Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann
ACTUALITATEA LUI PIERRE JEAN JOUVE
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Poetul şi romancierul Pierre Jean Jouve reprezintă prin singularitatea sa o dimensiune inconturnabilă a vieții intelectuale franceze între cele două războaie mondiale şi din primele decenii de după război. Născut la Arras în 1887, se mută la Paris (după ce începuse studii de matematică şi drept la Lille), unde va trăi tot restul vieții, în afara perioadei unei prime căsătorii la Poitiers, şi a anilor de exil în timpul celui de-al doilea război mondial, la Geneva. Acolo va publica mai multe cărți de poezie inspirate de credința sa creştină, care reprezentau, în acelaşi timp şi o mărturisire a implicării sale intelectuale în lupta contra nazismului (Porche à la nuit des Saints, 1942, Vers majeurs, 1943, La Vierge de Paris, 1946). Adevărat spirit european, Jouve va călători des în oraşele italiene renumite pentru comorile lor artistice, dar şi la Salzburg vară de vară, unde se va împrieteni cu scriitori şi poeți ca Stefan Zweig şi Rainer Maria Rilke, însoțit în vremea aceea de Baladine Klossowska şi de cei doi fii ai acesteia, viitorul scriitor şi eseist Pierre Klossowski (cu care Jouve va traduce peste ani poemele zise «de nebunie» ale lui Hölderlin) şi viitorul pictor Balthus. Prima carte de poeme a lui P. J. Jouve, Artificiel, de factură simbolistă, a apărut în 1909 în şapte exemplare, ilustrată de Albert Gleizes, celebrul pictor cubist, aflat şi el pe atunci la început de carieră.
Creația sa şi-a găsit consacrarea meritată la începutul anilor 60 prin publicarea la editura Mercure de France a operelor complete în nouă volume. Pierre Jean Jouve a murit în 1976, după ce a traversat un purgatoriu de tăcere şi neînțelegere din partea contemporanilor, de aproape două decenii. În cazul său era însă vorba de un destin în întregime asumat: «A concepe, în cunoştință de cauză, creația poetică în perspectiva unei audiențe foarte restrânse, înseamnă a te plasa într-o stare de umilință absolută. Înseamnă de asemenea a accepta că nimic nu e întemeiat vreodată cu certitudine în opiniile vremii. Dar şi a accepta tăcerea ca nemaifiind agresivă. Cine şi-ar dori acest destin, după ce l-a gândit? După acest criteriu ar trebui cântăriți poeții.»
Fiind vorba de un poet şi scriitor puțin cunoscut în România, aş începe prin a sublinia una dintre trăsăturile cele mai marcante ale evoluției sale pe scena intelectuală a secolului XX. Pierre Jean Jouve face parte din acea categorie ultra-minoritară de intelectuali europeni care au reuşit să scape de marile capcane ideologice ale timpului său. Astfel, Jouve nota în jurnalul său, intitulat En miroir (În oglindă), având ca subtitlu Journal sans date, apărut în 1954 la «Mercure de France»: «Prăpastia Occidentului nostru provine din cea mai rea conjunctură a Istoriei, aceea în care duşmanii libertății în numele fatalismului istoric şi lichidatorii persoanei umane au fost în număr de doi, duşmani dar profund solidari unul cu celălalt. Cînd războiul a izbucnit, în 1939, consolidarea gândirii mele era complet terminată. Principiul fascist, construit prin imitarea marxismului în ceea ce priveşte valorile şi scopurile «omului planetar» – idolatrie, demagogie, servitute, m-a făcut să înțeleg foarte bine caracterul său diabolic.» În ceea ce-l priveşte pe Jouve, cauzele acestei imunități față de ideologiile totalitare ale secolului XX pot părea relativ simple la o primă abordare, dar în realitate sunt de o mare complexitate. Ceea ce apare ca o evidență cititorului familiarizat cât de cât cu opera sa este ceea ce poetul însuşi a numit «convertirea» lui din 1924. Aceasta a însemnat în primul rând renegarea scrierilor de dinainte de 1924, a căror diversitate cuprinde atât cărți de poezie (Les ordres qui changent /Ordinele ce se schimbă) şi Les Aéroplanes, ambele din 1911, influențate de unanimism, cât şi un prim roman, La rencontre dans le carrefour, 1911 (Intâlnirea de la răscruce), dar şi cărți pacifiste, reflectând, printre altele, trăirile sale din timpul primului război mondial ca infirmier angajat voluntar într-un spital pentru bolnavi contagioşi (Vous êtes des Hommes, 1915, Poème contre le grand crime, 1916, Hôtel-Dieu, Récits d’hôpital en 1915, 1918, etc.). Jouve va scrie despre această perioadă în jurnalul său «sans date»: « (...) pasiunea evenimentului, mai puternică decât gândirea mea, mă îndepărtă cu din ce în ce mai multă cruzime de domeniul meu, şi îmi inspira scrieri a căror bună conştiință şi generozitate nu temperau deloc îngrozitoarea lor mediocritate.»
Dacă Jouve poate apărea ca fiind prea sever față de prima perioadă a creației sale, drumul său devine mai lesne de înțeles dacă ne plasăm în perspectiva a ceea ce va scrie câțiva ani mai tîrziu, în postfața volumului Noces (Nunți) din 1928, prima carte publicată după «convertire», când va revendica cu aplomb «valorile spirituale ale poeziei». «Simțeam ca o evidență că rezultanta oricărei poezii adevărate trebuia să fie o forță care transformă naturalul în supranatural; dar din motive de umilință mi se părea că nu aveam dreptul să folosesc cuvântul Dumnezeu.» În anii de după primul război mondial, Pierre Jean Jouve se va simți în conflict cu majoritatea celebrităților zilei, fie că e vorba de André Gide sau de Paul Valéry, de James Joyce sau de Marchizul de Sade, pe care suprarealiştii, pe urmele lui Apollinaire, l-au readus în actualitate. E adevărat că preocupările sale poetice merg în cu totul altă direcție. Citeşte şi traduce Le cantique du Soleil al Sfântului Francisc, de asemenea din scrierile Sfintei Tereza din Avila, se simte atras şi de spiritualitatea Sfintei Caterina din Siena. Îl citeşte de asemenea pe Sfântul Ioan al Crucii, pe care însă îl consideră intraductibil. Volumul Noces, publicat la editura Sans Pareil în 1928, era rezultatul unui proces de transformare în profunzime a poeziei sale, început în 1925 cu publicarea volumului Mystérieuses Noces, urmat de Nouvelles Noces, volum publicat în 1926 la Gallimard. «Continuam căutările mele personale. Dincolo de structurile instinctuale definite ca atare, în ele şi în afara lor, trebuia să se poată presupune existența unei zone de imagini pe care o numeam inconştient poetic, zonă generatoare şi loc de inspirație,corespunzând celor două mari scheme fundamentale, erosul şi moartea.»
În anul următor convertirii, Pierre Jean Jouve se căsătorea cu Blanche Reverchon, psihiatră şi psihanalistă din Geneva, cu opt ani mai în vârstă decât el, pe care o cunoscuse în casa lui Stefan Zweig, la Salzburg, în vara anului 1921. Întâlnirea aceasta a declanşat o criză existențială majoră în viața lui Jouve, terminată prin divorțul de prima sa soție şi angajarea decisivă în perspectiva deschisă de psihanaliză. Din această perspectivă ceea ce poetul numeşte convertire poate fi văzut ca o dublă dinamică, de întoarcere (retournement) şi/sau apropiere, simultan față de spiritualitatea creştină şi față de psihanaliză, oricât de paradoxal sau antinomic ar părea un asemenea demers.
Tot în 1925, Jouve începe să scrie poemul dramatic Le Paradis Perdu şi termină Paulina 1880, romanul unei alte convertiri, în care personajul ce dă titlul romanului descrie, în şapte texte poetice, drumul său spre extaz, drum inspirat de Les Dits de lumière et d’amour (Spusele de lumină şi dragoste) ale Sfântului Ioan al Crucii. Împrumutând cuvintele lui Michel de Certeau din introducerea sa la Sfântul Ioan al Crucii, jurnalul Paulinei imaginat de Jouve ar putea fi văzut ca «un spațiu dezordonat unde apar vocile dorinței.»
«Această carte, Noces, avea ca subtitlu Vita Nuova pentru că era mărturia unei convertiri la Ideea religioasă cea mai necunoscută, cea mai înaltă, dar şi cea mai umilă şi tremurândă, o idee pe care o concepem cu greutate în timpurile noastre, dar în afara căreia viața noastră nu există» – scria Jouve despre aceeaşi perioadă. În acelaşi timp, vorbind despre «convertire», poetul preferă să numească «revelație ceea ce s-a petrecut cu el în aceşti ani, revelație pe care o descrie ca pe o experiență vizionară, al cărei conținut, cu toate că rămas inconştient, se impune de o manieră imperativă, materializându-se. Iar dacă termenul de «convertire» are o conotație preponderent religioasă, cel de revelație e mai aproape de cel de «inspirație», despre care Jouve scrie că «trebuie readusă la viață», «fără să ne oprim la proasta ei reputație actuală». Inspirația stabileşte, după el, o legatură între a voi «să faci exact ce ți-ai propus să faci» şi «dicteul puterilor celeste.» Din acest punct de vedere, Jouve se considera foarte aproape de Baudelaire şi de Mallarmé, de primul pentru felul în care acesta trăise poezia ca un vis treaz, revelator a ceea ce limbajul captează din suflet, iar de al doilea pentru apelul acestuia la luciditate, înțeleasă ca un plus de subtilitate adus «operei moderne».
Un alt jalon important al traiectoriei spirituale şi poetice a lui Pierre Jean Jouve este textul inaugural al volumului Sueur de sang, intitulat Inconscient, spiritualité et catastrophe, datat din martie 1933. Jouve analizează în acest text, utilizând o grilă de lectură care este în acelaşi timp aceea a unui creştin nepracticant şi a unui adept fervent al psihanalizei, criza de civilizație traversată de societatea contemporană, căreia îi prezice un deznodământ apropiat, sub forma unei catastrofe fără precedent.
«O catastrofă extremă a civilizației este posibilă în acest moment pentru că ea se află în interiorul omului, acționând misterios, raționalizată, în cele din urmă cu atât mai primejdioasă cu cât omul ştie mai bine că ea corespunde instinctului său de moarte. Psihonevroza lumii este atât de avansată încât ne putem aştepta la un act de sinucidere.» Totuşi el încredințează poetului o misiune salvatoare, asociindu-l spiritualității celei mai exigente. Acest fragment începe, de altfel, printr-o trimitere la Apocalipsa Sfântului Ioan. «Societatea îşi reaminteşte de ceea ce a fost în timpul Sfântului Ioan sau în anul 1000: ea aştepta, ea spera sfârşitul. Nu mai trebuie demonstrat că poetul, în calitate de creator al valorilor vieții trebuie să se împotrivească catastrofei. Ceea ce poetul a făcut din instinctul de moarte este contrariul a ceea ce catastrofa vrea să facă. Poezia este, în sensul acesta, viața însăşi a marelui Eros, moartă, şi chiar de aceea supraviețuitoare.»
Aceste citate din textul «teoretic» din 1933 sunt poate suficiente pentru a ne da o idee despre felul în care Jouve a încercat să creeze o punte între psihanaliza şi spiritualitatea creştină occidentală, într-un efort extrem de lucid pentru a conjura catastrofa iminentă. Vom reveni în articolul următor asupra acestei idei de punte între realități istorice şi curente de gândire aparent ireconciliabile. Vreau doar să reamintesc în încheiere, că acest text a fost scris în contextul venirii la putere a lui Hitler, dar şi în lumina conversiunii poetului din 1924 şi al dialogului deschis cu psihanaliza, mijlocit de întâlnirea cu viitoarea sa soție, cu care Jouve va traduce în franceză cartea lui Freud, Trei eseuri despre teoria sexualității.
Creația sa şi-a găsit consacrarea meritată la începutul anilor 60 prin publicarea la editura Mercure de France a operelor complete în nouă volume. Pierre Jean Jouve a murit în 1976, după ce a traversat un purgatoriu de tăcere şi neînțelegere din partea contemporanilor, de aproape două decenii. În cazul său era însă vorba de un destin în întregime asumat: «A concepe, în cunoştință de cauză, creația poetică în perspectiva unei audiențe foarte restrânse, înseamnă a te plasa într-o stare de umilință absolută. Înseamnă de asemenea a accepta că nimic nu e întemeiat vreodată cu certitudine în opiniile vremii. Dar şi a accepta tăcerea ca nemaifiind agresivă. Cine şi-ar dori acest destin, după ce l-a gândit? După acest criteriu ar trebui cântăriți poeții.»
Fiind vorba de un poet şi scriitor puțin cunoscut în România, aş începe prin a sublinia una dintre trăsăturile cele mai marcante ale evoluției sale pe scena intelectuală a secolului XX. Pierre Jean Jouve face parte din acea categorie ultra-minoritară de intelectuali europeni care au reuşit să scape de marile capcane ideologice ale timpului său. Astfel, Jouve nota în jurnalul său, intitulat En miroir (În oglindă), având ca subtitlu Journal sans date, apărut în 1954 la «Mercure de France»: «Prăpastia Occidentului nostru provine din cea mai rea conjunctură a Istoriei, aceea în care duşmanii libertății în numele fatalismului istoric şi lichidatorii persoanei umane au fost în număr de doi, duşmani dar profund solidari unul cu celălalt. Cînd războiul a izbucnit, în 1939, consolidarea gândirii mele era complet terminată. Principiul fascist, construit prin imitarea marxismului în ceea ce priveşte valorile şi scopurile «omului planetar» – idolatrie, demagogie, servitute, m-a făcut să înțeleg foarte bine caracterul său diabolic.» În ceea ce-l priveşte pe Jouve, cauzele acestei imunități față de ideologiile totalitare ale secolului XX pot părea relativ simple la o primă abordare, dar în realitate sunt de o mare complexitate. Ceea ce apare ca o evidență cititorului familiarizat cât de cât cu opera sa este ceea ce poetul însuşi a numit «convertirea» lui din 1924. Aceasta a însemnat în primul rând renegarea scrierilor de dinainte de 1924, a căror diversitate cuprinde atât cărți de poezie (Les ordres qui changent /Ordinele ce se schimbă) şi Les Aéroplanes, ambele din 1911, influențate de unanimism, cât şi un prim roman, La rencontre dans le carrefour, 1911 (Intâlnirea de la răscruce), dar şi cărți pacifiste, reflectând, printre altele, trăirile sale din timpul primului război mondial ca infirmier angajat voluntar într-un spital pentru bolnavi contagioşi (Vous êtes des Hommes, 1915, Poème contre le grand crime, 1916, Hôtel-Dieu, Récits d’hôpital en 1915, 1918, etc.). Jouve va scrie despre această perioadă în jurnalul său «sans date»: « (...) pasiunea evenimentului, mai puternică decât gândirea mea, mă îndepărtă cu din ce în ce mai multă cruzime de domeniul meu, şi îmi inspira scrieri a căror bună conştiință şi generozitate nu temperau deloc îngrozitoarea lor mediocritate.»
Dacă Jouve poate apărea ca fiind prea sever față de prima perioadă a creației sale, drumul său devine mai lesne de înțeles dacă ne plasăm în perspectiva a ceea ce va scrie câțiva ani mai tîrziu, în postfața volumului Noces (Nunți) din 1928, prima carte publicată după «convertire», când va revendica cu aplomb «valorile spirituale ale poeziei». «Simțeam ca o evidență că rezultanta oricărei poezii adevărate trebuia să fie o forță care transformă naturalul în supranatural; dar din motive de umilință mi se părea că nu aveam dreptul să folosesc cuvântul Dumnezeu.» În anii de după primul război mondial, Pierre Jean Jouve se va simți în conflict cu majoritatea celebrităților zilei, fie că e vorba de André Gide sau de Paul Valéry, de James Joyce sau de Marchizul de Sade, pe care suprarealiştii, pe urmele lui Apollinaire, l-au readus în actualitate. E adevărat că preocupările sale poetice merg în cu totul altă direcție. Citeşte şi traduce Le cantique du Soleil al Sfântului Francisc, de asemenea din scrierile Sfintei Tereza din Avila, se simte atras şi de spiritualitatea Sfintei Caterina din Siena. Îl citeşte de asemenea pe Sfântul Ioan al Crucii, pe care însă îl consideră intraductibil. Volumul Noces, publicat la editura Sans Pareil în 1928, era rezultatul unui proces de transformare în profunzime a poeziei sale, început în 1925 cu publicarea volumului Mystérieuses Noces, urmat de Nouvelles Noces, volum publicat în 1926 la Gallimard. «Continuam căutările mele personale. Dincolo de structurile instinctuale definite ca atare, în ele şi în afara lor, trebuia să se poată presupune existența unei zone de imagini pe care o numeam inconştient poetic, zonă generatoare şi loc de inspirație,corespunzând celor două mari scheme fundamentale, erosul şi moartea.»
În anul următor convertirii, Pierre Jean Jouve se căsătorea cu Blanche Reverchon, psihiatră şi psihanalistă din Geneva, cu opt ani mai în vârstă decât el, pe care o cunoscuse în casa lui Stefan Zweig, la Salzburg, în vara anului 1921. Întâlnirea aceasta a declanşat o criză existențială majoră în viața lui Jouve, terminată prin divorțul de prima sa soție şi angajarea decisivă în perspectiva deschisă de psihanaliză. Din această perspectivă ceea ce poetul numeşte convertire poate fi văzut ca o dublă dinamică, de întoarcere (retournement) şi/sau apropiere, simultan față de spiritualitatea creştină şi față de psihanaliză, oricât de paradoxal sau antinomic ar părea un asemenea demers.
Tot în 1925, Jouve începe să scrie poemul dramatic Le Paradis Perdu şi termină Paulina 1880, romanul unei alte convertiri, în care personajul ce dă titlul romanului descrie, în şapte texte poetice, drumul său spre extaz, drum inspirat de Les Dits de lumière et d’amour (Spusele de lumină şi dragoste) ale Sfântului Ioan al Crucii. Împrumutând cuvintele lui Michel de Certeau din introducerea sa la Sfântul Ioan al Crucii, jurnalul Paulinei imaginat de Jouve ar putea fi văzut ca «un spațiu dezordonat unde apar vocile dorinței.»
«Această carte, Noces, avea ca subtitlu Vita Nuova pentru că era mărturia unei convertiri la Ideea religioasă cea mai necunoscută, cea mai înaltă, dar şi cea mai umilă şi tremurândă, o idee pe care o concepem cu greutate în timpurile noastre, dar în afara căreia viața noastră nu există» – scria Jouve despre aceeaşi perioadă. În acelaşi timp, vorbind despre «convertire», poetul preferă să numească «revelație ceea ce s-a petrecut cu el în aceşti ani, revelație pe care o descrie ca pe o experiență vizionară, al cărei conținut, cu toate că rămas inconştient, se impune de o manieră imperativă, materializându-se. Iar dacă termenul de «convertire» are o conotație preponderent religioasă, cel de revelație e mai aproape de cel de «inspirație», despre care Jouve scrie că «trebuie readusă la viață», «fără să ne oprim la proasta ei reputație actuală». Inspirația stabileşte, după el, o legatură între a voi «să faci exact ce ți-ai propus să faci» şi «dicteul puterilor celeste.» Din acest punct de vedere, Jouve se considera foarte aproape de Baudelaire şi de Mallarmé, de primul pentru felul în care acesta trăise poezia ca un vis treaz, revelator a ceea ce limbajul captează din suflet, iar de al doilea pentru apelul acestuia la luciditate, înțeleasă ca un plus de subtilitate adus «operei moderne».
Un alt jalon important al traiectoriei spirituale şi poetice a lui Pierre Jean Jouve este textul inaugural al volumului Sueur de sang, intitulat Inconscient, spiritualité et catastrophe, datat din martie 1933. Jouve analizează în acest text, utilizând o grilă de lectură care este în acelaşi timp aceea a unui creştin nepracticant şi a unui adept fervent al psihanalizei, criza de civilizație traversată de societatea contemporană, căreia îi prezice un deznodământ apropiat, sub forma unei catastrofe fără precedent.
«O catastrofă extremă a civilizației este posibilă în acest moment pentru că ea se află în interiorul omului, acționând misterios, raționalizată, în cele din urmă cu atât mai primejdioasă cu cât omul ştie mai bine că ea corespunde instinctului său de moarte. Psihonevroza lumii este atât de avansată încât ne putem aştepta la un act de sinucidere.» Totuşi el încredințează poetului o misiune salvatoare, asociindu-l spiritualității celei mai exigente. Acest fragment începe, de altfel, printr-o trimitere la Apocalipsa Sfântului Ioan. «Societatea îşi reaminteşte de ceea ce a fost în timpul Sfântului Ioan sau în anul 1000: ea aştepta, ea spera sfârşitul. Nu mai trebuie demonstrat că poetul, în calitate de creator al valorilor vieții trebuie să se împotrivească catastrofei. Ceea ce poetul a făcut din instinctul de moarte este contrariul a ceea ce catastrofa vrea să facă. Poezia este, în sensul acesta, viața însăşi a marelui Eros, moartă, şi chiar de aceea supraviețuitoare.»
Aceste citate din textul «teoretic» din 1933 sunt poate suficiente pentru a ne da o idee despre felul în care Jouve a încercat să creeze o punte între psihanaliza şi spiritualitatea creştină occidentală, într-un efort extrem de lucid pentru a conjura catastrofa iminentă. Vom reveni în articolul următor asupra acestei idei de punte între realități istorice şi curente de gândire aparent ireconciliabile. Vreau doar să reamintesc în încheiere, că acest text a fost scris în contextul venirii la putere a lui Hitler, dar şi în lumina conversiunii poetului din 1924 şi al dialogului deschis cu psihanaliza, mijlocit de întâlnirea cu viitoarea sa soție, cu care Jouve va traduce în franceză cartea lui Freud, Trei eseuri despre teoria sexualității.