Proză
Gellu Dorian
CASA GORGIAS
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
fragment de roman
În zilele de iarnă, vinul fiert, pentru George Dorn, era cel mai bun remediu împotriva răcelii. Ros de singurătate ca un măr pe dinăuntru de vierme, îngrijorat că în apartament era destul de rece din cauza centralei care de o zi nu mai funcționa, iar acum o luase din loc, după ce dezlipise sloiul de pe kitul de evacuare a gazelor, sloiul de gheață, privea aburul care se ridica din cana de porțelan pe care scria numele lui, din rotocoalele căruia vedea cum se întruchipa, undeva în cameră, spre fotoliul de la intrare, un chip ce bănuia a veni de pe altă lume.
Aşezat pe canapea, apropiindu-şi de gură cana de vin fiert, se uita cum de pe fotoliul de la intrarea în sufragerie, imediat pe dreapta, fotoliu pe care nu mai stătuse nimeni de multă vreme, acel chip, la început nedefinit, apoi din ce în ce mai clar, privea prin el, în timp ce de pe acoperişul clădirii în care se afla biblioteca, unde se refugiase în acea zi de început de iarnă, acum douăzeci de ani, clădire pe care o putea vedea pe fereastră, degetul lui, urmînd spusele lui Titircă, de cu cîteva ore în urmă, de la Hanul Piraților unde băuseră mai multe sute de votcă, dar şi privirile binoclate de sub ochelarii ca două ventuze ale lui Ivaşciuc arătau drumul pe care spițerul sas, Johann Gorgias, proaspăt şcolit la Braşov, îl făcea spre Iaşi, unde, prin 1790, după ce miza revoluției franceze nu mai amenința imperiul, urma să se specializeze la farmacia Geofroy, de sub rîpă. Cu doar doi ani în urmă contele Albert Fabry ajunsese cu trupele austriece pînă în Babelt, unde ocupase pentru un timp, mănăstirea Popăuți, aflată şi ea sub sceptru egumenilor greci din Antiohia.
Chipeş, îmbrăcat la Ringhaus Mode din Viena, ca un proaspăt absolvent al unei şcoli superioare de spițerie, fiu al unui comerciant de vază din Braşov, intrarea lui Johann Gorgias în farmacia Geofroy i s-a părut lui George Dron, din cîte încerca să-şi imagineze, una lipsită de entuziasm din partea celor din spatele tejghelelor pline de tot felul de sticluțe şi borcane cu prafuri. Cel de atunci nu semăna deloc cu cel pe care George Dorn, în aburii şi aromele vinului fiert, credea că-l priveşte, aşezat acolo ostenit ca un călător care venea spre el de mai bine de două secole în urmă.
Mult mai sigur pe sine şi mai optimist părea a fi Johann Gorgias în mînă cu invitația din partea Curții Domneşti de la Iaşi, semnată de însuşi Domnul de atunci, Mihail Şuțu, cu sigiliu, la a cărei vedere spițerul şef, cu lornionul lăsat să cadă de pe nas, atîrnînd de un lănțişor de aur pînă la brîul din satin roşu ce-i înfăşura burta rotofeie, a schițat un zîmbet însoțit de un salut de bun venit în limba albionului de unde părea a fi Lord Bildă, cum îi spuneau tîrgoveții ieşeni farmacistului oploşit în Iaşi de ceva vreme în urmă. Lui Johann Gorgias nu i-a fost de loc greu să-i răspundă în aceeaşi limbă, ştiind să vorbească foarte bine şapte limbi. Lui Lord Bildă i-a crescut inima pe loc, văzînd că va avea în spițeria lui un ins cu care va putea sporovăi în limba engleză… Căpcăunii ăştia de moldoveni nu ştiu decît ruseşte, niscaiva leşeşte şi turceşte şi o rup, ca din baltă, puțin şi-n franceză, şi asta numai pe la curțile boiereşti – i-a spus el mai tîrziu lui Johann Gorgias. Dar asta nu contează, boala se tratează, la spițerie, într-o limbă universală, aşa cum şi moartea nu te întreabă în ce limbă vrei să mori – i-a spus Johann lui Geofroy, ca şi cum acestuia i-ar fi răspuns o cucoană de la Curtea Domnească, atunci cînd el se făcea că nu înțelege ce fel de doftorii vrea. Figura lui plină de voința de a trata de boli semenii din orice categorie socială, de la cei mai bogați la cei mai săraci, aşa cum îi cerea jurămîntul lui Hipocrates, i-a rămas multă vreme pe chip, chiar şi în momentele cele mai grele, aşa cum l-a văzut în nenumărate rînduri George Dorn în incursiunile lui prin arhivele pe care i le punea la dispoziție Ivaşciuc. Nu însă şi acum, cînd îl vedea pe fotoliul din fața lui, posomorît, devastat de gînduri, părăsit de orice perspectivă, ca şi cum ar fi pierdut totul, trecînd cu privirea dincolo de el, de parcă el nu ar fi fost acolo.
Dar, aşa cum şi-a dat seama imediat, în sufragerie nu era decît el, cu o cană de vin fiert în mână, singur şi dus cu gîndul departe, nu la soția lui care l-a părăsit cu ceva timp în urmă, nici la copiii lui plecați la studii la Bucureşti, ci la cu totul altcineva, la o ființă pe care nu o văzuse, evident, niciodată, de bine ce ea a existat cu adevărat acum două sute de ani în urmă, ființă pe care încerca să o recompună din terfeloagele pe care cu douăzeci de ani în urmă, cînd se demola Farmacia Semaca, fosta Farmacia Veche, fosta Farmacia Roşie, fosta Farmacia Ighia, fosta Casă Gorgias, i le pusese în față arhivarul Ivaşciuc, după ce l-a bătut la cap cu tot felul de poveşti despre ea colegul său de la bibliotecă, Titircă, atunci cînd buldozerele rădeau o bună parte din centrul oraşului vechi. Şi bineînțeles că numai de acolo de pe acoperişul bibliotecii, cocoțat acum douăzeci de ani, putea să parcurgă, arătînd cu degetul, perioade îndepărtate din istoria tîrgului ce-şi pierdea atunci identitatea pentru a-şi căpăta una nouă, comună, după chipul şi asemănarea unor indicații prețioase.
Din sufragerie, lenevind, cum de regulă făcea în ultima vreme, – frigul de afară ținîndu-l legat de vinul fiert şi de biblioteca lui prin care îi plăcea să călătorească adesea – George Dorn nu-şi putea imagina mai mult decît că, răscolit de uitare, din cimitirul nemțesc de la bariera Sulița, Johann Gorgias mai dă din cînd în cînd cîte o raită prin locurile în care, venit de la Iaşi, chemat de boierimea din Babelt, disperată de bolile care au dat peste tîrgul lor, şi-a clădit în doar cîteva luni cea mai frumoasă casă din oraş, prima cu beciuri suprapuse şi legate prin galerii cu celelalte beciuri din centru, cît şi cu cele ale mănăstirii Popăuți, casă cu etaj şi mansarde ce scoteau din acoperişul înalt ferestre largi şi luminoase, cum numai casele cu arcade, din apropiere, mai erau. Altfel, nu-şi putea închipui cum de Johann Gorgias, acum cînd el îşi rememora unele pasaje din dosarele răsfoite cu ani în urmă despre „trimisul austriac”, cum i se spunea spițerului, stătea pe fotoliu şi-l săgeta, impasibil, cu privirea. Dar cine să creadă aşa ceva? Cui să spună o astfel de poveste? Nimeni nu l-ar crede. Sau dacă l-ar asculta cineva, l-ar declara nebun sau cel puțin dus cu pluta. Faptul că blocul în care George Dorn îşi avea apartamentul, la ultimul etaj, se construise pe locul în care a fost casa lui Johann Gorgias şi incinta acesteia, îi dădea tot soiul de gînduri care uneori se materializau în prezențe fizice în astfel de stări de singurătate şi meditație.
Şi-a descoperit această plăcere de a călători în timp, prin arhive, pe vremea cînd lucra la bibliotecă şi cînd Titircă îl purta prin tot felul de poveşti despre tîrgul de altă dată, tîrg ce i s-a părut, în acele relatări, extraordinar, neasemuit, mai ales prin puzderia de inşi de naționalități diferite, din care acum, cînd stă singur în apartamentul lui de patru camere, n-au mai rămas în număr mare – şi de la o zi la alta din ce mai mare – decît țiganii, mai multe familii de lipoveni, cîțiva greci, cîțiva cehi, poate cîteva familii mixte de polonezi sau unguri, armeni, şi doar trei familii, sau patru, şi ele mixte, de evrei. Babeltul de acum nu mai seamănă deloc cu cel de altădată, prin care George Dorn se plimbă cum doreşte, fără însă a putea şi a aduce dovezi clare despre aceste incursiuni ale sale. Aşa cum nu poate spune nimănui că acum îl are în față pe Johann Gorgias, aşa cum cîteva luni bune, cît va depăna unele întîmplări convingătoare despre călătoriile lui în oraşele vechi din spatele oraşului nou în care trăieşte, îl va avea în față pe Johann Gorgias, partener de poveste, ca să-i spun aşa, corectînd unele lucruri pe care, din entuziasm sau lipsă de dovezi mai elocvente, George Dorn şi le va depăna.
Ajuns la Iaşi, tîrg răsfirat pe şapte coline – doar curțile boiereşti fiind în jurul Bisericii Banu, prin preajma Mitropoliei şi a bisericii Trei Ierarhi, iar unele sus la Cetățuie, ori în jurul Galatei, restul caselor fiind răspîndite din dealul Sărăriei şi pădurile Copoului, ori cele ale Ciricului şi Țicăului pînă la Aroneanu prin văile Rufenilor, şi pînă în partea cealaltă, la Doi Peri şi Bucium, ori pînă pe drumul Păcurarilor spre Valea Lupului şi spre sud-vest pe dealurile Miroslavei –, tînărul Johann Gorgias, înainte de a se prezenta ca spițer practicant, ținea în secret misiunea de trimis special al Imperiului austriac, cu încuviințare chiar din partea împăratului Franz Iosif. În sinea lui îşi asuma chiar şi marşul triumfal al contelui Albert Fabry prin Moldova de Nord. Hotărît să rămînă mai multă vreme în capitala Moldovei, un tîrg cu mult sub nivelul Braşovului în care a copilărit, dar mult mai atractiv, aşa cum şi-a făcut prima impresie de cum a intrat pe ulițele acestuia, Johann Gorgias părea, aşa cum îşi imagina George Dorn, mulțumit de noua lume pe care încerca să o înțeleagă şi mai ales să o accepte. Ca misionar nici nu putea avea alte pretenții decît să ia de bun tot ceea ce i se oferea şi apoi, cu luciditate, să discearnă ceea ce trebuia să relateze acolo unde aceste informații păreau a fi foarte prețioase.
Cum în Iaşi la acea vreme nu exista decît o singură farmacie – cea a lui Geofroy –, amplasată sub Rîpa Galbenă, aproape de centrul tîrgului, lui Johann Gorgias nu i-a fost deloc greu să ajungă la ea. În cei doi ani petrecuți acolo, învățînd treburile practice de farmacie, de la preparatul alifiilor, cernelurilor sau prafurilor de tot soiul, i s-au oferit nenumărate avantaje, de la fete de boieri gata de măritiş la un şir nenumărat de onoruri pe la curtea lui Mihail Suțu, un domnitor manevrat de cei din jur şi ținut în frîu de cei din Fanar, lăsînd treburile cele mai importante de administrare a țării la voia cucoanelor de curte ale căror amanți secau visteria care trebuia umplută prin birurile grele puse pe umerii celor săraci. Johann Gorgias nu înțelegea cum de un domnitor poate conduce cu atîta nepăsare, luat de valurile ce schimbau scurtele momente de bunăstare în lungi perioade de agonie. Toate aceste chestiuni erau aşezate pe hîrtie şi trimise periodic la Viena unde împăratul gîndea la extinderea imperiului său mai întîi pînă la Prut şi apoi pînă la Nistru. Acest lucru plănuit de Iosif al II-lea, cînd guvernatorul Bucovinei, Ezenberg, ținea o armată întreagă în pădurile Ceremuşului gata de a intra în Cetatea Soroca de pe malul Nistrului pentru a fixa granițele imperiului pe malurile acestui rîu, putea fi pus acum în aplicare cînd Curtea Domnească de la Iaşi se afla într-o continuă decădere sub domnia devastatoare a lui Mihail Suțu, chiar dacă Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774 dădea Rusiei dreptul de a interveni în favoarea Principatelor la Constantinopol, cu înființarea unor consulate la Bucureşti şi Iaşi, ceea ce, evident, însemna şi o dominare administrativă rusească, ce nu convenea Imperiului austriac care-şi dorea o extindere spre est. Aşa cum însă şi Imperiul țarist dorea o extindere spre vest, pînă la Carpați. Toate aceste întîmplări erau notate în caietele lui secrete de spițerul practicant Johann Gorgias fără ca Lord Bildă, mereu cu ochii în patru la început, apoi convins că tînărul sas este un om de ispravă, să bage de seamă. Nici cei de la Curtea Domnească, puşi să apere secretele acesteia, nu şi-au dat nici o clipă seama de ceea ce făcea, în secret, trimisul austriac, care pentru ei acesta era spițerul de la Geofroy care le dădea prafuri atunci cînd se stricau la burtă sau le crăpa capul după chiolhanurile şi chefurile îndelungate de la Curte sau de pe la hanurile din jurul Iaşilor.
Cei doi ani şi jumătate petrecuți la Iaşi au fost pentru Johann Gorgias de mare folos pentru mai tîrziu, adunînd destui bani pentru a-şi putea organiza viața într-un mod visat de pe vremea cînd studia la Viena. La aceştia, desigur, se adunau şi banii pe care din cînd în cînd îi primea de la Viena pentru serviciile făcute, servicii pentru care primise de la acea vîrstă un loc în loja secretă de la Londra.
Cu toate aceste onoruri şi aprecieri din partea Curții Domneşti, la care laudele lui Bildă completau portretul unui om de mare viitor, lui George Dorn, scoțînd din dosarele lăsate de Ivaşciuc tot felul de informații despre acele timpuri îndepărtate şi totuşi atît de vii, i se părea că Johann Gorgias nu a avut nici o clipă dorința de a rămîne în Iaşi. Astfel se explică faptul că atunci cînd a fost chemat la Curte de Mihail Suțu pentru a-i propune, în urma unei scrisori disperate aduse la Iaşi de boierul Pomir, şi la insistențele Baronului Theodor de Mustață, pentru care Suțu avea un mare respect, să meargă la Babelt, unde un prim val de ciumă făcea ravagii, acesta a acceptat fără şovăire să o ia de la capăt ca spițer într-un loc despre care nu ştia nimic. Poate şi încurcăturile avute cu două soții de boieri din Iaşi, frumoase, care nu-l mai lăsau în pace şi-l storceau de puteri, nu şi de bani, acestea lăsîndu-i de fiecare dată pungi pline cu galbeni pentru eforturile sale de presupus gigolo – situație pe care nu o mai putea suporta –, l-au determinat să o rupă definitiv cu Iaşii. Şi-a păstrat doar o singură relație fără de care nu ar fi putut începe spițeria la Babelt, cea cu Lord Bildă, care i-a promis tot sprijinul şi care, la plecare, i-a umplut trei cufere cu tot felul de „doftorii alese”, să-i fie de ajutor în tratarea ciumaților spre care se îndrepta parcă spre un colț de rai. Nu avea de unde şti că se îndrepta spre un loc din care nu va mai putea pleca niciodată.
Careta pusă la dispoziție de boierul Pomir, plină cu lucrurile chivernisite în cei doi ani şi jumătate de şedere la Iaşi de Johann Gorgias cît şi cu cele date cu generozitate de Lord Bildă, aşa cum o vedea de acolo de pe acoperişul bibliotecii George Dorn, cu degetul îndreptat spre bariera Sulița, pe unde urma să intre în Babelt spițerul astfel procopsit, ieşea din Iaşi pe calea Sărăriei, urmînd un drum păzit de poterile domneşti, singurul astfel asigurat împotriva hoților de drumul mare, prin Vlădeni, Răuseni, Todireni, Sulița, pădurile Rediului, pînă în Babelt, tîrg aflat la acel an, 1793, în luna octombrie, în panică din cauza unui prim val de ciumă, dar şi din cauza scandalurilor neîntrerupte dintre călugării greci, aciuați în mănăstirea Popăuți de prin anul 1751, şi tîrgoveții mai înstăriți ale căror moşii se vedeau rînd pe rînd acaparate de egumenii avari aduşi aici de la Patriarhia din Antiohia de domnitorul fanariot Constantin Racoviță.
Pe acest fond de tulburări intra în Babelt prin bariera Sulița în acel început de octombrie, aşa cum văzuse notat într-un act George Dorn – ziua de 5 octombrie 1793 –, Johann Gorgias, catolic de rit roman, neştiind că în chiar apropierea barierei Sulița va fi înființat nu peste mult timp de la sosirea lui aici cimitirul nemțesc, cum i-au spus localnicii, cimitir în care peste patruzeci şi opt de ani, într-un ajun de An Nou, va fi înmormîntat. Chiar dacă în oraş încă nu exista o biserică catolică, slujbele celor cîtorva familii de polonezi, austrieci, italieni şi cehi se țineau într-o sală din clădirea consulatului austriac, unde, cînd a sosit Johann Gorgias a dorit să se înscrie pe listele austriecilor rezidenți în oraş. Astfel, misiunea lui de „trimis austriac” pe lîngă Curtea Domnească din Iaşi încetînd odată cu sosirea în Babelt, urmînd să țină legătura cu Viena de aici. Misiunea lui nu putea înceta niciodată. Ținea foarte mult la acest lucru şi, de altfel, chiar dacă ar fi dorit să nu mai țină legătura cu Imperiul, nu ar fi putut-o face, locul din loja de la Londra obligîndu-l să țină linia de continuă ofensivă în afara granițelor imperiale.
Lui George Dorn toate aceste amănunte din perioada de început a lui Johann Gorgias i s-au părut foarte importante şi aşezarea lor într-o anumită cronologie îi oferea o satisfacție în plus pe lîngă faptul că reuşea să recompună un timp din care-şi putea găsi răspunsul la întrebarea pe care şi-o pusese în acea zi friguroasă de ianuarie cînd a lovit cu bagheta lungă de lemn țurțurul de gheață ce înfundase kitul de evacuare a gazelor: de ce, Doamne, suntem atît de săraci? Auzise de atîtea ori că trăim într-o țară bogată, că, aşa cum spunea şi cîntecul la auzul căruia de fiecare dată îl pufnea un rîs înfundat cu durere – „Munții noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă-n poartă!” –, şi, de fapt, niciodată în țara asta n-a fost bine. Găsea astfel răspunsul la această întrebare, căutînd prin arhivele pe care i le deschidea cu generozitate Ivaşciuc, un şoarece de arhivă, în timp ce el, George Dorn, era un şoarece de bibliotecă, răspuns care însă nu-şi găsea exprimare decît în descrieri ce-i curgeau în memorie ca nişte fluvii ce se terminau în delte mlăştinoase din care cu greu puteai prinde peştii cei mai mari. Dar frumusețea acestor delte pline de tot felul de păsări zburînd prin stufărişuri feerice îi ținea mereu treaz interesul lui George Dorn, fiind, în anii optzeci cînd se demolau clădirile centrului vechi, provocat la a descoperi trecutul ca pe ceva de mai mare interes decît prezentul sau viitorul luminos ce i se promitea de Titircă, un bibliotecar de modă veche a cărui memorie se dorea descărcată în aceea a lui, memorie ce absorbea ca un burete cele mai tulburi ape ce se doreau limpezite.
Şi odată atins de acest flagel, că nu-l putea numi altfel, George Dorn a intrat în transa pe care nu şi-o putea explica dar pe care o accepta ca pe efectul unui drog fără de care ar fi intrat în sevraj şi nu şi-ar mai fi găsit rostul pe această lume. Şi, stînd pe canapeaua din sufragerie, avîndu-l în față pe Johann Gorgias, nepăsător dar prezent ca un adevărat om viu, părea a fi pe altă lume, nu în lumea aceasta pe care o renega prin acceptarea trecutului ca prezent. Pînă acum, de doar cîteva minute, de cînd Johann Gorgias s-a aşezat pe fotoliul de la intrarea în sufragerie, acesta nu a intervenit, aşa cum credea că o va face. Dar de bine ce nu a intervenit, asta însemna că ceea ce a depănat despre prezența lui la Iaşi şi sosirea în Babelt nu necesită nici o modificare, ori că acestea sunt întocmai sau pentru că unele lucruri nu le doreşte spuse, lăsîndu-le ascunse în uitare. Nici documentele pe care le răsfoise George Dorn cu douăzeci de ani în urmă, cînd, mînat de curiozitate, s-a urcat pe acoperişul bibliotecii pentru a privi de acolo de sus tîrgul vechi în descompunere, în contrast cu tipizatele blocuri noi ce luau locul caselor demolate, nu spuneau mai mult. Ceea ce înseamnă că arhivele nu acoperă în întregime viața unui om, fie el şi atît de important cum a fost Johann Gorgias, trimis austriac, prim farmacist în istoria unui oraş ca Babeltul, mason de primă lojă, cetățean de vază timp de aproape o jumătate de secol într-un oraş de reală importanță pentru acele vremuri, ca să nu mai vorbim de istoria unui tîrg de mari intersecții comerciale cum a fost Babeltul. Dacă ar fi ajuns în arhivele Imperiului austriac, unde cu siguranță Johann Gorgias este inclus cu mult mai multe informații, mai ales cu rapoartele sale periodice ce acoperă o jumătate de secol de istorie, ar fi putut spune acum mult mai multe lucruri. Aşa cum dacă arhivele Curții Domneşti din Iaşi s-ar fi întors de la Moscova unde zac împreună cu tezaurul României dus acolo în timpul primului război mondial, ori cele aflate la Istanbul şi uitate acolo de istorie, mult mai uşor i-ar fi fost acum lui George Dorn să refacă un timp din care să extragă lesne răspunsul la întrebarea care-l frămînta cu obstinație. Nici Ivaşciuc nu găsea soluții mai limpezi în privința golurilor din arhivele pe care le avea la dispoziție. Se baza şi el pe imaginația lui George Dorn şi pe puterea lui de a călători în timp, aşa cum pretindea în ultima vreme că face, cînd lipsea zile în şir din oraş sau atunci cînd, deşi prezent, nu putea fi acolo decît cu trupul iar cu mintea departe în timp, de neclintit din tăcerea lui îndelungată.
Ridurile adînci de pe fruntea lui Johann Gorgias, cum stătea acolo pe fotoliu, erau pentru George Dorn de mai mare relevanță decît unele terfeloage arse de aerul închis al arhivelor din care nu putea scoate mare lucru. Aşa i se părea a fi uneori, mult mai uşor de descifrat, chipul lui Ivaşciuc, luminos, fără riduri, cu ochii măriți sub ochelarii cu lentile groase ca fundul ventuzelor, decît acele dosare umflate pe care le scotea din depozite şi din care el extrăgea informații despre călugării greci care, în perioada fanariotă, au sosit la mănăstirea Popăuți tocmai din Antiohia, aduşi aici, pentru secătuirea averilor mănăstirilor din jur, de Constantin Racoviță, şi timp de un secol şi mai bine n-au putut fi opriți. De acolo, de sus, de pe acoperişul bibliotecii, în acel început de iarnă din anii optzeci, mănăstirea Popăuți se pierdea după creasta unor brazi albiți de zăpadă. Doar turlele roşii se înălțau spre cerul rece de iarnă, ca o dovadă că peste ele timpul putea aşeza memorie după memorie, fapte ascunse pe care numai o minte iscoditoare ca a lui George Dorn le putea înnoda în aşa fel ca realitatea să asimileze ficțiunea, încît să pară totul credibil. Şi în fond, George Dorn, de acolo de pe acoperişul bibliotecii, privind spre Popăuți, nu putea adăuga mare lucru la cele ce deja le ştia, spuse în diferite ocazii de Titircă sau aduse în fața lui de sub praful arhivelor de Ivaşciuc. El doar le îmbina într-un mod anume ca ridurile de pe fruntea lui Johann Gorgias, aşezat în fotoliul din fața lui, să se relaxeze şi să limpezească gîndurile
ce-l duceau mult prea departe, în negura unor fapte greu de redat.
Primul egumen sosit la Popăuți, însoțit de un număr de cincizeci de călugări în 1751, a fost Antim. Biserica, cu timpul, a devenit una din cele mai prospere, fiind tîrnosită aici în al patruzecilea an de domnie a lui Ştefan cel Mare, în 1496. Aşezată la intersecția unor importante drumuri comerciale, la intrarea dinspre nord în Babelt, în ținuturile Luizoaiei, mănăstirea era menită la început ca loc de popas în drumurile voievodului spre Hîrlău, unde mergea adesea să o vadă pe Răreşoaia. Cu timpul, biserica şi-a căpătat ranguri din ce în ce mai mari, devenind biserică domnească sub mai multe domnii, fiind locul în care se şcoleau cei mai mulți popi ai Moldovei, de unde şi denumirea locului, „popăuți” însemnînd în ruteană „oameni cu popă” sau „oameni ai popii”. În jurul mănăstirii s-au adunat cei mai mulți oameni ai locului, lucrînd pămînturile mănăstirii ori făcînd comerț în tîrg, atrăgînd, în cele două secole şi jumătate pînă la venirea călugărilor greci, mulți călători pribegi polonezi, cehi, ruşi care s-au aşezat în jurul ei formînd comunități mixte care au conviețuit de-a lungul anilor. Transformată în mănăstire de călugării greci, timp de mai bine de un secol, aici s-au petrecut poate cele mai multe întîmplări care lui George Dorn îi dezvăluiau secretul sărăcirii localnicilor şi a celorlalte mănăstiri din jur, cum a fost cea de la Mănăstirea Doamnei, la nici zece kilometri de Popăuți, desființată în acei ani de lăcomia grecilor, aşa cum picase din rang şi mănăstirea Coşula, ale cărei păduri şi vii, ori turme de oi şi vite au intrat în avuția Antiohiei, aşa cum au intrat sub obrocul acesteia sute de hectare de pămînt din ținuturile Huşilor şi Vasluiului sau din cele ale Văratecului de peste Prut. Dosarele răsfoite de George Dorn dezvăluiau o lume lacomă îmbrăcată în sutane negre, pusă pe căpătuială nu pe misionariat, cum s-a spus atunci cînd călugării greci au venit să facă din Popăuți o nouă Antiohie a nordului. Or a fost cu totul şi cu totul altfel. Cu cît mănăstirea prospera, cu atît localnicii din jurul acesteia sărăceau. Desele procese dintre călugări şi cei din Babelt, fie boieri sărăciți, ori săraci nevoiți să-şi lase cele cîteva pogoane de pămînt pe mîna călugărilor, sau uneori şi cu procopsiții evrei care agonisiseră suprafețe mari de pămînt îi ofereau lui George Dorn cele mai clare dovezi pe baza cărora putea țese poveşti pe care i le spunea fie lui Titircă, fie lui Ivaşciuc, sau acum, fără să deschidă gura, doar depănîndu-le în gînd, lui Johann Gorgias, a cărui încruntare începea să o înțeleagă.
Cînd Johann Gorgias intra în Babelt, la Popăuți era stareț Serafim Edesis, cu care chiar din primele zile ale sosirii sale, cînd a avut nevoie de casele domneşti din jurul mănăstirii, unele din ele nelocuite, pentru cei aproape o sută de locuitori afectați de o boală care începea să facă ravagii, a intrat în conflict, stare care a rămas constantă pînă la moartea lui Gorgias. Continuînd politica de înavuțire a precedentului egumen, Gherasim, mort în 1788, starețul Serafim, zelos din cale afară față de Patriarhia din Antiohia, n-a cedat cele două case de care aveau nevoie Johann Gorgias şi doctorul Ziegler, cu care spițerul s-a împrietenit de cum l-a văzut.
Găzduit într-o anexă a casei lui Pomir, cel care i-a pus la dispoziție careta cu care şi-a adus lucrurile de la Iaşi, cu zapisul semnat de Mihail Suțu în buzunar, fără să stea prea mult pe gînduri, oferindu-i-se de către Eforia locală un loc de casă în chiar centrul oraşului, lîngă casele cu arcade, cu banii adunați la Iaşi şi cu cei primiți de la Viena, dar şi cu donațiile adunate de Pomir de la boierimea locală, Johann Gorgias, aşa cum îl vedea acum George Dorn, în chiar acea toamnă a început construcția casei în care, la parter, va amenaja prima farmacie din oraş, fapt pentru care fusese trimis de la Iaşi. Pînă în primăvară casa a fost gata, urmînd ca în cîțiva ani să facă legăturile subterane cu celelalte beciuri din centrul tîrgului, adăposturi gîndite pentru vremurile tulburi ce se anunțau. Urmele războiului din 1788 încă se vedeau şi faptul că mai toți tîrgoveții, în special evreii adunați în centrul oraşului, şi-au făcut adăposturi subterane, legate între ele prin galerii ce duceau pînă spre Popăuți, l-au determinat şi pe Johann Gorgias să facă şi el acele anexe absolut necesare. Aşa l-a sfătuit doctorul Johann von Ziegler la una din primele întîlniri din casa acestuia la care i-a fost prezentată Rosalia, fiica acestuia, cu care disperatul doctor şcolit la Jena şi la Erlangen dorea să-l rețină la Babelt pe tînărul şi chipeşul spițer, care, după cearta cu egumenul grec, Serafim Edesis, era hotărît să se întoarcă la Braşov şi de acolo să ia drumul Vienei pentru a se dedica diplomației.
GELLU DORIAN
În zilele de iarnă, vinul fiert, pentru George Dorn, era cel mai bun remediu împotriva răcelii. Ros de singurătate ca un măr pe dinăuntru de vierme, îngrijorat că în apartament era destul de rece din cauza centralei care de o zi nu mai funcționa, iar acum o luase din loc, după ce dezlipise sloiul de pe kitul de evacuare a gazelor, sloiul de gheață, privea aburul care se ridica din cana de porțelan pe care scria numele lui, din rotocoalele căruia vedea cum se întruchipa, undeva în cameră, spre fotoliul de la intrare, un chip ce bănuia a veni de pe altă lume.
Aşezat pe canapea, apropiindu-şi de gură cana de vin fiert, se uita cum de pe fotoliul de la intrarea în sufragerie, imediat pe dreapta, fotoliu pe care nu mai stătuse nimeni de multă vreme, acel chip, la început nedefinit, apoi din ce în ce mai clar, privea prin el, în timp ce de pe acoperişul clădirii în care se afla biblioteca, unde se refugiase în acea zi de început de iarnă, acum douăzeci de ani, clădire pe care o putea vedea pe fereastră, degetul lui, urmînd spusele lui Titircă, de cu cîteva ore în urmă, de la Hanul Piraților unde băuseră mai multe sute de votcă, dar şi privirile binoclate de sub ochelarii ca două ventuze ale lui Ivaşciuc arătau drumul pe care spițerul sas, Johann Gorgias, proaspăt şcolit la Braşov, îl făcea spre Iaşi, unde, prin 1790, după ce miza revoluției franceze nu mai amenința imperiul, urma să se specializeze la farmacia Geofroy, de sub rîpă. Cu doar doi ani în urmă contele Albert Fabry ajunsese cu trupele austriece pînă în Babelt, unde ocupase pentru un timp, mănăstirea Popăuți, aflată şi ea sub sceptru egumenilor greci din Antiohia.
Chipeş, îmbrăcat la Ringhaus Mode din Viena, ca un proaspăt absolvent al unei şcoli superioare de spițerie, fiu al unui comerciant de vază din Braşov, intrarea lui Johann Gorgias în farmacia Geofroy i s-a părut lui George Dron, din cîte încerca să-şi imagineze, una lipsită de entuziasm din partea celor din spatele tejghelelor pline de tot felul de sticluțe şi borcane cu prafuri. Cel de atunci nu semăna deloc cu cel pe care George Dorn, în aburii şi aromele vinului fiert, credea că-l priveşte, aşezat acolo ostenit ca un călător care venea spre el de mai bine de două secole în urmă.
Mult mai sigur pe sine şi mai optimist părea a fi Johann Gorgias în mînă cu invitația din partea Curții Domneşti de la Iaşi, semnată de însuşi Domnul de atunci, Mihail Şuțu, cu sigiliu, la a cărei vedere spițerul şef, cu lornionul lăsat să cadă de pe nas, atîrnînd de un lănțişor de aur pînă la brîul din satin roşu ce-i înfăşura burta rotofeie, a schițat un zîmbet însoțit de un salut de bun venit în limba albionului de unde părea a fi Lord Bildă, cum îi spuneau tîrgoveții ieşeni farmacistului oploşit în Iaşi de ceva vreme în urmă. Lui Johann Gorgias nu i-a fost de loc greu să-i răspundă în aceeaşi limbă, ştiind să vorbească foarte bine şapte limbi. Lui Lord Bildă i-a crescut inima pe loc, văzînd că va avea în spițeria lui un ins cu care va putea sporovăi în limba engleză… Căpcăunii ăştia de moldoveni nu ştiu decît ruseşte, niscaiva leşeşte şi turceşte şi o rup, ca din baltă, puțin şi-n franceză, şi asta numai pe la curțile boiereşti – i-a spus el mai tîrziu lui Johann Gorgias. Dar asta nu contează, boala se tratează, la spițerie, într-o limbă universală, aşa cum şi moartea nu te întreabă în ce limbă vrei să mori – i-a spus Johann lui Geofroy, ca şi cum acestuia i-ar fi răspuns o cucoană de la Curtea Domnească, atunci cînd el se făcea că nu înțelege ce fel de doftorii vrea. Figura lui plină de voința de a trata de boli semenii din orice categorie socială, de la cei mai bogați la cei mai săraci, aşa cum îi cerea jurămîntul lui Hipocrates, i-a rămas multă vreme pe chip, chiar şi în momentele cele mai grele, aşa cum l-a văzut în nenumărate rînduri George Dorn în incursiunile lui prin arhivele pe care i le punea la dispoziție Ivaşciuc. Nu însă şi acum, cînd îl vedea pe fotoliul din fața lui, posomorît, devastat de gînduri, părăsit de orice perspectivă, ca şi cum ar fi pierdut totul, trecînd cu privirea dincolo de el, de parcă el nu ar fi fost acolo.
Dar, aşa cum şi-a dat seama imediat, în sufragerie nu era decît el, cu o cană de vin fiert în mână, singur şi dus cu gîndul departe, nu la soția lui care l-a părăsit cu ceva timp în urmă, nici la copiii lui plecați la studii la Bucureşti, ci la cu totul altcineva, la o ființă pe care nu o văzuse, evident, niciodată, de bine ce ea a existat cu adevărat acum două sute de ani în urmă, ființă pe care încerca să o recompună din terfeloagele pe care cu douăzeci de ani în urmă, cînd se demola Farmacia Semaca, fosta Farmacia Veche, fosta Farmacia Roşie, fosta Farmacia Ighia, fosta Casă Gorgias, i le pusese în față arhivarul Ivaşciuc, după ce l-a bătut la cap cu tot felul de poveşti despre ea colegul său de la bibliotecă, Titircă, atunci cînd buldozerele rădeau o bună parte din centrul oraşului vechi. Şi bineînțeles că numai de acolo de pe acoperişul bibliotecii, cocoțat acum douăzeci de ani, putea să parcurgă, arătînd cu degetul, perioade îndepărtate din istoria tîrgului ce-şi pierdea atunci identitatea pentru a-şi căpăta una nouă, comună, după chipul şi asemănarea unor indicații prețioase.
Din sufragerie, lenevind, cum de regulă făcea în ultima vreme, – frigul de afară ținîndu-l legat de vinul fiert şi de biblioteca lui prin care îi plăcea să călătorească adesea – George Dorn nu-şi putea imagina mai mult decît că, răscolit de uitare, din cimitirul nemțesc de la bariera Sulița, Johann Gorgias mai dă din cînd în cînd cîte o raită prin locurile în care, venit de la Iaşi, chemat de boierimea din Babelt, disperată de bolile care au dat peste tîrgul lor, şi-a clădit în doar cîteva luni cea mai frumoasă casă din oraş, prima cu beciuri suprapuse şi legate prin galerii cu celelalte beciuri din centru, cît şi cu cele ale mănăstirii Popăuți, casă cu etaj şi mansarde ce scoteau din acoperişul înalt ferestre largi şi luminoase, cum numai casele cu arcade, din apropiere, mai erau. Altfel, nu-şi putea închipui cum de Johann Gorgias, acum cînd el îşi rememora unele pasaje din dosarele răsfoite cu ani în urmă despre „trimisul austriac”, cum i se spunea spițerului, stătea pe fotoliu şi-l săgeta, impasibil, cu privirea. Dar cine să creadă aşa ceva? Cui să spună o astfel de poveste? Nimeni nu l-ar crede. Sau dacă l-ar asculta cineva, l-ar declara nebun sau cel puțin dus cu pluta. Faptul că blocul în care George Dorn îşi avea apartamentul, la ultimul etaj, se construise pe locul în care a fost casa lui Johann Gorgias şi incinta acesteia, îi dădea tot soiul de gînduri care uneori se materializau în prezențe fizice în astfel de stări de singurătate şi meditație.
Şi-a descoperit această plăcere de a călători în timp, prin arhive, pe vremea cînd lucra la bibliotecă şi cînd Titircă îl purta prin tot felul de poveşti despre tîrgul de altă dată, tîrg ce i s-a părut, în acele relatări, extraordinar, neasemuit, mai ales prin puzderia de inşi de naționalități diferite, din care acum, cînd stă singur în apartamentul lui de patru camere, n-au mai rămas în număr mare – şi de la o zi la alta din ce mai mare – decît țiganii, mai multe familii de lipoveni, cîțiva greci, cîțiva cehi, poate cîteva familii mixte de polonezi sau unguri, armeni, şi doar trei familii, sau patru, şi ele mixte, de evrei. Babeltul de acum nu mai seamănă deloc cu cel de altădată, prin care George Dorn se plimbă cum doreşte, fără însă a putea şi a aduce dovezi clare despre aceste incursiuni ale sale. Aşa cum nu poate spune nimănui că acum îl are în față pe Johann Gorgias, aşa cum cîteva luni bune, cît va depăna unele întîmplări convingătoare despre călătoriile lui în oraşele vechi din spatele oraşului nou în care trăieşte, îl va avea în față pe Johann Gorgias, partener de poveste, ca să-i spun aşa, corectînd unele lucruri pe care, din entuziasm sau lipsă de dovezi mai elocvente, George Dorn şi le va depăna.
Ajuns la Iaşi, tîrg răsfirat pe şapte coline – doar curțile boiereşti fiind în jurul Bisericii Banu, prin preajma Mitropoliei şi a bisericii Trei Ierarhi, iar unele sus la Cetățuie, ori în jurul Galatei, restul caselor fiind răspîndite din dealul Sărăriei şi pădurile Copoului, ori cele ale Ciricului şi Țicăului pînă la Aroneanu prin văile Rufenilor, şi pînă în partea cealaltă, la Doi Peri şi Bucium, ori pînă pe drumul Păcurarilor spre Valea Lupului şi spre sud-vest pe dealurile Miroslavei –, tînărul Johann Gorgias, înainte de a se prezenta ca spițer practicant, ținea în secret misiunea de trimis special al Imperiului austriac, cu încuviințare chiar din partea împăratului Franz Iosif. În sinea lui îşi asuma chiar şi marşul triumfal al contelui Albert Fabry prin Moldova de Nord. Hotărît să rămînă mai multă vreme în capitala Moldovei, un tîrg cu mult sub nivelul Braşovului în care a copilărit, dar mult mai atractiv, aşa cum şi-a făcut prima impresie de cum a intrat pe ulițele acestuia, Johann Gorgias părea, aşa cum îşi imagina George Dorn, mulțumit de noua lume pe care încerca să o înțeleagă şi mai ales să o accepte. Ca misionar nici nu putea avea alte pretenții decît să ia de bun tot ceea ce i se oferea şi apoi, cu luciditate, să discearnă ceea ce trebuia să relateze acolo unde aceste informații păreau a fi foarte prețioase.
Cum în Iaşi la acea vreme nu exista decît o singură farmacie – cea a lui Geofroy –, amplasată sub Rîpa Galbenă, aproape de centrul tîrgului, lui Johann Gorgias nu i-a fost deloc greu să ajungă la ea. În cei doi ani petrecuți acolo, învățînd treburile practice de farmacie, de la preparatul alifiilor, cernelurilor sau prafurilor de tot soiul, i s-au oferit nenumărate avantaje, de la fete de boieri gata de măritiş la un şir nenumărat de onoruri pe la curtea lui Mihail Suțu, un domnitor manevrat de cei din jur şi ținut în frîu de cei din Fanar, lăsînd treburile cele mai importante de administrare a țării la voia cucoanelor de curte ale căror amanți secau visteria care trebuia umplută prin birurile grele puse pe umerii celor săraci. Johann Gorgias nu înțelegea cum de un domnitor poate conduce cu atîta nepăsare, luat de valurile ce schimbau scurtele momente de bunăstare în lungi perioade de agonie. Toate aceste chestiuni erau aşezate pe hîrtie şi trimise periodic la Viena unde împăratul gîndea la extinderea imperiului său mai întîi pînă la Prut şi apoi pînă la Nistru. Acest lucru plănuit de Iosif al II-lea, cînd guvernatorul Bucovinei, Ezenberg, ținea o armată întreagă în pădurile Ceremuşului gata de a intra în Cetatea Soroca de pe malul Nistrului pentru a fixa granițele imperiului pe malurile acestui rîu, putea fi pus acum în aplicare cînd Curtea Domnească de la Iaşi se afla într-o continuă decădere sub domnia devastatoare a lui Mihail Suțu, chiar dacă Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774 dădea Rusiei dreptul de a interveni în favoarea Principatelor la Constantinopol, cu înființarea unor consulate la Bucureşti şi Iaşi, ceea ce, evident, însemna şi o dominare administrativă rusească, ce nu convenea Imperiului austriac care-şi dorea o extindere spre est. Aşa cum însă şi Imperiul țarist dorea o extindere spre vest, pînă la Carpați. Toate aceste întîmplări erau notate în caietele lui secrete de spițerul practicant Johann Gorgias fără ca Lord Bildă, mereu cu ochii în patru la început, apoi convins că tînărul sas este un om de ispravă, să bage de seamă. Nici cei de la Curtea Domnească, puşi să apere secretele acesteia, nu şi-au dat nici o clipă seama de ceea ce făcea, în secret, trimisul austriac, care pentru ei acesta era spițerul de la Geofroy care le dădea prafuri atunci cînd se stricau la burtă sau le crăpa capul după chiolhanurile şi chefurile îndelungate de la Curte sau de pe la hanurile din jurul Iaşilor.
Cei doi ani şi jumătate petrecuți la Iaşi au fost pentru Johann Gorgias de mare folos pentru mai tîrziu, adunînd destui bani pentru a-şi putea organiza viața într-un mod visat de pe vremea cînd studia la Viena. La aceştia, desigur, se adunau şi banii pe care din cînd în cînd îi primea de la Viena pentru serviciile făcute, servicii pentru care primise de la acea vîrstă un loc în loja secretă de la Londra.
Cu toate aceste onoruri şi aprecieri din partea Curții Domneşti, la care laudele lui Bildă completau portretul unui om de mare viitor, lui George Dorn, scoțînd din dosarele lăsate de Ivaşciuc tot felul de informații despre acele timpuri îndepărtate şi totuşi atît de vii, i se părea că Johann Gorgias nu a avut nici o clipă dorința de a rămîne în Iaşi. Astfel se explică faptul că atunci cînd a fost chemat la Curte de Mihail Suțu pentru a-i propune, în urma unei scrisori disperate aduse la Iaşi de boierul Pomir, şi la insistențele Baronului Theodor de Mustață, pentru care Suțu avea un mare respect, să meargă la Babelt, unde un prim val de ciumă făcea ravagii, acesta a acceptat fără şovăire să o ia de la capăt ca spițer într-un loc despre care nu ştia nimic. Poate şi încurcăturile avute cu două soții de boieri din Iaşi, frumoase, care nu-l mai lăsau în pace şi-l storceau de puteri, nu şi de bani, acestea lăsîndu-i de fiecare dată pungi pline cu galbeni pentru eforturile sale de presupus gigolo – situație pe care nu o mai putea suporta –, l-au determinat să o rupă definitiv cu Iaşii. Şi-a păstrat doar o singură relație fără de care nu ar fi putut începe spițeria la Babelt, cea cu Lord Bildă, care i-a promis tot sprijinul şi care, la plecare, i-a umplut trei cufere cu tot felul de „doftorii alese”, să-i fie de ajutor în tratarea ciumaților spre care se îndrepta parcă spre un colț de rai. Nu avea de unde şti că se îndrepta spre un loc din care nu va mai putea pleca niciodată.
Careta pusă la dispoziție de boierul Pomir, plină cu lucrurile chivernisite în cei doi ani şi jumătate de şedere la Iaşi de Johann Gorgias cît şi cu cele date cu generozitate de Lord Bildă, aşa cum o vedea de acolo de pe acoperişul bibliotecii George Dorn, cu degetul îndreptat spre bariera Sulița, pe unde urma să intre în Babelt spițerul astfel procopsit, ieşea din Iaşi pe calea Sărăriei, urmînd un drum păzit de poterile domneşti, singurul astfel asigurat împotriva hoților de drumul mare, prin Vlădeni, Răuseni, Todireni, Sulița, pădurile Rediului, pînă în Babelt, tîrg aflat la acel an, 1793, în luna octombrie, în panică din cauza unui prim val de ciumă, dar şi din cauza scandalurilor neîntrerupte dintre călugării greci, aciuați în mănăstirea Popăuți de prin anul 1751, şi tîrgoveții mai înstăriți ale căror moşii se vedeau rînd pe rînd acaparate de egumenii avari aduşi aici de la Patriarhia din Antiohia de domnitorul fanariot Constantin Racoviță.
Pe acest fond de tulburări intra în Babelt prin bariera Sulița în acel început de octombrie, aşa cum văzuse notat într-un act George Dorn – ziua de 5 octombrie 1793 –, Johann Gorgias, catolic de rit roman, neştiind că în chiar apropierea barierei Sulița va fi înființat nu peste mult timp de la sosirea lui aici cimitirul nemțesc, cum i-au spus localnicii, cimitir în care peste patruzeci şi opt de ani, într-un ajun de An Nou, va fi înmormîntat. Chiar dacă în oraş încă nu exista o biserică catolică, slujbele celor cîtorva familii de polonezi, austrieci, italieni şi cehi se țineau într-o sală din clădirea consulatului austriac, unde, cînd a sosit Johann Gorgias a dorit să se înscrie pe listele austriecilor rezidenți în oraş. Astfel, misiunea lui de „trimis austriac” pe lîngă Curtea Domnească din Iaşi încetînd odată cu sosirea în Babelt, urmînd să țină legătura cu Viena de aici. Misiunea lui nu putea înceta niciodată. Ținea foarte mult la acest lucru şi, de altfel, chiar dacă ar fi dorit să nu mai țină legătura cu Imperiul, nu ar fi putut-o face, locul din loja de la Londra obligîndu-l să țină linia de continuă ofensivă în afara granițelor imperiale.
Lui George Dorn toate aceste amănunte din perioada de început a lui Johann Gorgias i s-au părut foarte importante şi aşezarea lor într-o anumită cronologie îi oferea o satisfacție în plus pe lîngă faptul că reuşea să recompună un timp din care-şi putea găsi răspunsul la întrebarea pe care şi-o pusese în acea zi friguroasă de ianuarie cînd a lovit cu bagheta lungă de lemn țurțurul de gheață ce înfundase kitul de evacuare a gazelor: de ce, Doamne, suntem atît de săraci? Auzise de atîtea ori că trăim într-o țară bogată, că, aşa cum spunea şi cîntecul la auzul căruia de fiecare dată îl pufnea un rîs înfundat cu durere – „Munții noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă-n poartă!” –, şi, de fapt, niciodată în țara asta n-a fost bine. Găsea astfel răspunsul la această întrebare, căutînd prin arhivele pe care i le deschidea cu generozitate Ivaşciuc, un şoarece de arhivă, în timp ce el, George Dorn, era un şoarece de bibliotecă, răspuns care însă nu-şi găsea exprimare decît în descrieri ce-i curgeau în memorie ca nişte fluvii ce se terminau în delte mlăştinoase din care cu greu puteai prinde peştii cei mai mari. Dar frumusețea acestor delte pline de tot felul de păsări zburînd prin stufărişuri feerice îi ținea mereu treaz interesul lui George Dorn, fiind, în anii optzeci cînd se demolau clădirile centrului vechi, provocat la a descoperi trecutul ca pe ceva de mai mare interes decît prezentul sau viitorul luminos ce i se promitea de Titircă, un bibliotecar de modă veche a cărui memorie se dorea descărcată în aceea a lui, memorie ce absorbea ca un burete cele mai tulburi ape ce se doreau limpezite.
Şi odată atins de acest flagel, că nu-l putea numi altfel, George Dorn a intrat în transa pe care nu şi-o putea explica dar pe care o accepta ca pe efectul unui drog fără de care ar fi intrat în sevraj şi nu şi-ar mai fi găsit rostul pe această lume. Şi, stînd pe canapeaua din sufragerie, avîndu-l în față pe Johann Gorgias, nepăsător dar prezent ca un adevărat om viu, părea a fi pe altă lume, nu în lumea aceasta pe care o renega prin acceptarea trecutului ca prezent. Pînă acum, de doar cîteva minute, de cînd Johann Gorgias s-a aşezat pe fotoliul de la intrarea în sufragerie, acesta nu a intervenit, aşa cum credea că o va face. Dar de bine ce nu a intervenit, asta însemna că ceea ce a depănat despre prezența lui la Iaşi şi sosirea în Babelt nu necesită nici o modificare, ori că acestea sunt întocmai sau pentru că unele lucruri nu le doreşte spuse, lăsîndu-le ascunse în uitare. Nici documentele pe care le răsfoise George Dorn cu douăzeci de ani în urmă, cînd, mînat de curiozitate, s-a urcat pe acoperişul bibliotecii pentru a privi de acolo de sus tîrgul vechi în descompunere, în contrast cu tipizatele blocuri noi ce luau locul caselor demolate, nu spuneau mai mult. Ceea ce înseamnă că arhivele nu acoperă în întregime viața unui om, fie el şi atît de important cum a fost Johann Gorgias, trimis austriac, prim farmacist în istoria unui oraş ca Babeltul, mason de primă lojă, cetățean de vază timp de aproape o jumătate de secol într-un oraş de reală importanță pentru acele vremuri, ca să nu mai vorbim de istoria unui tîrg de mari intersecții comerciale cum a fost Babeltul. Dacă ar fi ajuns în arhivele Imperiului austriac, unde cu siguranță Johann Gorgias este inclus cu mult mai multe informații, mai ales cu rapoartele sale periodice ce acoperă o jumătate de secol de istorie, ar fi putut spune acum mult mai multe lucruri. Aşa cum dacă arhivele Curții Domneşti din Iaşi s-ar fi întors de la Moscova unde zac împreună cu tezaurul României dus acolo în timpul primului război mondial, ori cele aflate la Istanbul şi uitate acolo de istorie, mult mai uşor i-ar fi fost acum lui George Dorn să refacă un timp din care să extragă lesne răspunsul la întrebarea care-l frămînta cu obstinație. Nici Ivaşciuc nu găsea soluții mai limpezi în privința golurilor din arhivele pe care le avea la dispoziție. Se baza şi el pe imaginația lui George Dorn şi pe puterea lui de a călători în timp, aşa cum pretindea în ultima vreme că face, cînd lipsea zile în şir din oraş sau atunci cînd, deşi prezent, nu putea fi acolo decît cu trupul iar cu mintea departe în timp, de neclintit din tăcerea lui îndelungată.
Ridurile adînci de pe fruntea lui Johann Gorgias, cum stătea acolo pe fotoliu, erau pentru George Dorn de mai mare relevanță decît unele terfeloage arse de aerul închis al arhivelor din care nu putea scoate mare lucru. Aşa i se părea a fi uneori, mult mai uşor de descifrat, chipul lui Ivaşciuc, luminos, fără riduri, cu ochii măriți sub ochelarii cu lentile groase ca fundul ventuzelor, decît acele dosare umflate pe care le scotea din depozite şi din care el extrăgea informații despre călugării greci care, în perioada fanariotă, au sosit la mănăstirea Popăuți tocmai din Antiohia, aduşi aici, pentru secătuirea averilor mănăstirilor din jur, de Constantin Racoviță, şi timp de un secol şi mai bine n-au putut fi opriți. De acolo, de sus, de pe acoperişul bibliotecii, în acel început de iarnă din anii optzeci, mănăstirea Popăuți se pierdea după creasta unor brazi albiți de zăpadă. Doar turlele roşii se înălțau spre cerul rece de iarnă, ca o dovadă că peste ele timpul putea aşeza memorie după memorie, fapte ascunse pe care numai o minte iscoditoare ca a lui George Dorn le putea înnoda în aşa fel ca realitatea să asimileze ficțiunea, încît să pară totul credibil. Şi în fond, George Dorn, de acolo de pe acoperişul bibliotecii, privind spre Popăuți, nu putea adăuga mare lucru la cele ce deja le ştia, spuse în diferite ocazii de Titircă sau aduse în fața lui de sub praful arhivelor de Ivaşciuc. El doar le îmbina într-un mod anume ca ridurile de pe fruntea lui Johann Gorgias, aşezat în fotoliul din fața lui, să se relaxeze şi să limpezească gîndurile
ce-l duceau mult prea departe, în negura unor fapte greu de redat.
Primul egumen sosit la Popăuți, însoțit de un număr de cincizeci de călugări în 1751, a fost Antim. Biserica, cu timpul, a devenit una din cele mai prospere, fiind tîrnosită aici în al patruzecilea an de domnie a lui Ştefan cel Mare, în 1496. Aşezată la intersecția unor importante drumuri comerciale, la intrarea dinspre nord în Babelt, în ținuturile Luizoaiei, mănăstirea era menită la început ca loc de popas în drumurile voievodului spre Hîrlău, unde mergea adesea să o vadă pe Răreşoaia. Cu timpul, biserica şi-a căpătat ranguri din ce în ce mai mari, devenind biserică domnească sub mai multe domnii, fiind locul în care se şcoleau cei mai mulți popi ai Moldovei, de unde şi denumirea locului, „popăuți” însemnînd în ruteană „oameni cu popă” sau „oameni ai popii”. În jurul mănăstirii s-au adunat cei mai mulți oameni ai locului, lucrînd pămînturile mănăstirii ori făcînd comerț în tîrg, atrăgînd, în cele două secole şi jumătate pînă la venirea călugărilor greci, mulți călători pribegi polonezi, cehi, ruşi care s-au aşezat în jurul ei formînd comunități mixte care au conviețuit de-a lungul anilor. Transformată în mănăstire de călugării greci, timp de mai bine de un secol, aici s-au petrecut poate cele mai multe întîmplări care lui George Dorn îi dezvăluiau secretul sărăcirii localnicilor şi a celorlalte mănăstiri din jur, cum a fost cea de la Mănăstirea Doamnei, la nici zece kilometri de Popăuți, desființată în acei ani de lăcomia grecilor, aşa cum picase din rang şi mănăstirea Coşula, ale cărei păduri şi vii, ori turme de oi şi vite au intrat în avuția Antiohiei, aşa cum au intrat sub obrocul acesteia sute de hectare de pămînt din ținuturile Huşilor şi Vasluiului sau din cele ale Văratecului de peste Prut. Dosarele răsfoite de George Dorn dezvăluiau o lume lacomă îmbrăcată în sutane negre, pusă pe căpătuială nu pe misionariat, cum s-a spus atunci cînd călugării greci au venit să facă din Popăuți o nouă Antiohie a nordului. Or a fost cu totul şi cu totul altfel. Cu cît mănăstirea prospera, cu atît localnicii din jurul acesteia sărăceau. Desele procese dintre călugări şi cei din Babelt, fie boieri sărăciți, ori săraci nevoiți să-şi lase cele cîteva pogoane de pămînt pe mîna călugărilor, sau uneori şi cu procopsiții evrei care agonisiseră suprafețe mari de pămînt îi ofereau lui George Dorn cele mai clare dovezi pe baza cărora putea țese poveşti pe care i le spunea fie lui Titircă, fie lui Ivaşciuc, sau acum, fără să deschidă gura, doar depănîndu-le în gînd, lui Johann Gorgias, a cărui încruntare începea să o înțeleagă.
Cînd Johann Gorgias intra în Babelt, la Popăuți era stareț Serafim Edesis, cu care chiar din primele zile ale sosirii sale, cînd a avut nevoie de casele domneşti din jurul mănăstirii, unele din ele nelocuite, pentru cei aproape o sută de locuitori afectați de o boală care începea să facă ravagii, a intrat în conflict, stare care a rămas constantă pînă la moartea lui Gorgias. Continuînd politica de înavuțire a precedentului egumen, Gherasim, mort în 1788, starețul Serafim, zelos din cale afară față de Patriarhia din Antiohia, n-a cedat cele două case de care aveau nevoie Johann Gorgias şi doctorul Ziegler, cu care spițerul s-a împrietenit de cum l-a văzut.
Găzduit într-o anexă a casei lui Pomir, cel care i-a pus la dispoziție careta cu care şi-a adus lucrurile de la Iaşi, cu zapisul semnat de Mihail Suțu în buzunar, fără să stea prea mult pe gînduri, oferindu-i-se de către Eforia locală un loc de casă în chiar centrul oraşului, lîngă casele cu arcade, cu banii adunați la Iaşi şi cu cei primiți de la Viena, dar şi cu donațiile adunate de Pomir de la boierimea locală, Johann Gorgias, aşa cum îl vedea acum George Dorn, în chiar acea toamnă a început construcția casei în care, la parter, va amenaja prima farmacie din oraş, fapt pentru care fusese trimis de la Iaşi. Pînă în primăvară casa a fost gata, urmînd ca în cîțiva ani să facă legăturile subterane cu celelalte beciuri din centrul tîrgului, adăposturi gîndite pentru vremurile tulburi ce se anunțau. Urmele războiului din 1788 încă se vedeau şi faptul că mai toți tîrgoveții, în special evreii adunați în centrul oraşului, şi-au făcut adăposturi subterane, legate între ele prin galerii ce duceau pînă spre Popăuți, l-au determinat şi pe Johann Gorgias să facă şi el acele anexe absolut necesare. Aşa l-a sfătuit doctorul Johann von Ziegler la una din primele întîlniri din casa acestuia la care i-a fost prezentată Rosalia, fiica acestuia, cu care disperatul doctor şcolit la Jena şi la Erlangen dorea să-l rețină la Babelt pe tînărul şi chipeşul spițer, care, după cearta cu egumenul grec, Serafim Edesis, era hotărît să se întoarcă la Braşov şi de acolo să ia drumul Vienei pentru a se dedica diplomației.
GELLU DORIAN