INIȚIERI DE VÂRSTĂ LA MASAI ŞI AFARI

Țări africane sau paradisul răvăşit
Trăim sub acelaşi soare, şi totuşi nu suntem contemporani: societăți în era postindustrială şi comunități tribale conviețuiesc deseori între hotarele aceluiaşi ținut. Firesc, ciocnirea sau întâlnirea civilizațiilor a devenit astăzi o fecundă sursă literară, care hrăneşte romane contemporane sau istorice, cărți de graniță, de tip confesiune sau jurnal. Modă culturală sau gen ce îşi adjudecă teritoriul propriu? Poate reacție în fața globalizării cu tendința de a estompa diferențele, dar reuşind de multe ori doar să le acutizeze.
Ficțiunea receptează profund ciocnirea lumilor din civilizații diferite. Tatiana Niculescu Bran probează îndrăzneala semeață de a ieşi din perimetrul propriei lumi, căci după ce s-a afirmat spectaculos cu romane-document (Spovedanie la Tanacu; Cartea Judecătorilor), a confirmat priza la realitatea autohtonă cu Noaptea Patriarhului, roman inspirat de o personalitate a vieții româneşti bine cunoscută, explorează un spațiu complet străin – Cornul Africii – într-un roman remarcabil prin finețe şi profunzime: În Țara lui Dumnezeu, apărut la Editura Polirom.
În Cornul Africii conviețuiesc tribul străvechi al afarilor şi cosmopolita lume diplomatică, luptătorii înrolați în Legiunea Străină şi pirații somalezi, confortul şi bunăstarea enclavei reprezentate de francezii care caută să-şi păstreze poziția privilegiată şi mizeria unei vieți precare dusă de majoritatea populației. Detaliile de viață cotidiană, de mentalitate proprie societății afare confirmă că autoarea a cunoscut direct lumea afarilor şi a reflectat asupra ei, ca şi asupra fenomenului desemnat de presă ca „primăvara arabă”.
Tatianei Niculescu Bran nu-i lipseşte curajul când scrie despre universul Africii, devenit familiar cititorilor şi apoi spectatorilor datorită unei cărți singulare – Din inima Africii de Karen Blixen (traducere de Gabriel Gafița, Ed. Humanitas, 2004), şi ecranizării celebre, cu Merryl Streep şi Robert Redford în rolurile principale. Dar În Țara lui Dumnezeu se apropie de alt roman, a cărui acțiune se petrece tot în Kenya: Leul de Joseph Kessel.
Aventurier şi reporter care a străbătut mapamondul şi a scris despre ținuturi dintre cele mai diferite (Africa, Arabia, Afganistan), prea puțin accesibile europenilor la mijloc de secol XX, Joseph Kessel a reuşit în Leul să capteze nu doar întâlnirea civilizațiilor, ci şi misterul inițierii, relațiile omului cu animalele şi sălbăticia. Romanul apărut în 1958 este dintre acele puține cărți ce se adresează fiecărei vârste, a intrat în bibliografia şcolară în Franța, reeditat constant, cu alte cuvinte, a ajuns o carte clasică.
Leul de Joseph Kessel a fost publicat la noi la un deceniu de la apariție (traducere de R. Polizu-Micşuneşti şi V. Zaborovski, Editura Tineretului, 1968) şi merită din plin o nouă tălmăcire care să-l repună în circulație. Autorul insistă la început să omagieze pe cei ce se ocupă de Parcurile Naționale din Africa Orientală, totodată să precizeze diferența dintre personajele sale şi cele din familia maiorului Taberre în casa căruia a scris cartea.
Ce au în comun cele două cărți, apărute la peste o jumătate de secol distanță? Ambele descriu o țară africană ca paradis ori tărâm al misterului, narează o întâmplare având ca personaje principale copii aflați în pragul adolescenței, din lumi diferite, supuşi inițierii de vârstă ce echivalează cu o maturizare precoce sau cu o tragedie mai mult sau mai puțin înțeleasă şi acceptată, iar lumile cărora le aparțin, cea africană şi cea occidentală, caută punți de comunicare.

Poveşti din Kenya şi Cornul Africii
Scris la persoana I, Leul cuprinde relatarea unei vizite făcute de un pasionat călător în Parcul Regal din Kenya, acaparat de farmecul vieții sălbatice şi cucerit de frumusețea animalelor mai mici sau mai mari. Îl intrigă familia celui ce conduce imensa rezervație, Bullit, soția şi fetița, întâlnirile şi confesiunile fiecăruia – căci ajunge pe rând să audă mărturii despre felul în care au ajuns în Kenya şi ce înseamnă viața de aici pentru fiecare.
Treptat, naratorul înțelege drama familiei, relațiile fireşti de iubire sunt supuse tensiunii puternice, căci intră în joc pasiuni şi instincte supuse presiunii raționale. Patricia are 10 ani şi aparține mai curând naturii, ştie mişcările din rezervație şi comunică prin coduri multiple cu toate vietățile, tatăl ei, marele vânător alb s-a convertit în apărător al traiului animalelor în mediul lor de viață, pe când Sybill nu doreşte decât să-şi trimită fetița în lumea civilizată pentru a primi altă educație decât cea de copil al sălbăticiei.
Toate personajele, inclusiv povestitorul, percep dureros sciziunea provocată de pasiunea pentru sălbăticie. În Bullit zace nostalgia ucigătorului de fiare şi mândria tatălui care vede că fiica lui are firea pe care el o invidiază şi comuniunea deplină cu animale şi triburi, a deprins limbaje şi limbi ce-i asigură orice fel de dialog. Din Sybill răbufneşte teama şi ura față de natura din jur, percepută ca periculoasă, ca şi ostilitatea față de fiică şi soț, care se simt în rezervație ca acasă.
Dar marele personaj al romanului este leul King: pui rămas fără mamă, el a fost crescut şi răsfățat de Patricia până când a devenit splendoarea şi mândria rezervației. Legătura lor îi intrigă şi uimeşte pe toți, pentru că leul răspunde la orice chemare a ei, îl stăpâneşte chiar şi în prezența unor străini, el o ascultă supus, o ocroteşte, îşi bate leoaicele furioase când ele îndrăznesc să amenințe cu un atac.
În rezervație poposeşte un trib de masai, prilej pentru călătorul străin să observe cutumele arhaice: înălțarea unei locuințe efemere, dansuri ritualice, o ceremonie funerară, purtarea moranilor, tinerii ce etalează ca semn al vârstei coama de leu. Inițierea războinică menită să-i transforme în bărbați este chiar înfruntarea leului. Ei percep altfel legătura puternică a fetiței cu leul: Patricia este fiica leului ori mică vrăjitoare. Un moran o cere în căsătorie pe fată şi, ca să fie acceptată cererea, se conformează ritului, vine să lupte cu leul singur.
Scena are deznodământ tragic: leul reacționează la atacul cu lancea, Oriounga este atacat mortal de King şi, sosit prompt la fața locului, Bullit trebuie să respecte legile rezervației, ce-l obligă să apere omul atacat, şi împuşcă leul sub ochii fetei lui. Patricia trăieşte marea dramă ce o desparte de toți şi toate, de leul preaiubit, de familie, de rezervația unde fusese stăpâna privilegiată: vrea să plece la pensionul din Nairobi, însoțită de povestitor, plânsul eliberator începe când vede sub lumina lunii dansul animalelor.
În Țara lui Dumnezeu are în centru alt animal: o gazelă mică numită Zerbinette, primită ca dar de Beuaregard, consilierul francez. Gazela aleargă liberă în reşedința consilierului, şi în joc cu ea intră şi André, venit să-şi petreacă vacanța cu tatăl său, şi Hani, fetița afară. Dar în țară domneşte o revoltă mocnită, un frison al libertății străbate şi Cornul Africii, iar interesele principalilor actanți din jocul politic diferă, tot atât de mult cât se deosebesc viețile oamenilor, francezi şi afari, femei şi bărbați.
Politica pare să fie aici privilegiul bărbaților, ca şi aventura modernizării, pe când spiritul conservator aparține femeilor. Mai ales în lumea afarilor femeile iau deciziile importante şi tot prin ele se perpetuează rânduieli arhaice: pelerinaje la mormântul unui sfânt, reguli şi prescripții din educația dată copiilor. Țara păstrează mândria unei moşteniri străvechi: este tărâmul mirodeniilor pentru faraonii egipteni, de la care au preluat ritualul exciziei clitorisului, solota, ce le garantează fetelor căsătoria şi un statut social.
Acțiunea romanului se petrece în prezent, iar cei doi copii care se joacă vin din lumi greu de apropiat: André a văzut Războiul stelelor, îl fascinează navele care se pregătesc de luptă cu pirații somalezi, ca şi bogăția de mirosuri şi culori din piață, iar Hani descoperă în reşedința diplomatului obiectele altei civilizații şi altei culturi: cada şi toaleta, pianul şi muzica. Finalul aduce separația celor doi: André este trimis înapoi în Franța, iar Hani urmează să treacă prin ritualul solotei.

Sălbăticie şi civilizație
Şi Kenya de acum o jumătate de secol, descrisă de Joseph Kessel, şi Cornul Africii din zilele noastre surprins de Tatiana Niculescu Bran au în comun o relație complicată între occidentali veniți aici şi oamenii locului, fiindcă în ținuturile africane persistă rivalitățile tribale. Prezențele occidentale, fie englezi, fie francezi, nu le-au pus capăt, încă mocnesc ori chiar izbucnesc. Rezervația Regală pare un paradis, dar locurile străbătute de europeni în Cornul Africii sunt rareori paradisiace şi mult mai des infernale.
Povestitorul din Leul ştie că englezii au pus capăt măcelului dintre două populații – kikuiu, poporul sedentar, şi masai, popor de nomazi războinici. Şi Beauregard, consilierul francez din romanul În Țara lui Dumnezeu, constată conflictul vechi dintre cele două triburi, afari şi Issa, ca şi duplicitatea lor: Humed a studiat în Franța, dar întors în țară, se supune datinilor, chiar educația nepoatei lui este dublă – învață franceză la şcoala, dar în familie bunicul şi bunica o modelează conform tradiției afare.
Parcul Regal de la poalele muntelui Kilimandjaro îi aminteşte privitorului de altă vârstă a lumii: animalele trăiesc în libertate şi oferă privitorului un spectacol de neuitat. Naratorul descoperă uimit forța brută a rinocerilor şi măreția elefanților, suplețea felinelor şi grația gazelelor. Şi tot aşa înțelege lanțul pe care-l compun, fiindcă unele animale devin hrană pentru puternicii prădători.
Naratorul începe să înțeleagă ambivalența tulburătoare şi primejdioasă a fetiței. Patricia este fiica tatălui ei, pasionată de viața dusă în libertate, căreia jucăriile unui copil de oraş nu-i pot provoca decât râsul, ele nu se pot compara cu splendoarea animalelor din parc şi cu episoadele palpitante pe care le prilejuiesc. Bullit înregistrează darurile pe care le are Patricia, dar soția lui se teme zi de zi până îşi vede fiica întoarsă acasă nevătămată.
Naratorul admiră splendida privelişte a muntelui Kilimandjaro, se lasă captivat de vraja fiecărei dimineți sau nopți, de jocurile inocente sau crude ale vietăților care-i pătrund în colibă ori îşi continuă ciclul lor obişnuit – hrană, lupte, jocuri. Patricia se comportă ca un ghid ce-l introduce în viața adevărată a parcului, pentru că pare să posede atât graiuri ale triburilor, ci şi ale animalelor.
În fond, Bullit şi fiica lui reprezintă două ipostaze în care se manifestă relația omului alb cu sălbăticia naturii. Bullit vrea să domine, prin vânătoare, civilizația supune natura într-un mod violent, iar apoi îi urmează domnia blândă prin conducerea Parcului. Însă fiica lui reprezintă altceva: revanşa naturii care cucereşte copilul, dezvăluindu-i secrete şi oferind alte puteri prin alianță cu vietățile ei, prin înțelegerea marilor ei ritmuri.
Masaii sunt războinici şi vânători, iar cutuma inițierii impune tinerilor morani să ucidă un leu, luptă în care mulți îşi pierd viața, iar în final doar unul poartă apoi ca trofeu coama de leu. Ei luptă şi în secolul XX după rânduiala omului arhaic, singura lor armă este lancea, pe când omul modern are alte arme cu care ucide fără să-şi pună în pericol viața. Patricia îl admiră pe Oriounga pentru că a îndrăznit să se apropie de leu fără frică şi apoi a venit să lupte singur cu fiara uriaşă.
Romanul românesc urmăreşte alt tip de raporturi între civilizația de azi şi deşertul ce şi-a păstrat neatinsă forța, iar pădurea Day stă mărturie pentru complicata mişcare a naturii: cândva era plină de verdeață, copacii maiestuoşi s-au uscat, s-au mineralizat şi locul s-a preschimbat într-o pădure a duhurilor.
André observă cu privirea lui inocentă cât de săracă este în prezent țara atât de prețuită pe vremea faraonilor: „Țara asta a lui Dumnezeu e făcută din pietre, deşert şi un fel de sate cu corturi şi acoperişuri din piei de animale, rotunde ca nişte spinări de cămile.”. Ochii de copil rețin aspecte exterioare, contrastele şi pitorescul. Dar Arafa, femeia afară care face menajul în reşedința consilierului, exprimă starea de spirit şi părerile omului obişnuit, lui nu-i schimbă traiul răzmerița.

Mediatori şi mesageri
Între civilizația occidentală şi triburile din Kenya şi Cornul Africii se interpun mediatori şi mesageri. Ei fac posibile apropierile, uneori au rol de arbitri obligați să țină la distanță pe cei ce se duşmănesc. Aşa se petrec lucrurile cu Bullit care ştie prea bine că duşmănia dintre kikuiu şi masai n-a dispărut. Iar povestitorul depune mărturie despre complicatele relații din rezervație. Amândoi aparțin civilizației occidentale, dar ceva îi îndeamnă să iasă din cercul ştiut, căutând locuri necunoscute şi natura originară.
Cei doi, povestitorul şi Bullit, au aşadar în comun pasiunea pentru ținuturile rămase neatinse de ravagiile civilizației, primul preferă să rămână doar privitor la spectacolul extraordinar al sălbăticiei, celălalt a trăit din plăcerea de a ucide animale, dar a ales altă cale, vânătorul s-a transformat în ocrotitorul animalelor şi păzitorul Parcului. \
Şi în romanul În Țara lui Dumnezeu, apar doi intermediari: consilierul francez fascinat de Cornul Africii, de oraşul alb cu şapte moschei, de Tadjura, şi Humed, afarul bătrân, plin de înțelepciune, care a studiat în Franța. Pe fiecare îl fascinează lumea celuilalt, amândoi înțeleg că mai presus de ei şi cu mult înaintea lor se află Arthur Rimbaud. El are rolul de mesager ce străbate şi spațiul şi timpul. Pentru Humed, Rimbaud reprezintă Franța, dar pentru Laurent Beauregard el reprezintă Africa.
Abdoh Rinbo este Rimbaud, robul lui Allah, el îi bântuie pe Beauregard şi pe Humed, dar mai ales pe Kamil, fantasmă născută din visele şi obsesiile lor. Beauregard îşi aminteşte versurile rimbaldiene, Humed – biografia lui africană, iar Kamil îl percepe ca prezență şi sfătuitor, care ştie păcatele, suferințele şi aspirațiile tuturor. El a transgresat granițele şi barierele, a părăsit Franța după o tinerețe aventuroasă, a făcut negustorie în Africa, şi-a însuşit mai multe limbi cu darul său extraordinar.
Pagini splendide încifrează căutarea lui Rimbaud, aventura lui, transfigurată ca vedenie a lumii africane, ca mister al convertirii la Islam, ca suită de interogații privind alegerile pe care le poate face. Pilde şi reflecții, mici istorii şi parabole explicite dezvăluie spiritul său neliniştit, care nu-şi găseşte locul şi rostul nicăieri. El cunoaşte pădurea Day şi misterele deşertului, tot atât de bine cât inimile oamenilor.
Tot Abdoh Rinbo a cunoscut în alt timp altă existență, cea a lui Abu Yazid, care a plecat din Persia, şi-a răspândit învățăturile ucenicilor, iar apoi a dispărut când i-a venit sorocul, căci îşi împlinise misiunea pe pământ. Mormântul lui Abu Yazid se află în pădurea Day, acolo merg în pelerinaj toate personajele. Dar Abu Yazid şi Abdoh Rinbo par întrupările aceluiaşi suflet neliniştit, în continuă căutare.
Interpretate dintr-o asemenea perspectivă, cele două romane pun în discuție probleme ce agită lumea contemporană, decupează aspecte politice, focalizează atenția asupra unor aspecte neştiute sau ignorate: prezența franceză în Africa şi sensul ei, Legiunea Străină şi efectele ei benefice în zonă, plasa întinsă de pirații somalezi alunecă departe, până spre marile bănci ale lumii, sărăcia fără şanse de eradicare, disperarea femeilor africane care au de ales între două rele şi multe altele.
Romanul ciocnirii între două civilizații are noduri dure, ele prind şi răsucesc fire sinuoase ale destinelor, construind o meditație serioasă şi gravă ce dă ficțiunii actualitate. Dincolo de pitorescul Africii, de complexitatea personajelor care îşi poartă pe mapamond drama individuală, se află romanul politic. Estompat discret în Leul, incisiv şi acut în creația Tatianei Niculescu Bran, el valorează cât zeci de reportaje şi documentare despre țările africane astăzi.

Îndrăznețul moran şi fetița afară
Joseph Kessel scrie cu vizibilă admirație despre masai, insistă mai ales asupra unui ritual ancestral, legat de inițierea de vârstă a tinerilor, despre ținuta lor, despre cutumele ce le reglează modul de viață nomad, despre natura lor dublă, de vânători şi războinici. Perfect simetric, Tatiana Niculescu Bran urmăreşte altă inițiere, tot de vârstă, a fetelor, supuse unei operații complicate de excizie a clitorisului urmată de cusătura ce închide „poarta păcatului”, pe care o face doar moaşa-de-neam, figură aproape fabuloasă.
Aşadar Oriounga, trufaşul moran care luptă cu leul, şi Hani, fetița afară, se conformează deplin legilor nescrise ce reglează viața celor două mari triburi, masai şi afari. Într-un fel, ei sunt exemplarele cele mai reuşite şi impresionante din lumea lor. Oriounga se distinge prin trufie, stăpânire de sine şi curaj sinucigaş. La rândul ei, Hani a fost aleasă de Humed, bunicul ce a crescut-o, ca să primească înțelepciunea lumii lui. În fiecare carte, o scenă-cheie le prefigurează destinul. Oriounga se aventurează în hățişul unde leul se odihneşte, venind la întâlnirile cu Patricia şi acceptând pe cei aduşi de ea. De față cu povestitorul, Patricia pune la încercare curajul celui mai puternic moran, prezentându-i-l leului care mârâie furios, ca şi când ar fi păstrat în memoria speciei lui amintirea strămoşilor săi lei vânați şi ucişi de masai. Fetița îi pune față în față pe cei doi adversari, activând în fiecare instinctele cele mai puternice.
Demonstrația este mult mai complicată: fetița are asupra animalului o putere de neînțeles, ce nu poate fi explicată decât prin legătură de sânge cu animalul ori prin magie. Tânărul masai intuieşte caracterul excepțional al fetiței care stăpâneşte un leu, singura potrivită cu ambiția şi mândria lui, aşa că o cere de soție tatălui ei, apoi decide să înfrunte leul singur, nu cu grupul de morani, cum se practica în mod obişnuit inițierea în tribul său şi vine cu lancea să ucidă leul.
În romanul românesc, fetița afară are şi ea caracter excepțional. Ca şi Patricia, tinde spre a înțelege lumea străină ei: învață franceza şi o vorbeşte bine la întâlnirea de la reşedința consilierului, ştie că şi bunicul şi bunica ei îi transmit învățături străvechi, are propriile curiozități, cum sunt cele despre pădurea Day, despre limba originară în care oamenii se înțelegeau între ei şi alfabetul pierdut, despre tatuajele purtate de femeile afare, despre moaşa-de-neam.
Hani ştie că urmează să fie supusă unei încercări care o va face „fată mare”, din spusele femeilor înțelege că va fi o sărbătoare în care ea se află în centrul atenției. Deşi Humed, bunicul ei, caută să amâne cât poate operația şi pregăteşte plecarea fetiței în Franța, unde ar urma să studieze, femeile decid în familie, iar spiritul lor conservator este mai puternic, aşa că au organizat călătoria ca să se încheie cu solota, revolta ce izbucneşte nu le tulbură planurile.
Oriounga piere sfâşiat de King, are satisfacția să-l vadă pe magnificul leu răpus sub ochii lui împăienjeniți de suferință. Hani se îndreaptă spre solota încrezătoare în spusele celor mari, fără să ştie nimic despre durerea operației, nici despre imensele riscuri ale infecției, nici despre durerile ulterioare ce o aşteaptă după căsătorie, când dezvirginarea înseamnă a desfereca „poarta păcatului”, iar naşterea unui copil reluarea durerii. Destinul tânărului masai şi al copilei afare au pe ele aşezate la sfârşit pecetea sângelui.

Grațioasa gazelă şi magnificul leu
Cele două romane au în comun şi prezența în centrul acțiunii ori al rețelei de semnificații a unui animal: o grațioasă gazelă, pui plin de grație, şi magnificul leu ce stârneşte admirația tuturor, oamenii albi sau negri masai. Gazela şi leul se deosebesc de exemplarele speciei lor, fiindcă intervenția umană înseamnă, într-un fel, tulburarea selecției naturale. Puiul de leu rămas fără mamă ar fi fost în mod firesc hrană pentru alți prădători, puiul de gazelă a fost primit de Beauregard ca dar de la Kamil şi ar fi trebuit sacrificat, conform tradiției afare.
Dar oamenii le schimbă soarta. King şi Zerbinette cunosc aşadar afecțiunea umană, fără ca domesticirea să poată fi dusă până la capăt. Povestitorul vede un album al lui King, cu fotografii în care puiul s-a integrat familiei şi casei. Zerbinette zburdă prin reşedință, îşi presară căcărezele pe covoare, este partenera de joc a celor doi copii, André şi Hanni, şi ea a fost scoasă din sălbăticie şi integrată unui spațiu al civilizației. Ambii îşi datorează supraviețuirea oamenilor.
Puiul neajutorat de leu a fost hrănit de fetiță cu biberonul, a crescut până a devenit un leu magnific. Apoi s-a reîntors în propria lume: vânează şi ucide, are două leoaice şi pui. El continuă să vină însă de câte ori îl cheamă Patricia, se joacă atât cu fetița, cât şi cu Bullit, grijuliu să nu-i rănească. În hârjoana celor doi, om şi fiară, Patricia vede un joc plin de iubire, dar îi priveşte cu mândrie de stăpân pe leii ei, căci şi Bullit cel roşcat seamănă cu un leu.
Când apare tribul de masai în rezervație, lucrurile se schimbă, fiindcă ei sunt vânători de lei. Iată de ce îndrăznețul moran căruia nu i se clinteşte un muşchi în fața fiarei nu poate şti ori pricepe ce este legătura bazată pe iubire. Patricia şi King au depăşit bariera ce separa omul de fiară. Prin sentimentele trăite unul prin celălalt, fetița a pătruns în firea animalului căruia îi înțelege instinctele, leul a avut parte de afecțiunea şi grija cu care este înconjurat un copil. În iubirea lor, ei au încălcat granițele, fiecare a dobândit grație celuilalt nu doar o experiență singulară, ci şi vulnerabilitate.
Finalul este previzibil, natura nu admite asemenea transgresări de granițe şi le pedepseşte nemilos. Fiecare încalcă regulile prin reacții: Patricia nu se mai mulțumeşte cu puterea ei asupra lui King, antrenează şi oamenii în jocurile ei, din gelozia față de cealaltă viață a lui King, dusă separat de ea, leul rămâne dependent de afecțiunea fetiței, îi dă satisfacție, ca şi tatăl ei, când ea vrea să arate că deține primul loc în inima lui. Tot Patricia provoacă şi înfruntarea leu-moran, ce precipită tragedia.
Romanul francez are final închis: sacrificarea lui King, leul splendid, plecarea Patriciei la Nairobi, despărțire violentă şi brutală de copilărie, de sălbăticia măreață a Parcului Regal. Epica şi personajele pot fi abordate în multiple chei, de la psihanaliză la antropologie, de la naratologie la simbologie, în centrul tuturor interpretărilor rămâne însă magnificul leu cu nume regal.
Romanul românesc are final deschis: André se întoarce în Franța cu avionul, escortat de Marie, soția tatălui său, în timp ce pentru Hani se pregăteşte ritualul solotei. Nu se ştie ce se întâmplă cu Zerbinette, grațioasa gazelă, dar are, în mod clar, rolul unui dublu simbolic al fetiței. Gazela are ca trăsături vioiciunea, agerimea, frumusețea şi ascuțimea privirii, iar multe opere de artă o înfățişează ca victima unei sălbăticiuni, cel mai adesea... un leu.

Confesiunea martorului şi concertul vocilor
Cele două romane se deosebesc ca structură narativă şi compoziție, dincolo de multiplele similitudini date de conflicte şi teme, de schemele personajelor şi relațiile dintre ele, cu axe de simetrie şi corespondențe mai mult decât interesante: masai – afari; leu – gazelă; mândrul moran şi fetița afară; inițierea tribală de vârstă la tinerii masai şi cea îndurată de fetițele afare ş.a.m.d. Deosebirile pornesc de la perspectivă narativă şi tip de narator.
Povestitorul din Leul este un exemplu perfect de narator-martor. El orientează pe cititori ca să poată înțelege modul de viață al unei lumi interesante. Are şi rol de confident pentru toți actanții dramei, dar fără să intervină direct în acțiune, se mulțumeşte cu postura de privitor discret şi se implică în evenimente doar când i se cere explicit ajutorul.
Toți apelează la el, fiindcă tensiunea din triunghiul familiei a ajuns insuportabilă, fiecare simte nevoia să-şi descarce frustrările şi spaimele, să-i ceară, într-un fel, sprijin: Bullit îl ia ca însoțitor când străbate parcul şi când îşi bea porția consistentă de whisky, Sybill îl ia drept arbitru în conflictul cu soțul ei legat de educația ce se cuvine fiicei lor, la ieşirea din copilărie, Patricia însăşi are încredere în el pentru că iubeşte animalele, etalează în fața lui minunățiile rezervației şi îl apropie de King.
Povestitorul însuşi recunoaşte că a venit să viziteze Parcul Regal pentru un timp scurt, dar îşi prelungeşte şederea cucerit de spațiul paradisiac, de magnificul leu. Dar când pătrunde în intimitatea familiei, când asistă şi la intrarea în scenă a tribului masai, intuieşte resortul ce se pune în mişcare, aşteaptă să vadă apoi desfăşurarea lanțului, verigă cu verigă, până la final.
Romanul românesc se compune din alternanța vocilor ce narează întâmplările din puncte de vedere diferite: cele 41 de capitole desemnate prin numele personajelor arată asimetrie între lumea franceză şi cea afară. Cei doi copii, Hani şi André intervin de şase ori, vocea dominantă este cea a lui Laurent Beauregard, cu şapte intervenții, tot de şase ori soția lui Marie se confesează, de trei ori doctorul Bertrand, le corespund intervenții discrete (doar trei!) ale lui Humed, tot atâtea din partea lui Kamil, şase din partea Arafei, ele formează partea afară.
Concertul vocilor recurge la tehnica subtilă a contrapunctului, iar pluriperspectivis-mul se pliază perfect pe miza romanului, ce ambiționează să prezinte complexitatea interferenței civilizațiilor. Voci autohtone narează istorii extraordinare: povestea Țării lui Dumnezeu, descoperită de faraoni, povestea moaşei-de-neam care a fost hienă, povestea pădurii Day sau cea modernă a piraților somalezi.
Multe pagini sunt antologice, atât ca finețe a scriiturii, cât şi ca originalitate a subiectului, se răsfiră din primul capitol extraordinar (învățăturile primite de Hani de la Humed cum să-şi aşeze în suflet covoraşul de pace pentru a putea îmblânzi puiul de gazelă, imaginația ei privind felul cum puiul descoperă grădina şi se bucură), trecând prin cele halucinante ale lui Abdoh Rinbo sau mărturisirile făcute de Kamil despre forța fantasmelor şi magia deşertului.
Joseph Kessel a organizat materia epică din Leul după vechile principii ale tragediei, atât de familiară cititorului francez. În structura de profunzime nu lipsesc nici hybris-ul, nici lanțul ori deznodământul tragic. În Țara lui Dumnezeu, numele Zerbinette dat gazelei – referință culturală la un personaj din comedia lui Molière, Vicleniile lui Scapin, permite o intertextualitate subtilă cu literatura franceză, iar biografia şi opera lui Arthur Rimbaud oferă o surpriză plăcută şi o cheie de lectură specială pentru cititorul francez.
Dar Tatiana Niculescu Bran prezintă lumea contemporană ca dramă atât de cuprinzătoare, încât în ea îşi găsesc loc şi ciocnirea dintre civilizații, şi politica de la nivel înalt până la firul de nisip al deşertului, şi dubla inițiere a celor doi copii, familia modernă sfâşiată de felurite contradicții şi familia tradițională tensionată de schimbările din jur.
Poate romanul românesc va avea soarta celui francez: lectură pentru toate vârstele, pagini selectate în manuale şi antologii şcolare, comentarii care să-i sublinieze şi problematica şi complexitatea. Dar până atunci, merită şi promovarea insistentă prin traducerea lui în alte limbi, şi un bun început ar fi cea franceză, şi spaniolă, ca unul dintre puținele romane din proza contemporană ce ies din coaja autohtonă, având turnură stilistică impecabilă.

(Tatiana Niculescu Bran, În Țara lui Dumnezeu; Joseph Kessel, Leul)