi cu căciulă ca o turlă de biserică. [...] Lângă el descinde o cucoană şi ea voinică, tot în blană, ca o claie de fân. Şoferii celor două limuzine nu mai pridideau să scoată din maşini şi portbagaje sumedenie de valize de piele. Nu-mi venea să cred ochilor. Dau de vreo două ori ocol transportului, apuc o valiză care mă trage în jos, gata-gata să mă rostogolească la pământ. – Domnule, nu se poate, nu se poate şi pace ! – Dar e ordinul domnului general ! Vedeam eu că-i un barosan verde din ăia pe care-i iubise Mareşalul, aşa că i-am răspuns: – Să piloteze dom’general avionul ! Şi dumneaei ? – Dumneaei e scumpa mea mamă pe care o iau cu mine ! – Unde, domnule, unde ? Dumneata nu vezi că sunt doar două carlingi ? Drăgan a renunțat la mamă, apoi la paltonul îmblănit şi la căciulă. […] Îi spun apoi că din valize nu putem lua decât cel mult trei şi acelea din cele mai mici. Atunci a început scandalul. Că el a plătit cui trebuie şi cât trebuie pentru întregul transport şi că nu putea renunța la nimic. [...] Şoferii au trecut la fapte şi au început să lege la baza aripilor valizele cu funii solide; pe altele le-au băgat printre rezervoarele de benzină, riscând să deterioreze legăturile dintre acestea şi motor. Nici dracu’ nu ne-ar fi putut desprinde de pământ, oricât l-ar fi plătit stăpânul valizelor [...].
Am făcut cu turație maximă întreaga pistă pe direcția vest: degeaba, aparatul nu s-a dezlipit o palmă; am întors şi am luat-o spre est: un vânt uşor bătea din față. La liziera pădurii am trecut cu trenul de aterizare prin vârfurile copacilor şi m-am ridicat cât am putut mai sus ca să am înălțime să efectuez virajul spre vest în contrapantă. Iar era să intru în pomi. Am redresat aparatul şi Dumnezeu m-a ajutat să fie o noapte fără nori şi zorii să prindă luna pe cer. Am aterizat la Roma pe aeroportul ăla al lor. [...] Drăgan era nebun de bucurie. Mi-a spus cum îl cheamă, m-a îmbrățişat şi mi-a dat atâta bănet că mi-am cumpărat la întoarcere o moşioară de 40 de hectare [...] !

După ce trupele sovietice s-au instalat în întreaga țară, au existat şi situații în care, contra unor importante sume de bani, s-a putut apela chiar la serviciul acestora. Aşa s-a întîmplat cu poetul Paul Celan, pe care un camion militar sovietic plecat din Cernăuți în aprilie 1945 l-a adus la Bucureşti, pentru ca în decembrie 1947, un alt camion al aceloraşi forțe armate să-l scoată din România şi să-l transporte pînă la Viena.
La fel ar fi trebuit să se întîmple puțin mai tîrziu şi cu avocatul Nicolae Baciu, dacă n-ar fi fost vorba de o cursă întinsă (probabil) de serviciile secrete sovietice sau/şi româneşti. Potrivit celor relatate de autor în volumul memorialistic Des geôles d’Anna Pauker aux prisons de Tito (Paris, 1951), în aprilie 1948 acesta a încercat să plece din R.P.R. cu ajutorul unui ofițer sovietic care s-ar fi angajat să transporte, din Bucureşti pînă la Viena, patru români, cărora să le ofere, în schimbul a cîte 1.000 de dolari, documente de identitate false şi uniforme militare ruseşti. În ciuda promisiunilor făcute, maşina cu cei patru clandestini a fost oprită în apropiere de Ploieşti şi întoarsă din drum. Ajuns în arestul Ministerului de Interne şi anchetat, Nicolae Baciu a fost deținut timp de cîteva luni la închisoarea Văcăreşti, după care a fost pus în libertate provizorie, urmînd să fie judecat sub acuzația de deținere ilegală de valută. Ce ar putea să se ascundă în spatele acestei neobişnuite eliberări n-avem de unde şti. Ce ne spune Baciu e că în vara anului 1948, pentru a scăpa de proces, a trecut înot Dunărea în apropiere de Cladova şi a reuşit să ajungă în Iugoslavia, unde a fost arestat şi deținut în închisorile sau în lagărele de muncă din Pancevo, Kovacica, Zrenjanin şi Zagreb. Transportat la Glina, pentru a lucra la o cooperativă forestieră, Nicolae Baciu a reuşit să evadeze încă o dată şi să parcurgă aproximativ 300 de km, pe jos şi cu trenul, pînă în Austria, unde a fost internat într-un lagăr de refugiați de lîngă Graz.
Nu numai sovieticii (şi înaintea lor, nemții) s-au implicat în operațiunile de scoatere din țară a unor români. La fel au procedat americanii şi englezii activi după 23 august 1944 în România ca gazetari sau ca membri ai unor misiuni fie militare, fie diplomatice. Cu o deosebire esențială totuşi: cei pe care aceştia i-au ajutat să fugă au fost oameni care au avut curajul să se opună procesului de comunizare (şi de sovietizare) a țării, expunîndu-se primejdiei de a fi arestați şi trimişi în puşcării. Ceea ce, de altfel, s-a şi întîmplat cu unii dintre ei. George Tomaziu, de exemplu, care încă din timpul războiului a făcut parte dintr-o rețea de agenți coordonați de serviciile secrete britanice, a fost acuzat în 1950 de spionaj şi condamnat la 15 ani muncă silnică, iar Annie Samuelli, care a lucrat ca asistentă în cadrul Misiunii Militare Americane din Bucureşti, a fost arestată în 1949, împreună cu sora ei, şi condamnată la 20 de ani închisoare.
Rezumatul unui adevărat roman de aventuri sau de spionaj, cu detalii aiuritoare privind scoaterea clandestină din țară, în cursul anului 1945, a circa 50 de persoane adăpostite în clădirea Reprezentanței Militare Americane de pe lîngă Comisia Aliată de Control (Bucureşti), a fost schițat de locotenent colonelul Charles W. Hostler, şeful Misiunii O.S.S. (Office of Strategic Services) în România, în volumul intitulat Soldier to Ambassador (San Diego, 2003):

Over time, as the number of Rumanian occupants of our U.S. Mission grew, it became a serious problem to feed and accommodate these fugitives and still carry on our duties. As a solution I recommended to General Schuyler that we resort to a potentially dangerous strategy. The U.S. Mission had a small DC– 3/C– 47 aircraft that was primarily used to make a once a week mail flight to the nearest U.S. military outpost, which then happened to be at Vienna, Austria. We sent official and personal mail and packages out in standard canvas U.S. mail sacks. This escape plan, which was ultimately adopted, involved our having the U.S. Mission doctor give the refugees a strong sedative inoculation. We then placed these sedated persons in individual mail sacks and carried them out past the Soviet sentries „guarding“ the U.S. Mission. The sacks were taken by truck to the Baneasa Airfield, past other Soviet guards, and were tossed unceremoniously onto the floor of the DC– 3. We usually sent out about four to five persons per week, along with the other mail and packages, where they were discretely unloaded and cared for by U.S. intelligence personnel in Vienna. This was accomplished successfully on about ten flights; thus, about 50 persons (including Theodore Manicatide and family) were saved from Communist jails and mistreatment. Some of these evacuees, like former Foreign Minister, Constantine Visoianu, later formed a Rumanian „Government in Exile“ and worked tirelessly with the West to seek to liberate Rumania from Communist rule.

(Cu timpul, pe măsură ce numărul românilor din Misiunea noastră militară creştea, a devenit o problemă serioasă să le oferim refugiaților mîncare şi adăpost şi să ne îndeplinim şi obligațiile noastre cotidiene. Ca soluție, i-am recomandat generalului Schuyler să recurgem la o soluție ce se putea dovedi periculoasă. Misiunea Statelor Unite avea la dispoziție un mic aparat de zbor DC– 3/C– 47, care, în mod normal, era folosit drept cursă poştală săptămînală către cea mai apropiată bază militară americană, respectiv cea de la Viena, Austria. Trimiteam scrisori şi pachete oficiale şi personale în saci poştali standard. Planul de evadare, pe care l-am adoptat în cele din urmă, presupunea ca doctorul misiunii noastre să le administreze refugiaților un sedativ puternic. Apoi, persoanele sedate erau plasate în sacii poştali individuali şi trecuți de santinelele sovietice care „păzeau“ Misiunea Satelor Unite. Sacii erau transportați cu camionul la aeroportul Băneasa, trecînd de alte santinele sovietice, şi trîntiți fără menajamente pe podeaua avionului DC– 3. De regulă, trimiteam săptămînal cam patru-cinci persoane, împreună cu celelalte plicuri şi pachete; la Viena, sacii erau descărcați discret şi luați în primire de personalul serviciului nostru de informații. În felul aceasta au fost efectuate cu succes aproximativ zece zboruri şi au fost salvate de închisorile şi de maltratările comuniste în jur de 50 de persoane (inclusiv Theodor Manicatide şi familia). Unii dintre aceşti evacuați, ca de exemplu fostul ministru de externe Constantin Vişoianu, au alcătuit ulterior un „guvern românesc în exil“, şi au acționat neobosit, împreună cu Vestul, pentru a căuta să elibereze România de comunism.)

În cu totul altă situație s-au aflat fugarii pe cont propriu sau cei hotărîți să recurgă la serviciile plătite ale unor rețele specializate în trecerea clandestină a granițelor, spre una din țările occidentale ale Europei, cu riscul de a fi abandonați pe drum, jefuiți sau chiar ucişi de cărăuşi sau de grăniceri. Revista Curierul Român (Paris, nr. 7– 8, august 1948) a reprodus din presa suedeză un articol referitor la riscurile presupuse de trecerea clandestină a granițelor de vest ale R.P.R. („Grănicerii români primesc răsplată pentru refugiații împuşcați“), după 1989, Jurnalul Național (Bucureşti) a inițiat publicarea unei serii de articole despre trecerile clandestine din România în fosta Iugoslavie, iar Doina Magheți şi Johann Steiner au publicat, mai întîi în Germania şi apoi în România, două-trei volume cu relatări impresionante privind acest subiect (Die Gräber schweigen. Berichte von der blutigsten Grenze Europas, Troisdorf, I, 2008, II, 2010; Mormintele tac. Relatări de la cea mai sîngeroasă graniță a Europei, Iaşi, 2009).
Despre activitatea rețelelor clandestine de trecere a frontierelor există suficiente mărturii şi în interviurile sau în literatura memorialistică a unora dintre cei care au recurs la soluția aceasta. Printre ei s-au numărat Theodor Cazaban, J.N. Manzatti şi Eftimie Gherman (fugiți din țară prin Ungaria, spre Viena, în toamna anului 1947), Miron Butariu (evadat pe un traseu asemănător, în decembrie 1947), Mircea Carp şi Adriana Georgescu (tot prin Ungaria, în ianuarie şi în august 1948), Octavian Buhociu şi Ion Pârvulescu (prin Iugoslavia, în vara anului 1948) sau Ion Cuşa (din nou prin Iugoslavia, dar în primăvara anului 1949). N-a fost deloc simplu. S-a trăit luni de zile cu frica în sîn, în aşteptarea momentului potrivit, şi s-a evadat cînd şi cum s-a putut. În toiul nopții, pe o ploaie torențială în octombrie (Eftimie Gherman), cu barca peste Someş, în preajma Crăciunului (Miron Butariu), cu jandarmii austrieci pe urme, în trenul care îl ducea spre zona americană a Austriei (Mircea Carp) sau cu ajutorul unui ofițer al Misiunii Militare Britanice (după ce a reuşit să scape dintr-o închisoare în care a fost torturată şi batjocorită de Alexandru Nicolski). „Nu pot să descriu în ce stare sufletească m-am găsit atunci avînd de ales între închisoare, riscul de a fi împuşcată pe graniță şi speranța de a fi liberă“ (Adriana Georgescu).
Iată cum îşi aminteşte Constantin Tacu, într-un interviu publicat în revista Formula AS (nr. 353, 15– 22 martie 1999), că a decurs plecarea sa clandestină din România, cu destinația Paris, dar pe un drum ceva mai complicat, prin Budapesta şi Praga:

Plecarea mea s-a produs în 1947, într-un moment tragic pentru România. Deja se închiseseră granițele şi eu, care aveam, ca tânăr student, o bursă în Franța, mă simțeam prins ca într-o capcană. Nu ştiam ce să fac. Aşteptând sosirea actelor de la Ministerul de Externe, mă plimbam de dimineața până seara pe străzile Bucureştiului, într-o tensiune sufletească teribilă. Întâmplarea a făcut ca, în una din zile, să-l întâlnesc pe Radu Rosetti, care, ascultându-mi lamentațiile juvenile, mi-a dat o replică aiuritoare : „Dacă aştepți actele, de ce nu le aştepți la Paris ?“ Tot el mi-a spus cum să trec ilegal granița, cu cine să iau legătura la Budapesta şi la Praga, ceea ce mi-a întărit convingerea că Radu Rosetti, dimpreună cu Radu Viforeanu – un avocat mort apoi în condiții misterioase – făceau parte dintr-un grup care încerca să salveze ce se mai putea salva, trimițând în Occident tineri de valoare. […] Am trecut, deci, frontiera pe o furtună cumplită, având drept călăuză o copilă nemțoaică, de lângă Arad. […] După ce călăuza mea s-a oprit în dreptul unei cărări, spunându-mi : „Mergi tot înainte şi Dumnezeu cu tine“, am început să bâjbâi drumul prin întuneric, bântuit de spaime şi de frig. A fost un calvar. Picioarele mele erau o rană. Ud până la piele, abia păşeam, mama dându-mi cu mine ceva aur, pe care îl ascunsesem neinspirat în bocanci. […] Până să ajung la Paris, am urmat un traseu destul de complicat şi plin de aventuri. În treacăt fie spus, ajungând la Praga, am fost pe punctul de a mă stabili definitiv acolo, îndrăgostindu-mă fulgerător de o fată delicată şi blondă […]. M-am smuls cu greu din vraja iubirii şi mi-am continuat drumul, trecând tot pe jos granița ceho-germană […]. În fine, după alte peripeții, în Germania fiind arestat chiar în trenul care trebuia să mă ducă la Paris, am stat pentru cercetări într-o închisoare improvizată […] şi, 3– 4 luni după aceea, mi s-au oferit fără nici o explicație actele de transfug şi biletul de tren pentru Franța. La Paris am ajuns noaptea, pe la 11. Nu trecuse nici un an de când plecasem de acasă, dar mie mi se părea o veşnicie. Primul lucru pe care l-am făcut, ajungând în Gare de l’Est, a fost să mă plimb […]. A doua zi, l-am căutat pe Mircea Eliade, care m-a ajutat să mă înscriu la Facultatea de limbi orientale.

Însă cel care a vorbit pe larg despre activitatea unei rețele de trecere clandestină a granițelor, organizată şi condusă chiar de el, a fost Silviu Crăciunaş, în volumul The Lost Footsteps (prefață de Salvador de Madariaga, Londra, 1961; versiune în limba română de Sânziana Dragoş şi Gh. Dragoş, postfață de Dorana Coşoveanu, Bucureşti, 2000), tradus imediat şi citit peste tot în Occident, ca un adevărat bestseller (Un Dernier Regard, Paris, 1961; Spuren der Verlorenen, Zürich, 1962 ). Ce nu s-a ştiut mult timp a fost faptul că în 1948, după ce a reuşit să treacă de cîteva ori granița cu Ungaria şi să conducă pînă la Viena mai multe persoane (între care şi pe directorul Serviciului Român de Statistică, Sabin Manuilă), autorul acestei cărți a căzut în mîinile Securității, care l-a silit să deconspire modul de funcționare a rețelei sale, după care l-a retrimis în străinătate în februarie 1949, cu obligația de a lucra pentru ea. Trucul la care s-a recurs în această situație (o carte poştală „cifrată“, ticluită de Securitate, semnată „Silvia“ şi expediată de Crăciunaş în Occident, pentru a cere să i se trimită 2.000 de unități de „penicilină verde“, adică 2.000 de dolari) a fost atît de ingenios, încît Neagu Djuvara (activ în cadrul Serviciului de Informații al Comitetului Național Român şi convins că nu poate fi vorba de o înscenare) a intrat în conflict cu reprezentanții serviciilor secrete americane din Franța, care au refuzat să acorde credit apelului lansat din R.P.R. Pornind de la documentele secrete la care au avut acces, arestarea şi transformarea lui Crăciunaş într-un agent secret al Securității (angajament, instruire, nume conspirative, misiuni, sume de bani încasate etc.) au fost examinate pe larg de Iulia Moldovan şi de Dumitru Dobre în Urme pierdute, urme regăsite (Bucureşti, 2008). Transpare din acest volum şi unul din „argumentele“ decisive cu care Securitatea l-a „convins“ pe Crăciunaş să accepte colaborarea : şantajul cu destinul soției sale, rămasă în R.P.R. la discreția autorităților. În astfel de situații avem de a face cu ceea ce Hannah Arendt a numit „die Ermordung der moralischen Person“ (asasinarea persoanei morale). Căci, explică ea în volumul intitulat Elemente und Ursprünge totaler Herrschaft (Frankfurt am Main, 1955), atunci cînd cineva e pus să aleagă între a-şi trăda prietenii şi a-şi abandona rudele la discreția terorii şi poate chiar a morții, alternativa nu mai este aceea de a alege între bine şi rău, ci între crimă şi crimă.
De o cu totul altă natură a fost soluția la care a recurs prozatoarea Sorana Gurian pentru a reuşi să plece din R.P.R. După ce s-a aflat un timp în grațiile ofițerilor ruşi din cadrul Comisiei Aliate de Control, cu putere de decizie aproape absolută în România, şi după ce s-a ilustrat prin publicarea cîtorva articole de propagandă prosovietică în Universul şi mai ales în Revista Fundațiilor Regale, Sorana Gurian a fost acuzată în revista Contemporanul (18 aprilie 1947) că a sprijinit guvernul Ion Antonescu „în opera sa de purificare“ etnică şi că în timpul războiului a lucrat în favoarea serviciilor secrete germane. Ca atare, în ianuarie 1948 ea a perfectat o căsătorie de conveniență cu un cetățean de origine italiană, şi în mai 1949 a reuşit să emigreze. Toate detaliile acestei anevoioase înscenări matrimoniale, împreună cu un adevărat catalog al diverselor variante de evadare din R.P.R., au fost inventariate de Sorana Gurian în volumul Les Mailles du filet (Paris, 1950; versiune în limba română de Cornelia Ştefănescu, partea întîi, Bucureşti, 2002, partea a 2-a, Bucureşti, 2003).
Împreună cu soțul, gazetarul luxemburghez Yves Franck, expulzat din România în octombrie 1947, a plecat şi Nicolette Franck, stabilită apoi în Elveția. În amintirile publicate de ea în anul 2000, episodul acesta a fost evocat pe scurt, dar cu suficiente elemente capabile să dezvăluie brutalitatea sistemului totalitar instalat în țară cu mult timp înainte de proclamarea R.P.R.:

Am plecat din România în ziua de 27 octombrie 1947.
La Bucureşti, la aeroportul Băneasa, erau mai mulți securişti decît călători în sala de îmbarcare. Ne-au cercetat valizele răscolindu-le, descărcîndu-le pe tejghele fără nici un pic de decență. Apoi, fiecare într-o cabină, am fost dezbrăcați la piele. Cînd a venit rîndul lui Yves, el a avut curajul să-i ceară în gura mare consilierului comercial al Ambasadei Franței, care pleca o dată cu noi, să binevoiască să-i ție carnetul de cecuri elvețiene cît va fi cercetat ! Consilierul, avînd statut diplomatic, nu era supus controlului vamal.

Un grup aparte, supus altui tip de presiuni (pe lîngă cele rezervate mai tuturor românilor) şi dispunînd de cu totul alte posibilități de emigrare, îl reprezintă etnicii evrei care au renunțat la cetățenia română, fie pentru că s-au aflat (şi au reuşit să se afirme) în străinătate cu mult timp înaintea declanşării celui de-al doilea război mondial (Tristan Tzara, B. Fundoianu/Benjamin Fondane, Mihail Cosma/Claude Sernet, Ilarie Voronca, Miron Grindea), fie pentru că au emigrat, pe cont propriu sau ajutați de diversele organizații ale propriei lor comunități, după încetarea ostilităților sau după proclamarea R.P.R. (Isidore Isou, Lucian Boz, Alexandru Vona, Serge Moscovici, Eugen Relgis, Camil Ring, Raoul Rubsel, Gherasim Luca). Nici plecările celor aflați în această categorie n-au fost lipsite de riscuri, şi nici finalul acestor aventuri ceva mai speciale n-a fost întotdeauna cert. Raoul Rubsel, de exemplu, care în volumul intitulat Iadul pe pământ (Editura autorului, Paris, 1955 ; Messages de l’Enfer, traducere în limba franceză de Alain Combier, Paris, 1958) şi-a povestit ultimii ani trăiți în România (anii instalării la putere a comuniştilor), a fost supus de „Poliția aurului şi devizelor“ unei percheziții la domiciliu, după care a fost anchetat şi judecat în libertate. Pentru a evita condamnarea, el a reuşit, cu ajutorul unor funcționari mituiți, să obțină în toamna anului 1950 un paşaport, să se îmbarce la Constanța, cu sufletul cît un purice, şi să ajungă în Israel la bordul vasului Transilvania. În februarie 1942, unicul său fiu murise în naufragiul vasului Struma, plecat din acelaşi port, spre Palestina, cu alți peste 760 de emigranți evrei, şi torpilat de un submarin sovietic în Marea Neagră, la mică distanță de litoralul Turciei.
La capitolul evadări, una dintre cele mai dramatice reuşite este cea povestită de fiica poetului Ion Pillat, Pia, care a semnat cu pseudonimul Tina Cosmin romanul The Flight of Andrei Cosmin, făcut public în Anglia în 1972 (traducere în limba română de Mariana Neț, Bucureşti, 2007), pentru a descrie peripețiile fugii ei din România, împreună cu soțul, Mihail Fărcăşanu. Căutat de serviciile secrete pentru activitatea desfăşurată în calitate de redactor-şef al ziarului Viitorul şi de preşedinte al organizației de tineret a Partidului Național Liberal, Mihail Fărcăşanu va trăi luni de-a rîndul în clandestinitate, ascuns cînd în Bucureşti (în casele unor prieteni), cînd într-o vilă de la Predeal, pînă ce, ajutată de Ivor Porter, Pia Pillat (urmărită şi ea de agenții poliției secrete şi ascunsă în locuința familiei lui Ionel Teodoreanu) va reuşi să ia legătura cu pilotul Matei Ghica Cantacuzino, care va organiza evadarea. După nenumărate peripeții şi amînări, soții Fărcăşanu vor reuşi să se urce într-un avion de război, aflat în reparație pe un aerodrom din apropierea graniței cu Iugoslavia, şi să aterizeze în Italia, la Bari, în toamna anului 1946. În volumul intitulat Operation Autonomous: with S.O.E. in wartime Romania (Londra, 1989; traducere în limba română de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, 1991), Ivor Porter a oferit şi el cîteva detalii în legătură cu desfăşurarea întregii acțiuni:

O comisie guvernamentală, însărcinată să împiedice fuga românilor peste hotare, pe calea aerului, sosise la Caransebeş cu o zi înaintea datei plănuite pentru plecarea familiei Fărcăşanu. Comisia a controlat dacă avionul nu transporta pasageri ilegali şi dacă nu depăşea cantitatea de combustibil necesară pentru zborul de serviciu pînă la Braşov. (Nu şi-au dat seama că mecanicul umblase la indicatorul de nivel). Membrii comisiei se aflau în fața clădirii în timp ce avionul, înaintînd pe pistă spre un punct care ieşea din raza vizuală, se pregătea pentru decolare; în timp ce îşi ambala motoarele, Pia şi Mişu au sărit din boschete şi s-au urcat în avion. Cum toate aparatele în afară de altimetru, fuseseră dezafectate, au avut parte de un zbor plin de peripeții. Urmăriți de avioane de vînătoare iugoslave, au consumat toată benzina zburînd dintr-un nor într-altul. Deasupra Adriaticii nu mai aveau decît foarte puțin carburant şi de-abia, de-abia au ajuns la aeroportul de la Bari.
Cu toate că nu eram decît secretar II, s-a întîmplat ca Legația [britanică din Bucureşti] să fie lăsată pentru un timp pe seama mea. Aveam o telegramă pregătită pentru a fi expediată imediat ce eram anunțat că Fărcăşenii sosiseră la Bari. Era important, deoarece exista riscul să fie trimişi înapoi. Era gata-gata să se întîmple acest lucru, dacă Forțele Aeriene Britanice, impresionate de aterizarea lor nebunească, nu i-ar fi luat sub aripa lor.

Tot cu un avion şi tot în 1946 a reuşit să fugă şi generalul Nicolae Rădescu, adăpostit un timp în clădirea Misiunii Britanice din România, după ce comuniştii, sprijiniți de sovietici, l-au acuzat că face jocul cercurilor reacționare din țară şi din străinătate şi l-au silit să demisioneze din fruntea guvernului. La 17 iunie 1946, generalul Rădescu a plecat din România cu un avion care l-a transportat pînă în Cipru, pentru ca odată ajuns în S.U.A. să preia preşedinția primului Comitet Național Român din exil. Evadarea din țară a fost descrisă într-un document al Siguranței, datat 21 iunie 1946 şi reprodus de Monica Grigore, Oana Ionel şi Dragoş Marcu în volumului intitulat Un sfert de veac de urmărire : documente din dosarele secrete ale Generalului Nicolae Rădescu (Bucureşti, 2004):

Planul de a fugi cu avionul a fost pus în practică pentru prima dată când generalul Rădescu a avut o conversație secretă cu un pilot aviator de încredere [adjutantul-şef Nicolae Spuză].
În ziua de 15 iunie, pilotul a obținut un ordin oficial din partea ministerului român de aviație contrasemnat de Comisia de control sovietică, pentru a face un zbor de probă din Capitală până la Tecuci, localitate aflată la 150 km nord-vest (sic) de Bucureşti. Pilotul a reuşit să-şi asigure 400 „galoane“ de benzină (aproximativ 1800 kg) în ciuda controlului strict pe care îl fac ruşii asupra combustibilului. În ziua de 17 iunie, pilotul a adus avionul pe un aerodrom militar neutilizat din marginea Capitalei. Generalul Rădescu şi secretarul său [Barbu Niculescu] şi-au făcut repede apariția pe aerodrom într-un automobil. După câteva secunde de la sosirea lui, avionul a decolat. El a trecut peste Marea Neagră la o înălțime de aproximativ 350 m, până când s-a zărit Bosforul. La început, călătorii s-au gândit să aterizeze în Turcia, dar generalul Rădescu s-a opus şi pilotul a hotărît să rişte o călătorie fără escală. Peste munții Turciei zborul a devenit anevoios. Pânza în care sunt învelite aripile s-a sfâşiat şi a început să fâlfâie, dar pilotul nu şi-a pierdut curajul până când în sfârşit a fost văzută insula Cipru. În regiunea muntoasă din insula Cipru, pilotul nu a putut găsi terenul de aterizare pe care-l spera, dar nu mult după aceea a aterizat în condiții perfecte la Nicosia.

După cum îşi aminteşte Titus Popovici în „romanul memorialistic“ Disciplina dezordinii (Bucureşti, 1998), un avion a reuşit să-l scoată clandestin din România şi pe baronul Francisc (Franz) Neumann, proprietar al celebrei fabrici de textile din Arad şi descendent al unor evrei din Banat, înnobilați în secolul XIX cu titlul de baroni ai Imperiului austro-ungar.

Cu trei zile înainte de naționalizare, în iunie 1948 [...] şeful Securității [...] l-a anunțat pe Neumann de iminența „actului revoluționar“, astfel că baronul a putut să-şi facă ordine în hârtii, să adune importantele valori transportabile şi să plece cu un avion răpit de pe aeroportul din Arad de doi oameni ai lui de încredere, piloți români de vânătoare, epurați din armată pentru că doborâseră un avion sovietic în timpul războiului [...].

În schimb, tragic a fost cazul cîtorva membri ai Partidului Național Țărănesc, în frunte cu Ion Mihalache, pe care serviciile secrete comuniste au reuşit să-i atragă într-o capcană, făcîndu-i să creadă că ar putea pleca din țară, în vara anului 1947, cu ajutorul a două avioane de mici dimensi, care să decoleze de pe un aeroport dezafectat din sudul Bucureştilor. Pentru țărănişti, aceasta a fost o idee nefericită, pusă în lucru şi sub presiunea unei avalanşe de evenimente din ce în ce mai amenințătoare. Încă din noiembrie 1945, Iuliu Maniu se întîlnise cu generalul de brigadă Cortland Van Rensselaer Schuyler, şeful Misiunii Militare Americane în România, şi cu Burton Yost Berry, reprezentantul politic al aceluiaşi organism, în speranța că ar putea obține sprijinul occidentalilor, pentru a-l pune la adăpost pe unul dintre membrii foarte activi ai partidului, cu argumentul că o parte din adjuncții săi erau „vînați de comunişti“, urmăriți, arestați şi maltratați. După cum consemnează general Schuyler în jurnalul său (Misiune dificilă, Bucureşti, 1997), Maniu a fost refuzat:

Agențiile Statelor Unite din România nu sunt în măsură să acorde azil […]. Misiunea Departamentului de Stat nu are un statut diplomatic oficial până în momentul de față. Reprezentanța militară a Statelor Unite este parte integrantă din Comisia Aliată de Control şi în această calitate este supusă reglementărilor acestui organism. Ea poate acorda azil numai în cazuri extreme, apărute în cazul distrugerii totale a ordinii pe plan local şi, chiar şi atunci, azilul poate avea doar o natură provizorie, numai până în momentul în care problema poate fi raportată Comisiei Aliate de Control şi se decide un curs de acțiune al organismului în problema respectivă.
Dl Maniu ne-a mulțumit pentru informații, dar ne-a spus că i se pare că-l lăsăm cu totul pe mâna ruşilor.

La 14 iulie 1947, cînd se pregăteau să se instaleze în cele două avioane, țărăniştii au fost arestați, iar succesul celor care au înscenat fuga a fost imediat consemnat în presa vremii. Unul din articolele propagandistice publicate cu acest prilej a fost reprodus de Gheorghe Onişoru în volumul intitulat Operațiunea Tămădău: desființarea Partidului Național Țărănesc (1947) (Bucureşti, 2008):

Pătrunşi de ură împotriva regimului democrat şi urmărind răsturnarea acestui regim, fiind amestecați în acțiunile criminale ale unor elemente duşmane poporului şi temându-se de răspundere în fața justiției pentru nelegiuirile săvârşite, mai mulți conducători ai Partidului Național Țărănesc urmând ordinul direct al domnului Iuliu Maniu au încercat în ziua de 14 iulie 1947 să fugă într-o țară străină, pentru care scop au corupt piloți din aviația militară. Organele Siguranței Statului au arestat în ziua de 14 iulie la ora 7 pe aerodromul Tămădău, la 46 km de Bucureşti, în momentul când încercau să se îmbarce pe următorii conducători ai Partidului Național Țărănesc şi pe complicii lor: Ion Mihalache – vicepreşedinte al Partidului Național Țărănesc; Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Național Țărănesc; Ilie Lazăr – membru în Delegația permanentă a Partidului Național Țărănesc; Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea; Lily Carandino – soție; Elena Penescu – soție; Gafenco Constantin – doctor; Popescu Gheorghe – inginer; Borcea Dumitru; Borcea Eugen, adjutant; Lustig Romulus – aviator; adjutant Preda Gheorghe – aviator; Popa Aurel – şofer, Rusu Petre – şofer.

La 18 iulie 1947 a fost arestat şi Iuliu Maniu, la 29 iulie 1947 guvernul Petru Groza a decis scoaterea Partidului Național Țărănesc în afara legii, iar la 11 noiembrie 1947, în încheierea procesului intentat tuturor celor arestați, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnați la temniță grea pe viață. După toate probabilitățile, la 5 februarie 1953 Maniu a decedat la închisoarea din Sighet, iar la 5 februarie 1963 a murit şi Ion Mihalache în penitenciarul din Rîmnicu Sărat. În cadrul aceluiaşi proces, alți cîțiva oameni politici din aceeaşi tabără, scăpați ca prin minune sau surprinşi de evoluția evenimentelor în străinătate (Constantin Vişoianu, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu), au fost condamnați în contumacie. Pe viață – Cretzianu, 20 de ani muncă silnică – Gafencu, 15 ani de muncă silnică – Vişoianu. Dacă data la care a decedat Iuliu Maniu e corectă, atunci cei doi lideri marcanți ai Partidului Național Țărănesc, legați nu numai printr-o lungă carieră comună, dar şi printr-o fidelitate exemplară față de principiile politice şi morale în care au crezut şi pentru care n-au pregetat să se sacrifice, au închis ochii la 10 ani distanță unul de celălalt, dar în aceeaşi zi.

Înainte ca granițele să se închidă aproape ermetic, au mai plecat din țară (chiar în august 1944, cu puțin timp înaintea arestării mareşalului Antonescu) tînărul diplomat Neagu Djuvara, profesorul N.I. Herescu sau gazetarul Pamfil Şeicaru. Pe Neagu Djuvara, Ministerul Regal al Afacerilor Străine l-a trimis în misiune la Stockholm (la 22/23 august 1944 !), cu un mesaj secret privind tratativele purtate de guvern cu ruşii, în vederea scoaterii României din războiul antisovietic, N.I. Herescu a plecat ca particular, pentru a nu fi deportat de sovietici în Siberia (după cum îl citează Ioan Hudiță în jurnalul său), iar Pamfil Şeicaru a fost trimis în Vest de mareşalul Ion Antonescu, pentru a face propagandă în favoarea României. Toți trei fuseseră precedați cu cîteva săptămîni de Stelian Popescu, proprietarul cotidianului Universul, care în iulie 1944 ajunsese în Elveția, pentru a-i transmite lui Grigore Gafencu (după cum s-a afirmat mai tîrziu) un mesaj din partea lui Iuliu Maniu. Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu au plecat din Bucureşti cu automobilele încărcate de bagaje, ca pentru un exil de lungă durată. Din rapoartele polițieneşti publicate ulterior, s-a aflat că Şeicaru a luat cu el numeroase obiecte de valoare, inclusiv o ladă cu 40 de tablouri ale unor pictori români (Grigorescu, Aman, Şirato, Tonitza), şi că Stelian Popescu avusese grijă să transfere din timp în Elveția cca 500.000 de franci. Însă Herescu a fost urmărit de ghinion. Avionul cu care a reuşit să ajungă la 9 august 1944 la Stuttgart, şi din care bagajele sale nu apucaseră să fie descărcate, a fost incendiat la sol, în cursul unui bombardament. Într-un articol publicat în Românul (nr. 2– 3, noiembrie 1961), imediat după moartea lui Herescu, Mircea Eliade şi-a amintit de acest episod:

Nu voiu uita niciodată cum l-am reîntâlnit, în vara anului 1944, la Lisabona. Elegant, surâzător, cu pardesiul pe braț, fericit că-şi regăseşte prietenii. Pe un aerodrom german, avionul cu care venise din țară fusese bombardat, şi arsese. Îi arseseră toate bagajele – şi toate manuscrisele, hârtiile şi banii. Dar n’a vorbit niciodată de această catastrofă, care-l silise să-şi înceapă exilul fără bani şi fără haine, doar cu un pardesiu pe braț. […] Era singurul dintre noi care ştia să-şi stăpânească destinul.

Dintre cei plecați în preajma lui 23 august 1944, Neagu Djuvara a fost singurul care a crezut că se va întoarce în România, după încheierea misiunii. Însă lucrul acesta s-a întîmplat abia în februarie 1990, într-o cu totul altă țară decît cea pe care o lăsase în urmă, aşa încît să-şi poată spune mai tîrziu că norocul l-a ajutat să scape în ceasul al doisprezecelea. Iar peripețiile prin care a trecut în august 1944 (zborul în plin război, de la Băneasa la Stockholm, via Viena– Berlin, supraîncărcat cu bagaje şi comisioane) au fost recapitulate abia în 2002, în volumul Amintiri din pribegie, şi ceva mai pe larg, zece ani mai tîrziu, într-un interviu acordat cotidianului Adevărul şi în volumul intitulat Misterul telegramei de la Stockholm.
După 1945, dar mai ales după ce Ana Pauker a preluat conducerea Ministerului de Externe (la 6 noiembrie 1947) şi după ce Regele Mihai I a fost detronat, decizia de a nu mai reveni în țară a fost luată de mai toți diplomații şi ataşații culturali sau de presă aflați la post în străinătate. Matila Ghyka (trimis în Anglia), Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu şi Ştefan Georgescu-Olenin (în Spania), G.I. Duca (în Suedia), Grigore Cugler (în Norvegia), Nicolae Petrescu-Comnène, Theodor Scorțescu, Alexandru Gregorian, Nicu Caranica, Yvonne Rossignon şi Horia Roman (toți în Italia), Constantin Brăiloiu, Ştefan Baciu şi Raoul Bossy (în Elveția), generalul Ion Gheorghe şi D.C. Amzăr (în Germania), Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru Ciorănescu şi Lucian Bădescu (în Franța), Vintilă Horia (în Austria), Mircea Eliade şi Jean Leontin Constantinescu (în Portugalia) sau Constantin Virgil Gheorghiu (în Croația). Lor li s-au adăugat lectorii şi profesorii universitari Claudiu Isopescu, Ioan Guția, Gh. Caragață, Petru Iroaie şi Alexandrina Mititelu (în Italia), Grigore Nandriş (în Anglia), Victor Buescu (în Portugalia), I.G. Dimitriu (în Germania) şi Emil Turdeanu (în Franța), sau bursierii şi studenții mai vechi sau mai noi, Leonid Mămăligă/L.M. Arcade, Constantin Amăriuței, George Ciorănescu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu (în Franța), Mircea Popescu, Eugen Coşeriu şi George Uscătescu (în Italia) sau Octavian Vuia (în Germania). Cei mai mulți s-au stabilit în țările în care au fost trimişi să studieze sau să profeseze. În schimb, alții au schimbat chiar şi de două-trei ori țara de azil.
Cu prima ocazie a plecat din România regală şi Martha Bibescu (la 7 septembrie 1945, cu un avion al forțelor militare britanice), iar din 1946, Basil Munteanu s-a stabilit definitiv la Paris, unde fusese trimis ca director adjunct la École Roumaine de Fontenay-aux-Roses şi ca expert (consilier tehnic) pe lîngă delegația română de la Conferința de pace, alături de Gh. Tătărescu (şeful delegației), Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Mihai Ralea, Ion Gheorghe Maurer, Simion Stoilov ş.a.
La începutul anului 1948, după abdicarea silită a Regelui Mihai I, românilor considerați indezirabili le-au fost distribuite, înainte de a fi scoşi din țară cu un tren special, pus sub comanda generalului de Securitate Alexandru Nicolski, paşapoarte cu mențiunea fără drept de întoarcere, după care s-a legiferat prin decrete publicate în Monitorul oficial, pierderea cetățeniei (pentru unii dintre cei aflați deja în străinătate), combinată cu confiscarea averii tuturor celor vizați. În această categorie au fost incluşi, pe lîngă Regele Mihai I, şi cîțiva dintre apropiații săi, între care Mircea Ionnițiu şi Jacques Vergotti, autori, după 1989, ai unor consemnări memorialistice consacrate atît expulzării din ianuarie 1948, cît şi ultimelor ceasuri ale regalității româneşti:

Trenul a fost format la Bucureşti, unde s-a îmbarcat o parte din suită. Poliția economică a inspectat în detaliu fiecare bagaj, iar unele persoane au fost supuse la examen corporal pentru a descoperi bijuterii sau devize ascunse. Pînă şi fructele ce se aflau pe masa din compartimentul destinat reginei Elena, au fost tăiate în două, din acelaşi motiv. [...] Pentru a împiedica manifestații de simpatie şi de solidaritate, regimul nu a anunțat ora plecării sau ruta şi a fixat orarul astfel ca voiajul prin Transilvania să aibă loc în cursul nopții. [...] Cînd am sosit la Curtici, ultima stație pe teritoriul român, ni s-au înmînat documentele de călătorie.

(Mircea Ionnițiu, Amintiri şi reflecțiuni, Bucureşti, 1993)

În condiții oarecum asemănătoare, la 22 decembrie 1947 a fost constrîns să plece din țară, împreună cu familia, şi Alexandru Şafran, Şef Rabinul Comunității Evreilor din România, după ce a intrat în conflict cu Comitetul Democrat Evreiesc, subordonat Partidului Comunist, şi după ce a refuzat să semneze o petiție prin care se cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu :

A trebuit să improvizăm totul. La orele două, eram deja la gară, fără să ştim ceva despre destinația noastră. Posedam încă paşaportul oficial, pe care mi l-a remis Bodnăraş însuşi, sub auspiciile Preşedinției Consiliului de Miniştri, şi care rămăsese valabil. […] Comuniştii doreau o plecare precipitată, pentru a evita izbucnirea unor tulburări ale populației evreieşti, care îmi era profund ataşată. Trebuie, de asemenea, reamintit că chiar în momentul expulzării mele se hotăra, se pregătea abdicarea regelui. […] Am ajuns la frontiera ungară. Atmosfera era foarte încordată. Am fost izolați timp de mai multe ore. Nu am exclus posibilitatea unui plan machiavelic al Comitetului Democrat Evreiesc, potrivit căruia ar urma să fim arestați, departe de Bucureşti, sub pretextul că am încercat să plecăm ilegal în străinătate. […] Membrii poliției de frontieră ne-au spus, în sfîrşit, că nu ştiau ce să facă cu noi – să ne lase să plecăm, să ne oblige să ne întoarcem, sau să ne dirijeze către un „loc“ indicat de la Bucureşti. În fine, după o îndelungată aşteptare, au primit ordinul ca să ne lase să părăsim țara.
În epoca primului exil („Epoca Dej“ sau „Epoca războiului rece“) s-au înregistrat şi cîteva evadări mai puțin scontate, însă cea mai spectaculoasă şi mai puțin aşteptată a fost, cu siguranță, cea care poate fi considerată o defecțiune, pentru că l-a avut ca protagonist pe cel mai important prozator realist-socialist al anilor ’50, Petru Dumitriu, care în februarie 1960, cu ocazia unei călătorii cu automobilul în străinătate, împreună cu soția, a solicitat şi a obținut azil politic în R.F. Germania, după ce un funcționar al reprezentanței franceze din Berlinul de Vest a evitat să-i satisfacă cererea. Făcînd acest pas, Petru Dumitriu lăsa în urma lui o carieră literară onorată de oficialități la cel mai înalt nivel, o viață de adevărat nomenclaturist, dar şi o fetiță de unsprezece luni. Rivalii săi literari, Marin Preda şi Eugen Barbu, puteau să răsufle uşurați. Scăpau de un concurent de care se temeau nu numai pentru că aveau de a face cu un prozator care ocupase foarte repede prim-planul vieții literare, dar mai ales pentru că era vorba de un personaj cu al cărui cameleonism ideologic nu se puteau măsura, oricît s-ar fi străduit.
După 1989, Pavel Țugui şi-a exprimat convingerea că plecarea lui Petru Dumitriu din România ar fi fost realizată în grabă, „sub imperiul unor nenorociri conjuncturale. Romancierul ar fi procedat mai înțelept, dacă avea încă răbdarea şi curajul să înfrunte abuzurile lui Leonte Malvolio (Răutu), […] iar plecarea s-o « planifice » după o confruntare deschisă cu regimul totalitar. O asemenea atitudine publică s-ar fi bucurat de mare credibilitate în țară şi în străinătate“. De fapt, n-a fost vorba de grabă. Dacă e să ne luăm fie şi numai după mărturiile prozatorului (din interviuri sau din romanul autobiografic La Moisson, publicat la Paris în 1989), fugarul (cuvîntul i-a displăcut mai tîrziu) s-a pregătit îndelung pentru acest eveniment, însă în cu totul alt sens decît cel la care s-a gîndit Pavel Țugui. A încheiat „pactul cu diavolul“ (expresia îi aparține), semnînd texte de care n-avem cum şti dacă atunci cînd le-a scris i-a fost ruşine, dar şi-a asigurat din timp viitorul imediat în străinătate, îngrijindu-se să fie tradus în Franța şi cumpărînd de la Ion Vinea (care pentru acest motiv a fost arestat în august 1959) 200 de monezi de aur (celebrii „cocoşei“, vînați cu brutalitate de autorități, de la deținătorii lor, mai ales în cursul anilor ’50). În convorbirile purtate cu George Pruteanu (Pactul cu diavolul, Bucureşti, 1995), Petru Dumitriu a confirmat veridicitatea acestui episod: „Două sute am cumpărat. Şi am plecat cu ei, într-o pungă ascunsă într-o țeavă a motorului. Din ăştia am trăit un an sau un an juma’te, pînă am fost angajat la Editura « Fischer » din Frankfurt.“
În timp ce în Occident fuga lui Petru Dumitriu a fost înregistrată cu promptitudine şi comentată în fel şi chip, în țară lucrul acesta s-a putut întîmpla abia după 1989. Într-un articol din România literară (nr. 45, 17– 23 noiembrie 1993), intitulat „Întîmplări cu Petru Dumitriu“, Andriana Fianu a vorbit despre modul în care cîteva dintre personalitățile culturale ale momentului (Alexandru Rosetti, Paul Georgescu, Henriette Yvonne Stahl) au primit vestea acestei fugi, iar în Disciplina dezordinii, Titus Popovici a oferit şi el cîteva detalii referitoare la acelaşi eveniment („E greu de descris jubilația lui Beniuc când Petru Dumitriu a rămas în străinătate“).
La Paris, revista B.I.R.E. (nr. 309, 1 mai 1960) a prezentat în felul următor evadarea prozatorului:

În luna Martie (sic), Petre (sic) Dumitriu a prezentat Comitetului Central al partidului comunist din țară, ultima lucrare ce i-a fost comandată: „Biografii contemporane“. Lucrarea era scrisă – ca de altfel toate romanele acestui slugoi comunist – pe linia partidului. Petre Dumitriu predând romanul său, a cerut ca partidul să-i acorde o favoare: să-i elibereze un paşaport, atât lui cât şi soției şi copilului său, pentru a pleca să se odihnească în Cehoslovacia şi Germania, întrucât era surmenat. În plus a cerut să i se cumpere o maşină, ce era de vânzare la consulatul iugoslav, pentru a face această călătorie în automobil.
Partidul i-a admis toate aceste cereri, minus pe aceea de a lua copilul cu el în această vacanță. Petre Dumitriu s’a resemnat şi a plecat la sfârşitul lunii Martie din țară. Ajungând în Germania comunistă, într’o zi a trecut în Berlinul occidental, unde împreună cu soția s’a prezentat autorităților germane, cerând azil politic, ceea ce i-a fost acordat. Cu maşina sa, Petre Dumitriu luase cu el covoare de preț din țară.

Puțin mai tîrziu, într-un articol publicat în 1961, tot la Paris, în Curierul românesc („Omul care plânge şi viermele care râde“), Pamfil Şeicaru a rezumat în felul următor interpretările date în exil plecării lui Petru Dumitriu din R.P.R.:

Un răsfățat al regimului, bucurându-se de toate privilegiile, când renunță la ele, ridică o serie de ipoteze. Prima şi cea mai curentă: a căzut în dizgrație. A doua, mai puțin verosimilă având în vedere structura imorală a arivistului: a suferit o mare comoție sufletească, acea zguduitoare confruntare a omului cu el însuşi, când un rest de conştiință luminează brusc mocirla în care se complăcea. A treia: şobolanii simt când corabia se scufundă şi se grăbesc să o părăsească. Ultima ipoteză şi cea mai oribilă: a fost trimis într-o misiune […].

De mai multe ori (în pasajele autobiografice ale unora dintre romanele sale scrise după 1960, în interviuri, sau în convorbirile înregistrate de Eugen Simion şi de George Pruteanu), prozatorul s-a referit şi el la modul în care a reuşit să fugă din R.P.R., dar şi la rezistența pe care i-ar fi opus-o cei cărora le-a solicitat azilul:

Am evadat din Berlinul de Est cu nevastă-mea, care era la volanul maşinii. Eu nu ştiu să conduc. În Berlinul de Vest m-am dus direct la Consulatul francez. Şi acolo am găsit un portar şi-am găsit un funcționar de vârstă mijlocie. […] Era în ’60 spre sfârşitul lui ianuarie (sic). Îmi aranjasem o călătorie prin țări vecine, până în Republica Democrată Germană. Prin Slovacia, Cehia, prin capitalele respective, Budapesta, spre nord şi iar spre vest şi iar spre nord, spre Berlin. Deci la 36 de ani şi câteva luni mă duc acolo şi spun: „Cer azil politic. Sunt scriitor român“. Şi individul sare în sus. […] „A ! Nu ! Faceți o cerere de viză de intrare“. Am făcut-o pe loc. Mi-a dat un formular pe care l-am completat. Țelul – but de votre visite – pentru care cer viza în Franța. Şi eu spun : „Să scriu o lucrare, o operă – nu mai ştiu – pe care n-aş putea s-o scriu în țara mea“. Şi el a spus : „Bine“ şi „Vă vom face cunoscut“. […] Şi cred că a doua zi plecase. Dispăruse, având ei spionajul lor, venit din Est. Probabil şi acest funcționar era spion al lor. Şi deci mă instalez şi trec zilele. Şi mă adresez la o funcție oarecare în stat – administrativă sau politică, nu mai țin minte, în Berlinul de Vest. Şi cer şi-acolo viză de intrare şi viză de azil politic. Nu ştiu dacă mi s-a dat azilul politic, cred că da.

(George Pruteanu, Pactul cu diavolul, Bucureşti, 1995)

Sau aproape aceeaşi versiune, dar într-o dramaturgie ceva mai colorată, în volumul realizat de Eugen Simion la Metz (Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iaşi, 1994):

M-am dus, dragă, direct peste frontiera dintre Berlin-Est şi Berlin-Vest. Halt ! Ne oprim, ne legitimăm. „Unde mergeți ?“ Le-am dat o adresă oficială, după colț: Fondul Literar al lor. „Treceți ! Weiterfahren !“ Nevastă-mea calcă pe accelerator, maşina vâjâie drept înainte. Încă nu exista Zidul. Ăia fluierau după noi şi noi ne ziceam: „Domnule, trag cu pistolul-mitralieră sau nu în spatele nostru ?“ Ne simțeam amândoi spatele între umeri ca şi cum ar fi fost gol. În ianuarie (sic). Ne-am dus la Consulatul general al Franței şi-am spus... Nu, ne-am dus întâi la Comandamentul militar francez şi-am spus: „Franța ! Franța, domnilor !“ [...] şi era acolo un gradat simpatic, tânăr, blond şi frumuşel. Şi încuia biroul. [...] Eu îi spun: „Cerem azil politic“. El: Oh, ça m’emmerde. [...] Zice: „Chestia asta mă plictiseşte, că i-am promis prietenei mele să mă duc cu ea la cinema“. Îți dai seama ? Noi ne riscasem viața cu jumătate de oră sau douăzeci de minute mai înainte... Ştiți ce ? Duceți-vă la Consulatul general.“ Ne-am dus la Consulatul general. I-am spus unui domn: „Cerem azil politic“. „Stt, stt, mai încet ! Pas si fort, pas si fort !“ Ne-a băgat într-un birou şi ne-a refuzat, fără a întrebuința acest cuvânt. Ne-a spus: „O să vă dăm viză de intrare, faceți aici o cerere“. Viză de intrare ? N-am primit-o. Şi atunci ne-am dus la americani, în Berlin-Vest... Datorez libertatea mea nu francezilor şi nu Franței. [...] Ei [americanii] ne-au transportat la Frankfurt şi acolo ne-au oferit să devenim americani. Dar noi am cerut azil politic nemților. Nemții ne-au dat azil politic zece ani. După zece ani am devenit, automat, cetățeni germani. Şi acuma asta sunt. [...] Sunt cetățean german, dar nu neamț. Nici nu sunt.

La 16 februarie 1960, adică imediat după ce s-a stabilit în străinătate, Petru Dumitriu i-a adresat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de la Berlin, o scrisoare în care a ținut să-şi justifice plecarea prin persecuțiile la care ar fi fost supus de principalii responsabili culturali din țară (Leonte Răutu, şeful Direcției de Propagandă şi Cultură a P.M.R., şi Mihai Beniuc, prim-secretarul Uniunii Scriitorilor din R.P.R.). Iar după solicitarea de a i se trimite în Franța copilul, împreună cu dactiloscriptul Biografiilor contemporane, scrisoarea se încheia cu ceea ce s-ar putea numi (în limbajul epocii) un angajament solemn: „Vă rog să nu credeți nici o clipă că numele Petru Dumitriu va apărea pe o carte care ar ataca regimul de democrație populară din R.P.R. Numele de Petru Dumitriu nu poate figura pe Drum fără pulbere şi pe o asemenea carte.“
Rămasă fără răspuns, scrisoarea aceasta a fost urmată de un interviu acordat presei franceze în octombrie 1960, prin care prozatorul avertiza că a reuşit să scoată din R.P.R. un jurnal intim („j’avais caché des papiers et mon journal intime – qui est un véritable réquisitoire contre le régime – dans un tuyau d’aération“) şi ținea să se ştie că a înapoiat autorităților române maşina Buick cu care a ajuns în R.F. Germania („Elle était à eux…“). Probabil o exagerare, combinată cu o probă de corectitudine față de regimul comunist, în speranța că în felul acesta ar putea forța mîna celor de care depindea soarta copilului rămas în țară.
În loc să-i trimită copilul şi manuscrisele, partidul a însărcinat o echipă de experți contabili judiciari să efectueze o anchetă. Din raportul depus la Procuratura Generală a rezultat că prin contracte ilegale sau neonorate în perioada 1955– 1959, Petru Dumitriu a „frustrat statul democrat popular“ de „importanta sumă de 321.656,45 lei“. Iar după ce l-au încadrat în categoria infractorilor de drept comun, aceiaşi experți contabili s-au simțit obligați să avanseze şi o ipoteză în legătură cu mobilul defecțiunii prozatorului: „PETRU DUMITRIU pe de o parte în imposibilitatea de a mai realiza în continuare profituri băneşti pe aceleaşi căi, iar pe de alta temîndu-se de consecințele faptelor sale, a luat hotărîrea de a fugi din țară“ (apud Pavel Țugui).
Mult mai severă şi mai „aplicată“, ancheta Securității privind „cazul Petru Dumitriu“ s-a încheiat la 25 noiembrie 1960 cu următoarele propuneri:

Deschiderea procesului penal pentru trădare de patrie împotriva soților Dumitriu şi confiscarea întregii lor averi; dislocarea tatălui fugarului, anume Dumitriu Petru, şi a mătuşii sale, Dumitriu Elisabeta, în comuna Rubla, regiunea Galați; mama fugarului, Dumitriu Tereza, să fie internată la un centru neuropsihiatric; Dumitriu Lucia-Lila, sora fugarului, să fie scoasă din serviciu şi dislocată în comuna Rubla, regiunea Galați; Medrea Ileana Căliman, sora trădătoarei Dumitriu Irina, şi soțul său, Căliman Iulian, să fie dislocați şi trimişi în loc de muncă pe timp de 24 de luni; copilul soților Dumitriu să fie predat spre îngrijire la Casa copilului, trecîndu-se totodată la găsirea unui tutore, care să răspundă de situația lui; efectuarea unei percheziții domiciliare la Cluj, pentru opisarea întregii averi a soților Dumitriu ce se află acolo.

(Cartea albă a Securității, Bucureşti, 1996).

Plecarea lui Petru Dumitriu în Occident a determinat autoritățile din R.P.R., fidele principiului damnării memoriei, „să procedeze la una din cele mai mari epurări de texte din 1948 încoace. Trebuiau scoase din circulație nu doar romanele lui Petru Dumitriu, dar şi numele lui din manualele şcolare, studiile literare, eseurile, antologiile unde figura ca un « clasic » al realismului socialist“ (Virgil Ierunca).
Mai mult. În suita măsurilor luate împotriva prozatorului, Ion Vinea a susținut în Glasul patriei că fostul lui amic şi-ar fi însuşit anecdote şi întîmplări din romanul său inedit Lunatecii (ceea ce l-ar fi obligat să revizuiască „à fond“ întregul manuscris), iar la opt luni de la fuga fostului ei soț în străinătate, Henriette Yvonne Stahl, arestată, a declarat că, de fapt, ea ar fi fost cea care a scris Cronică de familie. Furtului bănesc de mari proporții, certificat de experții contabili ai partidului, i se adăuga un multiplu furt literar, reclamat de doi oameni de condei. Şi totuşi, într-un interviu realizat în alte condiții şi publicat în România după 1989, Henriette Yvonne Stahl a ținut să precizeze:

De cînd lumea şi pămîntul se ştie că tot ce se spune în puşcărie nu are valoare. […] Deci nu eu i-am scris opera, el şi-a scris-o, dar recunosc că influența mea asupra începuturilor lui literare a fost importantă. Întorsătura de spirit, caracteristică Cronicii de familie, în bună măsură mi se datorează, dar autenticitatea lucrării şi forța i se datorează exclusiv lui Petru Dumitriu.

La începutul anilor ’60, în presa din Occident (în special în Franța) au fost publicate cîteva articole în sprijinul reunificării familiei Dumitriu („L’écrivain Dimitriu [sic], le Boris Pasternak roumain, a laissé son enfant derrière le rideau de fer. De Paris il lance un appel au monde / « Aidez-moi à leur reprendre ma fille »“, în Paris-Presse-l’Intransigeant, 30– 31 octombrie 1960; „Loin de rendre sa fille à Petru Dumitriu le gouvernement roumain a fait arrêter sa famille“, în Le Figaro littéraire, 11 martie 1961). Cu toate acestea, copilul soților Dumitriu, ținut ostatic în R.P.R. pînă la vîrsta de 5 ani şi jumătate, va fi expediat părinților abia în sepembrie 1964 („Dimitriu [sic], l’écrivain roumain passé à l’Ouest en 1960, a enfin retrouvé sa fille et le bonheur“, în France-Soir, 25 septembrie 1964). În fine, pentru ca tabloul acestei neobişnuite evadări să fie complet, scena sosirii copilului în R.F.G. a fost înregistrată de ochiul hipercritic al filologului, poetului şi prozatorului Paul Miron, şi consemnată în volumul memorialistic O lume pe dos (Piteşti, 2010) :
Era în timpul Tîrgului de carte de la Frankfurt, unde a sosit copilul [...]. Pentru sosirea fetiței era adunată toată presa culturală internațională – care era acolo, la tîrg, plus autorități, plus public. A fost un miting pentru bietul copil care, la instrucțiunile tatălui, trebuia să plîngă, trebuia să fie rău îmbrăcat şi să dovedească, dacă se poate, că a fost izolat într-un cămin de copii orfani. Pe mine m-a invitat soția lui de pe vremea aceea [...]. Mi-a telefonat şi mi-a spus că vine fetița, e cel mai frumos ceas din viața ei, şi că mă roagă să vin să particip şi eu la bucuria familiei Dumitriu. M-am dus la Frankfurt însoțit de prietenul meu Cuşa [...], şi am aflat că fetița era deja venită în Germania, că e însoțită de sora doamnei Dumitriu, că, în timpul ăsta în care el plîngea pe la toate uşile – el, tatăl –, fata era bine cazată la o cumnată şi vorbea în fiecare sîmbătă pînă la o anumită oră cu mămica ei în Germania. Deci nici vorbă de copil izolat şi traumatizat.