Comentarii critice
Sonia Elvireanu
DUMITRU ȚEPENEAG ÎNTRE REALISM ŞI ONIRISM
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Dumitru Țepeneag îşi structurează romanele din tetralogia exilului (Hotel Europa, Pont des arts, Au pays de Maramures, La belle roumaine) pe două axe, a realului şi a imaginarului de tip oniric. Îşi situează personajele în cronotopul istoric, România şi Europa ante şi post 1989, preluând anumite elemente ale realismului, referentul istoric, geografic, însă le inventează existența, la fel cum inventează propria sa existență, combinând elemente realiste (revenirea sa în țară în decembrie 1989, episodul din Piața Universității) cu elemente ale unei realități onirice. Pe fondul evenimentelor reale, Țepeneag inventează personaje şi întâmplări fictive, după cum mărturiseşte în interviul cu Farcaş Jeno: „Tot ce priveşte viața naratorului e inventat. Naratorul e şi el un personaj. Realismul povestirii e un simplu efect textual. [..] Dacă e perfect adevărată scena din Piața Universității, asta nu înseamnă, câteva pagini mai încolo, că e reală şi aventura naratorului cu cele două studente.” Există o permanentă îndepărtare de registrul referențial istoric şi o glisare imperceptibilă în oniric printr-o deformare a elementelor reale, ca un fel de halucinație prin care se iese din real şi se pătrunde în ireal, apoi se revine la reprezentarea mimetică a realului. Pentru a crea impresia de roman realist şi iluzia de autenticitate, Dumitru Țepeneag inserează în romanele sale, în exces, cu riscul de a irita cititorul, decupaje din presa românească sau franceză despre fapte diverse din România postcomunistă sau din Franța, pe care nu le-a trăit. Reface astfel fundalul istoric contemporan, ca pe un ecran de cinema, pe care îşi proiectează personajele: „Hotel Europa, după cum au precizat cronicile din Franța şi România, este prima prezentare a istoriei româneşti recente, de după 1989. În roman, analizați realități pe care le-ați cunoscut mai mult pe canale informaționale, fiind de fapt în afara lor. Aşa s-ar explica decupajele din ziare inserate în roman. Aceste texte constituie un fel de ecran unde se proiectează protagoniştii romanului care aleargă când pe ecran, când în fața sau în spatele ecranului.”
Scriitorul alternează realul cu irealul, cu oniricul, o realitate paralelă în care intră şi din care ies personajele, inclusiv naratorul-autor. Realismul mimetic e doar un pretext pentru a fantaza prin recurs la oniric. Există în romanele sale o serie de elemente fantastice, cu o nedeterminare a speciei, cu o dublă apartenență, umană şi animalieră, femeia-capră, femeia sirenă, femeia-pasăre, un bestiar cu valoare simbolică, care exprimă o căutare metafizică prin explorarea miturilor vechi şi contemporane. La elementele fantastice, motive recurente care traversează ca nişte fantome tematice romanele sale, se adaugă OZN-uri, apariții nedefinite, ireale, ca expresie a altei dimensiuni decât cea reală. Romanele lui Țepeneag readuc permanent în text autorul, pot fi considerate autoficțiune speculară, definită astfel de Alain Rhatée: „Ea constă într-o reflectare a autorului sau a cărții în carte, fără ca totuşi autorul să fie în centrul cărții, ca în ficțiunea autobiografică.“ De altfel, Laura Pavel remarcă autospecularitatea romanelor lui Țepeneag în studiul său despre scriitor. Unul dintre motivele recurente în tetralogia exilului e motivul oglinzii, oglinda ca obiect care reflectă identitatea personajului-narator, fizionomia romancierului francez modificată de vârstă, dar şi opera ca modalitate de introducere a autorului în ficțiune. Printr-o pune în abis, autorul-narator-actor se reflectă în titlurile romanelor sale inserate în diegeză şi comentate de personaje ca în Pont de Arts, unde romanul Hotel Europa este receptat critic de Marianne, soția scriitorului. E un prim procedeu al metalepsei prin metonimie, numele autorului e înlocuit cu titlul unui roman al său. În plus, recurența elementelor metaliterare în romanele sale aduce mereu în atenția cititorului stilul narativ tipic lui Țepeneag. Figura auctorială ca instanță narativă emite metadiscursul asupra propriului roman, care se scrie sub ochii cititorului, comentând actul scriptic şi deconspirând tehnici narative romaneşti. Romanele sale mizează pe o ambiguizare expresă a personajului şi a referentului, pe hibriditatea şi depersonalizarea personajului, pe alternanța planurilor narative. Metalepsa e unul din procedeele la care recurge Dumitru Țepeneag pentru glisarea dintr-un plan în altul, real, ireal, metaliterar, cele trei nivele diegetice din tetralogia exilului. Acest procedeu naratologic, definit de Gérard Genette ca „transgresare, figurală sau ficțională, a pragului reprezentării” , pune mereu în relație autor şi operă, printr-un transfer din planul creatorului în planul reprezentării mimetice. Metalepsa, procedeu recurent în proza lui Dumitru Țepeneag, realizează efectul de oglindă a autorului în text, printr-un transfer dinspre operă spre autor şi invers, prin înserarea în romane a unor titluri de romane sau a pseudonimului lui Țepeneag, Ed Pastenague, o ficționalizare a autorului prin dublul său fictiv, personaj de roman episodic în Pont des Arts. Metalepsa are la Dumitru Țepeneag „funcție disolutivă“ prin glisarea permanentă din real în imaginar şi invers, pentru a se situa mereu în ambiguitate pe diverse paliere ale textului. În planul reprezentării mimetice îşi ficționalizează eul multiplu, personaj-narator heterodiegetic, personaj-narator homodiegetic. Realizează prin metalepsă glisarea planurilor, de la universul diegetic la universul metadiegetic. Universul metadiegetic prevalează asupra ficțiunii propriu-zise, trădând intenția ludică textualistă a autorului, care îşi complică narațiunea printr-un metisaj de tehnici narative, de discursuri şi intertextualitate.
În ciuda intenției realiste, Dumitru Țepeneag construieşte o ficțiune antimimetică postmodernă, în care orice iluzie realistă este spulberată prin alunecări din real în oniric, prin depăşirea pragului între universul diegetic al poveştii relatate şi universul metadiegetic al autorului care intră în diegeză, la fel cum personajele sale intră în universul scriitorului, Ion, Ana, prin scrisori sau vizitându-l în refugiul său din Bretagne. Personajele au chiar legături intime cu autorul, Ana şi Maria, sau cu soția acestuia, Marianne, cu care Ion are o aventură de o noapte, sau cu persoane din anturajul autorului, personaje din universul mimetic realist, doctorul Gachet. La Țepeneag există trei universuri paralele care nu se separă, ci se amestecă: 1.universul diegetic, povestea personajelor situate în universul real, cu toposuri şi indici temporali care situează acțiunea în România postdecembristă şi în Parisul contemporan; 2. universul scriitorului şi anturajul său care mimează realul; 3. universul metadiegetic al creației romaneşti, care consemnează mereu actul scrierii propriului roman, deconspiră tehnici narative specifice onirismului, introduce definiții ale conceptului, face aluzii la grupul oniric real sau la un univers cultural mai larg în intertext. Chiar personajele trec granița dintre real şi ireal, în căutarea autorului ca la Pirandello, ori invers, autorul pleacă în căutarea personajelor sale. Personajele intră şi ies după voie din diegeză şi intervin în real, dar şi în universul metadiegetic al autorului, prin acte şi comentarii despre romanele în care ele sunt pure invenții ale naratorului. La nivel de tehnică narativă, Dumitru Țepeneag complică cu o extraordinară abilitate narațiunea, prin procedee comentate de dublul său fictiv în care cititorul îl recunoaşte pe autorul real al textului. Autorul creează un permanent efect de oglindă, de prezență în text.
Scriitorul alternează realul cu irealul, cu oniricul, o realitate paralelă în care intră şi din care ies personajele, inclusiv naratorul-autor. Realismul mimetic e doar un pretext pentru a fantaza prin recurs la oniric. Există în romanele sale o serie de elemente fantastice, cu o nedeterminare a speciei, cu o dublă apartenență, umană şi animalieră, femeia-capră, femeia sirenă, femeia-pasăre, un bestiar cu valoare simbolică, care exprimă o căutare metafizică prin explorarea miturilor vechi şi contemporane. La elementele fantastice, motive recurente care traversează ca nişte fantome tematice romanele sale, se adaugă OZN-uri, apariții nedefinite, ireale, ca expresie a altei dimensiuni decât cea reală. Romanele lui Țepeneag readuc permanent în text autorul, pot fi considerate autoficțiune speculară, definită astfel de Alain Rhatée: „Ea constă într-o reflectare a autorului sau a cărții în carte, fără ca totuşi autorul să fie în centrul cărții, ca în ficțiunea autobiografică.“ De altfel, Laura Pavel remarcă autospecularitatea romanelor lui Țepeneag în studiul său despre scriitor. Unul dintre motivele recurente în tetralogia exilului e motivul oglinzii, oglinda ca obiect care reflectă identitatea personajului-narator, fizionomia romancierului francez modificată de vârstă, dar şi opera ca modalitate de introducere a autorului în ficțiune. Printr-o pune în abis, autorul-narator-actor se reflectă în titlurile romanelor sale inserate în diegeză şi comentate de personaje ca în Pont de Arts, unde romanul Hotel Europa este receptat critic de Marianne, soția scriitorului. E un prim procedeu al metalepsei prin metonimie, numele autorului e înlocuit cu titlul unui roman al său. În plus, recurența elementelor metaliterare în romanele sale aduce mereu în atenția cititorului stilul narativ tipic lui Țepeneag. Figura auctorială ca instanță narativă emite metadiscursul asupra propriului roman, care se scrie sub ochii cititorului, comentând actul scriptic şi deconspirând tehnici narative romaneşti. Romanele sale mizează pe o ambiguizare expresă a personajului şi a referentului, pe hibriditatea şi depersonalizarea personajului, pe alternanța planurilor narative. Metalepsa e unul din procedeele la care recurge Dumitru Țepeneag pentru glisarea dintr-un plan în altul, real, ireal, metaliterar, cele trei nivele diegetice din tetralogia exilului. Acest procedeu naratologic, definit de Gérard Genette ca „transgresare, figurală sau ficțională, a pragului reprezentării” , pune mereu în relație autor şi operă, printr-un transfer din planul creatorului în planul reprezentării mimetice. Metalepsa, procedeu recurent în proza lui Dumitru Țepeneag, realizează efectul de oglindă a autorului în text, printr-un transfer dinspre operă spre autor şi invers, prin înserarea în romane a unor titluri de romane sau a pseudonimului lui Țepeneag, Ed Pastenague, o ficționalizare a autorului prin dublul său fictiv, personaj de roman episodic în Pont des Arts. Metalepsa are la Dumitru Țepeneag „funcție disolutivă“ prin glisarea permanentă din real în imaginar şi invers, pentru a se situa mereu în ambiguitate pe diverse paliere ale textului. În planul reprezentării mimetice îşi ficționalizează eul multiplu, personaj-narator heterodiegetic, personaj-narator homodiegetic. Realizează prin metalepsă glisarea planurilor, de la universul diegetic la universul metadiegetic. Universul metadiegetic prevalează asupra ficțiunii propriu-zise, trădând intenția ludică textualistă a autorului, care îşi complică narațiunea printr-un metisaj de tehnici narative, de discursuri şi intertextualitate.
În ciuda intenției realiste, Dumitru Țepeneag construieşte o ficțiune antimimetică postmodernă, în care orice iluzie realistă este spulberată prin alunecări din real în oniric, prin depăşirea pragului între universul diegetic al poveştii relatate şi universul metadiegetic al autorului care intră în diegeză, la fel cum personajele sale intră în universul scriitorului, Ion, Ana, prin scrisori sau vizitându-l în refugiul său din Bretagne. Personajele au chiar legături intime cu autorul, Ana şi Maria, sau cu soția acestuia, Marianne, cu care Ion are o aventură de o noapte, sau cu persoane din anturajul autorului, personaje din universul mimetic realist, doctorul Gachet. La Țepeneag există trei universuri paralele care nu se separă, ci se amestecă: 1.universul diegetic, povestea personajelor situate în universul real, cu toposuri şi indici temporali care situează acțiunea în România postdecembristă şi în Parisul contemporan; 2. universul scriitorului şi anturajul său care mimează realul; 3. universul metadiegetic al creației romaneşti, care consemnează mereu actul scrierii propriului roman, deconspiră tehnici narative specifice onirismului, introduce definiții ale conceptului, face aluzii la grupul oniric real sau la un univers cultural mai larg în intertext. Chiar personajele trec granița dintre real şi ireal, în căutarea autorului ca la Pirandello, ori invers, autorul pleacă în căutarea personajelor sale. Personajele intră şi ies după voie din diegeză şi intervin în real, dar şi în universul metadiegetic al autorului, prin acte şi comentarii despre romanele în care ele sunt pure invenții ale naratorului. La nivel de tehnică narativă, Dumitru Țepeneag complică cu o extraordinară abilitate narațiunea, prin procedee comentate de dublul său fictiv în care cititorul îl recunoaşte pe autorul real al textului. Autorul creează un permanent efect de oglindă, de prezență în text.