Poezie
Florin Caragiu

POEME

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

s-a născut poet

ochii închişi tremură şi mâna pluteşte-n văzduh
vorbeşti în somn despre o călătorie sub pământ
când pe geamul deschis intră o pasăre mică.
dimineața mături frunzele de pe alee
ies să-ți vorbesc despre codrin
despre tristețea-i când părinții se ceartă
şi împotrivirea lui la imboldul de a fi cel mai bun,
mereu primul. are o fire de poet. pe față
i s-a lăsat o umbră, când a furat regina
de pe tabla de şah. o ținea strâns şi vorbele lui
biciuiau aerul. îmi zâmbeşti în timp ce-ți strângi părul
şi înclini uşor capul. ochelarii mari, cu rame subțiri,
îți fac ochii şi mai mari. frigul îți place să-l simți
întins pe piele, înăuntru e cald cât palmele sunt fierbinți.
ieşi din papuci în iarbă şi îți aduci aminte
că s-a născut la los angeles şi elefantul albastru
pe care-l punea sub cap s-a crăpat şi zace acum
în magazia cu acoperişul crăpat de peste mări şi țări.

dragostea

dragostea ta e un plămân ce aşteaptă laptele de capră roşie
pe care-l aduce un bătrân dintr-un sat îndepărtat
ea se umflă şi se trage înapoi cu o uşoară durere
privind contururile abia vizibile ale unor case din zare
ea inspiră din spatele lor un fir de aer proaspăt
ca şi cum şi-ar aminti ceva şi ar trage o linie nevăzută spre sine
sub privirea unui prieten ce se apropie înjumătățindu-se
până ce intră pe nări şi ajunge mai mic decât un punct desenat

dragostea trimite apoi spre zare un alt fir subțire pe care pleacă
un alt prieten, ce creşte îndoit, până se face mai mare decât calea lactee
şi atunci ştii că durerea-i memoria în care pluteşte un chip
umbrit de o privire şi ieşi pe stradă însoțit de papagalul ce spune
la sfârşitul fiecărei fraze „dar...”, scuturând din cap
spre tine, ca o rugăminte de a nu întrerupe legătura cu el

dar dragostea e ceva în care tu însuți eşti purtat de la firul de praf
la praful stelar şi dincolo de tot ceea ce poate însemna univers
fără să uiți de vreo ființă, pentru că simți tot mai mult că eşti iubit
deopotrivă cu ele, şi aici se stinge durerea ta într-una liniştită
care nu te mai chinuie, ci e ca o îmbrăcare în Altcineva ce şterge
cu o gumă moale distanțele. atunci auzi lămurit pe firul acela
ce intră şi iese un nume pe care suflarea-l rosteşte, ca ajutată
de o mângâiere venită de niciunde. şi uiți pentru un timp de tine.

între două clipiri

parfumul tufelor sălbatice ne înfăşoară
ai pielea fierbinte
cu fața ascunsă mă rogi să-ți vorbesc
despre curajul de-a înfrunta
un glas rătăcit cu două tonuri mai jos
în visul acesta în care sunt pe deplin treaz
şi simt întunericul
ca pe o pleoapă ce se zbate şi riscul
de a iubi până la capăt

Dumnezeu nu a creat moartea
spațiul e un sunet ce ne împinge afară
în perna cu ace a nopții
ochii tăi mi se deschid în piept
plutesc
peste orele din care țâşnesc peştişori de aur
„bătrânețea e o încercare prin care trece un tânăr”
spune Ludwig cel orb

oamenii pe care i-am smintit
aşteaptă să mă trezesc
pe buze cu o rugăciune neînțeleasă
ei nu au dorințe doar aşteaptă
să se întoarcă
un cuvânt rostit demult

mâinile mi se rup şi cresc la loc mai mici
noaptea a aprins un chibrit
peste trupul lucid
într-un vis ce roteşte o paletă de sânge
cui iubeşte mult, mult i se iartă

îmi arunci peste ani o mantie roşie
îmi spui: mergi printre stropii de ploaie
fără să te uzi
idolii nedeplin sfărâmați ies din oasele mele
ca nişte roboți insomniaci

nu eu
nu eu înaintez pe străzile reci
ci ele rostogolesc un soare fără putere
spre locul din spatele meu
unde copiii văd
lumina ce nu mă părăseşte

revelație

stai pe scaun cu mâinile pe genunchi
nu ştii ce să crezi pe cine să asculți
te lupți cu gândul că n-ai avut de ales toată viața
apusul acesta de soare îți şterge lacrimile
eşti
un speolog căruia lumina din frunte
i s-a stins în măruntaiele pământului
cazi
într-un haos de mişcări şi sunete nedesluşite
respirația-i o siluetă a rugăciunii ce intră şi iese
din corpul temător
e ziua ta
e ziua în care ai de făcut zece lucruri
şi nu ai forța să te ridici
pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine
te împinge la marginea lumii
iar Dumnezeu ți se arată nu în furtună
nici în vifor ci într-o adiere subțire

agapă în iarbă

printre umbrele scunde la o agapă în iarbă,
când visele spulberă roşiatice lumini,
şi peşti se zbat în golfuri, pe frunte – e o iubire
despre care nu se poate vorbi. se lasă întunericul.
ce-a fost de mâncat s-a sfârşit.
ce-a fost de spus s-a grăit – şi totuşi
acum începe unul şi altul să vadă în jur – cum altfel? –
spațiul căscat între viitor şi trecut – e poate
nenumitul chip ce ne-a strâns laolaltă.
printr-o subită rotire a figurilor pe tablă
zâmbetul ei întinde un alt obraz. lacrima lui
se zbate uşor mai la dreapta. cutremurați
bat din picior în pământ, căci văd fiecare
pe suprafața apei din căni un alt chip, mai vârstnic,
sau unul cu mult mai tânăr. întunericul îşi are bortele lui,
pentru cei ce nu se-ndură s-arunce un văl de uitare.
în icoana în care Dumnezeu ne trăieşte
trăim viața celui de-aproape – însuflețim chipuri –
şi ne întoarcem în aburii dimineții.


sperietoarea de ciori

de ce există mâna ta care mângâie?
imboldul de a spune un cuvânt care să tragă peste chip
un văl de lumină? fisură în vid e orice răspuns!
gustul de zarzăre strivite în gură, zâmbetul
sperietoarei de ciori te fac să visezi un chip
ce se-ntoarce îndepărtându-se. neliniştit
în buzunarul de la piept port pământ
din colinele bântuite de un copil, care a crescut,
m-a ajuns din urmă şi peste creştetul meu se înalță.
câtă odihnă şi ritm s-au strâns în grămăjoara de lut?
în urma ta o arunc. şi tu, privind înapoi, vei fi spus
că dragostea care te face să suferi se desface în mii de umbre,
ce însoțesc ființe şi lucruri, fără să ştie, fără să ştii.

sub cerul liber

uitarea e un veşmânt acvatic
ce cade la nesfârşit din privire
peste un corp colțuros, în mâlul
pe care-l duce cu sine, după ploile repezi.
vârtejuri propulsează în aer mici întâmplări
trecute. ca punctele de lumină
ce traversează văzul închis sub pleoapă
sunt ele, la stingerea zilei.

lângă râu, îți aşezi figuranții:
cuiburi de pietre, în care sfârâie focul
şi aruncă umbre pe fețe – acele expresii
ce-şi pierd fixitatea, atinse de căldura
tăciunilor. sub cerul liber,
gândul capătă paloarea unui mort tânăr,
ca şi cum, pentru un scurt răgaz, ar învia
noaptea când am văzut acelaşi vis.

pentru că noi – acum abia – stăm față-n față,
deşi nu ne mai recunoaştem după micile semne
înşirate pe pânze de-ntuneric, în limba locului.

micile întâmplări ale absenței

văile cu tufe de ienupăr se voalează
în menta serii, când aerul tremură sub vergele de apă
şi dublează pasul unei fericiri temătoare.

aceasta suflă în uşă şi ochii tăi se deschid fără să uite nimic
din largile ocoluri ale părului spre inimă. lângă buze,
întunericul se strânge cât să-mi poți vorbi de micile întâmplări
ale absenței. în grădina cu buturugi, spaimele
şi-au atins de mult capătul şi acum surprind reflexul
schimbării, în pliul obrajilor. spațiul e din nou
un cuvânt locuibil, în a cărui mişcare plonjăm,
pentru că suferința e marginea însăşi a lumii ce ne părăseşte.

dar, ieşind de la noi, icnetul ei suie-n văzduh şi de acolo, destins,
ne umbreşte ca o pânză ținută din patru colțuri de îngeri.
şi nu dezarmăm, căci memoria tulbură apa
din care beau cei supuşi uitării şi vindecarea vine peste ei,
cei ce sunt cu un cap mai înalți decât timpul.


izvorul, vineri

bucuria de a aprinde focul începe cu hârtii pe jumătate scrise.
strâng frunze pe o prelată
şi le arunc în râu. aici se vorbeşte şoptit.
copilul nu s-a născut,
aerul intră şi iese
cu tot cu aceste stânci zvelte – părul lor verde
cade peste un iris de apă. spăl vase
sub plutitorul călcâi al serii.
durerea e moale –
se prelinge în iarbă. acopăr cu pânze mesele,
pregătesc farfurii şi pahare, le-nvelesc cu alte pânze,
ca pe nişte trupuri gata să se desprindă, să sară
între păpădii. sute de nume te fac să visezi
frigul de-afară. copilul
duce de mână noaptea. nu răspunde,
însă privirea-i
din spatele globilor mei pândeşte copacii bătrâni.
cu palma lipită de cîine, în ploaie,
doarme cu ochii deschişi. o urechiuşă ascultă pe scăriță
mierla. corpul se strânge, împinge bulgării
în care înaintează un cuțit zburător.