Restituiri
Nicolae Mareş

CORESPONDENȚĂ LUCIAN BLAGA – ION PETROVICI

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

Am găsit la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, ”ascunse”, în colbul vremii, o seamă de scrisori încărcate de gânduri sincere şi extrem de cordiale adresate de-a lungul anilor de Lucian Blaga unor confrați din Bucureşti: Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Felix Aderca, George Oprescu şi alții. Găsim necesară prezentarea lor succintă, după atâtea decenii de la redactare, pentru înțelegerea raporturilor poetului şi filosofului, cu principalii săi colegi de generație şi de profesie.
Mă voi apleca, în primul rând, asupra scrisorii adresate de la Berna de autorul Eonului dogmatic filosofului Ion Petrovici (1882-1972), reprezentant de seamă al culturii, vieții universitare şi politice româneşti din perioada interbelică, membru al Academiei Române (de la 23 mai 1935), fost Ministru al Educației Naționale, aşadar personalitatea aleasă de politicienii vremii să stea în fotoliul lui Spiru Haret. Fotoliu respectat, am spune, nu ca azi. Se remarcase deja Petrovici ca filosof, dar şi ca lider de frunte al intelectualității româneşti cu contribuții de seamă la cunoaşterea poporului român, a culturii şi civilizației sale peste hotare.
Declanşată de Blaga, corespondența de mai jos, la care ne referim, adresată filosofului Ion Petrovici (mss – S 22(1-5) XXV), a debutat la Berna, la 23 martie 1937 şi s-a încheiat la 15 februarie 1943 la Cluj, printr-o scrisoare transmisă de aici, în plin război, ministrului în funcție şi atunci. Rândurile pe care Lucian Blaga i le-a adresat colegului său, Ion Petrovici, ne arată câte ceva din manifestarea diplomatului român la penultimul său post, la începutul anului 1937, cuprinzând şi unele din preocupările şi gândurile sale din acele momente, chiar trăirile lui, am spune.
Se vede că Blaga se gândea intens la primirea lui ca membru al Academiei Române, lucru care s-a şi produs, la 5 iunie 1937, în prezența regelui Carol al II-lea (din informațiile noastre, gest unic din partea monarhului, spre cinstea lui Blaga). Diplomatul îşi pregătea, probabil, discursul de recepție în Academie şi reflecta la persoana care să îi asigure un răspuns pe măsura aspirațiilor lui la mesajul pe care avea să îl transmită. Era măcinat Blaga de gândul de a fi primit, în primul rând, ca filosof, mai puțin ca scriitor sau dramaturg, mai ales că aspirația supremă a acestuia era să devină profesor universitar. Bine înțeles, în momentul în care încheia ”contractul” cu diplomația. Ştia şi aprecia, probabil, că, numai cu doi ani mai înainte, profesorul Ion Petrovici, filosof în vogă în acei ani, a fost şi el primit în Academie, tot ca filosof. Aşadar, îl va alege pe Petrovici pentru a-i face răspunsul de primire în cel mai înalt for academic al țării. Întâmpina greutatea că personal nu îl cunoştea. Timidul Blaga, îndrăzneşte totuşi să apeleze la Petrovici şi îi va expedia scrisoarea de mai jos. Epistolă destul de bine meşteşugită, pentru a-i capta benevolentia destinatarului. Şi i-a captat-o!
De altfel, în toate cele cinci epistole (ataşate), găsim surprinse o seamă de aspecte de o dezarmantă sinceritate prezentate de Blaga cu privire la viața sa, mai târziu la proiectele sale. În cea de față, Blaga se autodefineşte, cu sufletul pe masă, am spune, destinatarului. Astfel, i se destăinuie ”mentorului” său că s-ar afla ”în exil”. Oare? Coroborate cu alte asemenea mesaje se pare că era un sentiment pe care îl mai trăia. Formularea respectivă ne aminteşte de mărturisirile făcute altor colegi, încă din anii 1926-1927, când se afla la prima sa ”stație diplomatică”, ca ataşat de presă la Varşovia. Acele prime luni din viața lui s-au constituit într-o perioadă dintre cele mai dificile din viața sa prin faptul că se simțea extrem de înstrăinat, undeva: ”pe drumul cronicarilor”. (cf. Nicolae Mareş, Lucian Blaga – diplomat la Varşovia, Editura Fundația România de Mâine, 2011).
De data aceasta îi mărturiseşte şi lui Petrovici, cu oarecare umilință, că se află, în continuare, într-o funcție diplomatică. De ce acest lucru? Se pare că universitarii şi academicienii acelor vremuri considerau funcția sau profesiunea diplomatică mai degrabă una birocratică, poate chiar o sinecură, aşadar detestatabilă pentru unii dintre ei. Din lucrările sociologice şi istorice ale timpului deducem că cel mai înalt prestigiu social în perioada interbelică îl dețineau profesorii universitari, scriitorii şi marii artişti. (cf. Lucian Boia – Capcanele istoriei, elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011). Mai deloc sau foarte puțin diplomații. Apucăturile unora dintre ei fiind chiar înfierate de Iorga în Neamul Românesc, mai târziu şi de Ion Antonescu. Şi iată de ce şi cum Blaga se ”motivează” că îşi face misiunea respectivă pentru ”a avea o meserie”. Cu alte cuvinte pentru a putea trăi.
Introducerea ex abruptă din epistola sumară la care ne referim se vede că a fost făcută pentru a-i da ocazie expeditorului scrisorii de a sublinia că existența în afara fruntariilor țării nu i-a dat prilejul de a-l cunoaşte personal pe eminentul dascăl, eseist, scriitor şi bărbat de stat. Vom afla că, în ciuda faptului că nu se cunoşteau direct, totuşi el, Blaga, împreună cu prietenul său, D. D. Roşca, din admirația pe care i-o purtau, nu numai că vorbeau despre el, dar au şi scris împreună despre opera lui Ion Petrovici în publicația Archiv für Geschichte der Philosophie. (Ar fi oare retorică azi întrebarea: – Câți ataşați sau consilieri culturali, să nu spunem directori de institute culturale, majoritatea nu în posturi de ataşați, ci de miniştri, pentru a fi mai mănos retribuiți, mai manifestă asemenea preocupări de cunoaştere şi răspândire a gândirii filosofice la români?). Cu alte cuvinte, Lucian Blaga se prezintă, în fața lui Petrovici, cu o mărturie ce dovedea în fapt stima sinceră pe care i-o purta predecesorului la Academie, în ciuda faptului că nu avusese prilejul să îl cunoască.
Şi doar în două dintre frazele care au urmat, avea să îi ceară implicarea academicianului prin prezentarea, potrivit cutumei, a răspunsului acestuia la discursul de recepție pe care filosoful avea să îl rostească în înaltul for academic.
În continuare, Blaga aminteşte, în trecere, că opera sa de până atunci a fost receptată de academicieni drept poetică mai degrabă, (adăugăm noi că la fel era cunoscut şi în rândul opiniei publice); Goga (confratele său, pe care îl aprecia în mod deosebit), ar fi trebuit să susțină el răspunsul de primire în Academie, dar autorul Eonului dogmatic îl prefera totuşi pe academicianul Ion Petrovici, deoarece întruchipa, în opinia lui, prin gândirea sa filosofică, gândurile şi concepțiile sale. Discursul lui Goga s-ar fi referit la creația poetică a lui Blaga, pe când Petrovici era cel care putea analiza pertinent şi credibil filosofia sa. Fără a fi, credem, un subterfugiu din partea lui Blaga, el menționează – sincer – că Octavian Goga ar fi foarte ocupat, ”ca de obicei”, am spune pentru un individ atât de implicat în politică. Alege aşadar să primească răspunsul aşteptat din partea filosofului Petrovici. Mai mult, ar fi încântat de acest lucru, pentru că înaintaşul său se bucura printre filosofi de cel mai mare prestigiu şi renume în lumea românească, cunoscut fiind pentru lucrările de referință din domeniul logicii formale, dar şi despre Hegel, Titu Maiorescu, Kant (Viața şi Opera), etc.
Petrovici a înțeles foarte bine dorința exprimată cât se poate de succint de Blaga. Cu siguranță, academicianul în devenire avea în pregătire sau chiar pregătit textul intervenției sale: Elogiul satului românesc, pe care l-a şi rostit de la tribuna Academiei la 5 iunie 1937, cum menționam.
Prin intervenția lui, noul intrat în Academie a prezentat un text în care a supus unui examen stilistic cultura populară românească, convins că ”de rezultatul unui asemenea examen «imperativ poruncitor», depinde, nici mai mult nici mai puțin, decât credința în destinul nostru spiritual”. A mai subliniat Blaga, în continuare, că ”în studiile sale de filosof al culturii (vezi: Orizont şi stil şi Spațiul mioritic) a ajuns la unele concluzii cari îndreptățesc cel mai robust optimism”, în această direcție.
Se vede că în ciuda depărtării, cei doi filosofi s-au înțeles perfect. Încă din primele fraze ale răspunsului rostit, Ion Petrovici va declara că Blaga are ”soarta îmbinată cu filosofia”. Prezentându-se în acest for, noul primit nu avea în fotoliul academic un înaintaş, cum se întâmpla de obicei. De aceea, el (Blaga) l-a ales ”pe înaintaşul nemuritor” pe cel ”a cărui prezență era difuzată în spațiu şi permanentă în timp”, se înțelege pe meleaguri româneşti. Va sublinia, după aceea, Petrovici, în textul său, originalitatea operei blagiene cu caracterul ei pregnant metafizic. ”Cugetătorul Blaga a rezistat acelor curente filosofice care dau precădere în domeniul cunoaşterii instinctului şi afectivității, detronând rațiunea din vechiul ei scaun împărătesc”. Apelând la o metaforă blagiană, Petrovici avea să sublinieze că opera filosofului se aseamănă cu o fântână adâncă prin care ”ceru-şi deschide un ochi în pământ”.
A gândit bine Blaga la cine să apeleze. Credem că nimeni nu putea rosti atunci un elogiu mai pertinent şi mai frumos!


Îmi place să cred însă că filosofia mea e tot atât de importantă ca şi poezia mea

Legația României în Elveția – Berna 23 Martie 1937

Mult Stimate şi Iubite Domnule Profesor,

Vă rog înainte de toate să mă scuzați că Vă scriu înainte de a fi avut prilejul fericit de a mă prezenta personal la D-voastră. Trăind 11 ani într-un fel de exil, pentru a avea şi eu o meserie, nu am venit decât rar şi pentru puțină vreme în țară. Aşa că prilejul de a Vă cunoaşte, deşi căutat, nu mi-a fost înlesnit de soartă. Cu amicul Roşca am vorbit de mai multe ori despre D-voastră, dar ceea ce împreună am scris despre opera D-voastră în Archiv für Geschichte der Philosophie nu redă desigur decât o părticică din admirația ce V-o purtăm. Prilejul ce mă face să iau condeiul şi să Vă scriu, este dat prin mica încurcătură, ce s-a ivit în legătură cu răspunsul la viitorul meu discurs de receție. Academia dăduse precădere poeziei mele şi a rugat pe dl. Goga să facă răspunsul. Dl Goga e însă foarte ocupat, precum ştiți.
Imi place să cred însă că filosofia mea e tot atât de importantă ca şi poezia mea, şi de aceea vin pe această cale să Vă rog pe D-voastră să aveți bunătatea de a face răspunsul. Sunteți cel mai apreciat filosof român, şi critic literar, calități exclusiv ale D-voastră, dar cari îmi dau şi mie dreptul de a face acest apel!
Vă asigur că aveți adesea ocazia de a Vă convinge de temeinicia sentimentelor mele, prea puțin exprimate până acum, nu numai de admirație, dar şi de filosofică colegialitate.
Lucian Blaga

În cea de-a doua scrisoare pe care Lucian Blaga a redactat-o tot la Berna, în aprilie 1937, spre sfârşitul şederii sale în postul de consilier cultural şi de presă în Elveția, îi mulțumeşte academicianului Petrovici pentru acceptul de a rosti cuvântul solicitat. Şi nu numai. Aflăm că a ”isprăvit” al treilea volum din „Trilogia culturii”, care îi ”rotunjeşte concepția”.
Întâlnim aici un element important de autoapreciere, lucru mai rar întâlnit la Blaga. Preocupat de receptarea corectă a operei sale, dar şi din dorința de a veni în ajutorul conferențiarului îi atrage atenția asupra unor texte apărute recent în Gândirea.

Cu „Trilogia culturii” se rotunjeşte concepția mea filosofică

Legația României în Elveția – Berna 7 Apr. 1937

Mult Stimate şi Iubite Domnule Profesor,

am primit cu multă bucurie ştirea D-voastră că ați acceptat să faceți răspunsul la Academie. Vă mulțumesc!
Zilele acestea am isprăvit al treilea volum din „Trilogia culturii”. Îmi pare rău că nu a apărut deja, fiindcă de abia aci se rotunjeşte concepția. Țin totuşi să atrag atențiunea D-voastră binevoitoare asupra fragmentelor apărute în Gândirea.
„Categoriile spontaneității” (Nov. 1936)
„Despre mituri” (Dec. 1936)
şi mai ales asupra fragmentului în care culminează concepția:
„Semnificația metafizică a culturii” (Gândirea, Febr. 1937).
Mă bucur nespus că o să Vă cunosc peste câteva săptămâni!
Lucian Blaga

O conferința despre Eminescu

Abia revenit în țară din Portugalia, unde a funcționat ca trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar la Lisabona, academicianul Ion Petrovici cunoscând acest lucru, îi propune poetului să conferențieze, în iunie, la Bucureşti, cu o comunicare despre Mihai Eminescu.
Cu valizele nedespachetate, aflate la Oradea sau cum Blaga o spune şi mai plastic, ”îmi pregătesc aşezarea”, va găsi cuvintele potrivite pentru a fi scuzat că nu se poate angaja în acest demers public.
Cu modestia caracteristică, autorul Paşilor profetului a considerat că, în ciuda ”subiectului copleşitor”, ar avea prea puțin timp la dispoziție pentru a pregăti conferința, conchizând că: ”exigența față de sine îl determină să lase pe specialişti să se pronunțe”. Acesta era inconfundabilul Blaga.

Cluj, 31 mai 1939*)
Scumpe Domnule Petrovici,

călătorind la Cluj m-am gândit toată noaptea asupra celor ce mi-ați cerut. Sosind aici mă găsesc în fața unor chestiuni familiare, cari mă pun în imposibilitatea de a accepta să fac conferința despre Eminescu la 16 Iunie. Subiectul e copleşitor, timpul scurt nu îmi îngăduie o recitire a operei. Dacă ştiam o lună mai curând, poate mă aranjam. Fără locuință, şi cu bagajele sosite la Oradea, trebuie să alerg să-mi pregătesc „aşezarea”. Toată plecarea precipitată din străinătate spre casă, cursurile, acum examenele, etc., mi-au dat osteneli, la cari nu pot să mai adaug şi pe aceasta a unei conferințe, în care nu mi s-ar ierta niciodată să spun banalități. Specialiştilor întru Eminescu le este desigur lesne, eu însă nu sunt specialist.
Omagii Doamnei.
Cu cele mai frumoase sentimente.
Lucian Blaga

Nu aveți vreun articol pentru revista mea ”Saeculum”?

Cea de a cincea scrisoare adresată profesorului şi ministrului Ion Petrovici a fost expediată din Cluj, la începutul anului 1940, la câteva luni după izbucnirea marii conflagrații mondiale şi cu opt luni înainte de tragica dezmembrare de trupul țării a Transilvaniei, prin Diktatul de la Viena.
Blaga era absorbit de pregătirea şi tipărirea revistei Saeculum şi îi solicita profesorului Ion Petrovici o colaborare; colegul său se afla pe valul demnităților dar şi al manifestării lui scriitoriceşti. Blaga i-a înfățişat revista cum a putut mai bine, iar pentru a-i dobândi benevolentia îl întreabă: – dacă a remarcat că publicația ”dă şi rezumate în limba germană”, având intenția ca în viitor să facă acest lucru şi în alte limbi, Saeculum fiind destinat şi pentru popularizare în străinătate. (eram doar în plin război şi n-aveam institute culturale în lume ca azi, o făceau de acasă cei pricepuți cu inimă de români!)
Istoricii literari ai perioadei respective ar trebui să identifice colaborarea trimisă, dacă a fost trimisă, de ministrul Ion Petrovici; reținem că acesta a avut grijă să îi dea două gradații colegului universitar din Cluj, fapt pentru care Blaga n-a uitat, încă de la începutul scrisorii, să îi mulțumească.

Iubite Domnule Ministru,

Cu toată căldura ce se poate închipui Vă mulțumesc pentru multe lucruri deodată. Mai întâi pentru plăcerea deosebită, ce mi-ați făcut, trimițându-mi noile cărți ale D-voastră, cari nu se găsiau aici. Ştiu că le voi gusta cu încântare. Pe urmă vă mulțumesc pentru acordarea celor două gradații, cari oricum îmi mai repară situația grav deteriorată de toate cele întâmplate.
Revista „Saeculum” sper să îi aducă unele îmbunătățiri tehnice la numerele viitoare. Aici în provincie luptăm cu nespuse dificultăți, încât e foarte greu să faci ceva potrivit dorințelor.
Ştiu că sunteți foarte ocupat cu treburile Ministerului, totuşi îndrăznesc să Vă întreb dacă nu cumva aveți vreun articol pentru revista mea. Poate ați remarcat că dăm şi rezumate în limba germană (în viitor şi în alte limbi), căci revista are o destinație şi pentru străinătate.
Pentru noi ar fi, ce să vă spun? – o clipă epocală primirea unui semn de colaborare. Dacă acum nu aveți timp, nu veți refuza totuşi speranța pentru mai târziu.
Vă rog transmiteți omagiile mele Doamnei.

Al D-voastră devotat
Lucian Blaga