Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
AUTONOMIA ESTETICULUI, ACEASTĂ FATA MORGANA...
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Titu Maiorescu, lucidul şi aproape renascentistul Titu Maiorescu, ridică în cultura română, pentru prima dată la modul serios, problema autonomiei esteticului (Comediile D-lui I. L. Caragiale, 1885). S-ar zice astăzi că pro-blema era inactuală până şi la sfârşit de secol XIX, de vreme ce ea fusese îndeajuns explicitată în Antichitatea greacă. Că lucrurile nu stau aşa ne spune peisajul literar românesc al anului 2012. La atâtea secole după Platon, încă i se mai neagă artei caracterul ei independent.
După ce, o vreme, pare că ideile maioresciene s-ar fi impus, într-un nesperat triumf al lucidității şi logicii, problema se redeschide, asemenea unei răni nevindecate complet. În devastatoarea sa carte, dedicată elitei intelectuale dintre 1930 – 1950 (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950), Lucian Boia ne aşază în față peisajul debusolat al elitei intelectuale interbelice. O epocă în care, din nou, scriitorii sunt judecați în funcție de criterii ideologice sau, la fel de grav, în raport cu aşa-zisa moralitate a textelor scrise de ei. Eugen Lovinescu, paradoxal, căci el era un antimaiorescian în ceea ce priveşte teoria formelor fără fond, e cam singurul critic literar (şi aceasta nu e puțin lucru, în contextul marilor nume ale criticii literare româneşti ce activau în acea perioadă) ce apără principiul autonomiei esteticului. Mai târziu, lucrurile vor sta şi mai prost. Pentru comunişti, în general principiile nu valorează mare lucru; e, de aceea, de înțeles, în sensul unei perfecte coerențe în demență, apariția proletcultismului (formă supremă de subminare a autonomiei esteticului). În epoca noastră, Mircea Cărtărescu e acuzat de… pornografie, citându-se abundent din Orbitor iar lui Ioan Es. Pop i se neagă dreptul de a fi un poet valoros pentru motivul de a fi fost informator al fostei Securități ceauşiste (cazurile nu sunt singulare). Problema rezidă nu în punerea sub semnul întrebării a valorii unui scriitor, oricare ar fi acela, ci în setul de argumente folosit.
Aşadar, unde e problema cu autonomia esteticului?! De ce o idee de un bun-simț zdrobitor, atunci când e enunțată, pare a fi inatacabilă, în vreme ce aplicarea ei întâlneşte atâta rezistență?! Nimeni nu îndrăzneşte a ridica vocea împotriva autonomiei esteticului, pentru că simpla ei negare l-ar arunca pe negaționist în ridicol. Cu toate acestea, nu mulți par a lua acest principiu în serios (poate pentru că el este doar un… principiu?!) Să ne aflăm în fața unei forme de ipocrizie culturală?!
Răspunsul cel mai la îndemână, valabil în atâtea alte cazuri, este că principiul autonomiei esteticului e inaplicabil deoarece presupune o detaşare, o obiectivare în gradul cel mai înalt, o intelectualizare profundă, toate incompatibile cu starea de azi a culturii române şi, la rigoare, incompatibile cu statutul de ființă vie al omului de cultură de la noi sau de aiurea. A detaşa autorul de biografia lui, a fi capabil să accepți că un caracter mic poate fi autorul unei opere mari, a judeca un text literar, o operă de artă, fără a face apel la mijloace exterioare artei analizate, sunt fie simptomele unei lucidități şi onestități intelectuale utopice, fie urmarea unei sofisticări extreme, inaccesibilă la scară largă. Conform acestui prim răspuns, ne-am afla, deci, în fața unui principiu care poate funcționa în vid, în societatea ideală a lui Thomas Morus, dar nicidecum şi niciodată într-o societate reală.
Dacă ne oprim, însă, aici, nu facem altceva decât să îi aşezăm pe Maiorescu şi teoria lui într-un sertar închis, alături de alți visători excentrici ai literaturii române. Or, convingerea mea personală este că teoria autonomiei esteticului, chiar dacă, periodic, e subminată, din pur arivism sau din pură ignoranță (de parcă arivismul sau ignoranța ar putea fi vreodată pure!), trebuie să fie legea fundamentală care să guverneze culturile naționale. De ce? Pentru că… altă soluție nu există. În lipsa criteriilor specifice, a unui instrumentar de analiză propriu, literatura devine o haotică şi confuză colecție de texte. Punctele cardinale dispar, valorile şi submediocritatea se amestecă în aceeaşi pastă indistinctă din care nimeni nu va mai înțelege nimic. Aşa cum chirurgul nu operează pe creier folosind instrumentele tăietorului de lemne, tot astfel judecata de valoare a unui text literar nu se poate face folosind un instrumentar exterior literaturii. Or, niciun instrument de analiză literară nu se poate sustrage legii fundamentale care guvernează arta: autonomia ei.
Imaginați-vă (aş fi vrut ca acesta să fie doar un simplu exercițiu de imaginație!) numai că din literatura română extragem toate textele scrise de autori cu probleme de caracter ori ideologice sau, la fel de grav, că ne ordonăm literatura națională în jurul criteriilor moralei, aşa cum operează ea într-o societate. Că de mâine, inspirați de excelenta parabolă a lui Ray Bradbury (Fahrenheit 451), vom arde în piețele publice toate textele indecente, imorale sau ale căror autori au făcut concesii ideologice ori de altă natură, le vom scoate din programele şcolare şi le vom interzice pe toate, cu scopul declarat de a păstra şi a transmite generațiilor tinere ceea ce se consideră, îndeobşte, a fi sănătos din punct de vedere moral. Prima dintre problemele ce va fi apărut în chiar secunda finalizării acestui proces de purificare e una de ordin pragmatic: ce ar mai rămâne?! Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu sau Lucian Blaga sunt, orice s-ar zice, o rara avis prin literatura noastră.
În cele mai multe dintre cazuri, din păcate, scriitorul a fost considerat de ideologia oficială, fie ea legionară ori comunistă, fie post decembristă, prea important pentru a fi lăsat în pace. Asupra lui s-au exercitat, în diferite perioade istorice, presiuni de tot felul. Sub impactul lor, s-au făcut concesii felurite, chiar unele de natură literară. În malaxorul acesta au intrat, într-o enumerare aleatorie şi deloc exhaustivă, nume precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea, Ion Barbu (pentru deceniile trei-cinci ale secolului trecut, a se vedea, din nou, excelenta carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei) şi mulți alții. Nici postcomunismul nu a fost cu mult mai îngăduitor din punctul acesta de vedere. Texte şi gesturi angajate politic au făcut Alex Ştefănescu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Ana Blandiana, Traian Ungureanu ş.a. Spre deosebire de cei care figurează în prima enumerare, cei din urmă au avut norocul de a activa într-o societate nu la fel de tulbure ca cea din secolul trecut. Gesturile lor de angajare politică vor fi, deci, pe viitor, considerate fie providențiale, fie lipsite de semnificație, fie cel mult… nefericite. Dintr-o cauză exterioară, alegerile lor ideologice nu au avut dramatismul celor operate în interbelic. Pur şi simplu, contextul istoric e altul.
Aşadar, din punct de vedere pragmatic, singura soluție de salvare a literaturii române, în integralitatea ei, este aplicarea principiului autonomiei esteticului. Abolirea lui dinamitează întregul peisaj literar românesc, pulverizează canonul literar şi transformă cultura română într-un câmp de bătălie cu combatanți ce nu respectă niciun fel de regulă.
A constata imperioasa necesitate a principiului autonomiei esteticului nu e deloc suficient. Pasul înainte îl facem doar odată ce vom fi identificat metode de a transforma principiul dintr-unul dezirabil într-unul funcțional. Ce se poate face, aşadar, împotriva ziariştilor care citează dintr-un text pasaje erotice şi ajung, de aici, la concluzia că autorul lor e unul lipsit de valoare? Ce se poate face împotriva cititorilor şi mai-marilor zilei care confundă vocea naratorului cu cea a autorului, punctele de vedere ale personajului cu cele ale scriitorului?! Ce e de făcut împotriva acelora care au folosit un roman (Aşteptând ceasul de apoi, de Dinu Pillat) drept capăt de acuzare într-un proces soldat cu ani grei de detenție?! Împotriva tuturor acestora, astăzi, nu se mai poate face nimic. Trebuie doar să sperăm că, pentru fiecare dintre ei, se va găsi o altă voce care va protesta şi care va vorbi despre dreptul esteticului de a fi autonom.
Astăzi, aşadar, cauza e pierdută. Mâine, însă, stă doar în puterea noastră ca lucrurile să se schimbe. Cum? În primul rând prin modificarea radicală a modului în care se predă literatura română în şcoli şi universități.
Prea adesea, biografia scriitorului e prezentată fie în manieră neutră, cu date seci şi neatractive, fie ca un soi de basm unde el, scriitorul, e un fel de erou mitic, fără pată, un fel de supra-om, un geniu neînțeles. Micile sau marile concesii, inconsecvențele, contradicțiile, toate sunt înlăturate cu grijă. Or, dacă biografiile literare sunt utile cuiva, ele sunt utile tocmai pentru că oferă dimensiunea completă a celui care stă în spatele unui text literar. Aici, istoricii literari au, încă, mult de lucru. Elevii şi studenții români, obişnuiți ca scriitorii să fie exemplari, sunt, mai târziu, la maturitate, debusolați când află că lucrurile nu stau deloc aşa. De la un scriitor se pretinde mult prea mult, când de fapt, pretenția ar trebui să fie una singură: texte de bună calitate. Vor fi unii care se vor întreba în ce măsură un caracter îndoielnic, un om cu poziții ideologice extremiste poate fi un creator valoros. Evident că poate. Nu-mi mai obosesc cititorii cu numele celor care au făcut-o, mulțumindu-mă doar să afirm că în ceea ce priveşte ficțiunea literară, nu există nici subiecte morale sau imorale, nici atitudini totalitare sau dictatoriale. Există un singur lucru: textul în sine, textul ca text şi nimic mai mult.
Apoi, întreaga metodică a predării literaturii române trebuie să pornească de la un singur principiu fundamental: autonomia esteticului. El nu trebuie studiat, printre altele, atunci când se vorbeşte de junimism şi Titu Maiorescu, ci trebuie aşezat, ca piatră unghiulară, la însuşi fundamentul literaturii. Fiecare interpretare de text, fiecare prezentare biografică ar trebui să stea sub semnul acestui principiu. Astfel, generațiile de mâine nu se vor mai lăsa manipulate de încercări de tot felul de a desființa opere pe baza invalidării morale sau ideologice a autorului lor. Oamenii, oriunde şi oricând, au idiosincraziile şi orgoliile lor, incongruențele şi ratările lor, o rezistență mai mare sau mai mică la presiuni de tot felul … Toate acestea, însă, îi invalidează cel mult ca oameni, în nici un caz ca artişti.
După ce, o vreme, pare că ideile maioresciene s-ar fi impus, într-un nesperat triumf al lucidității şi logicii, problema se redeschide, asemenea unei răni nevindecate complet. În devastatoarea sa carte, dedicată elitei intelectuale dintre 1930 – 1950 (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950), Lucian Boia ne aşază în față peisajul debusolat al elitei intelectuale interbelice. O epocă în care, din nou, scriitorii sunt judecați în funcție de criterii ideologice sau, la fel de grav, în raport cu aşa-zisa moralitate a textelor scrise de ei. Eugen Lovinescu, paradoxal, căci el era un antimaiorescian în ceea ce priveşte teoria formelor fără fond, e cam singurul critic literar (şi aceasta nu e puțin lucru, în contextul marilor nume ale criticii literare româneşti ce activau în acea perioadă) ce apără principiul autonomiei esteticului. Mai târziu, lucrurile vor sta şi mai prost. Pentru comunişti, în general principiile nu valorează mare lucru; e, de aceea, de înțeles, în sensul unei perfecte coerențe în demență, apariția proletcultismului (formă supremă de subminare a autonomiei esteticului). În epoca noastră, Mircea Cărtărescu e acuzat de… pornografie, citându-se abundent din Orbitor iar lui Ioan Es. Pop i se neagă dreptul de a fi un poet valoros pentru motivul de a fi fost informator al fostei Securități ceauşiste (cazurile nu sunt singulare). Problema rezidă nu în punerea sub semnul întrebării a valorii unui scriitor, oricare ar fi acela, ci în setul de argumente folosit.
Aşadar, unde e problema cu autonomia esteticului?! De ce o idee de un bun-simț zdrobitor, atunci când e enunțată, pare a fi inatacabilă, în vreme ce aplicarea ei întâlneşte atâta rezistență?! Nimeni nu îndrăzneşte a ridica vocea împotriva autonomiei esteticului, pentru că simpla ei negare l-ar arunca pe negaționist în ridicol. Cu toate acestea, nu mulți par a lua acest principiu în serios (poate pentru că el este doar un… principiu?!) Să ne aflăm în fața unei forme de ipocrizie culturală?!
Răspunsul cel mai la îndemână, valabil în atâtea alte cazuri, este că principiul autonomiei esteticului e inaplicabil deoarece presupune o detaşare, o obiectivare în gradul cel mai înalt, o intelectualizare profundă, toate incompatibile cu starea de azi a culturii române şi, la rigoare, incompatibile cu statutul de ființă vie al omului de cultură de la noi sau de aiurea. A detaşa autorul de biografia lui, a fi capabil să accepți că un caracter mic poate fi autorul unei opere mari, a judeca un text literar, o operă de artă, fără a face apel la mijloace exterioare artei analizate, sunt fie simptomele unei lucidități şi onestități intelectuale utopice, fie urmarea unei sofisticări extreme, inaccesibilă la scară largă. Conform acestui prim răspuns, ne-am afla, deci, în fața unui principiu care poate funcționa în vid, în societatea ideală a lui Thomas Morus, dar nicidecum şi niciodată într-o societate reală.
Dacă ne oprim, însă, aici, nu facem altceva decât să îi aşezăm pe Maiorescu şi teoria lui într-un sertar închis, alături de alți visători excentrici ai literaturii române. Or, convingerea mea personală este că teoria autonomiei esteticului, chiar dacă, periodic, e subminată, din pur arivism sau din pură ignoranță (de parcă arivismul sau ignoranța ar putea fi vreodată pure!), trebuie să fie legea fundamentală care să guverneze culturile naționale. De ce? Pentru că… altă soluție nu există. În lipsa criteriilor specifice, a unui instrumentar de analiză propriu, literatura devine o haotică şi confuză colecție de texte. Punctele cardinale dispar, valorile şi submediocritatea se amestecă în aceeaşi pastă indistinctă din care nimeni nu va mai înțelege nimic. Aşa cum chirurgul nu operează pe creier folosind instrumentele tăietorului de lemne, tot astfel judecata de valoare a unui text literar nu se poate face folosind un instrumentar exterior literaturii. Or, niciun instrument de analiză literară nu se poate sustrage legii fundamentale care guvernează arta: autonomia ei.
Imaginați-vă (aş fi vrut ca acesta să fie doar un simplu exercițiu de imaginație!) numai că din literatura română extragem toate textele scrise de autori cu probleme de caracter ori ideologice sau, la fel de grav, că ne ordonăm literatura națională în jurul criteriilor moralei, aşa cum operează ea într-o societate. Că de mâine, inspirați de excelenta parabolă a lui Ray Bradbury (Fahrenheit 451), vom arde în piețele publice toate textele indecente, imorale sau ale căror autori au făcut concesii ideologice ori de altă natură, le vom scoate din programele şcolare şi le vom interzice pe toate, cu scopul declarat de a păstra şi a transmite generațiilor tinere ceea ce se consideră, îndeobşte, a fi sănătos din punct de vedere moral. Prima dintre problemele ce va fi apărut în chiar secunda finalizării acestui proces de purificare e una de ordin pragmatic: ce ar mai rămâne?! Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu sau Lucian Blaga sunt, orice s-ar zice, o rara avis prin literatura noastră.
În cele mai multe dintre cazuri, din păcate, scriitorul a fost considerat de ideologia oficială, fie ea legionară ori comunistă, fie post decembristă, prea important pentru a fi lăsat în pace. Asupra lui s-au exercitat, în diferite perioade istorice, presiuni de tot felul. Sub impactul lor, s-au făcut concesii felurite, chiar unele de natură literară. În malaxorul acesta au intrat, într-o enumerare aleatorie şi deloc exhaustivă, nume precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea, Ion Barbu (pentru deceniile trei-cinci ale secolului trecut, a se vedea, din nou, excelenta carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei) şi mulți alții. Nici postcomunismul nu a fost cu mult mai îngăduitor din punctul acesta de vedere. Texte şi gesturi angajate politic au făcut Alex Ştefănescu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Ana Blandiana, Traian Ungureanu ş.a. Spre deosebire de cei care figurează în prima enumerare, cei din urmă au avut norocul de a activa într-o societate nu la fel de tulbure ca cea din secolul trecut. Gesturile lor de angajare politică vor fi, deci, pe viitor, considerate fie providențiale, fie lipsite de semnificație, fie cel mult… nefericite. Dintr-o cauză exterioară, alegerile lor ideologice nu au avut dramatismul celor operate în interbelic. Pur şi simplu, contextul istoric e altul.
Aşadar, din punct de vedere pragmatic, singura soluție de salvare a literaturii române, în integralitatea ei, este aplicarea principiului autonomiei esteticului. Abolirea lui dinamitează întregul peisaj literar românesc, pulverizează canonul literar şi transformă cultura română într-un câmp de bătălie cu combatanți ce nu respectă niciun fel de regulă.
A constata imperioasa necesitate a principiului autonomiei esteticului nu e deloc suficient. Pasul înainte îl facem doar odată ce vom fi identificat metode de a transforma principiul dintr-unul dezirabil într-unul funcțional. Ce se poate face, aşadar, împotriva ziariştilor care citează dintr-un text pasaje erotice şi ajung, de aici, la concluzia că autorul lor e unul lipsit de valoare? Ce se poate face împotriva cititorilor şi mai-marilor zilei care confundă vocea naratorului cu cea a autorului, punctele de vedere ale personajului cu cele ale scriitorului?! Ce e de făcut împotriva acelora care au folosit un roman (Aşteptând ceasul de apoi, de Dinu Pillat) drept capăt de acuzare într-un proces soldat cu ani grei de detenție?! Împotriva tuturor acestora, astăzi, nu se mai poate face nimic. Trebuie doar să sperăm că, pentru fiecare dintre ei, se va găsi o altă voce care va protesta şi care va vorbi despre dreptul esteticului de a fi autonom.
Astăzi, aşadar, cauza e pierdută. Mâine, însă, stă doar în puterea noastră ca lucrurile să se schimbe. Cum? În primul rând prin modificarea radicală a modului în care se predă literatura română în şcoli şi universități.
Prea adesea, biografia scriitorului e prezentată fie în manieră neutră, cu date seci şi neatractive, fie ca un soi de basm unde el, scriitorul, e un fel de erou mitic, fără pată, un fel de supra-om, un geniu neînțeles. Micile sau marile concesii, inconsecvențele, contradicțiile, toate sunt înlăturate cu grijă. Or, dacă biografiile literare sunt utile cuiva, ele sunt utile tocmai pentru că oferă dimensiunea completă a celui care stă în spatele unui text literar. Aici, istoricii literari au, încă, mult de lucru. Elevii şi studenții români, obişnuiți ca scriitorii să fie exemplari, sunt, mai târziu, la maturitate, debusolați când află că lucrurile nu stau deloc aşa. De la un scriitor se pretinde mult prea mult, când de fapt, pretenția ar trebui să fie una singură: texte de bună calitate. Vor fi unii care se vor întreba în ce măsură un caracter îndoielnic, un om cu poziții ideologice extremiste poate fi un creator valoros. Evident că poate. Nu-mi mai obosesc cititorii cu numele celor care au făcut-o, mulțumindu-mă doar să afirm că în ceea ce priveşte ficțiunea literară, nu există nici subiecte morale sau imorale, nici atitudini totalitare sau dictatoriale. Există un singur lucru: textul în sine, textul ca text şi nimic mai mult.
Apoi, întreaga metodică a predării literaturii române trebuie să pornească de la un singur principiu fundamental: autonomia esteticului. El nu trebuie studiat, printre altele, atunci când se vorbeşte de junimism şi Titu Maiorescu, ci trebuie aşezat, ca piatră unghiulară, la însuşi fundamentul literaturii. Fiecare interpretare de text, fiecare prezentare biografică ar trebui să stea sub semnul acestui principiu. Astfel, generațiile de mâine nu se vor mai lăsa manipulate de încercări de tot felul de a desființa opere pe baza invalidării morale sau ideologice a autorului lor. Oamenii, oriunde şi oricând, au idiosincraziile şi orgoliile lor, incongruențele şi ratările lor, o rezistență mai mare sau mai mică la presiuni de tot felul … Toate acestea, însă, îi invalidează cel mult ca oameni, în nici un caz ca artişti.