Proză
Ion Drăgănoiu
O PUŞCĂRIE PE DOS
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
Frunze uscate şi vânt…
(o prezentare)
Marian DRĂGHICI
Ion Drăgănoiu (1943-2003) a publicat în timpul vieții 11 volume de poezie şi două de publicistică (unul în colaborare). Lirica lui, de un manierism ironic ceremonios, cu o aripă atinsă de hieratismul poeticii lui Nichita Stănescu şi cealaltă înmuiată în discursivitatea savant învăluitoare a lui M. Ivănescu, i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1981, pentru volumul Scene de vânătoare, şi de două ori Premiul Asociației Scriitorilor din Bucureşti: în 1984, pentru Starea provizorie, şi în 2000, pentru Alice în țara noțiunilor. Din publicistică, Drăgă – cum îi spuneau prietenii – a trăit, ca redactor în Radio-Televiziunea Română şi ca redactor principal la pagina culturală a cotidianului România liberă, de unde s-a şi pensionat.
Ce nu se ştie mai deloc, sau cu puține excepții, este că Drăgănoiu a lăsat posterității şi un roman în trei volume, corectat de mâna lui, însumând peste 700 de pagini dactilo, cu titlul O puşcărie pe dos, dedicat “prietenului M. Ivănescu”. Şi rămas până în prezent nepublicat. “Excepțiile” de care vorbesc sunt date de cititorii Ziarului de duminică şi ai revistei Viața Românească în care au apărut, destul de recent, la propunerea devotatei doamne Eliza Drăgănoiu, fragmente din roman (volumul I).
Cum aş descrie epica lui Drăgă, după lectura volumului al doilea (din care am extras paginile propuse mai jos)? O proză solipsistă, intens psihologizantă, rulată ca discurs îndrăgostit, din decupaje succesiv brodate în – să zicem – carnea pururi tânără şi ațâțătoare a ceea ce se cheamă, încă se cheamă, mitul eternului feminin. Cu afect şi modulație a scriiturii proustiene, de o calitate a sentimentului obsesiv ce poate apărea, pentru gustul lectorului mai nou, prin altitudine şi orgoliul purității, ca inactuală. Inactuală, da – în sensul de, cum spuneam, fixație general-umană sub speciae eternitas.
Trama, în cele 198 pagini ale volumului, e dată de dragostea personajului narator, literat, vârstnic, bolnav de luciditate, pentru o misterioasă “doamna Ț.” (hélas!), prezență pe cât de acut jinduită, pe atât de fantasmatică. Şi care, ea, se dovedeşte pentru interioritatea bărbatului de aci, posesivă, devoratoare. Mai mult, paroxistică. Istoria “mare” e complet abolită din “puşcăria” îndrăgostitului la bătrânețe (de fapt, o adultețe târzie), iar “fundalul” temporal al celor întâmplate se poate vag reconstitui, dacă asta interesează pe cineva, după câteva “date” exterioare, puține, cum ar fi tramvaiul cu remorcă şi taxatoare sau tabietul ascultării radioului (televiziune – ioc). Încet şi sigur, înamoratul bătrâior, intelectual boem, scriitor prin felurite localuri mai degrabă sordide, devine – din sentiment exacerbat – captivul interiorității sale, prizonier al libertății scrisului, al imaginației delirant creatoare. Fructul şi “victima” acestei continue efervescențe posesive e desigur femeia, proiecția ei interioară, care creşte, tot creşte, în el. Îl ocupă, îl lasă “gravid” de ea, îl populează. ”Îmi dau seama din nou cît de profund e ea acum crescută în mine”, va constata dumnealui în finalul volumului.
Pare fatalitate ca virilitatea descrescută, vulnerabilă, clovnescă, bună numai “să o amuze pe ea”, să ofere compensatoriu un vast teren propice elanurilor pasiunii ultime, cu “avînturi ireale” şi bătaie – ne face Drăgă să credem – în absolut:
“Căci sunt bătrân – a încetat să mai fie afirmarea senilității mele o poză, mereu reluată cu variațiuni pentru că ştiu că o amuză pe ea. E un fapt care m-a investit pe nesimțite, de care nu-mi dau seama decît intelectual, dar ale cărui semne le regăsesc mereu mai precise – cum găseşti frunze uscate şi vînt la o plimbare melancolică de sfîrşit de vară – şi care, fără să-mi dau seama treptat, mă restrînge tot mai mult în limite sterile. Dacă le depăşesc în avânturi ireale, mă înfund deodată în nisipuri bătute de soare, uscate – care-mi suflă, rele, în față, nu mai pot respira, şi de la lumina aceasta prea înaltă revin la umbrele indiferente”.
Din tatonări succesive (“avînturi ireale”) se consumă pasiunea, din plieri în vâlvătăi jucate pe obiectul dorinței şi replieri “la rece”, laşe, care consumă dar nu epuizează. Nici Emil, în Adela lui G. Ibrăileanu, nu psihologizează, la începutul celuilalt secol, mai rafinat:
“O iubesc acuma, aşa cum sigur au mai iubit-o şi alții în viața ei pînă acum, dar e în mine o vibrație tristă, semnul neputințelor mele, înecată în vîntul zilei acesteia unice de toamnă, cum n-am mai cunoscut nici eu pînă acum (chiar dacă nu există comparație de valoare între iubiri, există totuşi comparații de ordinul intensității) şi cum poate nici ea nu a mai întîlnit (de ce simt asta? poate pentru că e limpede că o lume de delir susținut ca al meu ea nu a mai întîlnit pînă acum) – şi iubirea asta, zadarnică, însă frumoasă, care aprinde în jurul ei o lumină transparentă, e numai pentru ea o valoare. Toată viața mea pînă acum, am mai spus asta, a fost evoluția creatoare cu sensul în ea închis. Şi numai pentru mai marea glorie a ei e ziua aceasta înclinată spre seară tomnatecă, cu norii dungați, subțirateci, într-un soare rece, şi numai pentru ea se răsfrînge – şi deci există – ziua şi clipa de acum. Dar ea nici nu va şti, şi dacă va afla vreodată momentul acesta demult se va fi risipit în timp, de neîntors, aşa cum prezența ei lîngă mine, în momentul pe care îl sărbătoresc, e pierdută. Dar tocmai pentru că eu o pot retrăi, clipa aceasta, pentru că eu o pot iubi pe ea acum, sincer şi total, pur de restricții, tocmai pentru aceasta simt că şi momentul acesta, aşa cum se va răsfrînge în ea, atunci, odată, va fi adevărat şi pur.”
Capacitatea de reînnoire a ardenței, ca resort de reluare a asaltului seducător, este impresionantă la “craiul” Drăgănoiu. Impresionantă, dar şi, de la un punct, enervantă. Imaginația de mascul hiperrafinat debordează în mici strategii ale seducției trăite, vai, în gol. Bine, e şi ceva sex în povestea asta, dar nu cu „ea”. „Ea” este un ideal –, în carne şi oase ne face autorul-narator să credem, dar ideal. Iar un ideal funcționează că e “de neatins, de neatins”, cum spune poetul (altul decât Drăgă). Pur şi simplu personajul nu oboseşte să o ia în fiecare zi de la capăt, pe o altă spirală a transei pasionale, într-o “vânătoare” care dacă şi-ar consuma prada, obsesia, ar da rapid de fundul sacului epic. Clişeu narativ, veți zice. Şi totuşi…
Revelația acestei scrieri e că ironistul Drăgănoiu cade ca prozator în drama lucidității, e deținutul ei pagină de pagină. Spiritul lui Camil pare să bântuie rândurile lui Drăgă ca acasă. Însuşi Drăgă o spune. Alte referințe, puse pe tavă explicit de autorul-narator, sunt Kierkegaard, cu Jurnalul seducătorului, Gide, cu La Symphonie pastorale, Zweig cu La Pitié dangereuse. Şi fireşte Proust, mult Proust. Şi Kafka, şi Nietzsche, cum altfel…
Ultimamente farmecul acestei proze vine, cred, de acolo că drama lucidității, câtă e, e relaxată de detaşarea autoironică, de scepticismul împins în nihilism gol, nu o dată clamat negru pe alb. Drăgănoiu se ia peste picior şi ca autor-narator, atent la producția sa epică în act, mereu persiflată ca viciu trădător, intratabil, dar se ia în tărbacă şi ca seducător molâu, obsedat de “femeia” din el, aceasta locuind cu el volens-nolens aceeaşi “puşcărie”, a imaginației auctoriale. E frapantă veridicitatea, indusă de precizia notației, care dă cam tot realismul “poveştii”. Drăgănoiu are ochi pentru detaliu, o memorie vie, ageră, ca să nu zic monstruoasă, a “micului” amănunt, cel din care e făcută, şi în romanul lui, lumea, viața. Altă bilă albă a prozei lui Drăgă e simplitatea elegantă a limbii, cu şarmul cuvântului rar, suprinzător montat dintr-o întorsătură de frază la locul potrivit efectului stilistic de – hai să spun – adevărat maestru.
O puşcărie pe dos e un roman de sertar scris în comunismul glorios, la polul contrar oricărui rabat ideologic. Drăgănoiu l-a aşternut pe hârtie probabil în jurul vârstei de patruzeci de ani, dacă ne luăm după puținele referințe incluse în text, dar şi după starea dactilogramei, a filelor răscopt-îngălbenite de trecerea timpului şi de desele răsfoiri ale autorului care, se vede treaba, l-a muncit mult. Mult, dar fără curajul să taie, să-i dea contur publicabil. Însăşi doamna Eliza susține ipoteza acestei datări.
Greu de crezut că, aşa cum a rămas după Drăgănoiu, romanul O puşcărie pe dos îşi va găsi un editor care să-l tipărească tale-quale. Dar, citit la sânge de un redactor dedicat, sigur acesta va putea croi din stofa lui generoasă o carte de un epic rafinat, cu o marcă aparte.
Admitem că un redactor-călău s-ar mai găsi – dar de unde editor!?
Voi reveni în numerele viitoare cu noi fragmente şi, cine ştie, cu noi revelații dinspre proza lui Drăgă.
Marian DRĂGHICI
O PUŞCĂRIE PE DOS
(fragment de roman)
Dar acum, cînd termin de transcris scena aceasta, într-o cârciumă veche, a doua zi după ce se povesteşte aici, după ce am băut repede, cu intenția netă de penitență (căci îmi e şi rău şi îmi şi face rău) vodcă, acum simt în mine manifestându-se reflexul pofticios, al sufletului apetitiv, threptikon, cum se spune în Timeu. Cum am spus eu însumi pe vremuri în piesa mea… Am să-i arăt ei vreodată caietul acesta? Are să intre în conştiința ei nu faptul că eu o iubesc – asta poate o ştie confuz, fără să-şi dea seama, de acum – dar că eu am o viață care s-a desfăşurat chinuit, ani de-a rîndul în complexe şi suferințe uneori fixate în literatură (vagă şi nerealizată, dar scrisul rămîne totuşi un fapt, un gest cu valoare concretă, indiferent de realizare estetică) – dar toate acestea pentru a ajunge la ea? Am trăit atîția ani pentru ea, pentru dragostea aceasta, pentru ea pregătindu-mă prin evoluția aceasta creatoare, mereu adăugîndu-mă, continuu, cu neputință de oprit în timp – numai pentru momentul acesta, al iubirii pentru ea? (Aşa cum acum, cînd scriu, dacă dau perdeaua la o parte, văd piața atît de cunoscută şi totuşi deloc apropiată, pietruită cu pietre cubice, mărunte, cum sînt străzile fascinante din Praga – şi linişte, şi atmosferă blînda şi tristă de seară, lumină rece de neon – şi siluete veştede traversînd încet. Pentru o scenă ca asta, colorată de ea, impregnată de ea, am trăit?)
Astăzi am văzut-o o clipă scurtă, trecînd pe lîngă mine pe sală, dar întîi ieşindu-mi în față cu imaginea ei ca un descântec limpezindu-mă de suferințele adînci, chiar dacă nu îndelungi – căci nu continui, dar nici eu nu trăiesc continuu – ale ultimelor zile. Pentru că nu o simt ca lipsă, sau ca iubită, linear, continuu, ci cu intermitențe, nu sînt totdeauna eu, nu mă actualizez, trăind real, mereu, ci e uneori doar o groază, sau o uitare stearpă. Dacă iubirea mea a completă şi reală – eu nu sînt desăvîrşit în timp şi în spațiu. Trece pe lîngă mine, îmi răspunde luminoasă. Dar mă întorc spre ea, pe cînd ea merge înainte ocolindu-mă, depăşindu-mă – asta e o tehnică a mea mai veche, pe care însă numai de acuma o aplic conştient – şi o urmăresc cu tot trupul revolut către ea – ca lupii. Şi ea, cu surîsul uitat pa față, se opreşte astfel după unul sau doi paşi, căci îi oblig privirile să întîrzie asupra mea cu jocul acesta – şi-mi spune cîteva cuvinte. Îi răspund, cu schimă de surîs pe care nu mi-l înțeleg, care nu are nimic cu mine. Apoi însă pleacă, eu mi-am întors spatele spre locul acesta unde a fost ea, şi îi aud încă vocea – mi se pare schimbată, poate şi pentru că o aud “cu spatele”, şi ea e departe şi a trebuit să-şi ridice glasul peste ecourile sălii, poate însă pentru că vorbeşte cu iritare, enervată de jocul acesta care pe ea poate nu o mai amuză.
O mai văd încă o dată sau de două ori, rece, între mulți oameni. O dată provoc cu cineva o aluzie la..., nu numai decît ca gest onest pentru ... însăşi, pe care atîta timp am ignorat-o în trăirea aceasta a mea, nici ca represalii pentru că ea mi-a vorbit uneori despre celălalt, pentru că am văzut-o într-o seară... ci numai din resentimentul întors spre mine, masochist – apăs pe măseaua care doare, şi stau aşa cu dinții strînşi, cu spatele la ea – ea poate nici nu aude, nu-i face nici o impresie. Şi asta e tot. O mai pîndesc prin fereastra de unde-i pot supraveghea un colț al camerei – o mai văd o dată, de două ori, cu silueta frumos colorată. Atît.
Dar acum seara, cînd transcriu asta în cîrciuma stearpă, printre bețivi cu exuberanță tristă, cînd ştiu că mai trebuie să urc o dată, acum, la L. mi se pare deodată inutilă şi prezumpția aceasta a castității. În fond, mă gîndesc mai apoi, în timp ce urc pe întuneric scările spre L., în fond, momentele cînd o văd pe ea în față, pe coridor, în vreo cameră plină de indiferenți, şi că îşi întoarce fața încet spre mine, îmi dau aceeaşi voluptate scurtă dar cu vibrații orgasmice, ca o zbatere fizică in spasm sexual. Fără să fie deloc de natură sexuală, fascinația pe care o exercită ea asupra mea îmi procură aceleaşi satisfaceri, ca valoare şi implicații. Ca şi muzica lui Wagner, chipul ei deodată viu în mijlocul întunecimilor mele interioare, urîte, îmi ajută la o împlinire trupească parcă, şi venală, prin implicații libidinoase şi etice, şi absolvitoare, căci păcătuind astfel îmi verific adevărul dragostei mele pentru ea – singurul mod \n care trăiesc acum, singura mea viață, doar de mine amplificată şi adîncită. Dar real frumoasă.
***
Vizită seara la L. Mă primeşte în atmosferă de alcov, sub plapumă – descoperită la bust cît să se vadă că e complet nudă sub pătură, – cu lumina scăzută, veilleuza de lîngă pat, cu radioul discret deschis (din fericire cu muzica violent disonantă, în limite clasice însă). Stăm de vorbă un timp – sînt foarte plictisit – şi nu mă interesează nimic din ce-mi spune. (Mă gîndesc – fără prea multă silă (pînă întratît a intrat în mine preceptul acesta al autodetestării), că a fost o seară, destul de recent, cînd am venit aici, cu dorințe sexuale precise – dar era, îmi amintesc, o reacție de exasperare, o dorință de a mă asemăna ei pe planul participării sexuale? căci abstinența asta prelungită mă împleticeşte în mine. Nu s-a întîmplat nimic, desigur, pentru că L. “m-a pus la punct” cu ostilitate nedisimulată, dimpotrivă chiar, cu satisfacție (ştie ea ce ştie) acuzată. Nu mă pot – şi mai ales nu o pot – felicita îndeajuns pentru asta. Acuma, mi se pare grozav de inactuală ca femeie, şi cu totul neatrăgătoare experiența copulației, “în numele ei”. Repet fără să vreau, şi fără să-mi dau seama de ridicul, locul comun romantic. Ea e atît de pură, încît numai gîndind-o mă absolv de una din multele mele impurități – în fond atracția se justifică şi se menține şi printr-o oarecare corespondență de sensuri interioare – şi chiar dacă ea sexual nu e castă, aşa cum îmi face impresia, sinceritatea trăirilor şi gesturilor ei îi lasă mai departe o nesfîrşit de adîncă limpezime – pe care nu o pot înțelege şi contempla aşa cum aş dori-o decît păstrîndu-mi un minim de sinceritate şi puritate în iubirea pentru ea. De aici totul se simplifică, şi rămîn cu totul insensibil interior la femeia dezgolită de alături, chiar dacă vag reacționez superficial cu îndelunga, prea îndelunga mea abstinență, la ce e femeiesc în ea, (dar ştiu tot timpul că nu voi face gestul semnificativ, carnal adică, spre ea). (În fond, e poate totul o construcție de moment, căci astă seară, n-am băut deloc. O cantitate poate minimă de alcool m-ar fi aruncat în concupiscențe – lucru pe care L. l-a constatat probabil căci într-un timp îmi interzicea să o vizitez dacă băusem în prealabil – aşa că eu mîncam ciocolată după vodcă, ca să nu mă miroasă. Atunci, dacă aş fi băut, ar fi fost poate semnificativ de cîntărit, în comparativ, fascinația purității şi cu atracția libidinoasă exercitată de un trup de femeie asupra sufletului meu apetitiv).
O urmăresc rece, plimbîndu-mă prin cameră (adineaori, cînd am ieşit o clipă pentru a-l căuta, fără succes, pe M., revenind la ea, am surprins-o, deşi bătusem la uşă şi aşteptasem invitația ei, în gestul, poate calculat, al reintrării sub plapumă, în mişcare înaltă, în picioare în pat, care-i expunea în lumină întreaga nuditate. Nici măcar nu-mi vine să surîd. (Şi în fond e poate o simplă potriveală de momente – nu vreau să spun aici cuvîntul coincidență – nepăsare fără vreo intenție din partea ei – eu poate complic totul, şi aici, ca şi în viața mea, adevărată, cu analize livreşti, şi improbabile. Poate pentru că eu însumi sunt incapabil de gesturi simple, pure, şi peste tot eu însumi introduc, în viața mea, calculul, aprecierea meschină, intențională?). Mai apoi, cînd îmi iau adio, sărutîndu-i mîna îmi apare deodată evident, chiar în fața ochilor, sub mîna ei ridicată, sînul ei amplu, cu rozeta accentuată chiar la marginea patului. Acuma – sincer – îmi simt surîsul interior – dar e un surîs trist. Ea acuma, cea pe care o iubesc – o iubesc? Şi cum? – unde e?
Şi totuşi, mai întîrzii, – la rugămintea L-ei, destul de insistentă, şi care contrastează ciudat cu indiferența, prea repetată ca să fie simulată, din alte împrejurări. Acuma a început să joace totuşi o oarecare concretitudine trupească, pe care o urmăresc curios – dar cu o curiozitate rece, superficială, (ce mă interesează asta, acuma?) – să văd pînă unde poate să ajungă, dacă îmi pot păstra principiile. Mă întind cu fața în sus pe patul ei, foarte departe de marginea unde a rămas L. – şi stau aşa, fără gânduri, urmărind doar senzația pîlpîitoare a prezenței ei în mine. (Dar e o atitudine, o poziție care mi-a rămas din filmul acela cu îndrăgostiții întinşi pe covor în fața căminului, urmărind umbrele flăcărilor pe tavan – şi consumîndu-şi, astfel, nemişcați începutul dragostei).
Îndată L. îmi serveşte unul din gambiturile ei din serile cînd înduioşată față de mine – ceea ce nu s-a mai întîmplat de mult. Îmi spune – “ce frumos profil ai tu…” Şi instantaneu, pe cînd îmi întorc repede capul de la ea, răstorn scena aceasta, în comparație cu cele palide, amplificate, falsificate monstruos, dintre ea şi mine. Mi se pare însă că tot ce s-a petrecut între noi, cu toate răsfrîngerile interioare, înspăimîntător de încețoşat, ca dintr-o lume înțeleasă numai, poate dintr-o carte – nici măcar povestită, citită cu voce tare – cum e lumea imobilă, esențială, şi deci adevărată, nu? dar care nu-mi atinge deloc trupul, eul meu împlîntat în imediat. Sînt secat interior, ca o albie de rîu în care au mai rămas, înceta, pietre, mîncate de apă (o imagine care m-a obsedat intr-o vreme). Şi dacă ea ar fi acum lîngă mine –, dar nu va fi niciodată, cum niciodată nu a avut gîndul acesta, o vor muşca hîd de picior cioburile acestea fierbinți de stîncă.
Conversația evoluează – în timp – căci în fond nu avansăm spre nicăieri (ca în Purgatoriul lui Joyce despre care se spune că e sferic, şi orice pas acolo nu duce în nici o direcție, ca Purgatoriul meu.) Dar e adevărat că trece vremea – trece ziua aceasta stearpă în care am văzut-o doar o singură clipă, alterată în ieşirea concretă şi în trecerea ei mult prea scurtă prin vreme, şi prin înnebunitoarea vibrație de contrapuncturi, de interpretări – aşa cum nu mai ştiu care metal îşi schimbă imediat culoarea în contact cu aerul, se acoperă cu o pojghiță de culoare diferită, oxidîndu-se grăbit, ca şi cum s-ar fi suflat verzui deasupra. Trece vremea acuma – şi mîine o voi vedea – mîine poate vom pleca împreună, dar ştiu că asta e doar o visare de mare, desăv\rşită irealitate. Dar \n fond, ea nu mi-a realizat c~teva din visările astea imposbile \n practică? Nu m-a \nvățat ea să cred \n simple \mchipuiri trnspun~ndu-le \n realitatea \nt\mplării?
Şi deodată L. se tîrăşte în pat spre mine – înainte chiar de a-mi da seama de ce face o aud foşnindu-se prin aşternut – şi apare lîngă mine, îmi ia capul în mîini şi mă sărută – cu intenția literară, fraternă – pe frunte. (În timpul acesta mîna mea stîngă, întinsă incert peste divan îi simte moale carnea amplă a spatelui, a pieptului poate, şi se contractează involuntar după globul sînului. Fără rezultat.) Totul durează numai o secundă, dar toată vremea asta menținută în limitele nesemnificativului, irealizabilului, în fond al neinteresantului, căci cu adevărat, înăuntru, nu particip deloc. După cum nici în afară, oricare mi-ar fi gesturile instinctive, nu mă recunosc solicitat la modul sexologic. Mai puțin merit de puritate, cît o nesfîrşită laşitudine, afectare aici pentru neputință?)
Ea nu m-a sărutat niciodată – şi spre salvarea mea pot spune cu sinceritate că nici nu am crezut, nici nu mi-am închipuit, altfel decît odată cețos, “la beție”, că o va face vreodată. Mă gîndesc scurt la scena de mare intensitate, şi puritate, a momentului cînd m-a sărutat pentru prima dată, pe obraz, de ziua mea. Lipseşte aici – chiar mai tîrziu cînd nu mai e efectul prejudecății – cînd, cu nu ştiu cîtă intenție de subliniere sau cu cîtă spontaneitate (dar ea nu are spontaneitate), L. îşi repetă gestul, lipseşte aici nu numai participarea afectivă – de asta nici nu poate fi vorba, desigur nici din partea ei. După un timp, nu ştiu de ce mai întîrzii – poate e inerția corpului care aşteaptă copulația ca o eliberare de cercul prea strîns al neputințelor, după un timp, îmi iau adio definitiv, cu proteste cam prea evidente din partea ei – vrea să-mi solicite numai strict experimentul? Plec. Pe drum, pe scară, mai mult din spirit de contradicție, mă autocalific de idiot – în fond e un simplu gest fiziologic, fără raport cu realul. Dar nici chiar cînd revin – căci uşa blocului e încuiată şi trebuia să-i solicit L-ei cheia, nici acum, în ciuda exhibițiilor şi nudității ei – acum involuntare, indiferente, căci nici ea nu mai aşteaptă nimic de la împleticirile mele – nu simt nici o dorință reală, cel puțin pe plan fiziologic.
Cînd mă regăsesc jos, “în afara ispitei” nu-mi vine deloc să rîd. Puritatea mea e salvată. Dar raportul real, de la mine la ea, nu a rămas acelaşi?
ION DRĂGĂNOIU
(o prezentare)
Marian DRĂGHICI
Ion Drăgănoiu (1943-2003) a publicat în timpul vieții 11 volume de poezie şi două de publicistică (unul în colaborare). Lirica lui, de un manierism ironic ceremonios, cu o aripă atinsă de hieratismul poeticii lui Nichita Stănescu şi cealaltă înmuiată în discursivitatea savant învăluitoare a lui M. Ivănescu, i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1981, pentru volumul Scene de vânătoare, şi de două ori Premiul Asociației Scriitorilor din Bucureşti: în 1984, pentru Starea provizorie, şi în 2000, pentru Alice în țara noțiunilor. Din publicistică, Drăgă – cum îi spuneau prietenii – a trăit, ca redactor în Radio-Televiziunea Română şi ca redactor principal la pagina culturală a cotidianului România liberă, de unde s-a şi pensionat.
Ce nu se ştie mai deloc, sau cu puține excepții, este că Drăgănoiu a lăsat posterității şi un roman în trei volume, corectat de mâna lui, însumând peste 700 de pagini dactilo, cu titlul O puşcărie pe dos, dedicat “prietenului M. Ivănescu”. Şi rămas până în prezent nepublicat. “Excepțiile” de care vorbesc sunt date de cititorii Ziarului de duminică şi ai revistei Viața Românească în care au apărut, destul de recent, la propunerea devotatei doamne Eliza Drăgănoiu, fragmente din roman (volumul I).
Cum aş descrie epica lui Drăgă, după lectura volumului al doilea (din care am extras paginile propuse mai jos)? O proză solipsistă, intens psihologizantă, rulată ca discurs îndrăgostit, din decupaje succesiv brodate în – să zicem – carnea pururi tânără şi ațâțătoare a ceea ce se cheamă, încă se cheamă, mitul eternului feminin. Cu afect şi modulație a scriiturii proustiene, de o calitate a sentimentului obsesiv ce poate apărea, pentru gustul lectorului mai nou, prin altitudine şi orgoliul purității, ca inactuală. Inactuală, da – în sensul de, cum spuneam, fixație general-umană sub speciae eternitas.
Trama, în cele 198 pagini ale volumului, e dată de dragostea personajului narator, literat, vârstnic, bolnav de luciditate, pentru o misterioasă “doamna Ț.” (hélas!), prezență pe cât de acut jinduită, pe atât de fantasmatică. Şi care, ea, se dovedeşte pentru interioritatea bărbatului de aci, posesivă, devoratoare. Mai mult, paroxistică. Istoria “mare” e complet abolită din “puşcăria” îndrăgostitului la bătrânețe (de fapt, o adultețe târzie), iar “fundalul” temporal al celor întâmplate se poate vag reconstitui, dacă asta interesează pe cineva, după câteva “date” exterioare, puține, cum ar fi tramvaiul cu remorcă şi taxatoare sau tabietul ascultării radioului (televiziune – ioc). Încet şi sigur, înamoratul bătrâior, intelectual boem, scriitor prin felurite localuri mai degrabă sordide, devine – din sentiment exacerbat – captivul interiorității sale, prizonier al libertății scrisului, al imaginației delirant creatoare. Fructul şi “victima” acestei continue efervescențe posesive e desigur femeia, proiecția ei interioară, care creşte, tot creşte, în el. Îl ocupă, îl lasă “gravid” de ea, îl populează. ”Îmi dau seama din nou cît de profund e ea acum crescută în mine”, va constata dumnealui în finalul volumului.
Pare fatalitate ca virilitatea descrescută, vulnerabilă, clovnescă, bună numai “să o amuze pe ea”, să ofere compensatoriu un vast teren propice elanurilor pasiunii ultime, cu “avînturi ireale” şi bătaie – ne face Drăgă să credem – în absolut:
“Căci sunt bătrân – a încetat să mai fie afirmarea senilității mele o poză, mereu reluată cu variațiuni pentru că ştiu că o amuză pe ea. E un fapt care m-a investit pe nesimțite, de care nu-mi dau seama decît intelectual, dar ale cărui semne le regăsesc mereu mai precise – cum găseşti frunze uscate şi vînt la o plimbare melancolică de sfîrşit de vară – şi care, fără să-mi dau seama treptat, mă restrînge tot mai mult în limite sterile. Dacă le depăşesc în avânturi ireale, mă înfund deodată în nisipuri bătute de soare, uscate – care-mi suflă, rele, în față, nu mai pot respira, şi de la lumina aceasta prea înaltă revin la umbrele indiferente”.
Din tatonări succesive (“avînturi ireale”) se consumă pasiunea, din plieri în vâlvătăi jucate pe obiectul dorinței şi replieri “la rece”, laşe, care consumă dar nu epuizează. Nici Emil, în Adela lui G. Ibrăileanu, nu psihologizează, la începutul celuilalt secol, mai rafinat:
“O iubesc acuma, aşa cum sigur au mai iubit-o şi alții în viața ei pînă acum, dar e în mine o vibrație tristă, semnul neputințelor mele, înecată în vîntul zilei acesteia unice de toamnă, cum n-am mai cunoscut nici eu pînă acum (chiar dacă nu există comparație de valoare între iubiri, există totuşi comparații de ordinul intensității) şi cum poate nici ea nu a mai întîlnit (de ce simt asta? poate pentru că e limpede că o lume de delir susținut ca al meu ea nu a mai întîlnit pînă acum) – şi iubirea asta, zadarnică, însă frumoasă, care aprinde în jurul ei o lumină transparentă, e numai pentru ea o valoare. Toată viața mea pînă acum, am mai spus asta, a fost evoluția creatoare cu sensul în ea închis. Şi numai pentru mai marea glorie a ei e ziua aceasta înclinată spre seară tomnatecă, cu norii dungați, subțirateci, într-un soare rece, şi numai pentru ea se răsfrînge – şi deci există – ziua şi clipa de acum. Dar ea nici nu va şti, şi dacă va afla vreodată momentul acesta demult se va fi risipit în timp, de neîntors, aşa cum prezența ei lîngă mine, în momentul pe care îl sărbătoresc, e pierdută. Dar tocmai pentru că eu o pot retrăi, clipa aceasta, pentru că eu o pot iubi pe ea acum, sincer şi total, pur de restricții, tocmai pentru aceasta simt că şi momentul acesta, aşa cum se va răsfrînge în ea, atunci, odată, va fi adevărat şi pur.”
Capacitatea de reînnoire a ardenței, ca resort de reluare a asaltului seducător, este impresionantă la “craiul” Drăgănoiu. Impresionantă, dar şi, de la un punct, enervantă. Imaginația de mascul hiperrafinat debordează în mici strategii ale seducției trăite, vai, în gol. Bine, e şi ceva sex în povestea asta, dar nu cu „ea”. „Ea” este un ideal –, în carne şi oase ne face autorul-narator să credem, dar ideal. Iar un ideal funcționează că e “de neatins, de neatins”, cum spune poetul (altul decât Drăgă). Pur şi simplu personajul nu oboseşte să o ia în fiecare zi de la capăt, pe o altă spirală a transei pasionale, într-o “vânătoare” care dacă şi-ar consuma prada, obsesia, ar da rapid de fundul sacului epic. Clişeu narativ, veți zice. Şi totuşi…
Revelația acestei scrieri e că ironistul Drăgănoiu cade ca prozator în drama lucidității, e deținutul ei pagină de pagină. Spiritul lui Camil pare să bântuie rândurile lui Drăgă ca acasă. Însuşi Drăgă o spune. Alte referințe, puse pe tavă explicit de autorul-narator, sunt Kierkegaard, cu Jurnalul seducătorului, Gide, cu La Symphonie pastorale, Zweig cu La Pitié dangereuse. Şi fireşte Proust, mult Proust. Şi Kafka, şi Nietzsche, cum altfel…
Ultimamente farmecul acestei proze vine, cred, de acolo că drama lucidității, câtă e, e relaxată de detaşarea autoironică, de scepticismul împins în nihilism gol, nu o dată clamat negru pe alb. Drăgănoiu se ia peste picior şi ca autor-narator, atent la producția sa epică în act, mereu persiflată ca viciu trădător, intratabil, dar se ia în tărbacă şi ca seducător molâu, obsedat de “femeia” din el, aceasta locuind cu el volens-nolens aceeaşi “puşcărie”, a imaginației auctoriale. E frapantă veridicitatea, indusă de precizia notației, care dă cam tot realismul “poveştii”. Drăgănoiu are ochi pentru detaliu, o memorie vie, ageră, ca să nu zic monstruoasă, a “micului” amănunt, cel din care e făcută, şi în romanul lui, lumea, viața. Altă bilă albă a prozei lui Drăgă e simplitatea elegantă a limbii, cu şarmul cuvântului rar, suprinzător montat dintr-o întorsătură de frază la locul potrivit efectului stilistic de – hai să spun – adevărat maestru.
O puşcărie pe dos e un roman de sertar scris în comunismul glorios, la polul contrar oricărui rabat ideologic. Drăgănoiu l-a aşternut pe hârtie probabil în jurul vârstei de patruzeci de ani, dacă ne luăm după puținele referințe incluse în text, dar şi după starea dactilogramei, a filelor răscopt-îngălbenite de trecerea timpului şi de desele răsfoiri ale autorului care, se vede treaba, l-a muncit mult. Mult, dar fără curajul să taie, să-i dea contur publicabil. Însăşi doamna Eliza susține ipoteza acestei datări.
Greu de crezut că, aşa cum a rămas după Drăgănoiu, romanul O puşcărie pe dos îşi va găsi un editor care să-l tipărească tale-quale. Dar, citit la sânge de un redactor dedicat, sigur acesta va putea croi din stofa lui generoasă o carte de un epic rafinat, cu o marcă aparte.
Admitem că un redactor-călău s-ar mai găsi – dar de unde editor!?
Voi reveni în numerele viitoare cu noi fragmente şi, cine ştie, cu noi revelații dinspre proza lui Drăgă.
Marian DRĂGHICI
O PUŞCĂRIE PE DOS
(fragment de roman)
Dar acum, cînd termin de transcris scena aceasta, într-o cârciumă veche, a doua zi după ce se povesteşte aici, după ce am băut repede, cu intenția netă de penitență (căci îmi e şi rău şi îmi şi face rău) vodcă, acum simt în mine manifestându-se reflexul pofticios, al sufletului apetitiv, threptikon, cum se spune în Timeu. Cum am spus eu însumi pe vremuri în piesa mea… Am să-i arăt ei vreodată caietul acesta? Are să intre în conştiința ei nu faptul că eu o iubesc – asta poate o ştie confuz, fără să-şi dea seama, de acum – dar că eu am o viață care s-a desfăşurat chinuit, ani de-a rîndul în complexe şi suferințe uneori fixate în literatură (vagă şi nerealizată, dar scrisul rămîne totuşi un fapt, un gest cu valoare concretă, indiferent de realizare estetică) – dar toate acestea pentru a ajunge la ea? Am trăit atîția ani pentru ea, pentru dragostea aceasta, pentru ea pregătindu-mă prin evoluția aceasta creatoare, mereu adăugîndu-mă, continuu, cu neputință de oprit în timp – numai pentru momentul acesta, al iubirii pentru ea? (Aşa cum acum, cînd scriu, dacă dau perdeaua la o parte, văd piața atît de cunoscută şi totuşi deloc apropiată, pietruită cu pietre cubice, mărunte, cum sînt străzile fascinante din Praga – şi linişte, şi atmosferă blînda şi tristă de seară, lumină rece de neon – şi siluete veştede traversînd încet. Pentru o scenă ca asta, colorată de ea, impregnată de ea, am trăit?)
Astăzi am văzut-o o clipă scurtă, trecînd pe lîngă mine pe sală, dar întîi ieşindu-mi în față cu imaginea ei ca un descântec limpezindu-mă de suferințele adînci, chiar dacă nu îndelungi – căci nu continui, dar nici eu nu trăiesc continuu – ale ultimelor zile. Pentru că nu o simt ca lipsă, sau ca iubită, linear, continuu, ci cu intermitențe, nu sînt totdeauna eu, nu mă actualizez, trăind real, mereu, ci e uneori doar o groază, sau o uitare stearpă. Dacă iubirea mea a completă şi reală – eu nu sînt desăvîrşit în timp şi în spațiu. Trece pe lîngă mine, îmi răspunde luminoasă. Dar mă întorc spre ea, pe cînd ea merge înainte ocolindu-mă, depăşindu-mă – asta e o tehnică a mea mai veche, pe care însă numai de acuma o aplic conştient – şi o urmăresc cu tot trupul revolut către ea – ca lupii. Şi ea, cu surîsul uitat pa față, se opreşte astfel după unul sau doi paşi, căci îi oblig privirile să întîrzie asupra mea cu jocul acesta – şi-mi spune cîteva cuvinte. Îi răspund, cu schimă de surîs pe care nu mi-l înțeleg, care nu are nimic cu mine. Apoi însă pleacă, eu mi-am întors spatele spre locul acesta unde a fost ea, şi îi aud încă vocea – mi se pare schimbată, poate şi pentru că o aud “cu spatele”, şi ea e departe şi a trebuit să-şi ridice glasul peste ecourile sălii, poate însă pentru că vorbeşte cu iritare, enervată de jocul acesta care pe ea poate nu o mai amuză.
O mai văd încă o dată sau de două ori, rece, între mulți oameni. O dată provoc cu cineva o aluzie la..., nu numai decît ca gest onest pentru ... însăşi, pe care atîta timp am ignorat-o în trăirea aceasta a mea, nici ca represalii pentru că ea mi-a vorbit uneori despre celălalt, pentru că am văzut-o într-o seară... ci numai din resentimentul întors spre mine, masochist – apăs pe măseaua care doare, şi stau aşa cu dinții strînşi, cu spatele la ea – ea poate nici nu aude, nu-i face nici o impresie. Şi asta e tot. O mai pîndesc prin fereastra de unde-i pot supraveghea un colț al camerei – o mai văd o dată, de două ori, cu silueta frumos colorată. Atît.
Dar acum seara, cînd transcriu asta în cîrciuma stearpă, printre bețivi cu exuberanță tristă, cînd ştiu că mai trebuie să urc o dată, acum, la L. mi se pare deodată inutilă şi prezumpția aceasta a castității. În fond, mă gîndesc mai apoi, în timp ce urc pe întuneric scările spre L., în fond, momentele cînd o văd pe ea în față, pe coridor, în vreo cameră plină de indiferenți, şi că îşi întoarce fața încet spre mine, îmi dau aceeaşi voluptate scurtă dar cu vibrații orgasmice, ca o zbatere fizică in spasm sexual. Fără să fie deloc de natură sexuală, fascinația pe care o exercită ea asupra mea îmi procură aceleaşi satisfaceri, ca valoare şi implicații. Ca şi muzica lui Wagner, chipul ei deodată viu în mijlocul întunecimilor mele interioare, urîte, îmi ajută la o împlinire trupească parcă, şi venală, prin implicații libidinoase şi etice, şi absolvitoare, căci păcătuind astfel îmi verific adevărul dragostei mele pentru ea – singurul mod \n care trăiesc acum, singura mea viață, doar de mine amplificată şi adîncită. Dar real frumoasă.
***
Vizită seara la L. Mă primeşte în atmosferă de alcov, sub plapumă – descoperită la bust cît să se vadă că e complet nudă sub pătură, – cu lumina scăzută, veilleuza de lîngă pat, cu radioul discret deschis (din fericire cu muzica violent disonantă, în limite clasice însă). Stăm de vorbă un timp – sînt foarte plictisit – şi nu mă interesează nimic din ce-mi spune. (Mă gîndesc – fără prea multă silă (pînă întratît a intrat în mine preceptul acesta al autodetestării), că a fost o seară, destul de recent, cînd am venit aici, cu dorințe sexuale precise – dar era, îmi amintesc, o reacție de exasperare, o dorință de a mă asemăna ei pe planul participării sexuale? căci abstinența asta prelungită mă împleticeşte în mine. Nu s-a întîmplat nimic, desigur, pentru că L. “m-a pus la punct” cu ostilitate nedisimulată, dimpotrivă chiar, cu satisfacție (ştie ea ce ştie) acuzată. Nu mă pot – şi mai ales nu o pot – felicita îndeajuns pentru asta. Acuma, mi se pare grozav de inactuală ca femeie, şi cu totul neatrăgătoare experiența copulației, “în numele ei”. Repet fără să vreau, şi fără să-mi dau seama de ridicul, locul comun romantic. Ea e atît de pură, încît numai gîndind-o mă absolv de una din multele mele impurități – în fond atracția se justifică şi se menține şi printr-o oarecare corespondență de sensuri interioare – şi chiar dacă ea sexual nu e castă, aşa cum îmi face impresia, sinceritatea trăirilor şi gesturilor ei îi lasă mai departe o nesfîrşit de adîncă limpezime – pe care nu o pot înțelege şi contempla aşa cum aş dori-o decît păstrîndu-mi un minim de sinceritate şi puritate în iubirea pentru ea. De aici totul se simplifică, şi rămîn cu totul insensibil interior la femeia dezgolită de alături, chiar dacă vag reacționez superficial cu îndelunga, prea îndelunga mea abstinență, la ce e femeiesc în ea, (dar ştiu tot timpul că nu voi face gestul semnificativ, carnal adică, spre ea). (În fond, e poate totul o construcție de moment, căci astă seară, n-am băut deloc. O cantitate poate minimă de alcool m-ar fi aruncat în concupiscențe – lucru pe care L. l-a constatat probabil căci într-un timp îmi interzicea să o vizitez dacă băusem în prealabil – aşa că eu mîncam ciocolată după vodcă, ca să nu mă miroasă. Atunci, dacă aş fi băut, ar fi fost poate semnificativ de cîntărit, în comparativ, fascinația purității şi cu atracția libidinoasă exercitată de un trup de femeie asupra sufletului meu apetitiv).
O urmăresc rece, plimbîndu-mă prin cameră (adineaori, cînd am ieşit o clipă pentru a-l căuta, fără succes, pe M., revenind la ea, am surprins-o, deşi bătusem la uşă şi aşteptasem invitația ei, în gestul, poate calculat, al reintrării sub plapumă, în mişcare înaltă, în picioare în pat, care-i expunea în lumină întreaga nuditate. Nici măcar nu-mi vine să surîd. (Şi în fond e poate o simplă potriveală de momente – nu vreau să spun aici cuvîntul coincidență – nepăsare fără vreo intenție din partea ei – eu poate complic totul, şi aici, ca şi în viața mea, adevărată, cu analize livreşti, şi improbabile. Poate pentru că eu însumi sunt incapabil de gesturi simple, pure, şi peste tot eu însumi introduc, în viața mea, calculul, aprecierea meschină, intențională?). Mai apoi, cînd îmi iau adio, sărutîndu-i mîna îmi apare deodată evident, chiar în fața ochilor, sub mîna ei ridicată, sînul ei amplu, cu rozeta accentuată chiar la marginea patului. Acuma – sincer – îmi simt surîsul interior – dar e un surîs trist. Ea acuma, cea pe care o iubesc – o iubesc? Şi cum? – unde e?
Şi totuşi, mai întîrzii, – la rugămintea L-ei, destul de insistentă, şi care contrastează ciudat cu indiferența, prea repetată ca să fie simulată, din alte împrejurări. Acuma a început să joace totuşi o oarecare concretitudine trupească, pe care o urmăresc curios – dar cu o curiozitate rece, superficială, (ce mă interesează asta, acuma?) – să văd pînă unde poate să ajungă, dacă îmi pot păstra principiile. Mă întind cu fața în sus pe patul ei, foarte departe de marginea unde a rămas L. – şi stau aşa, fără gânduri, urmărind doar senzația pîlpîitoare a prezenței ei în mine. (Dar e o atitudine, o poziție care mi-a rămas din filmul acela cu îndrăgostiții întinşi pe covor în fața căminului, urmărind umbrele flăcărilor pe tavan – şi consumîndu-şi, astfel, nemişcați începutul dragostei).
Îndată L. îmi serveşte unul din gambiturile ei din serile cînd înduioşată față de mine – ceea ce nu s-a mai întîmplat de mult. Îmi spune – “ce frumos profil ai tu…” Şi instantaneu, pe cînd îmi întorc repede capul de la ea, răstorn scena aceasta, în comparație cu cele palide, amplificate, falsificate monstruos, dintre ea şi mine. Mi se pare însă că tot ce s-a petrecut între noi, cu toate răsfrîngerile interioare, înspăimîntător de încețoşat, ca dintr-o lume înțeleasă numai, poate dintr-o carte – nici măcar povestită, citită cu voce tare – cum e lumea imobilă, esențială, şi deci adevărată, nu? dar care nu-mi atinge deloc trupul, eul meu împlîntat în imediat. Sînt secat interior, ca o albie de rîu în care au mai rămas, înceta, pietre, mîncate de apă (o imagine care m-a obsedat intr-o vreme). Şi dacă ea ar fi acum lîngă mine –, dar nu va fi niciodată, cum niciodată nu a avut gîndul acesta, o vor muşca hîd de picior cioburile acestea fierbinți de stîncă.
Conversația evoluează – în timp – căci în fond nu avansăm spre nicăieri (ca în Purgatoriul lui Joyce despre care se spune că e sferic, şi orice pas acolo nu duce în nici o direcție, ca Purgatoriul meu.) Dar e adevărat că trece vremea – trece ziua aceasta stearpă în care am văzut-o doar o singură clipă, alterată în ieşirea concretă şi în trecerea ei mult prea scurtă prin vreme, şi prin înnebunitoarea vibrație de contrapuncturi, de interpretări – aşa cum nu mai ştiu care metal îşi schimbă imediat culoarea în contact cu aerul, se acoperă cu o pojghiță de culoare diferită, oxidîndu-se grăbit, ca şi cum s-ar fi suflat verzui deasupra. Trece vremea acuma – şi mîine o voi vedea – mîine poate vom pleca împreună, dar ştiu că asta e doar o visare de mare, desăv\rşită irealitate. Dar \n fond, ea nu mi-a realizat c~teva din visările astea imposbile \n practică? Nu m-a \nvățat ea să cred \n simple \mchipuiri trnspun~ndu-le \n realitatea \nt\mplării?
Şi deodată L. se tîrăşte în pat spre mine – înainte chiar de a-mi da seama de ce face o aud foşnindu-se prin aşternut – şi apare lîngă mine, îmi ia capul în mîini şi mă sărută – cu intenția literară, fraternă – pe frunte. (În timpul acesta mîna mea stîngă, întinsă incert peste divan îi simte moale carnea amplă a spatelui, a pieptului poate, şi se contractează involuntar după globul sînului. Fără rezultat.) Totul durează numai o secundă, dar toată vremea asta menținută în limitele nesemnificativului, irealizabilului, în fond al neinteresantului, căci cu adevărat, înăuntru, nu particip deloc. După cum nici în afară, oricare mi-ar fi gesturile instinctive, nu mă recunosc solicitat la modul sexologic. Mai puțin merit de puritate, cît o nesfîrşită laşitudine, afectare aici pentru neputință?)
Ea nu m-a sărutat niciodată – şi spre salvarea mea pot spune cu sinceritate că nici nu am crezut, nici nu mi-am închipuit, altfel decît odată cețos, “la beție”, că o va face vreodată. Mă gîndesc scurt la scena de mare intensitate, şi puritate, a momentului cînd m-a sărutat pentru prima dată, pe obraz, de ziua mea. Lipseşte aici – chiar mai tîrziu cînd nu mai e efectul prejudecății – cînd, cu nu ştiu cîtă intenție de subliniere sau cu cîtă spontaneitate (dar ea nu are spontaneitate), L. îşi repetă gestul, lipseşte aici nu numai participarea afectivă – de asta nici nu poate fi vorba, desigur nici din partea ei. După un timp, nu ştiu de ce mai întîrzii – poate e inerția corpului care aşteaptă copulația ca o eliberare de cercul prea strîns al neputințelor, după un timp, îmi iau adio definitiv, cu proteste cam prea evidente din partea ei – vrea să-mi solicite numai strict experimentul? Plec. Pe drum, pe scară, mai mult din spirit de contradicție, mă autocalific de idiot – în fond e un simplu gest fiziologic, fără raport cu realul. Dar nici chiar cînd revin – căci uşa blocului e încuiată şi trebuia să-i solicit L-ei cheia, nici acum, în ciuda exhibițiilor şi nudității ei – acum involuntare, indiferente, căci nici ea nu mai aşteaptă nimic de la împleticirile mele – nu simt nici o dorință reală, cel puțin pe plan fiziologic.
Cînd mă regăsesc jos, “în afara ispitei” nu-mi vine deloc să rîd. Puritatea mea e salvată. Dar raportul real, de la mine la ea, nu a rămas acelaşi?
ION DRĂGĂNOIU