Eseuri
Nicolae Coande
SPRE UN COSMOTEISM TOLERANT, ANUNȚAT CU LIMBI DE FOC
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Pot fi monoteismele religioase îmblânzite – şi dacă da cum? Şi încă ceva: de ce ar fi nevoie de îmblânzirea lor, sunt ele oare atât de feroce? Întrebările, ca şi altele care se ivesc firesc când gândim fenomenul religios, ni le putem pune la capătul unui excelent – poate istovitor, căci dens – eseu filozofic al lui Peter Sloterdijk, autorul german care a ridicat în spațiul intelectual teuton filozofia la rang de dezbatere publică (skandalon-ul nu-i este străin), alături de intelectuali ca Rüdiger Safranski, Heiner Mühlmann sau Jürgen Habermas. Finalul cărții lui Sloterdijk, Zelul față de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme (Curtea Veche, 2012), este aidoma unui cep care închide vasul cu neprețuita licoare aflată înăuntru. Dar dacă vasul e gol? Să ciocănim şi să ascultăm răspunsul... substanței.
Nu ajungea că lumea a fost şi este dominată de politicile celor trei mari monoteisme religioase, iudaismul, creştinismul şi islamul (ordinea în care au apărut pe lume), a mai trebuit să apară şi nemesisul acestora: comunismul, biserica atee, ca a patra manifestare a militantismului universal, cel care anula profețiile celor trei şi le reformula „într-o limbă a realului”. Şi cine vorbea această nouă limbă? Revoluționarul de profesie, evident, cel care a luat locul profetului. De la Moise la Marx istoria nu a trebuit să facă decât câteva halte. Una s-a numit, desigur, Iisus. Însă cartea lui Sloterdijk nu-şi propune să dezbată canonul acestui copil natural al Iluminismului, acea fază terminală a lumii care, odată instaurată mondial, ar fi permis în sfârşit, după spusa lui Lenin, şi ascultarea muzicii lui Beethoven. Vladimir Ulianov credea (sau mai degrabă ştia el ce ştia) că muzica titanului german îi face pe oameni să se îmbrățişeze, chiar dacă unul e comunist şi altul capitalist. Pacea nu e bună, nu cu orice preț. Comunismul apare în enumerarea lui Sloterdijk doar pentru a sugera felul în care monoteismele fundamentale pot procrea (fără Tată, de data asta!) şi pot încă eredita în plin furor al globalizării. Că veni vorba de cuvântul-fetiş al epocii noastre, globalizarea ar fi în viziunea de final a cărții lui Sloterdijk posibilitatea culturilor de a se civiliza reciproc, ca (formula apare într-un interviu dat de autor) „densificare”, nu accelerare cum socotesc oamenii că ar fi, impresionați de schimbările tot mai brutale. Împreună am avea o viteză mai mare, ne asigură filozoful; ca şi când lumea ar fi o cursă de F1, iar noi toți am participa măcar o dată în viață la un astfel de raliu. Dar dacă participăm şi nu ştim? Teama de globalizare este stinsă de acest pompier hermeneutic, la fel de expert în materiale ignifuge ca şi în piromania ideilor, prin aplicate exerciții de deconstrucție a realului văzut ca teren de luptă al celor trei monoteisme istorice, dar şi al angoasei umane care nu încetează să le mențină în viață. Autoritatea opresivă a acestora este denunțată de un gânditor care şi-a făcut un obicei de a pune sub semnul întrebării toate poncifele epocii noastre, începând cu eugenia (scandal monstru în Germania, după publicarea cărții Reguli pentru parcul uman) şi terminând, iată, cu the clash of monoteisms, fără a fi un huntingtonian cu orice preț. Stăm pe o moştenire de credință şi spiritualitate iudeo-greco-romană? Atunci trebuie să ne întrebăm cum s-a ajuns la acest dezacord contemporan şi cum milițiile spirituale ne dictează agenda zilnică, dincolo de figura „Celui prea Înalt”, aşa cum îl numeşte repetat în eseul său pe Dumnezeu filozoful german.
Pentru a înțelege metodica expunerii sale, Sloterdijk ne invită să revizităm un citat al lui Derrida din lucrarea Spectrele lui Marx (apărută şi în româneşte, acum câțiva ani). Filozoful francez dorea să restabilească importanța lui Marx în lumea postcomunistă şi s-a trezit meditând la faimosul vers shakespearian The world it’s out-of-joint (Vremurile şi-au ieşit din matcă), după care, aidoma unui arbitru de curse auto, a ridicat stegulețul roşu: „Războiul pentru «luarea Ierusalimului» este astăzi războiul mondial. El are loc peste tot, el este lumea, el este azi figura singulară a existenței ei out-of-joint.” Citatul a devenit faimos în scurt timp – era şi cazul! Dacă un autor, atent deconstructor al violenței metafizice, spune asta, ce mai e de făcut (gândit)? Totuşi, Sloterdijk vrea să înțeleagă adecvat furorul derridean al pasajului care sugerează că există o luptă pe față a celor trei monoteisme interesate de locul unde se află mormântul Domnului şi procedează la o investigare a terenului pe care se dispută Partida, nu înainte de a propune o clauză de blasfemie. De ce se teme Sloterdijk, de vreme ce îşi ia o asemenea măsură de precauție? Clauza pe care ne-o propune este de natură să elibereze terenul discuției de sub tutela unui limbaj religios totalitar: „o serie de fenomene, care în mod tradițional erau atribuite domeniului transcendenței sau al sacrului ar trebui eliberate pentru noi descrieri nereligioase (care pot părea blasfemice, dar de fapt nu sunt).” Dar cum ia naştere transcendența şi cum se manifestă ea? Aici intră în scenă Heiner Mühlmann, teoretician al marii reacții la stres a homo sapiens şi a formării ei culturale, autor al unei observații simple (ca orice observație simplă, însă, ea trebuie explicată intens): „Transcendența ia naştere prin înțelegerea greşită a lentorii.” Prevenitor, Mühlmann ne explică: „Lentoarea este o mişcare ce durează mai mult decât o generație. Pentru a o observa, suntem dependenți de conlucrarea cu oameni care au trăit înaintea noastră, şi cu oameni care vor trăi după noi.” Aşadar, omul are nevoie de ceea ce se numeşte durata lungă în istorie, pentru a fi capabil să înțeleagă oscilațiile sau mutațiile ce survin în procesul existențial. În istoria culturii, abia de curând avem posibilitatea să obținem un legato care să ducă la înțelegerea corectă a fenomenelor, aşa că în trecutul îndepărtat, ne spune Sloterdijk, „o mare parte a lentorii a fost împinsă în transcendență, ceea ce aici înseamnă inobservabilitate.” Adică, pentru a scurta prologul, altminteri indispensabil pentru înțelegerea tezei lui Sloterdijk, tot ceea ce este de neînțeles pentru umanitate trece automat în contul unei planificări supranaturale prin inteligențe transumane sau divine. Când umanitatea atinge o maturitate în proceduri de observare a procesului lentorii, tot ceea ce era profeție, predestinare, istorie a mântuirii poate fi pus în ecuații al căror răspuns se dovedeşte conform cu explicațiile rațiunii deschise. Nu mai credem, de pildă, cum o fac creaționiştii din SUA, că lumea a luat naştere acum 4000 de ani, cu un Dumnezeu trickster care ne arată o poză mai veche, doar pentru că vrea să se amuze pe seama noastră. Nu, Dumnezeu nu ne păcăleşte cu astfel de glumițe, dar ce ne facem atunci când violența umană este derivată din practica religioasă în care Tatăl este cel care o acceptă, ba mai mult, aşa ca în Vechiul Testament, o cere cu îndârjire? Nu spusese Moise, absolut inacceptabil pentru insul de azi: „Fiecare să omoare pe fratele său, pe ruda sa şi pe prietenul său.”? E adevărat, ghilotina asta verbală apare în Exodul, unde nevoia de purificare e justificată de un Profet aflat în misiune şi care vorbea personal cu Cel prea Înalt. Totuşi...
Ne gândim la Dumnezeu ca la, între altele, un Celălalt inaccesibil, un Celălalt absolut, un, ca în cazul blasfematorului Iacob, nonreactiv suveran – de vreme ce hulit şi apostrofat nu-şi iese din Fire şi nu-l „suspendă” pe Iacob, cel ce huleşte după anunțata moarte a lui Iosif. Ce cred cei care au analizat cazul, ce crede Iacob însuşi într-o astfel de situație – după ce îşi dă seama de pericolul prin care trecuse? Că Domnul nu ia în seamă aroganța nenorocirii (aşa o numeşte Thomas Mann în romanul său) şi o tolerează cu discreție. E un fenomen tipic de transcendență care ia naştere din suprainterpretarea unei situații în care Domnul se ascunde într-o inaccesibilitate de neînțeles pentru om. Atunci când credinciosul se trezeşte la realitate îşi dă seama că insulta sa, deşi a ajuns la urechile divine, nu este luată în seamă. Ce face în acel moment? Nimic, îl adoră şi mai mult pentru nesfârşita sa milă... Ei bine, sunt câteva semnificații ale transcendenței (şapte, neapărat, ca şi la Empson, cel cu tipurile de ambiguitate), pe care omul le dezvoltă în încercarea sa de a intra în contact cu un Dumnezeu ascuns, un Stăpân absolut, nu mai puțin dominator, care-şi trimite mesajele sau ordinele prin interpuşi, numiți de obicei profeți sau legiuitori şi care se face astfel ascultat cu sfințenie. Însă noua alcătuire a lumii, cu a sa cunoaştere prin ştiință sau prin arta modernă, pune capăt revelațiilor: revelația religioasă e înlocuită de cele prin care mesajul vine de la artă sau de la ştiință. Nu spuseseră oricum teologii că după Iisus nu mai este posibilă nici o profeție? Omul se clarifică azi prin cunoaştere extinsă şi prin dezvoltarea acelei ştiințe a culturii care consolidează globalismul şi ecumenismul mondial. Sloterdijk ne spune că lumea începe să abandoneze ceea ce Martin Mosebach a numit „credința cu genunchii” (în sensul închinării totale, a unui abandon fulminant) şi este în căutarea unei obiectivități cu reazem în percepția şi cunoaşterea oferite de noul antropocentrism. E ca şi când am gândi că pe măsură ce oamenii devin tot mai mulți, devin şi mai conştienți de unicitatea lor, alta decât cea dată de o instanță divină. Da, numai că unii teologi cred că lui Dumnezeu îi place să fim mulți tocmai pentru ca fața, Chipul său să se reflecte în cât mai multe exemplare ale speciei exilată aici, după Cădere. Sloterdijk îşi expune cadrul gândirii în linii teutonice de bătaie: el trece la inspectarea formațiilor, adică a părților conflictuale care intră într-o competiție care pe care pentru asumarea rolului de religie unică deținătoare a adevărului suprem. Dumnezeul grav şi impunător al celor trei monoteisme cere zel față de poruncile sale şi îi învață pe adepții săi să susțină cu tărie henoteismul (de la hen, unul). Numai că unul este Iahve, unul este Iisus şi unul (deşi altul) este Mahomed. Dacă evreii sunt supărați pe creştini pentru că au luat o carte a lor veche, Tenah-ul, şi au făcut din ea Vechiul Testament (anicreştinismul iudaic), creştinii spun, prin Pavel, că evreii sunt vrăjmaşii, pentru că nu acceptă Evanghelia (antiiudaismul creştin), în vreme ce islamiştii cer raderea oraşelor adversarilor în chiar Sure-le lor (anticreştinism islamic) pe motiv că nu se acceptă Legea lor. Amuzant – sau nu? – islamiştii mai sunt şi antiurbani, după cum arată Régis Debray, citat de autor, care a făcut legătura între monoteismul originar al Islamului şi deşertul în care locuiesc adepții Profetului: „Dumnezeu este un nomad ajuns în cer, care îşi aminteşte de dunele sale”. Ca poezie, sună excelent! Ca represalii, cum se întâmplă în cazul evreilor, care îi afurisesc pe creştini strigând în sinagogi împotriva nazarinenilor, sună apocaliptic de-a dreptul: „Lasă-i să fie scoşi din cartea vieții”. Eu mai ştiu şi altele: „Să-i placă Lui ca vrăjmaşii noştri să fie vînați tăiați terminați”. Până şi Dante îl vede pe Mahomed în Infern, tocat de un înger cu sabie, cum altfel! Şi ca şi cum toate astea nu ar fi de ajuns (în fond este vorba despre o vindictă tribală a lumii care trăia în teroarea, nu în iubirea aproapelui), vine şi George Steiner şi pune sare pe rană: „Holocaustul este un răspuns al creştinismului la suferințele fizice îndurate de Iisus pe cruce...”.
Sloterdijk se dovedeşte neamț până la capăt: numără optsprezece câmpuri conflictuale intermonoteiste şi trei forme principale ale expansiunii acestora: suveranism teocrat, expansiune prin activitate misionară şi, a treia, bine utilizată, prin Război Sfânt. Cruciadele sunt deja istorie (dar ce Istorie!), însă instrumentele de luptă şi cucerire se rafinează, chiar dacă decad în chiar Epoca atomică. Lapidarea pare ceva de râs (dacă nu ar fi de groază) în epoca tehnologiei celei mai avansate. Aproape trece nebăgată în seamă printre noi o informație care spune multe despre linia de demarcație dintre cele trei monolite religioase: fiecare numără anii în calendar cum crede de cuviință – şi crede cu atât mai mult cu cât ştie că e singura care are dreptate. Aşa se face că suntem în 2012, după Cristos, în 5772, după Moise, şi în 1433, după Mahomed. Falia asta temporală – sau neconcordanța evilor, cum vreți – trebuie să nască ceva. Istoria mondială însăşi, după Leo Baeck, nu este posibilă fără monoteism. Istoria ca poveste a adevărului unic, „selectează pentru că cere hotărârea; ea devine marea selecție între oameni” (acelaşi Baeck). Creştinismul e purtător de universalism ofensiv, lupta e în toi, cu cuvintele acelui Cioran columbian care este Nicolás Gómez Dávila: „Lumea s-a transformat într-o arenă de luptă de cocoşi pentru apostoli”. În termenii lui Vattimo (deloc citat de autorul german!), disoluția fundațiilor e cea care aduce libertatea şi asta se poate face numai prin... interpretare. Pentru Vattimo, hermeneutica este „gândirea nihilismului îndeplinit, gândire care intenționează să reconstruiască raționalitatea pe urmele morții lui Dumnezeu, şi care se opune oricărui curent de nihilism negativ, cu alte cuvinte disperarea celor care continuă să cultive un sentiment de doliu pentru că religia nu mai este”. Ca o digresiune, Nietzsche observase cum omul este îndatorat într-o asemenea măsură trecutului, acelui mare depozit de costume teatrale, cum îl numea el în deriziune, încât a devenit incapabil să aibă un stil specific şi să producă o noutate istorică veritabilă. Astfel, filozoful german pune problema modernității ca decadență în noi termeni de raportare. Concluzia nihilistă prin care Nietzsche anunță ieşirea din modernitate, la capătul unor căutări care fac apel la mit şi la artă, sună drastic: „Gott ist Tott”. Însă acest verdict nu trebuie interpretat ad litteram, ci în spiritul a ceea ce Vattimo numeşte semnificația nonliterală a acestuia: „moartea lui Dumnezeu despre care vorbeşte Nietzsche este moartea lui Hristos pe cruce. De ce? Pentru că tocmai după creştinism, după evenimentul creştinismului devine posibil să nu mai credem în zeii clasici şi raționali ai grecilor.”
Bun, dar cum deconstruim ceea ce vine de sus? Formulăm, cum o face Sloterdijk, teoria suprematismului personal, aceea în care plecăm de la plural spre unicitate (politeismul urcă în monoteism) şi în care delegăm toată voința personală unei instanțe care ne edifică asupra noastră înşine şi o poate face şi fără drept de apel. Fie că o face prin edict sau prin iubire, Cel Înalt şi Suprem ne orientează legal, de necontestat, şi ne cere obediența necesară. A trebuit să vină tocmai o evreică, însă una ancorată în filosofie şi în suferință universală, Hannah Arendt, pentru a ne spune, pe urmele lui Kant, ceva simplu: „Nimeni nu are dreptul să se supună“; aluzie clară la ordinea mondială a obedienței generalizate. Pentru Sloterdijk este simptomatic faptul că prima negație nu a venit de la om, ci îi aparține lui Dumnezeu, cel care a interzis să se mănânce dintr-un anumit pom. Fanatismul despre care se scriu biblioteci întregi îşi are matricea în „numărarea inversă până la Unu, care nu tolerează nimic şi pe nimeni lângă sine”. Însă Dumnezeu se lasă povestit, nu doar într-o Carte, ci în tot restul cărților care îl gândesc şi slăvesc. Sunt amintiți Rilke, un privitor în sus, de vreme ce i se închină Creatorului oțios („polen al înfloritei dumnezeiri, articulații de lumină, trecători, trepte tronuri”), dar şi Celan, un mai direct spuitor decât „profetul” elegiilor din Duino, de vreme ce afirmă că poezia se expune, nu se impune, cu referire evidentă la cuvântul non-opresiv. Un teolog ortodox occidental precum Olivier Clément (Hristos, pământul celor vii. Eseuri teologice, Ed. Curtea Veche, 2010) observa că pentru mulți creştinismul a devenit o „împotrivire” față de un Isus evaluat în moduri diferite, dar cât se poate de mort, şi față de un Pavel, creator al mitului hristologic. Clement remarca apariția în câmpul dezbaterilor a lui Rudolf Bultmann, cel care l-a „dehristificat” pe „acest Isus al istoriei” – doar un alt profet evreu pe care l-a numit un vestitor al „Fiului Omului” care va veni să facă judecata finală. Aşadar, supoziția că pe măsură ce devenim tot mai moderni vom deveni tot mai puțin religioşi părea să aibă un temei, încă de la Kant încoace, cel care în ideile sale despre proiectul iluminist avea să fie mai mult decât tranşant: Iluminismul reprezintă eliberarea de sub toate formele de tutelă autoindusă. Religia urma să joace un rol doar în sfera privată a moralității personale (nu spune Whitehead că „solitudinea poate fi văzută ca reprezentând inima credinței religioase”?), în vreme ce autoritarismul şi dogmatismul religios vor pierde teren în fața cunoaşterii ştiințifice care constituie adevărata eliberare a subiectului uman. Numai că eliberarea venea sub forma ateismului de război purtat de comunism! Bun, şi ce legătură are Dumnezeu cu războiul mondial pentru luarea Ierusalimului? În mod evident, nici unul, dacă stăm să ne gândim că măcar creştinii nu au pretenții asupra Oraşului Sfânt, decât în măsura în care o mână dintre ei vor să fie pe acolo la Parusie. Lupta o dau musulmanii şi evreii pentru controlul locurilor sfinte, şi israelienii şi palestinienii pentru capitala statului din mintea lor. Iată-i, aşadar, pe creştini exonerați de proasta reputație de a dori un al III-lea Război Mondial pentru câştigarea Coroanei, dar nu şi de acuza (Martin Dibelius) că Biserica este garda de corp a despotismului şi a capitalismului. Biserica Catolică, evident. Ce-i drept, „creştinii” par interesați de câmpurile petrolifere care se întâmplă să fie în grădina lui Allah, chiar dacă au de înfruntat, via Huntington, o teorie cum e ciocnirea civilizațiilor, în varianta militară. Dacă altădată Graal-ul părea ascuns sub temelia Templului din Ierusalim, acum e peste tot: în deşerturile din care a plecat cândva Dumnezeu, scârbit probabil de duhoarea țițeiului primordial.
Şi, aici ajunşi, ne întoarcem, cu Sloterdijk cu tot, la enunțul lui Derrida. Trebuia luat ad-litteram sau doar în spiritul deconstructivismului, acea „demontare atentă a hiperbolelor metafizice şi a unilateralității care susține violența”? Nu luarea prin forță a teritoriului fizic al Ierusalismului era pusă în discuție, ci, ne asigură Sloterdijk, „accesul la exemplara stație pentru transmisii universaliste”. Cine pune mâna pe oraşul Cupolei Stâncii poate dicta structura de forță a lumii, prin divizarea ei în cei care sunt Cu Noi şi cei care sunt Împotriva Noastră. Fanatismul acesta trebuie arătat ca locuind în inima monoteismelor revanşarde. Banalul Terorist. Sloterdjik crede că ştiințele culturii sunt cele care pot face ordine în actuala conformație postmodernă, prin ceea ce Jan Assmann a numit contrareligia (contracultura e deja o realitate). Assmann, care a scris o carte despre Moise şi despre memoria Egiptului în monoteismul occidental, vede o bună ocazie actuală în reîntoarcerea la sursele egiptene ale culturii, acolo unde aflăm că exista deja un cult monoteist al lui Aton, de care Moise avea probabil ştiință. Această „renaştere a vechiului” ar putea recapacita artele, ideile şi virtuțile vechi abandonate, dar capabile acum, în ceea ce Sloterdjik numeşte postfanatism, de o renaştere sub semnul Egiptului, adică al unei anumite toleranțe uitate. Fără să-i pese de ce va crede Moise, Assmann a şi găsit un termen sub care se pot regăsi toate aceste virtuți pierdute, dar nu definitiv uitate: cosmoteism. În cosmoteism, un proiect religios mundan, Cel prea Înalt are reprezentări multiple şi nu mai provoacă unilateralitățile fanatice din monoteismele consacrate.
Nu ştiu ce ar crede un cititor obişnuit despre teoriile lui Sloterdjik, un gânditor care poate întrezări chiar un miraj al popularității printre adversitățile ideologice ale doctrinelor religioase, ca şi o formă de rezervă spontană la teoriile intelectuale care le alimentează, prin chiar faptul că acel om simplu dispune de un umor compensator pentru a-şi salva sufletul şi chiar viața. Fericiți cei săraci cu Duhul că au... umor. Însă propoziția la care trebuie să medităm cu toții este a exemplarului papă Ioan Paul al II-lea, acest antiaugustinian care spera mai mult decât toți credincioşii la un loc că Cerul nu e gol: „Să sperăm că Infernul e gol”. Dacă Vasul va fi plin, desigur.
Nu ajungea că lumea a fost şi este dominată de politicile celor trei mari monoteisme religioase, iudaismul, creştinismul şi islamul (ordinea în care au apărut pe lume), a mai trebuit să apară şi nemesisul acestora: comunismul, biserica atee, ca a patra manifestare a militantismului universal, cel care anula profețiile celor trei şi le reformula „într-o limbă a realului”. Şi cine vorbea această nouă limbă? Revoluționarul de profesie, evident, cel care a luat locul profetului. De la Moise la Marx istoria nu a trebuit să facă decât câteva halte. Una s-a numit, desigur, Iisus. Însă cartea lui Sloterdijk nu-şi propune să dezbată canonul acestui copil natural al Iluminismului, acea fază terminală a lumii care, odată instaurată mondial, ar fi permis în sfârşit, după spusa lui Lenin, şi ascultarea muzicii lui Beethoven. Vladimir Ulianov credea (sau mai degrabă ştia el ce ştia) că muzica titanului german îi face pe oameni să se îmbrățişeze, chiar dacă unul e comunist şi altul capitalist. Pacea nu e bună, nu cu orice preț. Comunismul apare în enumerarea lui Sloterdijk doar pentru a sugera felul în care monoteismele fundamentale pot procrea (fără Tată, de data asta!) şi pot încă eredita în plin furor al globalizării. Că veni vorba de cuvântul-fetiş al epocii noastre, globalizarea ar fi în viziunea de final a cărții lui Sloterdijk posibilitatea culturilor de a se civiliza reciproc, ca (formula apare într-un interviu dat de autor) „densificare”, nu accelerare cum socotesc oamenii că ar fi, impresionați de schimbările tot mai brutale. Împreună am avea o viteză mai mare, ne asigură filozoful; ca şi când lumea ar fi o cursă de F1, iar noi toți am participa măcar o dată în viață la un astfel de raliu. Dar dacă participăm şi nu ştim? Teama de globalizare este stinsă de acest pompier hermeneutic, la fel de expert în materiale ignifuge ca şi în piromania ideilor, prin aplicate exerciții de deconstrucție a realului văzut ca teren de luptă al celor trei monoteisme istorice, dar şi al angoasei umane care nu încetează să le mențină în viață. Autoritatea opresivă a acestora este denunțată de un gânditor care şi-a făcut un obicei de a pune sub semnul întrebării toate poncifele epocii noastre, începând cu eugenia (scandal monstru în Germania, după publicarea cărții Reguli pentru parcul uman) şi terminând, iată, cu the clash of monoteisms, fără a fi un huntingtonian cu orice preț. Stăm pe o moştenire de credință şi spiritualitate iudeo-greco-romană? Atunci trebuie să ne întrebăm cum s-a ajuns la acest dezacord contemporan şi cum milițiile spirituale ne dictează agenda zilnică, dincolo de figura „Celui prea Înalt”, aşa cum îl numeşte repetat în eseul său pe Dumnezeu filozoful german.
Pentru a înțelege metodica expunerii sale, Sloterdijk ne invită să revizităm un citat al lui Derrida din lucrarea Spectrele lui Marx (apărută şi în româneşte, acum câțiva ani). Filozoful francez dorea să restabilească importanța lui Marx în lumea postcomunistă şi s-a trezit meditând la faimosul vers shakespearian The world it’s out-of-joint (Vremurile şi-au ieşit din matcă), după care, aidoma unui arbitru de curse auto, a ridicat stegulețul roşu: „Războiul pentru «luarea Ierusalimului» este astăzi războiul mondial. El are loc peste tot, el este lumea, el este azi figura singulară a existenței ei out-of-joint.” Citatul a devenit faimos în scurt timp – era şi cazul! Dacă un autor, atent deconstructor al violenței metafizice, spune asta, ce mai e de făcut (gândit)? Totuşi, Sloterdijk vrea să înțeleagă adecvat furorul derridean al pasajului care sugerează că există o luptă pe față a celor trei monoteisme interesate de locul unde se află mormântul Domnului şi procedează la o investigare a terenului pe care se dispută Partida, nu înainte de a propune o clauză de blasfemie. De ce se teme Sloterdijk, de vreme ce îşi ia o asemenea măsură de precauție? Clauza pe care ne-o propune este de natură să elibereze terenul discuției de sub tutela unui limbaj religios totalitar: „o serie de fenomene, care în mod tradițional erau atribuite domeniului transcendenței sau al sacrului ar trebui eliberate pentru noi descrieri nereligioase (care pot părea blasfemice, dar de fapt nu sunt).” Dar cum ia naştere transcendența şi cum se manifestă ea? Aici intră în scenă Heiner Mühlmann, teoretician al marii reacții la stres a homo sapiens şi a formării ei culturale, autor al unei observații simple (ca orice observație simplă, însă, ea trebuie explicată intens): „Transcendența ia naştere prin înțelegerea greşită a lentorii.” Prevenitor, Mühlmann ne explică: „Lentoarea este o mişcare ce durează mai mult decât o generație. Pentru a o observa, suntem dependenți de conlucrarea cu oameni care au trăit înaintea noastră, şi cu oameni care vor trăi după noi.” Aşadar, omul are nevoie de ceea ce se numeşte durata lungă în istorie, pentru a fi capabil să înțeleagă oscilațiile sau mutațiile ce survin în procesul existențial. În istoria culturii, abia de curând avem posibilitatea să obținem un legato care să ducă la înțelegerea corectă a fenomenelor, aşa că în trecutul îndepărtat, ne spune Sloterdijk, „o mare parte a lentorii a fost împinsă în transcendență, ceea ce aici înseamnă inobservabilitate.” Adică, pentru a scurta prologul, altminteri indispensabil pentru înțelegerea tezei lui Sloterdijk, tot ceea ce este de neînțeles pentru umanitate trece automat în contul unei planificări supranaturale prin inteligențe transumane sau divine. Când umanitatea atinge o maturitate în proceduri de observare a procesului lentorii, tot ceea ce era profeție, predestinare, istorie a mântuirii poate fi pus în ecuații al căror răspuns se dovedeşte conform cu explicațiile rațiunii deschise. Nu mai credem, de pildă, cum o fac creaționiştii din SUA, că lumea a luat naştere acum 4000 de ani, cu un Dumnezeu trickster care ne arată o poză mai veche, doar pentru că vrea să se amuze pe seama noastră. Nu, Dumnezeu nu ne păcăleşte cu astfel de glumițe, dar ce ne facem atunci când violența umană este derivată din practica religioasă în care Tatăl este cel care o acceptă, ba mai mult, aşa ca în Vechiul Testament, o cere cu îndârjire? Nu spusese Moise, absolut inacceptabil pentru insul de azi: „Fiecare să omoare pe fratele său, pe ruda sa şi pe prietenul său.”? E adevărat, ghilotina asta verbală apare în Exodul, unde nevoia de purificare e justificată de un Profet aflat în misiune şi care vorbea personal cu Cel prea Înalt. Totuşi...
Ne gândim la Dumnezeu ca la, între altele, un Celălalt inaccesibil, un Celălalt absolut, un, ca în cazul blasfematorului Iacob, nonreactiv suveran – de vreme ce hulit şi apostrofat nu-şi iese din Fire şi nu-l „suspendă” pe Iacob, cel ce huleşte după anunțata moarte a lui Iosif. Ce cred cei care au analizat cazul, ce crede Iacob însuşi într-o astfel de situație – după ce îşi dă seama de pericolul prin care trecuse? Că Domnul nu ia în seamă aroganța nenorocirii (aşa o numeşte Thomas Mann în romanul său) şi o tolerează cu discreție. E un fenomen tipic de transcendență care ia naştere din suprainterpretarea unei situații în care Domnul se ascunde într-o inaccesibilitate de neînțeles pentru om. Atunci când credinciosul se trezeşte la realitate îşi dă seama că insulta sa, deşi a ajuns la urechile divine, nu este luată în seamă. Ce face în acel moment? Nimic, îl adoră şi mai mult pentru nesfârşita sa milă... Ei bine, sunt câteva semnificații ale transcendenței (şapte, neapărat, ca şi la Empson, cel cu tipurile de ambiguitate), pe care omul le dezvoltă în încercarea sa de a intra în contact cu un Dumnezeu ascuns, un Stăpân absolut, nu mai puțin dominator, care-şi trimite mesajele sau ordinele prin interpuşi, numiți de obicei profeți sau legiuitori şi care se face astfel ascultat cu sfințenie. Însă noua alcătuire a lumii, cu a sa cunoaştere prin ştiință sau prin arta modernă, pune capăt revelațiilor: revelația religioasă e înlocuită de cele prin care mesajul vine de la artă sau de la ştiință. Nu spuseseră oricum teologii că după Iisus nu mai este posibilă nici o profeție? Omul se clarifică azi prin cunoaştere extinsă şi prin dezvoltarea acelei ştiințe a culturii care consolidează globalismul şi ecumenismul mondial. Sloterdijk ne spune că lumea începe să abandoneze ceea ce Martin Mosebach a numit „credința cu genunchii” (în sensul închinării totale, a unui abandon fulminant) şi este în căutarea unei obiectivități cu reazem în percepția şi cunoaşterea oferite de noul antropocentrism. E ca şi când am gândi că pe măsură ce oamenii devin tot mai mulți, devin şi mai conştienți de unicitatea lor, alta decât cea dată de o instanță divină. Da, numai că unii teologi cred că lui Dumnezeu îi place să fim mulți tocmai pentru ca fața, Chipul său să se reflecte în cât mai multe exemplare ale speciei exilată aici, după Cădere. Sloterdijk îşi expune cadrul gândirii în linii teutonice de bătaie: el trece la inspectarea formațiilor, adică a părților conflictuale care intră într-o competiție care pe care pentru asumarea rolului de religie unică deținătoare a adevărului suprem. Dumnezeul grav şi impunător al celor trei monoteisme cere zel față de poruncile sale şi îi învață pe adepții săi să susțină cu tărie henoteismul (de la hen, unul). Numai că unul este Iahve, unul este Iisus şi unul (deşi altul) este Mahomed. Dacă evreii sunt supărați pe creştini pentru că au luat o carte a lor veche, Tenah-ul, şi au făcut din ea Vechiul Testament (anicreştinismul iudaic), creştinii spun, prin Pavel, că evreii sunt vrăjmaşii, pentru că nu acceptă Evanghelia (antiiudaismul creştin), în vreme ce islamiştii cer raderea oraşelor adversarilor în chiar Sure-le lor (anticreştinism islamic) pe motiv că nu se acceptă Legea lor. Amuzant – sau nu? – islamiştii mai sunt şi antiurbani, după cum arată Régis Debray, citat de autor, care a făcut legătura între monoteismul originar al Islamului şi deşertul în care locuiesc adepții Profetului: „Dumnezeu este un nomad ajuns în cer, care îşi aminteşte de dunele sale”. Ca poezie, sună excelent! Ca represalii, cum se întâmplă în cazul evreilor, care îi afurisesc pe creştini strigând în sinagogi împotriva nazarinenilor, sună apocaliptic de-a dreptul: „Lasă-i să fie scoşi din cartea vieții”. Eu mai ştiu şi altele: „Să-i placă Lui ca vrăjmaşii noştri să fie vînați tăiați terminați”. Până şi Dante îl vede pe Mahomed în Infern, tocat de un înger cu sabie, cum altfel! Şi ca şi cum toate astea nu ar fi de ajuns (în fond este vorba despre o vindictă tribală a lumii care trăia în teroarea, nu în iubirea aproapelui), vine şi George Steiner şi pune sare pe rană: „Holocaustul este un răspuns al creştinismului la suferințele fizice îndurate de Iisus pe cruce...”.
Sloterdijk se dovedeşte neamț până la capăt: numără optsprezece câmpuri conflictuale intermonoteiste şi trei forme principale ale expansiunii acestora: suveranism teocrat, expansiune prin activitate misionară şi, a treia, bine utilizată, prin Război Sfânt. Cruciadele sunt deja istorie (dar ce Istorie!), însă instrumentele de luptă şi cucerire se rafinează, chiar dacă decad în chiar Epoca atomică. Lapidarea pare ceva de râs (dacă nu ar fi de groază) în epoca tehnologiei celei mai avansate. Aproape trece nebăgată în seamă printre noi o informație care spune multe despre linia de demarcație dintre cele trei monolite religioase: fiecare numără anii în calendar cum crede de cuviință – şi crede cu atât mai mult cu cât ştie că e singura care are dreptate. Aşa se face că suntem în 2012, după Cristos, în 5772, după Moise, şi în 1433, după Mahomed. Falia asta temporală – sau neconcordanța evilor, cum vreți – trebuie să nască ceva. Istoria mondială însăşi, după Leo Baeck, nu este posibilă fără monoteism. Istoria ca poveste a adevărului unic, „selectează pentru că cere hotărârea; ea devine marea selecție între oameni” (acelaşi Baeck). Creştinismul e purtător de universalism ofensiv, lupta e în toi, cu cuvintele acelui Cioran columbian care este Nicolás Gómez Dávila: „Lumea s-a transformat într-o arenă de luptă de cocoşi pentru apostoli”. În termenii lui Vattimo (deloc citat de autorul german!), disoluția fundațiilor e cea care aduce libertatea şi asta se poate face numai prin... interpretare. Pentru Vattimo, hermeneutica este „gândirea nihilismului îndeplinit, gândire care intenționează să reconstruiască raționalitatea pe urmele morții lui Dumnezeu, şi care se opune oricărui curent de nihilism negativ, cu alte cuvinte disperarea celor care continuă să cultive un sentiment de doliu pentru că religia nu mai este”. Ca o digresiune, Nietzsche observase cum omul este îndatorat într-o asemenea măsură trecutului, acelui mare depozit de costume teatrale, cum îl numea el în deriziune, încât a devenit incapabil să aibă un stil specific şi să producă o noutate istorică veritabilă. Astfel, filozoful german pune problema modernității ca decadență în noi termeni de raportare. Concluzia nihilistă prin care Nietzsche anunță ieşirea din modernitate, la capătul unor căutări care fac apel la mit şi la artă, sună drastic: „Gott ist Tott”. Însă acest verdict nu trebuie interpretat ad litteram, ci în spiritul a ceea ce Vattimo numeşte semnificația nonliterală a acestuia: „moartea lui Dumnezeu despre care vorbeşte Nietzsche este moartea lui Hristos pe cruce. De ce? Pentru că tocmai după creştinism, după evenimentul creştinismului devine posibil să nu mai credem în zeii clasici şi raționali ai grecilor.”
Bun, dar cum deconstruim ceea ce vine de sus? Formulăm, cum o face Sloterdijk, teoria suprematismului personal, aceea în care plecăm de la plural spre unicitate (politeismul urcă în monoteism) şi în care delegăm toată voința personală unei instanțe care ne edifică asupra noastră înşine şi o poate face şi fără drept de apel. Fie că o face prin edict sau prin iubire, Cel Înalt şi Suprem ne orientează legal, de necontestat, şi ne cere obediența necesară. A trebuit să vină tocmai o evreică, însă una ancorată în filosofie şi în suferință universală, Hannah Arendt, pentru a ne spune, pe urmele lui Kant, ceva simplu: „Nimeni nu are dreptul să se supună“; aluzie clară la ordinea mondială a obedienței generalizate. Pentru Sloterdijk este simptomatic faptul că prima negație nu a venit de la om, ci îi aparține lui Dumnezeu, cel care a interzis să se mănânce dintr-un anumit pom. Fanatismul despre care se scriu biblioteci întregi îşi are matricea în „numărarea inversă până la Unu, care nu tolerează nimic şi pe nimeni lângă sine”. Însă Dumnezeu se lasă povestit, nu doar într-o Carte, ci în tot restul cărților care îl gândesc şi slăvesc. Sunt amintiți Rilke, un privitor în sus, de vreme ce i se închină Creatorului oțios („polen al înfloritei dumnezeiri, articulații de lumină, trecători, trepte tronuri”), dar şi Celan, un mai direct spuitor decât „profetul” elegiilor din Duino, de vreme ce afirmă că poezia se expune, nu se impune, cu referire evidentă la cuvântul non-opresiv. Un teolog ortodox occidental precum Olivier Clément (Hristos, pământul celor vii. Eseuri teologice, Ed. Curtea Veche, 2010) observa că pentru mulți creştinismul a devenit o „împotrivire” față de un Isus evaluat în moduri diferite, dar cât se poate de mort, şi față de un Pavel, creator al mitului hristologic. Clement remarca apariția în câmpul dezbaterilor a lui Rudolf Bultmann, cel care l-a „dehristificat” pe „acest Isus al istoriei” – doar un alt profet evreu pe care l-a numit un vestitor al „Fiului Omului” care va veni să facă judecata finală. Aşadar, supoziția că pe măsură ce devenim tot mai moderni vom deveni tot mai puțin religioşi părea să aibă un temei, încă de la Kant încoace, cel care în ideile sale despre proiectul iluminist avea să fie mai mult decât tranşant: Iluminismul reprezintă eliberarea de sub toate formele de tutelă autoindusă. Religia urma să joace un rol doar în sfera privată a moralității personale (nu spune Whitehead că „solitudinea poate fi văzută ca reprezentând inima credinței religioase”?), în vreme ce autoritarismul şi dogmatismul religios vor pierde teren în fața cunoaşterii ştiințifice care constituie adevărata eliberare a subiectului uman. Numai că eliberarea venea sub forma ateismului de război purtat de comunism! Bun, şi ce legătură are Dumnezeu cu războiul mondial pentru luarea Ierusalimului? În mod evident, nici unul, dacă stăm să ne gândim că măcar creştinii nu au pretenții asupra Oraşului Sfânt, decât în măsura în care o mână dintre ei vor să fie pe acolo la Parusie. Lupta o dau musulmanii şi evreii pentru controlul locurilor sfinte, şi israelienii şi palestinienii pentru capitala statului din mintea lor. Iată-i, aşadar, pe creştini exonerați de proasta reputație de a dori un al III-lea Război Mondial pentru câştigarea Coroanei, dar nu şi de acuza (Martin Dibelius) că Biserica este garda de corp a despotismului şi a capitalismului. Biserica Catolică, evident. Ce-i drept, „creştinii” par interesați de câmpurile petrolifere care se întâmplă să fie în grădina lui Allah, chiar dacă au de înfruntat, via Huntington, o teorie cum e ciocnirea civilizațiilor, în varianta militară. Dacă altădată Graal-ul părea ascuns sub temelia Templului din Ierusalim, acum e peste tot: în deşerturile din care a plecat cândva Dumnezeu, scârbit probabil de duhoarea țițeiului primordial.
Şi, aici ajunşi, ne întoarcem, cu Sloterdijk cu tot, la enunțul lui Derrida. Trebuia luat ad-litteram sau doar în spiritul deconstructivismului, acea „demontare atentă a hiperbolelor metafizice şi a unilateralității care susține violența”? Nu luarea prin forță a teritoriului fizic al Ierusalismului era pusă în discuție, ci, ne asigură Sloterdijk, „accesul la exemplara stație pentru transmisii universaliste”. Cine pune mâna pe oraşul Cupolei Stâncii poate dicta structura de forță a lumii, prin divizarea ei în cei care sunt Cu Noi şi cei care sunt Împotriva Noastră. Fanatismul acesta trebuie arătat ca locuind în inima monoteismelor revanşarde. Banalul Terorist. Sloterdjik crede că ştiințele culturii sunt cele care pot face ordine în actuala conformație postmodernă, prin ceea ce Jan Assmann a numit contrareligia (contracultura e deja o realitate). Assmann, care a scris o carte despre Moise şi despre memoria Egiptului în monoteismul occidental, vede o bună ocazie actuală în reîntoarcerea la sursele egiptene ale culturii, acolo unde aflăm că exista deja un cult monoteist al lui Aton, de care Moise avea probabil ştiință. Această „renaştere a vechiului” ar putea recapacita artele, ideile şi virtuțile vechi abandonate, dar capabile acum, în ceea ce Sloterdjik numeşte postfanatism, de o renaştere sub semnul Egiptului, adică al unei anumite toleranțe uitate. Fără să-i pese de ce va crede Moise, Assmann a şi găsit un termen sub care se pot regăsi toate aceste virtuți pierdute, dar nu definitiv uitate: cosmoteism. În cosmoteism, un proiect religios mundan, Cel prea Înalt are reprezentări multiple şi nu mai provoacă unilateralitățile fanatice din monoteismele consacrate.
Nu ştiu ce ar crede un cititor obişnuit despre teoriile lui Sloterdjik, un gânditor care poate întrezări chiar un miraj al popularității printre adversitățile ideologice ale doctrinelor religioase, ca şi o formă de rezervă spontană la teoriile intelectuale care le alimentează, prin chiar faptul că acel om simplu dispune de un umor compensator pentru a-şi salva sufletul şi chiar viața. Fericiți cei săraci cu Duhul că au... umor. Însă propoziția la care trebuie să medităm cu toții este a exemplarului papă Ioan Paul al II-lea, acest antiaugustinian care spera mai mult decât toți credincioşii la un loc că Cerul nu e gol: „Să sperăm că Infernul e gol”. Dacă Vasul va fi plin, desigur.