PACTUL FAUSTIC AL CAMILOPARDALULUI

Printre personajele Istoriei ieroglifice, unul se situează diplomatic dincolo de toate interesele, reuşeşte să se plaseze într-o neutralitate mereu profitabilă, să intermedieze întâlniri, să arbitreze împăcări, să ofere posibile soluții, dar fără a uita să urmărească, fără excepție, în orice situație, propriul profit. Acest personaj nu face parte din lumea caricaturizată uneori de Cantemir, dar nici nu se detaşează de ea, întrucât îi convine starea conflictuală pe care are tot interesul să o întrețină. De aceea, până să apară direct, Camilopardalul (căci despre el este vorba) este evocat ca o autoritate în materie de diplomație, ca un inițiat al unei lumi unde se fac şi se desfac ițele puterii, în care se hotărăsc destine. De aceea, el este menționat pentru întâia oară de Râs, un apropiat nu doar prin prisma metehnelor, ci şi înrudit (nu doar conform lui Cantemir, care aminteşte la un moment dat „amestecarea singelui”, ci şi după Plinius, VIII, 27): când oficializarea alegerii Struțocămilei ca domn pare a fi intrat în impas, Râsul îşi aminteşte de „hrizmosul” pe care îl învățase de la Camilopardal. Este un simplu pretext care îi permite să introducă descrierea Cetății Epithimia, centru al lăcomiei, de care depinde derularea tuturor evenimentelor şi toate răsturnările de situație ce au loc în cele două împărății, a păsărilor şi a jivinelor.
În mod grăitor, singurul dintre personajele romanului care s-a inițiat în lumea lăcomiei este Camilopardalul. Povestea sa este reluată aidoma de Râs, respectân-du-se astfel unul dintre procedeele utopiei clasice, care pretinde ca descrierea lumii aparent perfecte, ideale, să nu fie asumată direct de naratorul prim, ci să fie pusă pe seama unui alt personaj, care ar fi trăit experiența descinderii în acel spațiu. De data aceasta, martorul utopic este chiar Camilopardalul, aşa cum în Utopia lui Morus era Hithlodæus, în Cetatea Soarelui a lui Campanella – Genovezul, în timp ce Râsul este naratorul neutru. Avem de-a face, astfel, cu o strategie narativă complexă: naratorul omniscient (nu şi imparțial, căci îşi trădează răspicat atitudinea față de anumite personaje sau evenimente în comentariile sale) îi pasează Râsului sarcina de a intermedia, ca un narator prezent în text, povestea Camilopardalului, care şi el, în povestirea Râsului, devine narator autodiegetic. Schema nu este tocmai simplă şi trădează o netă depăşire a modelului narativ instituit în epocă de cronicari, ba chiar a celui propriu utopiilor cunoscute. În fine, nu insist, de vreme ce am făcut-o într-o altă carte. Alte aspecte ale fragmentului mă interesează aici. Ambiția Camilopardalului este mărturisită fără ocolişuri de la bun început: „din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă având”. Să dezlegăm alegoria. Să recurgem, de fapt, la decriptarea pe care autorul o face la scara finală, „a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare”: apa Nilului ar reprezenta „Adunarea şi împrăştiiarea lăcomiii”. Prin urmare, având ambiția de a răzbate până la izvoarele Nilului, Camilopardalul nu vrea decât să devină un bun cunoscător al tainelor celor mai ascunse ale Cetății Epithimiei, deci ale lăcomiei. Originile sale sunt modeste (se trage din Ethiopia), iar acest lucru este răscumpărat prin tenacitate şi putere de adaptare. Personajul nu îşi ascunde setea de parvenire, ci o declară fățiş: ține de obiceiul locului ca cel care este măcinat de o astfel de patimă să fie admirat şi susținut, nu respins ori izolat. În Cetatea Epithimiei lăcomia este o calitate. Prin urmare, Camilopardalul ajunge rapid să îşi găsească şi un dascăl, în persoana Lebedei celei bătrâne. Regulile acestei lumi sunt simple: cu cât dai mai mult, cu atât ajungi mai rapid în postura de a pretinde, la rândul tău, cât mai mult. Am comentat, în cartea pomenită, turnura aparent utopică pe care o capătă descrierea Cetății Epithimia şi deturnarea procedeului, prin exces, către contrariul său. Nu reiau decât ideea că întreaga măreție a cetății, aşa cum fusese ea descrisă, cu un exces ce friza chiar absurdul, este redusă, în paginile ce urmează, la rolul de simplu fundal al templului zeității tutelare, „boadza Pleonaxis”. Statuia acesteia este amplasată, simbolic, în centrul „capiştii”, situate, la rândul său, în chiar mijlocul cetății, căreia i se atribuise şi ei locul privilegiat în topografia aparent utopică. Avem de a face, s-a observat, cu un „centru al centrului”, fapt plin de sugestii, căci Lăcomia devine, astfel, zeu tutelar al întregii lumi, motor al tuturor energiilor aruncate în joc. Descrierea se face prin intermediul ochilor holbați a mirare, dar şi a admirație, ai Camilopardalului, încă un neofit, împins de la spate de ambiție: „în mijlocul capiştii, boadza Pleonexis într-un scaun de foc şedea, supt a căruia picioare un coptoraş de aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot féliul de materie ardzătoare cu mare pară, vârtos ardea. La chip véştedă şi gălbăgioasă, ca cei ce în boala împărătească cad a fi să părea, cu sinul deschis şi cu poale în brâu denainte sumése, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi cu uréche plecată, ca când ce în poale i s-ar pune să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înțăleaga. În mâna dreaptă cumpănă ținea, în carea de o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplah-nos (căci piatra aceia doaă numere are) pusése, iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Însă cumpăna din dreapta la pământ atârna, iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca (că unde nesațiul stăpânéşte, acolo toată lumea decât bobita strugului mai mică ieste). Iară în mâna stângă ținea o leică, a căriia țievie până gios, la picioarele scaunului agiungea şi deasupra cuptoraşului celui de aramă într-o gaură ce avea să sprijieniia. Deci, pre cât socoteala mea agiungea, prin leică printr-acéia toate célea ce să punea trecea şi în cuptoraşul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzându-să scaunul în caréle boadza şedea să făcea”. O astfel de lume, în care un mecanism grotesc controlează, dar şi garantează succesul celor căzuți în patima câştigului cu orice preț nu doar că nu îl sperie pe ambițiosul personaj, dar îl incită, îi creează o stare de vertij. „Boadza Pleonaxii”, zeița lăcomiei, este, oricum, cea căreia i se închina fără să o ştie până atunci. Sau, oricum, cea în templul căreia îşi doreşte să oficieze, căci este şi el, asemenea preoților care oficiază, un „Hrisofilos”, deci un iubitor al aurului. De aceea, „hrismosul” pe care îl obține în urma unor daruri care sunt apreciate, echivalează cu o răsplată pe măsura ambiției inițiale:
„În pământul negru cine lut galbăn găséşte,
Acela în toată pofta nu să oboséşte.
Cine lutul galbăn pentru dzua neagră scoate,
Fântâna Nilului în casă-şi a avea poate.
În dragoste te-am luat, fiiul mieu te numéşte.
Tuturor şi-n tot lucrul numele-mi pomenéşte”.
Camilopardalul devine, iată, un fiu iubit al acestei lumi, după cum el însuşi nu ezită să amintească mereu; odată cumpărată această condiție, ea îi permite să medieze, fireşte, contra cost, tot felul de avantaje: „A şti dară vi să cade că eu în numărul fiilor Pleonexiii prin hrizmos sint chemat şi în urmele ei a îmbla sint învățat. Pre care învățătură cu lutul galbăn în cetatea Epithimiii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, aşé a şi o vinde mi să cade”. Prin urmare, cercul se închide: aşa cum el a fost la rândul său inițiat în subsolurile sulfuroase ale lumii lăcomiei de către Lebădă, la fel îi poate iniția şi pe alții, contra unui semn de recunoştință, pe care îl cere direct. De fapt, astfel de obiceiuri fac parte din regula jocului, Camilopardalul pare a-şi fi elaborat un set de principii care depăşesc sau rămân impasibile față de etica obişnuită. În lumea în care el se numără printre elite, lăcomia este o calitate aleasă, prețuită, care face cinste oricui. Nici gând să se ruşineze cu ea, nici gând să încerce să impună o anumită discreție în ceea ce priveşte primirea mitei. Aceasta nu este oferită pe ascuns, ci a devenit o cutumă oficială.
Prin urmare, aşa cum apare el în primele părți ale romanului, începând cu cea de a treia, Camilopardalul pare un personaj confiscat de unica sa patimă: cea pentru câştig. El este reprezentantul mai cizelat unei întregi lumi a corupției, a mitei, în care totul este de vânzare. Dar personajul nu este un grobian, redus la liniile viciului său, care îl desfigurează. El are anumite finețuri, este un învățat, dovedind abilitatea de a interpreta corect învățăturile Lebedei: la un moment dat, naratorul notează cum acesta „învățătura din praxin în theorie îşi mută”, semn că este versat în filosofie, după cum manifestările sale ulterioare, în special cele dinspre sfârşitul romanului, îl vor arăta ca un priceput în logică şi în retorică, dar mai ales ca pe un cunoscător rafinat al artei diplomației. Deşi nu este privit cu simpatie, personajul lui Cantemir nici nu este strivit de pornirea pamfletară a autorului, nu este caricaturizat prin îngroşarea metehnelor sale, aşa cum se întâmplă în destule alte cazuri. De altfel, rolul său creşte treptat, iar la finalul cărții de el depinde aplanarea conflictului dintre Inorog şi Corb.
Să nu ne precipităm însă. Despre prototipul din realitate care se ascunde sub maca girafei, Alexandru Mavrocordat, Exaporitul, documentele epocii vorbesc în termeni dintre cei mai elogioşi. Sintetizându-le, într-o pagină densă din Bizanț după Bizanț, Nicolae Iorga îi creionează un portret celui care devenise mare dragoman al Imperiului Otoman, supremă cinste ce se putea acorda unui creştin. Pentru a ne apropia cât mai mult de esența personajului, fără a suprapune cu totul masca peste figura ilustră evocată de eruditul istoric, nu strică să reproducem pasajul cu pricina: „Acest Alexandru Mavrocordat fu trimis încă din fragedă vârstă în țările Apusului, a căror superioritate li se recunoştea acum, şi el făcu studii la Roma, la Padova, la Bologna: datorită cunoştințelor adunate în decursul acestor călătorii moşteni el în 1663 postul de mare dragoman, devenit vacant prin moartea lui Nikusios. După influența lui Nikusios, un cărturar preia, aşadar, direcția politicii externe a împărăției, prin însuşirile deosebite ale acestui insular, de neam sărac, dar înrudit prin femei cu dinastiile țărilor româneşti. Fostul elev al şcolii din Padova, unde se pregăteau «iatrofilosofi» pentru lumea grecească, medici şi cugetători, în acelaşi timp cu scriitori foarte apreciați, atât la Constantinopol cât şi în țările româneşti, ajunse să-şi însoare unul din fii, pe Scarlat, cu fiica bogatului domn al Țării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, reunind astfel, pentru o vreme, ambiția sa cu cea a omului care hotăra soarta tronurilor româneşti şi care copleşea lumea ortodoxă cu darurile sale. Acest diplomat, care era totodată şi un istoric, un autor de memorii, şi chiar un gramatic, ajunse să fie şi unul din factorii predominanți ai Bisericii. În casa lui din Fanar a fost ales în 1707 Neofit al V-lea, fără ca în momentul acela în care alianța cu Brâncoveanu fusese înlocuită de un violent antagonism, să-l poată face primit de stăpânirea turcească”. De adăugat ar mai fi faptul că, înainte de a deveni mare dragoman şi consilier de taină al sultanului (exaporit), învățatul politician fusese profesor la Academia din Constantinopol şi unul dintre medicii vizionari, care scrisese un tratat despre circulația sângelui. De altfel, în Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, Cantemir însuşi îi atribuie o foarte extinsă notă, a 13-a, din Capitolul al II-lea al celei de a patra cărți, unde îl considera un „atât de cunoscut în toată Europa, încât n-ar mai trebui să fac aici o lungă istorie a vieții sale”. În continuare, el îl prezintă ca pe o minte luminată, un enciclopedist care la Padova „a urmat ştiințele cu atâta diligență, încât nu numai că a fost declarat doctor în fizică şi în filosofie, dar îndată la întoarcerea sa în patrie a fost considerat ca demn de a ocupa catedra de profesor public de fizică şi filosofie în şcoala patriarhală din Constantinopol”. Prin urmare, e vorba de una dintre figurile cele mai ilustre şi mai respectate ale epocii, în spațiul răsăritean.Nu altfel apare Camilopardalul în Istoria ieroglifică.
De ce s-o fi hotărât Cantemir să atribuie unui asemenea personaj, maestru al jocurilor de culise, diplomat erudit, cu ştiința deschiderii uşilor celor mai inaccesibile, dar şi lacom peste măsură, chiar masca girafei? Dincolo de toate informațiile ştiințifice pe care le cunoaştem, azi, despre acest patruped, el stârneşte, încă, mirarea. În acest sens, a devenit proverbială reacția unui personaj dintr-o carte a lui Marin Preda:„A stat şi s-a uitat la ea o zi întreagă, încremenit, şi nu se mai sătura văzând-o cum ajunge ea cu botul prin vârfurile copacilor. Lasându-se seara, şi-a luat în cele din urmă ochii de la ea şi plecând a clătinat din cap şi a exclamat: «Asta e ceva care nu există!»“ Aceeaşi atitudine trebuie să o fi avut şi anticii, medievalii şi contemporanii lui Cantemir. Cert este că, de la primele sale atestări, girafa a părut un hibrid. Aşa o descriu şi Plinius (VIII, 27), şi Isidor (XII, 19), şi Albert cel Mare (XXII, 6), care este cel mai explicit, scriind, probabil, în cunoştință de cauză. Primul insistă asupra elementelor aparent divergente din care exoticul animal este alcătuit: acesta este „asemănător la gât cu un cal, la copite şi la picioare cu un bou, iar la cap cu o cămilă; nişte pete albe ies în evidență pe fondul de o culoare galben-roşcată şi din acest motiv a fost numit camelopardalis”. Enciclopedistul medieval Isidor preia de la naturalistul antichității toate amănuntele, de unde deduce, fireşte, etimologia nearbitrară a cuvântului. La toate acestea, Albert mai adaugă: „Are o grație fermecătoare cu gâtul său lung, picioarele lungi din spate şi cele din fața mai scurte”. Dar tot el revine, ceva mai târziu, cu o descriere mai detaliată: „ORAFLUS depăşeşte toate celelalte animale în varietatea frumoasă a colorației sale. Partea din față a corpului său este foarte înaltă, astfel încât atunci când îşi ridică capul ajunge la o înălțime de 20 cubiți/ 30-35 picioare. Partea din spate a corpului este mult mai joasă şi seamănă cu a unei căprioare, cu picioarele şi coada sale cervine. Gâtul său este extrem de alungit iar capul are o aparență ecvestră, deşi este mai mic decât al unui cal. Blana sa are multe culori, dar predomină albul şi roşcatul. Când îşi dă seama că i se admiră forma neobişnuită, se întoarce de pe o parte pe alta pentru a oferi cel mai bun profil cu putință”. Să reținem în special ultima observație. Animalului nu i-ar fi lipsit o anumită cochetărie pe care o putem numi, fără să greşim, odată cu Dimitrie Cantemir, „iubire de glorie”. Ca să conchidem, deşi cunoscut Bibliei, care îl numără printre animalele curate, ce pot fi mâncate (Deuteronomul, 14: 5), animalul acesta nu a încetat să stârnească uimiri: oricât de familiar ar deveni, el rămâne unic, irepetabil, detaşându-se categoric de toate celelalte creaturi. E un hibrid, de nu chiar un monstru.
Dar alta pare a fi sursa livrescă cea mai plauzibilă a lui Cantemir: un detaliat portret al camilopardalului apare chiar la finalul romanului lui Heliodor, Etiopicele, pe care cărturarul îl indica drept model al construcției alegoriei sale. Şi la scriitorul grec apariția animalului are darul de a stârni uimirea celor care îl contemplă, ba chiar şi pe a naratorului, de vreme ce îi dedică o descriere atât de amănunțită. Reproduc pasajul, pentru a se putea observa legăturile directe dintre sursa antică şi bestiarul principelui moldav: „Era de înălțimea unei cămile, iar culoarea pielii, asemănătoare cu cea a panterei, era stropită cu pete strălucitoare. Partea dinapoi a trupului şi crupa erau destul de scunde, ca la leu, dar umerii, picioarele de dinainte şi pieptul se ridicau nemăsurat de sus în comparație cu celelalte părți ale trupului. Gâtul era subțire, în prelungirea trupului, asemeni gâtului de lebădă. Capul semăna cu cel al cămilei, dar nu întrecea mărimea capului de struț, din neamul celor care trăiesc în Libia. Ochii care îi ieşeau din orbite i se roteau înspăimântător. Se deosebea şi la mers de toate celelalte animale de pe pământ sau din apă, căci mişcările lui erau cu totul diferite: picioarele nu se deplasau unul după altul, la rând, ci mai întâi cele din dreapta în acelaşi timp şi apoi cele din stânga, fiecare parte a trupului ridicându-se astfel rând pe rând. Dar mişcările acestui animal erau atât de molatice şi de unduitoare încât cel care îl păzea îl putea conduce cum voia cu o cureluşă legată de gâtul lui, ca şi cum ar fi avut nişte legături foarte puternice.” Fireşte, reacția oamenilor este tot una de stupoare – efect inevitabil: „La vederea animalului, mulțimea a rămas uimită şi i-a dat un nume care se potrivea înfățişării. L-au numit, după trăsăturile cele mai caracteristice ale trupului lui, cămila-leopard. În acelaşi timp prezența lui umpluse toată adunarea de zarvă.” Şi descrierea lui Heliodor pare a fi nu o „copie după natură”, ci după o reprezentare. Dar ea transmite impresia pe care acest animal a lăsat-o mereu: aceea de stranietate, de hibrid, chiar de creatură fantastică.
Este, oricum am lua-o, altfel. Exact această calitate îl recomandă pentru rolul esențial care i se atribuie în finalul Istoriei ieroglifice, după ce noile răsturnări de situație din Cetatea Epithimiei îl aduc pe Inorog pe val, iar pe prigonitorii săi îi pun într-o situație delicată, lăsându-i la mila acestuia. Dar pacea dintre Inorog şi Corb este încă spinoasă, se cere negociată cu mult calm, dată fiind şi încrâncenarea care a alimentat, atâta vreme, conflictul. Cei care par convinşi că fără intervenția Camilopardalului totul s-ar duce de râpă sunt păsările, care se arată dispuse să accepte orice pretenție şi orice moft al diplomatului animal: „Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgând (după cum şi Corbul îi scrisese), pentru pacea între dânşii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulți l-au ispitit şi a-l săvârşi nu l-au putut, el la bun şi cuvios sfârşit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta aşe de va rămânea, fără nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amânduror monarhiilor cea desăvârşit pieire şi prăpădenie stăruieşte”. Este momentul oportun pentru ca autorul să îi acorde o atenție sporită personajului său. Abia acum catadicseşte să îi facă şi un portret fizic, când rolul important, de arbitru, de judecător chiar, al personajului este pe cale de a începe. Extins, pasajul prelucrează, în mod vizibil, descrierea din romanul lui Heliodor: „Această jiganie la trup cât cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu soldzi ar fi, în feliu de feliu pestriță şi picată îi ieste, de unde şi numele, poate fi, Cămilăpardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pântecele în sus ieste râdicată, ca cum ar fi a leului. Iară armurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, decât cum măsura trupului ar pofti, mai sus sint râdicate. Grumadzii îi sint sulegedzi şi gingaşi şi din trupul cel gros şi măminos, de ce mărg spre cap, gâtlejul i să supție. Capul cu a cămilii să asamană, şi de mare ca cum ar fi de da ori cât a strutocamilii de Livia, ochii mierâi, în giur împregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiți şi pre lângă albuşuri roşii, întorcându-i încoace şi încolea, groznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, şi aşeşi tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, aşe celor de apă împotrivă, că nu-şi mută pre rând picioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amândoaă odată şi deosebite, iară din partea stângă, câte unul şi împreunate, cu îmbe părțile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne şi sprintină ieste”. Camilopardalul adună, dacă îl privim cu atenție, în special trăsături de la personajele negative: de la cămilă, de la struț, ba chiar de la Hameleon (forma ochilor). Este un intermediar uns cu toate alifiile, care ştie că ar avea de pierdut dacă ar ține partea cuiva, dacă s-ar da cu una dintre părți. Dimpotrivă, grija sa este să se mențină neutru şi să profite necontenit de pe urma situațiilor tensionate. Autorul nu lasă pe seama cititorilor această concluzie, ci o formulează, cum nu se poate mai explicit, el însuşi: „Aceasta jiganie macar că dintr-amândoaă monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părțile la mare cinste şi frică să ținea (că frica mai pe deasupra şi dragostea deplin din rădăcini oarecum despărțite ieşind, la acelaşi vârv a evlaviii agiung), şi aceasta pentru doaă pricini: una, căci cu toți vrăjitorii, mare şi de multă vreme cunoştință având, la multe farmece a o amesteca obiciuți era (precum din învățăturile şi tâlcurile hrismosurilor lor să cunoaşte). A doa, căci încă de demult era aşedzată ca hrana ei pre an dintr-aceste monarhii să să orânduiască, hrana nu atâta de multă, cât era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie sățioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori şi diamanturi era (căci între toate jigăniile nu mai acesta fărămăturile diiamantului şi alte pietri scumpe a amistui poate). De care lucru, şi ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult aceste monarhii stropşindu-să şi cu adese stropşiturile, mai mult slăbind şi sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele să scadză”. Fiu al Pleonaxiei, Camilopardalul se hrăneşte, simbolic, cu tot ce este mai de preț: fiziologia i-a fost afectată de viciu. Dacă Strutocamila poate mistui fierul, Camilopardalul are posibilitatea de a digera nestematele. De ele depinde viața sa, sugerează autorul. Pentru asta e gata să sacrifice orice; el este în stare să se lasă condus doar de latura cerebrală: nici o tresărire a sensibilității, nici un semn că ar fi capabil de vreun sentiment nu răzbate dincolo de masca complicată pe care personajul şi-o confecționează.
Dar diplomatul nu îşi îndeplineşte rolul fără ifose. Nu doar bogăția îl atrage, ci şi etalarea propriei superiorități. El joacă o carte a prefăcătoriei, pretinzându-se ofensat şi încercând, din toată povestea, să evidențieze marele rol care îi revine. Îi place să se lase măgulit, chiar implorat. Când poziția sa este amenințată de Biholul de Cina, reacționează vehement, dintr-un singur motiv, pe care autorul nu uită să-l dea în vileag: „Camilopardalul, aşijderea, singur numai schiptrul giudecătoriii nedejduind”. El ştie să profite de situație, având intuiția sigură a câştigului. De altfel, cunoscând perfect ițele țesute de alții în lumea lăcomiei, unde se hotărăşte totul, el ştie că rolul său poate deveni foarte uşor cel al unui figurant, dar face tot ce poate pentru a-i conferi coordonatele unuia principal. Marea sa artă este aceea de a se preface, de a se adapta la orice situație; aşa şi-a depăşit condiția inițială: a fost nevoie de multă umilință şi tenacitate, pe care le vrea răsplătite acum nu doar prin acumularea de bogății, ci şi prin mângâierea vanității. Într-un studiu lapidar, Doina Ruşti observă corect că personajul are puterea de a se automodela, de „a se compune”: „îşi perverteşte gusturile şi îşi cultivă privirea”. Totul pentru a deveni ceea ce îşi doreşte atât de mult. Concluzia este pertinentă şi vine firesc: „Mască îndelung migălită, natură duală şi artificioasă, lipsit de simpatii şi antipatii, patron al secretelor şi sfătuitor pedant, Camilopardul reprezintă simbolic hibridul livresc, realizat în manieră bizantină şi în spirit balcanic”. Prin urmare, datele personajului lui Cantemir confirmă cam toate informațiile culese de prin enciclopediile antichității şi ale Evului Mediu: el este nu numai diferit de toate animalele, amestecând într-o manieră originală trăsături diverse, ci se doreşte şi deasupra tuturor, loc pe care este convins că îl merită. Lipsit de scrupule, dar nelipsit de o abilitate de manipulator, maestru al diplomației practicate în spatele cortinei, vanitos cu atât mai mult cu cât originile sale modeste l-ar fi putut situa în ultimele rânduri ale tagmei jivinelor, Camilopardalul are şi orgoliul celui inițiat în tainele unei lumi pentru care ceilalți nu au dezvoltat suficientă versatilitate şi simț pragmatic. Este, de altfel, singurul sentiment pe care şi-l mai permite. Pentru a fi ajuns aici, personajul a plătit un preț pe care probabil nu îl conştientizează: a devenit o creatură lipsită de suflet, asemenea mecanismului grotesc care o înfățişează pe zeița lăcomiei, „boadza Pleonaxii”. El a semnat un pact faustic, dar nu pentru a primi tinerețea veşnică, nu pentru a suspenda timpul, ci pentru nişte valori disprețuite la unison de medievali: averea şi gloria.
Girafa lui Cantemir este una robotizată. Dacă s-ar izbi de ceva, pieptul său ar suna a gol.