Proză
Gabriela Adameşteanu
ERAU EI SAU PERSONAJELE DIN ROMAN?
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Şi-a lăsat capul înapoi pe pernă şi ace subțiri i-au străpuns, din toate părțile, rotund, țeasta de plumb. Lumina răzbătea prin perdeaua lila şi draperia mov, culorile favorite ale Claudiei, fosta locatară a camerei.
Claudia Felicia Morar, copilul unic al familiei Morar, este plecată din țară de mai mult de zece ani.
Iar părinții, Relu şi Nana Morar, sunt prietenii de o viață ai Letiției. În apartamentul lor din Aleea Teilor, locuieşte de câteva ori pe an, atunci când vine în România, tot chinuindu-se să recupereze proprietățile familiei Branea, confiscate acum 60 de ani.
*
Şi-a amintit, brusc, coridoarele umbrite ale Clădirii prin care bâjbâia şi pământul umed în care i se afunda piciorul, în timp ce îl căuta pe Sorin. Iarăşi visul vechi care îi revine, automat, ori de câte ori se întoarce aici. O placă tot mai deteriorată, care anunța migrena.
Trebuia, totuşi, să readoarmă, o aştepta o zi grea. Ca să facă față şiretlicurilor Juniorului, atunci când pun împreună la punct strategia proceselor de moştenire, are nevoie de o minte trează. Şi-a botezat fratele vitreg Juniorul, ca să-l deosebească de celălalt Caius, unchiul dinspre tată, pe care nici ea, şi cu atât mai puțin Juniorul, nu l-au cunoscut. Dar, după cum arată actele dezgropate la Arhiva Națională, de la acest unchi necunoscut o să le vină moştenirea cea mai grasă.
Numai cârcotaşul de Petru este sceptic.
– De pe urma lui Caius Branea n-o să vă pricopsiți cu nimic! De ce, de nece, n-are niciun rost să ne mai întindem la discuții! Dar, ține minte ce-ți spun, Letiția, oricât s-or schimba vremurile, unchi-tu Caius rămâne doar o piatră grea la dosar! Dosarul tău, al Juniorului, păi ce crezi? Nu există lume fără dosare! mârâie cârcotaşul de Petru.
– Nu mai cobi, Petru! îl repede, de fiecare dată.
Dacă s-ar fi luat după el, n-ar fi avut nici măcar terenul de la Mogoşoaia, jumătatea rămasă de la Victor Branea. De la bietul ei tată.
*
Încerca să vizualizeze un copac noduros, bătrân, cu crengi groase, pe care să se cațere, ca să gonească imaginea Clădirii în jurul căreia aleargă, cu gleznele intrând în pământul moale.
Era tot pe coridoarele verzui-întunecate, dar pe Sorin îl vedea în plină lumină. Corpul masiv, mişcările încetinite, pielea, şifonată de vreme, pistrui de bătrânețe – pe pomeți, pe fruntea înălțată de părul rărit. Dar nu-şi pierduse blândețea, datorită ei l-a recunoscut din primul moment. Simțea umbra înălțimii lui, la fel ca atunci când dansa, goală, în garsoniera amicului Florinel, fragilă, dar ocrotită de trupul lui. Îl recunoştea, era Sorin al ei, dar se purta degajat, ca să-şi dea toți seama că a uitat trecutul.
Dar ce nesigur se simte cel care, în permanență, minte!
Se minte ?
Şi totuşi, uitase trecutul, devreme ce era în stare să meargă la petrecerea cu sticle de țuică şi damigene de tulburel şi tobă şi cârnați de țară, pomana porcului, făcută de devotata Dorina. Veşnica petrecere de instituție, în cinci, în şapte, în nouă, în care, ca de obicei, îl făceau bucăți pe cel absent. Sorin a ascultat, o vreme, zâmbind, până când a venit momentul să-şi arate fair play-ul: Hhai, nu-i frumos ce faceți! încetați! încetați cu bârfa!
Venise la petrecere, dar, de fapt, ar fi vrut să se întâlneasca numai cu Sorin, ca altădată. Se depărtaseră de ceilalți şi vorbeau în şoaptă, ca totdeauna.
– Ce-ar fi dacă am sta, după atâta timp, de vorbă?
Sorin lansase invitația, de parcă i-ar fi ghicit gândul, Dorina nu-l scapă din ochi, dar va veni fără ea, şi-a scos caietul de pe vremuri şi notează grijuliu scara şi interfonul familiei Morar.
Dar nu cumva este un semn de slăbiciune din partea ei că a acceptat să se întâlnească doar ei doi, ca pe vremuri? Ba nu, e invers, dacă poate să facă asta, înseamnă că s-a eliberat de trecut. Sau că nu se va elibera de el niciodată?
Sorin are multe pe cap, inclusiv ziua Dorinei. Dar va veni direct de la birou şi chiar a ajuns, uite-l! Se dezbracă amândoi în grabă, vede patul dublu, de parcă ochii ei ar fi o cameră de luat vederi, plasată în tavan, din plapumă le ies capetele, numai că sunt trei!
De pe perna de lângă Sorin zâmbeşte, cu dinții ei carnivori pe fața pământie, Dorina!
– Ți-am spus că ți-aduc un cadou! râde Sorin.
– Cum ai putut să-mi faci asta? îi strigă.
– N-aveam altfel cum să mă descurc, doar ți-am spus că este ziua ei!
Râsul lui dintotdeauna, uşor jenat. Nu s-a schimbat, e acelaşi Sorin.
– Dar cu tine, să ştii că n-am nimic, îi strigă Dorinei.
Dorina îi face şi ea semn, prietenoasă, din cap, de ce trebuia să-i spună asta? Ştie cineva cum este, de fapt, Dorina?
*
S-a zvârcolit în pat, înciudată, când a zbârnâit, din nou, deşteptătorul. Dar n-a mai întins mâna să-l oprească, ştia deja că n-o să dea de el pe noptieră. A stat doar nemişcată, încercând să-şi potolească frustrarea. Dacă n-ar fi sunat nemernicul ăsta de ceas. Ar mai fi auzit ultima replică a lui Sorin, fie şi doar în vis.
Auzea, în schimb, din celălalt capăt al apartamentului, vocea Nanei, fără să înțeleagă se spune. A început, oare, să surzească şi ea, ca Relu, ca Petru ?
S-a întins, a căscat şi a mai rămas o vreme aşa, în pat, ascultând vuietul depărtat al străzii şi picăturile de ploaie lovind, rotunde, în geam. Printre draperia mov, aceeaşi penumbră. Era sigură că n-a dormit de-adevărat, doar a mai moțăit un pic, dar atunci cum de visase atât de coerent?
Trecutul pe care vrea să-l uite s-a păstrat într-un fişier din creierul ei şi când se întoarce aici, revine, distorsionat.
Poate e legea pământului?
*
Dar Petru susține că aici legea pământului este tranzacționismul.
– În România, doar fraierii plătesc oalele sparte! Fratele mamei tale, Letiția, profesorul meu din liceu, Silişteanu, care s-a trezit să spună într-o şedință că în tinerețe i-a simpatizat pe legionari, a fost o rara avis! Partidul l-a exclus, l-au aruncat la dracu-n praznic, şi a tremurat cât i-a mai rămas de trăit! Cei mai mulți însă au trecut la grămadă, de la legionari la Antonescu, de la Carol la Antonescu, iar cine a ştiut să negocieze, s-a descurcat şi cu comuniştii! Ralea, omul lui Carol, ministru sub stalinistul Dej! Macovescu, ministru de externe sub Dej, sub Ceauşescu, deşi lucrase la Propaganda lui Antonescu! Dacă ar mai trăi, i-ai găsi pe toți la Cotroceni! La urma urmelor, fiecare face ce poate cu viața lui, porcăria începe când cineva îți vâră pe gât biografia lui falsificată! Iar, după 90, parcă şi oamenii de bun simț au căpiat! Uite-l, Letiția, pe soțul prietenei tale, Relu Morar, Cavalerul Tristei Figuri! Anticomunistul de azi, secretarul cu propaganda de ieri.
Petru este nedrept cu Relu Morar şi, ca de obicei, vede paiul din ochiul altuia, dar nu şi bârna din ochiul lui. Ar putea să-i aducă aminte că şi el a fost cândva secretar cu Propaganda pe facultate! Ar putea să-l întrebe cât şi cum a negociat cu administrația americană, până i-a dat drumul la microfonul Europei Libere!
Dar, în această a doua viață a lor, amândoi ocolesc prilejurile de ceartă.
În schimb, nu poate să nu-i dea dreptate lui Petru atunci când vorbeşte despre cum s-au schimbat românii de la o zi la alta, după aşa-zisa lor revoluție.
– Oamenii se văd în libertate! Înainte, te ținea Partidul, te ținea Securitatea, te ținea nevasta care te reclama la Cadre, ei, fireşte că nu la tine m-am referit, Letiția! Dar câte neveste n-au făcut asta, ca să se răzbune?! După ’90, însă, n-a mai fost nicio oprelişte şi fiecare a arătat de ce este în stare!
*
Fireşte că nu i-a spus niciodată Nanei ce tot îndrugă Petru despre soțul ei. Mai ales că Nana, la rândul ei, este convinsă că părerea lui proastă despre ce se petrece în România se trage de la faptul că n-a fost acolo în decembrie 1989.
I-a servit-o şi ieri, deşi, măcar din obligație de gazdă, ar fi trebuit să-şi țină gura.
– Voi, cei din afară, nu recunoaşteți nimic bun din ce-i aici pentru că, altfel, n-ați avea cum să vă justificați plecarea! Şi nici Revoluția n-o recunoaşteți, fiindcă ați ratat-o! i-a strigat. În lumină, i se vedeau ridurile care săpau şanțuri în pielea moale, eu nu sunt atât de bătrână ca ea, s-a gândit şi chiar aşa e, sunt opt luni între aniversările lor!
Se uita la fața ei boțită şi dorea din tot sufletul să-i smulgă din poală maldărul de foi ale romanului pe care i-l întinsese, jenată, doar cu un sfert de oră mai înainte. Să renunțe la primul ei lector. Să-i închidă valiza, abia desfăcută, să sune la 9461 şi să ceara un taxi pentru aeroport.
Dar n-a făcut-o.
Prinsese o ocazie pe Lufthansa, bilete nonrefundable.
Iar Nana este prietena ei cea mai bună, cea mai veche.
*
Uneori, e drept, doar pentru scurt timp, încerca să se pună în pielea familiei Morar. Ce i-ar mai rămâne Nanei şi lui Relu dacă le-ai lua Revoluția? S-ar duce dracului legenda sfântului Marcu, căpiatul ăla de frate al lui Relu, pentru care Petru şi-a bătut gura la microfon, ca să-i înalțe o statuie de disident, fără să audă vreodată un mulțumesc de la el! N-ar mai rămâne nimic din felul cum Nana şi Relu şi-au repovestit viața în interviurile din anii ’90, pe vremea când jurnaliştilor le mai păsa de ei!
Aşa că a lăsat Revoluția lor în pace şi şi-au băut cafelele, în camera Claudiei. Ea, ca de obicei, aşezată în pat, turceşte, poziția favorită, tu încă mai poți să stai aşa? se mirase Nana.
A zâmbit, modestă, aşa învăța pe vremuri, în patul de la cămin, cu picioarele încrucişate şi cu caietul deschis lângă tălpile goale, pe pătura albastră şi aspră. Aşa stătea râzând, în patul conjugal de pe strada Uranus, la primele certuri cu Petru. Dar când el începea să strige, simțea cum fața i se strâmbă într-un rânjet stupid, genunchii i se ridicau la gură, se strângea singură în brațe, un ghem de carne vibrând, speriată.
Şi tot turceşte, pe urmă, asculta perorațiile lui Sorin despre Ceauşescu, în patul amicului Florinel, goală, cu mâna pe paharul de votcă, sprijinit instabil de un genunchi.
Asta a fost acum 30 de ani.
Iar ieri, Nana, cu părul tapat îngrijit, ca de obicei şi breton lung, pe dreapta, ca să-i ascundă micul lipom de pe frunte şi ochii desenați cu creionul albastru, nu s-a mişcat două ore de pe scaun, ținând, grijulie, manuscrisul romanului ei în poală. Îşi dăduse seama că sărise calul, cu voi, cei din afară, care nu recunoaşteți nimic bun din ce-i aici! şi i-a tot căutat, neliniştită, privirea, în timp ce turuia, lângă etajera Claudiei, păstrată ca un altar.
Pe rafturile de sus, aceeaşi păpuşă cheală şi fără gene, ca după chimioterapie şi un ursuleț cu pluşul ros. Pe celelalte, Toate pânzele sus, Insula misterioasă, Ocolul Pământului în 80 de zile – colecția Biblioteca pentru toți copiii. Pe ultimul raft, ABBA, Boney M, C. C. Catch, Modern Talking, Bee-Gees, Judas Priest, Iron Maiden, casetele care au hrănit dorul de ducă al unei întregi generații.
Dar copilăria şi adolescența Claudiei înseamnă şi viața ei, voit uitată, care revine, neiertătoare, noaptea, atunci când se întoarce în țară, pentru păguboasele ei moşteniri şi locuieşte două săptămâni la vechii prieteni, Sultana-Nana şi Aurelian-Relu Morar.
*
A mai făcut un efort ca să-şi gonească din minte imaginile, tot mai decolorate, ale visului şi şi-a plimbat privirea pe pereții încărcați ai camerei, plină de poze alb/negru ale şefei de detaşament de pionieri, Morar Claudia Felicia, primind raportul la un foc de tabără pionierească, la Năvodari. Ale adolescenței, numai piele şi os, Clody, ținută stângaci de gât de un puşti cu walkman atârnat de gât, la Cabana Plaiul Foii.
Aceasta este ultima fotografie în care mai apare, râzând, prietenul din liceu al Claudiei, Şerban Dimitriu. După ce l-a lovit camionul, a fost împuşcat în fața restaurantului Marea Neagră, la 21 decembrie 1989, ora 17,41. Pe placa de marmură, pusă în memoria primelor victime ale aşa-zisei revoluții, este doar poza lui de buletin.
Relu Morar îi trimisese la Europa Liberă, prin toamna lui ’93-’94, un întreg dosar despre primii morți din 21 decembrie 1989, toți nişte adolescenți şi Petru a vorbit pe larg despre ei. Restul radiourilor şi televiziunea publică făceau, la fiecare sfârşit de decembrie, emisiuni tot mai sleite. Dar şi Europa Liberă, concurată de radiourile locale private, care dădeau muzica noilor generații, era tot mai puțin ascultată.
Dându-şi seama că studiourile de la Paris şi de la München se vor închide, Petru s-a pensionat curând. Nu se ştie unde a rămas dosarul cu primele victime.
Placa memorială a fost scoasă atunci când s-a consolidat blocul unde fusese restaurantul Marea Neagră: o clădire cu ditamai bulina roşie, risc de cutremur gradul 1. După ce s-au încheiat lucrările şi locatarii s-au întors acasă, cineva a semnalat că placa de marmură despre primele victime ale Revoluției fusese furată. Dar, de atunci până azi, nimeni nu s-a învrednicit s-o înlocuiască.
Au rămas doar Morarii să se mai agite cu adevărul despre aşa-zisa lor revoluție care nu mai interesează pe nimeni.
*
Un şuierat de bormaşină sfredeleşte, dintr-odată, la un etaj mai sus, pereții falşi, de BCA. Nu doar vechile case boiereşti recuperate, ci şi blocurile comuniste se umplu tot timpul de zgomotele renovărilor, după ce camioanele au încărcat mobilele bătrâneşti, closetul şi chiuveta izinită, covoarele tocite şi celelalte urme ale ultimei existențe, încheiată într-un cimitir bucureştean. Contorsionați sub greutate, bărbați cu fețele uleioase de sudoare coboară pe scări sacii de moloz, sulurile de linoleum, bucățile de BCA şi le duc lângă tomberoane, să aştepte uruitul matinal al maşinii de gunoi.
Muncitorii, pe care criza i-a întors din Spania şi Italia, se grăbesc să pună gresia pe culoarul lărgit şi parchetul în livingul care a înghițit camerele mici, cu gândul la următorul locatar, dornic să-şi schimbe apartamentul, proaspăt cumpărat ori moştenit.
Felul în care îl renovează, de obicei fără aprobări de la primărie sau primite pe şpagă, reprezintă cartea lui de vizită.
*
Habar n-are ce oră e, nu zăreşte niciun ceas în penumbra camerei – un uriaş ierbar care a presat şi uscat copilăria pe care poate Claudia Morar n-a încetat s-o viseze în nopțile ei italiano-americane. Nu aude niciun ticăit de ceas în acest muzeu al micilor bucurii din tinerețea prietenilor ei, care, de două decenii, denunță în public fața neagră a comunismului. Nu întrezăreşte nicio pendulă pe pereții pătați de umbrele fotografiilor, dar atunci soneria de unde? Soneria pe care în dimineața asta a auzit-o de două ori, nu o dată…
Se întinde iar, cască, vezica o presează, trebuie să meargă la baie, pierde tot mai mult timp cu toaleta de dimineață, dar azi, în plus, trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu avocatul, să revadă dosarul, oare s-a odihnit destul?
Ceva a mişcat în penumbra prăfuită a camerei, în fundul afumat al oglinzii. Poate fețişoara ascuțită, de vulpe şi trupul costeliv al unei adolescente anorexice, aşa cum arăta Claudia înainte să-şi înceapă şirul glorios de burse.
Ori poate chiar ea, cea care s-a schimbat, imperceptibil, de la zi la zi..
Când se gândeşte înapoi, îi este jenă şi milă de femeia aceea căreia părul începuse să-i albească la tâmple şi sânii să i se lase, dar îşi păstrase egoismul feroce al unei adolescențe întârziate şi pofta autistă a iubirii romantice.
Eram mai tânără şi mai bătrână decât sunt acum, se gândeşte, în timp ce imagini uitate îi trec în viteză prin spatele pleoapelor strânse.
*
– …cred că mi?a venit şi mie rândul la bucătărie...
Lupta cu sticla ajunsese să dureze tot mai puțin. După ani de rendez?vous?uri, Sorin folosea tot mai abil tirbuşonul, spăla cu tot mai mare agilitate paharele şi, cu un glas hotărât, îi respingea încercările să-l ajute:
– Nu e cazul, ți-am mai spus, să?ți pierzi vremea cu astfel de treburi!
Refuza ajutorul ei, pentru că se plasase de la început în postura de chevalier servant? Sau o plasase pe ea, de la început până la sfârşit, în categoria parteneră temporară?
Parteneră temporară, mal?aimée. Iată ceva la care s-a gândit abia în timp ce scria romanul.
Şi-a amintit fraze pe care i le aruncase în față, în ultimii ani, după mai multe pahare decât ar fi fost înțelept să bea, aşa cum se obişnuise de când erau împreună. Sorin îi întindea paharul, cu un glas autoritar, haide, haide, nu mai fă pe mironosița! Iar ea dădea pe gât paharul, care îi dezlega limba şi ultimele întâlniri se terminau cu lacrimile şi reproşurile ei.
Reproşuri! Ea, care ani de zile întârziase, nepăsătoare, în timp ce el se plimba în garsoniera amicului Florinel, umplând scrumierele de țigări fumate, de nerăbdare, doar până la jumătate! Şi când, în fine, apărea în prag, se repezea, vibrând tot şi-i şoptea, împăciuitor: Ce greu te aşteaptă omul pe tine! Ori: Nu-i nimic, tu vii când vrei, când poți, eu te aştept oricât, ține minte...
Cum ajunge cel care deține inițial poziția forte într?o relație, să devină atât de lamentabil, cum ajunsese ea ?
*
Întrebarea i-a răsărit în minte în ultimele ore petrecute împreună, atunci când Sorin continua să-şi nege relația cu Dorina, dar maşina lor comună, accidentul care-i dusese la Miliție nu-i mai lăsau nici un loc de dubiu.
Vorbea, ridicată într-un cot, pe perna cu miros străin, iar el nu o întrerupea, aşa cum făcea de obicei. Doar la un moment dat, a întins brațul ca să o acopere cu cearşaful, când începuse cearta, era pe jumătate dezbrăcată şi aşa rămăsese. L-a azvârlit, la o parte, iritată, caloriferele erau reci, dar nu-i era frig şi nu-i mai dorea trupul, dintr-odată străin, din care se scurgea, picătură cu picătură, acea necondiționată încredere care o ținuse lângă el. Îl vedea ținând-o în brațe nu pe Dorina, cea care îi fusese mereu în preajmă, spionând-o şi interpretând magistral partitura prieteniei devotate, ci o păpuşă gonflabilă.
A continuat să turuie, mutîndu-şi privirea la dungile de lumină cenuşie imprimate în aerul camerei de jaluzelele pe care el le trăsese, ca de obicei, grijuliu. Ochii luminosi, injectați de vinişoare roşii, îi luceau de lacrimi. Când una i s-a rostogolit pe obraz, printre ridurile fine, apărute de când erau împreună, spre barba roşcată care îi acoperea obrajii calzi, neapărați, a întors furioasă, capul. Habar n-avea ce era în mintea lui, dar îi prevedea reacțiile şi ştia că plânge uşor.
Şi, brusc, a înghețat-o, ca o pală de frig, gândul că îl vedea pentru ultima dată. Când o să trântească uşa de la intrare, Sorin, cea mai apropiată ființă din lume, va deveni un simplu trecător, zărit din mers, pe stradă. Asta îşi dorise de când aflase despre accidentul Dorinei, dar de ce a durat atât de mult, până a fost în stare să plece?
Aveau să mai treacă ani până să accepte că, în ciuda aparențelor, ea face parte din categoria oamenilor prudenți sau comozi, care întârzie în relații eşuate, în locuri de muncă neconvenabile, în prietenii discutabile. La fel, nu fusese în stare să plece de lângă Petru şi schimbase dependența de el cu dependența de Sorin.
Şi iată că bătrânețea o găseşte tot lângă Petru şi cu gândul la Sorin, deşi a mai trăit atâtea vieți de atunci !
*
A citit de curând că Fontana di Trevi a fost acoperită cu un lințoliu de doliu la moartea lui Marcello Mastroianni, actorul care o fascina pe vremuri. Oare şi el sau doar Anita Ekberg s-a vârât în bazinul-piscină, lângă alaiul de marmură, în stil rococco, al lui Oceanos, cu tritonii şi caii lui, la finalul filmului La Dolce Vita ? A uitat.
În schimb, şi-l aminteşte pe Sorin, țeapăn în scaun, cu ochii pironiți pe ecran, părăsit brusc, în întunericul plin de răsuflări şi chicoteli străine, de curajul care îl adusese în sala de periferie a cinematografului, alături de ea.
– De ce ai mai luat bilete, dacă am venit şi am plecat fiecare separat?! Dacă n-ai curaj să te afişezi cu mine pe stradă, de ce ai mai zis că mergem amândoi la un film? De ce? i-a strigat la următoarea întâlnire, în garsoniera amicului Florinel.
Era un aprilie întunecat, cu cer plumburiu, greu, iar vântul clătina crengile, negre şi verzi, ale copacilor, din curțile încă nedemolate de la marginea lacului cu pescari şi bărci.
– Un act gratuit, a râs jenat Sorin.
Urechile şi obrajii îi ardeau. Vrusese să o scoată, fie şi doar pentru două ore, din garsoniera cu miros de sex şi vodcă, a amicului Florinel, dar ca totdeauna, din intențiile lui bune nu se alegea nimic. Ea împingea, îmbufnată, paharul de Martini roz cu care vroia să o tragă în pat.
Sorin, care citise Les caves du Vatican şi copia în bietele lor vieți de atunci amoralismul lui Gide, până i s-a înfundat şi-a rămas cu Dorina pe cap!
– N-o iubesc pe Dorina, i-a spus atunci, la ultima lor întâlnire.
Îi ține minte şi acum privirea apăsată, irisul întunecat, mărit. A fost convinsă că îi spunea adevărul, nu l-a mai întrebat nimic. Avea un singur gând, să scape de dovada vie a relației lor, o celulă, un embrion, un făt pe care îl ura, aşa cum îl ura pe Sorin! Să scape de ei amândoi...şi să uite!
Dar era chiar ea?
Erau chiar ei doi sau erau personajele din romanul al cărui manuscris Nana îl ținea ieri în poală?
*
Oricum, până la urmă, în ciuda celor prin care a trecut, a reuşit să uite.
Şi-a dat seama că uitase atunci când a reînceput să lucreze la romanul pe care visase, încă din tinerețe, să-l scrie.
Probabil nu s-ar mai fi apucat niciodată de el dacă, tot umblând prin arhive, după actele de care aveau nevoie ca să deschidă procesele pentru moştenirea familiei Branea n-ar fi dat, din pură întâmplare, şi peste cele ale familiei lui Sorin: Iovănescu/Olaru. Ce surprinsă a fost când a descoperit că, la generația anterioară, între ele existaseră relații. Oare şi întâlnirea ei cu Sorin, doi tineri stagiari în Clădirea anilor ’70, şi orele petrecute în garsoniera de făcut dragoste a amicului Florinel, erau incluse într-un desen predestinat ?
Simplificat, aceasta a fost ideea romanului, dar cum să facă să nu sune strident? de prost gust? S-a tot întrebat: La urma urmei, personajele din romanul ei făceau parte din protipendada unui oraş de provincie. Un loc unde nu se întâmpla nimic, dar s-au întâmplat atâtea!
Are şi Juniorul ceva dreptate când îi reproşează că au întârziat procesele, fiindcă ea a pierdut prea mult timp la Arhivele Naționale! Habar n-are fratele ei vitreg că ea şi-a dublat timpul de cercetare, cotrobăind când în dosarele familiei Branea, când în cele ale familiei Iovănescu.
Măcar dacă acum, când romanul e gata, şi-ar găsi o editură care să-l publice.
*
Şi, chiar dacă nu va găsi, la ceva tot a fost bun romanul ăsta: datorită lui a început să se împace cu Sorin cel uitat.
Oricâte minciuni prin omisiune descoperise pe vremuri la el, acum probabil ea ştie mai multe despre familia lui decât a apucat el să afle. Nu-i pomenise niciodată că fusese înfiat, dar e greu de crezut că mama adoptivă, Nelly Olaru, nu-i spusese chiar nimic. Dosarul unui economist, Virgil Olaru, îl menționa ca posibil tată natural al lui Sorin, mama fiind o anume Sorana Iovănescu, moartă în condiții suspecte, după arestare. Fusese logodită cu un legionar notoriu, Vasile Stamatiu, fişat cu mare atenție de Siguranța burgheză şi de Securitatea Poporului. Dar era puțin probabil ca acesta să fi fost tatăl lui Sorin, fiindcă era dispărut din țară cu câțiva ani înainte de naşterea copilului. Stamatiu era descris ca un tip brun, înalt, cu plete, care umbla tot timpul în costum național. Făcuse teologia, avea o voce splendidă şi dirija cântecele de mase legionare, preferatul lui fiind: Ne vom întoarce într-o zi! Între acest Stamatiu şi fostul ei iubit, Letiția nu a găsit nicio legătură. A văzut şi fotografia mamei naturale, Sorana Iovănescu, din față şi din profil, făcută la arestare, în penitenciarul de unde n-a mai ieşit. Era verişoara mamei adoptive, Nelly Olaru, care putea să fi ştiut despre aventura soțului şi, totuşi, fusese de acord să înfieze copilul, rămas orfan.
I-a spus oare cineva poveştile astea lui Sorin? S-a perpelit oare noaptea, întrebându-se cum să afle cine au fost părinții lui? Pe cine să întrebe? Copiilor li se ascund păcatele lumeşti ale părinților, nişte bieți oameni, idealizați ori detestați de urmaşi. Şi, mai ales, au toate aceste istorii încurcate legătură cu trădarea lui Sorin şi cu despărțirea lor? Nu va mai afla niciodată.
Poate a fost aşa, poate a fost altfel. Ea asta a imaginat, tot citind actele din arhive şi din povestea asta complicată şi-a scris romanul.
– Vrei să-ți recuperezi profesiunea abandonată? N-ar strica, începuseşi bine, păcat că n-ai continuat, i-a spus Nana ieri, când i-a pus manuscrisul în poală.
– Am vrut să recuperez timpul pierdut, a zis ea râzând.
De fapt, vrusese să spună: Am vrut să recuperez timpul pierdut cu Sorin.
Dar Nana, lipsită de umor cum este şi nesesizând tonul ei ironic, a dat neîncrezătoare, din umeri:
– Astea-s subiecte pentru lucrări de licență la Litere! Din ce-ai trăit, nu mai recuperezi nimic!
(Fragment din romanul Gustul amărui al libertății)
Claudia Felicia Morar, copilul unic al familiei Morar, este plecată din țară de mai mult de zece ani.
Iar părinții, Relu şi Nana Morar, sunt prietenii de o viață ai Letiției. În apartamentul lor din Aleea Teilor, locuieşte de câteva ori pe an, atunci când vine în România, tot chinuindu-se să recupereze proprietățile familiei Branea, confiscate acum 60 de ani.
*
Şi-a amintit, brusc, coridoarele umbrite ale Clădirii prin care bâjbâia şi pământul umed în care i se afunda piciorul, în timp ce îl căuta pe Sorin. Iarăşi visul vechi care îi revine, automat, ori de câte ori se întoarce aici. O placă tot mai deteriorată, care anunța migrena.
Trebuia, totuşi, să readoarmă, o aştepta o zi grea. Ca să facă față şiretlicurilor Juniorului, atunci când pun împreună la punct strategia proceselor de moştenire, are nevoie de o minte trează. Şi-a botezat fratele vitreg Juniorul, ca să-l deosebească de celălalt Caius, unchiul dinspre tată, pe care nici ea, şi cu atât mai puțin Juniorul, nu l-au cunoscut. Dar, după cum arată actele dezgropate la Arhiva Națională, de la acest unchi necunoscut o să le vină moştenirea cea mai grasă.
Numai cârcotaşul de Petru este sceptic.
– De pe urma lui Caius Branea n-o să vă pricopsiți cu nimic! De ce, de nece, n-are niciun rost să ne mai întindem la discuții! Dar, ține minte ce-ți spun, Letiția, oricât s-or schimba vremurile, unchi-tu Caius rămâne doar o piatră grea la dosar! Dosarul tău, al Juniorului, păi ce crezi? Nu există lume fără dosare! mârâie cârcotaşul de Petru.
– Nu mai cobi, Petru! îl repede, de fiecare dată.
Dacă s-ar fi luat după el, n-ar fi avut nici măcar terenul de la Mogoşoaia, jumătatea rămasă de la Victor Branea. De la bietul ei tată.
*
Încerca să vizualizeze un copac noduros, bătrân, cu crengi groase, pe care să se cațere, ca să gonească imaginea Clădirii în jurul căreia aleargă, cu gleznele intrând în pământul moale.
Era tot pe coridoarele verzui-întunecate, dar pe Sorin îl vedea în plină lumină. Corpul masiv, mişcările încetinite, pielea, şifonată de vreme, pistrui de bătrânețe – pe pomeți, pe fruntea înălțată de părul rărit. Dar nu-şi pierduse blândețea, datorită ei l-a recunoscut din primul moment. Simțea umbra înălțimii lui, la fel ca atunci când dansa, goală, în garsoniera amicului Florinel, fragilă, dar ocrotită de trupul lui. Îl recunoştea, era Sorin al ei, dar se purta degajat, ca să-şi dea toți seama că a uitat trecutul.
Dar ce nesigur se simte cel care, în permanență, minte!
Se minte ?
Şi totuşi, uitase trecutul, devreme ce era în stare să meargă la petrecerea cu sticle de țuică şi damigene de tulburel şi tobă şi cârnați de țară, pomana porcului, făcută de devotata Dorina. Veşnica petrecere de instituție, în cinci, în şapte, în nouă, în care, ca de obicei, îl făceau bucăți pe cel absent. Sorin a ascultat, o vreme, zâmbind, până când a venit momentul să-şi arate fair play-ul: Hhai, nu-i frumos ce faceți! încetați! încetați cu bârfa!
Venise la petrecere, dar, de fapt, ar fi vrut să se întâlneasca numai cu Sorin, ca altădată. Se depărtaseră de ceilalți şi vorbeau în şoaptă, ca totdeauna.
– Ce-ar fi dacă am sta, după atâta timp, de vorbă?
Sorin lansase invitația, de parcă i-ar fi ghicit gândul, Dorina nu-l scapă din ochi, dar va veni fără ea, şi-a scos caietul de pe vremuri şi notează grijuliu scara şi interfonul familiei Morar.
Dar nu cumva este un semn de slăbiciune din partea ei că a acceptat să se întâlnească doar ei doi, ca pe vremuri? Ba nu, e invers, dacă poate să facă asta, înseamnă că s-a eliberat de trecut. Sau că nu se va elibera de el niciodată?
Sorin are multe pe cap, inclusiv ziua Dorinei. Dar va veni direct de la birou şi chiar a ajuns, uite-l! Se dezbracă amândoi în grabă, vede patul dublu, de parcă ochii ei ar fi o cameră de luat vederi, plasată în tavan, din plapumă le ies capetele, numai că sunt trei!
De pe perna de lângă Sorin zâmbeşte, cu dinții ei carnivori pe fața pământie, Dorina!
– Ți-am spus că ți-aduc un cadou! râde Sorin.
– Cum ai putut să-mi faci asta? îi strigă.
– N-aveam altfel cum să mă descurc, doar ți-am spus că este ziua ei!
Râsul lui dintotdeauna, uşor jenat. Nu s-a schimbat, e acelaşi Sorin.
– Dar cu tine, să ştii că n-am nimic, îi strigă Dorinei.
Dorina îi face şi ea semn, prietenoasă, din cap, de ce trebuia să-i spună asta? Ştie cineva cum este, de fapt, Dorina?
*
S-a zvârcolit în pat, înciudată, când a zbârnâit, din nou, deşteptătorul. Dar n-a mai întins mâna să-l oprească, ştia deja că n-o să dea de el pe noptieră. A stat doar nemişcată, încercând să-şi potolească frustrarea. Dacă n-ar fi sunat nemernicul ăsta de ceas. Ar mai fi auzit ultima replică a lui Sorin, fie şi doar în vis.
Auzea, în schimb, din celălalt capăt al apartamentului, vocea Nanei, fără să înțeleagă se spune. A început, oare, să surzească şi ea, ca Relu, ca Petru ?
S-a întins, a căscat şi a mai rămas o vreme aşa, în pat, ascultând vuietul depărtat al străzii şi picăturile de ploaie lovind, rotunde, în geam. Printre draperia mov, aceeaşi penumbră. Era sigură că n-a dormit de-adevărat, doar a mai moțăit un pic, dar atunci cum de visase atât de coerent?
Trecutul pe care vrea să-l uite s-a păstrat într-un fişier din creierul ei şi când se întoarce aici, revine, distorsionat.
Poate e legea pământului?
*
Dar Petru susține că aici legea pământului este tranzacționismul.
– În România, doar fraierii plătesc oalele sparte! Fratele mamei tale, Letiția, profesorul meu din liceu, Silişteanu, care s-a trezit să spună într-o şedință că în tinerețe i-a simpatizat pe legionari, a fost o rara avis! Partidul l-a exclus, l-au aruncat la dracu-n praznic, şi a tremurat cât i-a mai rămas de trăit! Cei mai mulți însă au trecut la grămadă, de la legionari la Antonescu, de la Carol la Antonescu, iar cine a ştiut să negocieze, s-a descurcat şi cu comuniştii! Ralea, omul lui Carol, ministru sub stalinistul Dej! Macovescu, ministru de externe sub Dej, sub Ceauşescu, deşi lucrase la Propaganda lui Antonescu! Dacă ar mai trăi, i-ai găsi pe toți la Cotroceni! La urma urmelor, fiecare face ce poate cu viața lui, porcăria începe când cineva îți vâră pe gât biografia lui falsificată! Iar, după 90, parcă şi oamenii de bun simț au căpiat! Uite-l, Letiția, pe soțul prietenei tale, Relu Morar, Cavalerul Tristei Figuri! Anticomunistul de azi, secretarul cu propaganda de ieri.
Petru este nedrept cu Relu Morar şi, ca de obicei, vede paiul din ochiul altuia, dar nu şi bârna din ochiul lui. Ar putea să-i aducă aminte că şi el a fost cândva secretar cu Propaganda pe facultate! Ar putea să-l întrebe cât şi cum a negociat cu administrația americană, până i-a dat drumul la microfonul Europei Libere!
Dar, în această a doua viață a lor, amândoi ocolesc prilejurile de ceartă.
În schimb, nu poate să nu-i dea dreptate lui Petru atunci când vorbeşte despre cum s-au schimbat românii de la o zi la alta, după aşa-zisa lor revoluție.
– Oamenii se văd în libertate! Înainte, te ținea Partidul, te ținea Securitatea, te ținea nevasta care te reclama la Cadre, ei, fireşte că nu la tine m-am referit, Letiția! Dar câte neveste n-au făcut asta, ca să se răzbune?! După ’90, însă, n-a mai fost nicio oprelişte şi fiecare a arătat de ce este în stare!
*
Fireşte că nu i-a spus niciodată Nanei ce tot îndrugă Petru despre soțul ei. Mai ales că Nana, la rândul ei, este convinsă că părerea lui proastă despre ce se petrece în România se trage de la faptul că n-a fost acolo în decembrie 1989.
I-a servit-o şi ieri, deşi, măcar din obligație de gazdă, ar fi trebuit să-şi țină gura.
– Voi, cei din afară, nu recunoaşteți nimic bun din ce-i aici pentru că, altfel, n-ați avea cum să vă justificați plecarea! Şi nici Revoluția n-o recunoaşteți, fiindcă ați ratat-o! i-a strigat. În lumină, i se vedeau ridurile care săpau şanțuri în pielea moale, eu nu sunt atât de bătrână ca ea, s-a gândit şi chiar aşa e, sunt opt luni între aniversările lor!
Se uita la fața ei boțită şi dorea din tot sufletul să-i smulgă din poală maldărul de foi ale romanului pe care i-l întinsese, jenată, doar cu un sfert de oră mai înainte. Să renunțe la primul ei lector. Să-i închidă valiza, abia desfăcută, să sune la 9461 şi să ceara un taxi pentru aeroport.
Dar n-a făcut-o.
Prinsese o ocazie pe Lufthansa, bilete nonrefundable.
Iar Nana este prietena ei cea mai bună, cea mai veche.
*
Uneori, e drept, doar pentru scurt timp, încerca să se pună în pielea familiei Morar. Ce i-ar mai rămâne Nanei şi lui Relu dacă le-ai lua Revoluția? S-ar duce dracului legenda sfântului Marcu, căpiatul ăla de frate al lui Relu, pentru care Petru şi-a bătut gura la microfon, ca să-i înalțe o statuie de disident, fără să audă vreodată un mulțumesc de la el! N-ar mai rămâne nimic din felul cum Nana şi Relu şi-au repovestit viața în interviurile din anii ’90, pe vremea când jurnaliştilor le mai păsa de ei!
Aşa că a lăsat Revoluția lor în pace şi şi-au băut cafelele, în camera Claudiei. Ea, ca de obicei, aşezată în pat, turceşte, poziția favorită, tu încă mai poți să stai aşa? se mirase Nana.
A zâmbit, modestă, aşa învăța pe vremuri, în patul de la cămin, cu picioarele încrucişate şi cu caietul deschis lângă tălpile goale, pe pătura albastră şi aspră. Aşa stătea râzând, în patul conjugal de pe strada Uranus, la primele certuri cu Petru. Dar când el începea să strige, simțea cum fața i se strâmbă într-un rânjet stupid, genunchii i se ridicau la gură, se strângea singură în brațe, un ghem de carne vibrând, speriată.
Şi tot turceşte, pe urmă, asculta perorațiile lui Sorin despre Ceauşescu, în patul amicului Florinel, goală, cu mâna pe paharul de votcă, sprijinit instabil de un genunchi.
Asta a fost acum 30 de ani.
Iar ieri, Nana, cu părul tapat îngrijit, ca de obicei şi breton lung, pe dreapta, ca să-i ascundă micul lipom de pe frunte şi ochii desenați cu creionul albastru, nu s-a mişcat două ore de pe scaun, ținând, grijulie, manuscrisul romanului ei în poală. Îşi dăduse seama că sărise calul, cu voi, cei din afară, care nu recunoaşteți nimic bun din ce-i aici! şi i-a tot căutat, neliniştită, privirea, în timp ce turuia, lângă etajera Claudiei, păstrată ca un altar.
Pe rafturile de sus, aceeaşi păpuşă cheală şi fără gene, ca după chimioterapie şi un ursuleț cu pluşul ros. Pe celelalte, Toate pânzele sus, Insula misterioasă, Ocolul Pământului în 80 de zile – colecția Biblioteca pentru toți copiii. Pe ultimul raft, ABBA, Boney M, C. C. Catch, Modern Talking, Bee-Gees, Judas Priest, Iron Maiden, casetele care au hrănit dorul de ducă al unei întregi generații.
Dar copilăria şi adolescența Claudiei înseamnă şi viața ei, voit uitată, care revine, neiertătoare, noaptea, atunci când se întoarce în țară, pentru păguboasele ei moşteniri şi locuieşte două săptămâni la vechii prieteni, Sultana-Nana şi Aurelian-Relu Morar.
*
A mai făcut un efort ca să-şi gonească din minte imaginile, tot mai decolorate, ale visului şi şi-a plimbat privirea pe pereții încărcați ai camerei, plină de poze alb/negru ale şefei de detaşament de pionieri, Morar Claudia Felicia, primind raportul la un foc de tabără pionierească, la Năvodari. Ale adolescenței, numai piele şi os, Clody, ținută stângaci de gât de un puşti cu walkman atârnat de gât, la Cabana Plaiul Foii.
Aceasta este ultima fotografie în care mai apare, râzând, prietenul din liceu al Claudiei, Şerban Dimitriu. După ce l-a lovit camionul, a fost împuşcat în fața restaurantului Marea Neagră, la 21 decembrie 1989, ora 17,41. Pe placa de marmură, pusă în memoria primelor victime ale aşa-zisei revoluții, este doar poza lui de buletin.
Relu Morar îi trimisese la Europa Liberă, prin toamna lui ’93-’94, un întreg dosar despre primii morți din 21 decembrie 1989, toți nişte adolescenți şi Petru a vorbit pe larg despre ei. Restul radiourilor şi televiziunea publică făceau, la fiecare sfârşit de decembrie, emisiuni tot mai sleite. Dar şi Europa Liberă, concurată de radiourile locale private, care dădeau muzica noilor generații, era tot mai puțin ascultată.
Dându-şi seama că studiourile de la Paris şi de la München se vor închide, Petru s-a pensionat curând. Nu se ştie unde a rămas dosarul cu primele victime.
Placa memorială a fost scoasă atunci când s-a consolidat blocul unde fusese restaurantul Marea Neagră: o clădire cu ditamai bulina roşie, risc de cutremur gradul 1. După ce s-au încheiat lucrările şi locatarii s-au întors acasă, cineva a semnalat că placa de marmură despre primele victime ale Revoluției fusese furată. Dar, de atunci până azi, nimeni nu s-a învrednicit s-o înlocuiască.
Au rămas doar Morarii să se mai agite cu adevărul despre aşa-zisa lor revoluție care nu mai interesează pe nimeni.
*
Un şuierat de bormaşină sfredeleşte, dintr-odată, la un etaj mai sus, pereții falşi, de BCA. Nu doar vechile case boiereşti recuperate, ci şi blocurile comuniste se umplu tot timpul de zgomotele renovărilor, după ce camioanele au încărcat mobilele bătrâneşti, closetul şi chiuveta izinită, covoarele tocite şi celelalte urme ale ultimei existențe, încheiată într-un cimitir bucureştean. Contorsionați sub greutate, bărbați cu fețele uleioase de sudoare coboară pe scări sacii de moloz, sulurile de linoleum, bucățile de BCA şi le duc lângă tomberoane, să aştepte uruitul matinal al maşinii de gunoi.
Muncitorii, pe care criza i-a întors din Spania şi Italia, se grăbesc să pună gresia pe culoarul lărgit şi parchetul în livingul care a înghițit camerele mici, cu gândul la următorul locatar, dornic să-şi schimbe apartamentul, proaspăt cumpărat ori moştenit.
Felul în care îl renovează, de obicei fără aprobări de la primărie sau primite pe şpagă, reprezintă cartea lui de vizită.
*
Habar n-are ce oră e, nu zăreşte niciun ceas în penumbra camerei – un uriaş ierbar care a presat şi uscat copilăria pe care poate Claudia Morar n-a încetat s-o viseze în nopțile ei italiano-americane. Nu aude niciun ticăit de ceas în acest muzeu al micilor bucurii din tinerețea prietenilor ei, care, de două decenii, denunță în public fața neagră a comunismului. Nu întrezăreşte nicio pendulă pe pereții pătați de umbrele fotografiilor, dar atunci soneria de unde? Soneria pe care în dimineața asta a auzit-o de două ori, nu o dată…
Se întinde iar, cască, vezica o presează, trebuie să meargă la baie, pierde tot mai mult timp cu toaleta de dimineață, dar azi, în plus, trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu avocatul, să revadă dosarul, oare s-a odihnit destul?
Ceva a mişcat în penumbra prăfuită a camerei, în fundul afumat al oglinzii. Poate fețişoara ascuțită, de vulpe şi trupul costeliv al unei adolescente anorexice, aşa cum arăta Claudia înainte să-şi înceapă şirul glorios de burse.
Ori poate chiar ea, cea care s-a schimbat, imperceptibil, de la zi la zi..
Când se gândeşte înapoi, îi este jenă şi milă de femeia aceea căreia părul începuse să-i albească la tâmple şi sânii să i se lase, dar îşi păstrase egoismul feroce al unei adolescențe întârziate şi pofta autistă a iubirii romantice.
Eram mai tânără şi mai bătrână decât sunt acum, se gândeşte, în timp ce imagini uitate îi trec în viteză prin spatele pleoapelor strânse.
*
– …cred că mi?a venit şi mie rândul la bucătărie...
Lupta cu sticla ajunsese să dureze tot mai puțin. După ani de rendez?vous?uri, Sorin folosea tot mai abil tirbuşonul, spăla cu tot mai mare agilitate paharele şi, cu un glas hotărât, îi respingea încercările să-l ajute:
– Nu e cazul, ți-am mai spus, să?ți pierzi vremea cu astfel de treburi!
Refuza ajutorul ei, pentru că se plasase de la început în postura de chevalier servant? Sau o plasase pe ea, de la început până la sfârşit, în categoria parteneră temporară?
Parteneră temporară, mal?aimée. Iată ceva la care s-a gândit abia în timp ce scria romanul.
Şi-a amintit fraze pe care i le aruncase în față, în ultimii ani, după mai multe pahare decât ar fi fost înțelept să bea, aşa cum se obişnuise de când erau împreună. Sorin îi întindea paharul, cu un glas autoritar, haide, haide, nu mai fă pe mironosița! Iar ea dădea pe gât paharul, care îi dezlega limba şi ultimele întâlniri se terminau cu lacrimile şi reproşurile ei.
Reproşuri! Ea, care ani de zile întârziase, nepăsătoare, în timp ce el se plimba în garsoniera amicului Florinel, umplând scrumierele de țigări fumate, de nerăbdare, doar până la jumătate! Şi când, în fine, apărea în prag, se repezea, vibrând tot şi-i şoptea, împăciuitor: Ce greu te aşteaptă omul pe tine! Ori: Nu-i nimic, tu vii când vrei, când poți, eu te aştept oricât, ține minte...
Cum ajunge cel care deține inițial poziția forte într?o relație, să devină atât de lamentabil, cum ajunsese ea ?
*
Întrebarea i-a răsărit în minte în ultimele ore petrecute împreună, atunci când Sorin continua să-şi nege relația cu Dorina, dar maşina lor comună, accidentul care-i dusese la Miliție nu-i mai lăsau nici un loc de dubiu.
Vorbea, ridicată într-un cot, pe perna cu miros străin, iar el nu o întrerupea, aşa cum făcea de obicei. Doar la un moment dat, a întins brațul ca să o acopere cu cearşaful, când începuse cearta, era pe jumătate dezbrăcată şi aşa rămăsese. L-a azvârlit, la o parte, iritată, caloriferele erau reci, dar nu-i era frig şi nu-i mai dorea trupul, dintr-odată străin, din care se scurgea, picătură cu picătură, acea necondiționată încredere care o ținuse lângă el. Îl vedea ținând-o în brațe nu pe Dorina, cea care îi fusese mereu în preajmă, spionând-o şi interpretând magistral partitura prieteniei devotate, ci o păpuşă gonflabilă.
A continuat să turuie, mutîndu-şi privirea la dungile de lumină cenuşie imprimate în aerul camerei de jaluzelele pe care el le trăsese, ca de obicei, grijuliu. Ochii luminosi, injectați de vinişoare roşii, îi luceau de lacrimi. Când una i s-a rostogolit pe obraz, printre ridurile fine, apărute de când erau împreună, spre barba roşcată care îi acoperea obrajii calzi, neapărați, a întors furioasă, capul. Habar n-avea ce era în mintea lui, dar îi prevedea reacțiile şi ştia că plânge uşor.
Şi, brusc, a înghețat-o, ca o pală de frig, gândul că îl vedea pentru ultima dată. Când o să trântească uşa de la intrare, Sorin, cea mai apropiată ființă din lume, va deveni un simplu trecător, zărit din mers, pe stradă. Asta îşi dorise de când aflase despre accidentul Dorinei, dar de ce a durat atât de mult, până a fost în stare să plece?
Aveau să mai treacă ani până să accepte că, în ciuda aparențelor, ea face parte din categoria oamenilor prudenți sau comozi, care întârzie în relații eşuate, în locuri de muncă neconvenabile, în prietenii discutabile. La fel, nu fusese în stare să plece de lângă Petru şi schimbase dependența de el cu dependența de Sorin.
Şi iată că bătrânețea o găseşte tot lângă Petru şi cu gândul la Sorin, deşi a mai trăit atâtea vieți de atunci !
*
A citit de curând că Fontana di Trevi a fost acoperită cu un lințoliu de doliu la moartea lui Marcello Mastroianni, actorul care o fascina pe vremuri. Oare şi el sau doar Anita Ekberg s-a vârât în bazinul-piscină, lângă alaiul de marmură, în stil rococco, al lui Oceanos, cu tritonii şi caii lui, la finalul filmului La Dolce Vita ? A uitat.
În schimb, şi-l aminteşte pe Sorin, țeapăn în scaun, cu ochii pironiți pe ecran, părăsit brusc, în întunericul plin de răsuflări şi chicoteli străine, de curajul care îl adusese în sala de periferie a cinematografului, alături de ea.
– De ce ai mai luat bilete, dacă am venit şi am plecat fiecare separat?! Dacă n-ai curaj să te afişezi cu mine pe stradă, de ce ai mai zis că mergem amândoi la un film? De ce? i-a strigat la următoarea întâlnire, în garsoniera amicului Florinel.
Era un aprilie întunecat, cu cer plumburiu, greu, iar vântul clătina crengile, negre şi verzi, ale copacilor, din curțile încă nedemolate de la marginea lacului cu pescari şi bărci.
– Un act gratuit, a râs jenat Sorin.
Urechile şi obrajii îi ardeau. Vrusese să o scoată, fie şi doar pentru două ore, din garsoniera cu miros de sex şi vodcă, a amicului Florinel, dar ca totdeauna, din intențiile lui bune nu se alegea nimic. Ea împingea, îmbufnată, paharul de Martini roz cu care vroia să o tragă în pat.
Sorin, care citise Les caves du Vatican şi copia în bietele lor vieți de atunci amoralismul lui Gide, până i s-a înfundat şi-a rămas cu Dorina pe cap!
– N-o iubesc pe Dorina, i-a spus atunci, la ultima lor întâlnire.
Îi ține minte şi acum privirea apăsată, irisul întunecat, mărit. A fost convinsă că îi spunea adevărul, nu l-a mai întrebat nimic. Avea un singur gând, să scape de dovada vie a relației lor, o celulă, un embrion, un făt pe care îl ura, aşa cum îl ura pe Sorin! Să scape de ei amândoi...şi să uite!
Dar era chiar ea?
Erau chiar ei doi sau erau personajele din romanul al cărui manuscris Nana îl ținea ieri în poală?
*
Oricum, până la urmă, în ciuda celor prin care a trecut, a reuşit să uite.
Şi-a dat seama că uitase atunci când a reînceput să lucreze la romanul pe care visase, încă din tinerețe, să-l scrie.
Probabil nu s-ar mai fi apucat niciodată de el dacă, tot umblând prin arhive, după actele de care aveau nevoie ca să deschidă procesele pentru moştenirea familiei Branea n-ar fi dat, din pură întâmplare, şi peste cele ale familiei lui Sorin: Iovănescu/Olaru. Ce surprinsă a fost când a descoperit că, la generația anterioară, între ele existaseră relații. Oare şi întâlnirea ei cu Sorin, doi tineri stagiari în Clădirea anilor ’70, şi orele petrecute în garsoniera de făcut dragoste a amicului Florinel, erau incluse într-un desen predestinat ?
Simplificat, aceasta a fost ideea romanului, dar cum să facă să nu sune strident? de prost gust? S-a tot întrebat: La urma urmei, personajele din romanul ei făceau parte din protipendada unui oraş de provincie. Un loc unde nu se întâmpla nimic, dar s-au întâmplat atâtea!
Are şi Juniorul ceva dreptate când îi reproşează că au întârziat procesele, fiindcă ea a pierdut prea mult timp la Arhivele Naționale! Habar n-are fratele ei vitreg că ea şi-a dublat timpul de cercetare, cotrobăind când în dosarele familiei Branea, când în cele ale familiei Iovănescu.
Măcar dacă acum, când romanul e gata, şi-ar găsi o editură care să-l publice.
*
Şi, chiar dacă nu va găsi, la ceva tot a fost bun romanul ăsta: datorită lui a început să se împace cu Sorin cel uitat.
Oricâte minciuni prin omisiune descoperise pe vremuri la el, acum probabil ea ştie mai multe despre familia lui decât a apucat el să afle. Nu-i pomenise niciodată că fusese înfiat, dar e greu de crezut că mama adoptivă, Nelly Olaru, nu-i spusese chiar nimic. Dosarul unui economist, Virgil Olaru, îl menționa ca posibil tată natural al lui Sorin, mama fiind o anume Sorana Iovănescu, moartă în condiții suspecte, după arestare. Fusese logodită cu un legionar notoriu, Vasile Stamatiu, fişat cu mare atenție de Siguranța burgheză şi de Securitatea Poporului. Dar era puțin probabil ca acesta să fi fost tatăl lui Sorin, fiindcă era dispărut din țară cu câțiva ani înainte de naşterea copilului. Stamatiu era descris ca un tip brun, înalt, cu plete, care umbla tot timpul în costum național. Făcuse teologia, avea o voce splendidă şi dirija cântecele de mase legionare, preferatul lui fiind: Ne vom întoarce într-o zi! Între acest Stamatiu şi fostul ei iubit, Letiția nu a găsit nicio legătură. A văzut şi fotografia mamei naturale, Sorana Iovănescu, din față şi din profil, făcută la arestare, în penitenciarul de unde n-a mai ieşit. Era verişoara mamei adoptive, Nelly Olaru, care putea să fi ştiut despre aventura soțului şi, totuşi, fusese de acord să înfieze copilul, rămas orfan.
I-a spus oare cineva poveştile astea lui Sorin? S-a perpelit oare noaptea, întrebându-se cum să afle cine au fost părinții lui? Pe cine să întrebe? Copiilor li se ascund păcatele lumeşti ale părinților, nişte bieți oameni, idealizați ori detestați de urmaşi. Şi, mai ales, au toate aceste istorii încurcate legătură cu trădarea lui Sorin şi cu despărțirea lor? Nu va mai afla niciodată.
Poate a fost aşa, poate a fost altfel. Ea asta a imaginat, tot citind actele din arhive şi din povestea asta complicată şi-a scris romanul.
– Vrei să-ți recuperezi profesiunea abandonată? N-ar strica, începuseşi bine, păcat că n-ai continuat, i-a spus Nana ieri, când i-a pus manuscrisul în poală.
– Am vrut să recuperez timpul pierdut, a zis ea râzând.
De fapt, vrusese să spună: Am vrut să recuperez timpul pierdut cu Sorin.
Dar Nana, lipsită de umor cum este şi nesesizând tonul ei ironic, a dat neîncrezătoare, din umeri:
– Astea-s subiecte pentru lucrări de licență la Litere! Din ce-ai trăit, nu mai recuperezi nimic!
(Fragment din romanul Gustul amărui al libertății)