ANIŞOARA ODEANU ŞI GENERAȚIA ’27

E un loc comun că sub denumirea de generația anilor ’30 sau generația criterionistă, experiențialistă, trăiristă, ortodoxistă este cunoscută generația de tineri intelectuali dintre cele două războaie mondiale. De fapt, ar fi mai curând generația ’27, aşa cum a sugerat Dan C. Mihăilescu într-o îndelung dezbătută conferință, oferind pentru această opțiune două argumente. În toamna lui 1927, Mircea Eliade publica, în Cuvântul, ciclul de articole Itinerariu spiritual, privit imediat ca manifest al tinerei generații. În acelaşi an, în iunie, s-au pus bazele Legiunii Arhanghelului Mihail. Premisele elanului spiritual de care va da dovadă această generație, dar şi pârghiile falimentului ei politic erau, aşadar, conturate spre sfârşitul anului 1927. Despre începuturile generației sale, fixate în 1927, a vorbit de altfel şi Mircea Eliade – atunci când a luat în discuție Mitul generației tinere, într-un articol publicat în 1935, în Vremea.
De generația ’27 se leagă cu precădere numele lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Petre Pandrea ş. a. Dintr-un fenomen la început esențialmente central-bucureştean, generația ’27 şi-a propagat undele de influență şi spre margini, atingând mai toate centrele de cultură din țară. Există, fireşte, marginali ai generației. În Ardeal, de pildă, Bucur Țincu. În (sau din) Banat, ar putea fi Anişoara Odeanu.
Nu numai anul naşterii o plasează pe Anişoara Odeanu în preajma criterioniştilor.
În 1907 s-au născut Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, în 1909 – Constantin Noica şi Eugen Ionescu, în 1911 – Emil Cioran. Un an mai târziu, Anişoara Odeanu. Răsfățata Banatului a plecat la studii în Bucureşti în perioada de efervescență spirituală a generației interbelice. Anii ’30 o găsesc în capitală, iar tânăra trece de la publicarea în reviste provinciale la colaborări importante în Adevărul literar şi artistic, Cuvântul, Universul literar, Viața şi Revista Fundațiilor Regale. Intrată în vârtejul spectaculos al tentațiilor bucureştene, Anişoara Odeanu a devenit totodată o prezență tonică a şezătorilor literare. A fost firesc pentru tânăra de atunci să-i cunoască pe cei care dinamizau (şi dinamitau) viața culturală românească. De Eugen Ionescu a legat-o o prietenie profundă şi ambiguă, mistificată mai târziu de autoare. La Mircea Eliade şi Mihail Sebastian privea cu amiciție şi, mai ales, cu o admirație mărturisită fără ezitare. Petre Țuțea, Emil Botta şi Horia Stamatu o vizitau în garsoniera pe care o împărțea cu pictorița Nina Batali. Dar, dincolo de aceste intersectări biografice care pot fi aşezate sub semnul conjuncturalului, de generația ’27 o apropie pe Anişoara Odeanu mai multe elemente. Să vedem, pe scurt, care ar fi acestea.

Ființă animată de un freamăt lăuntric continuu, Anişoara Odeanu se sincroniza uşor cu frenezia generației ’27. Trăia o nelinişte care amenința să-i erodeze echilibrul şi care, în aglomerația socială a capitalei, a făcut-o să se ascundă sub o mască sau alta. Preferat şi jucat cu dezinvoltură era rolul de tânără jovială, sportivă, uneori frivolă şi fără apetențe pentru mari drame interioare. Pe scena Bucureştiului, Anişoara Odeanu era un personaj strălucitor. De altfel, în scrisorile către Camil Petrescu vorbea adesea despre sine folosind termenul de personaj. E, de fapt, un personaj multiplu: cel real – sensibil, sceptic şi cu o periculoasă neîncredere în sine –, cel care poartă (pentru ceilalți) masca superficialității, un altul care ar fi dorit tânăra să fie şi un al patrulea, de care îi era teamă că ar fi putut deveni. Personaje multiple, tulburătoare, suferind neaşteptate metamorfoze, sunt, la rândul lor, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Cioran, Noica. Iar contururile aceluiaşi personaj cu mai multe chipuri, însuflețite de combustia interioară a Anişoarei Odeanu, a lui Eliade, a lui Sebastian, se reflectau (şi) în scris, prin mărturisiri indirecte.

Mircea Eliade scrisese un „roman indirect” de succes, Şantier. Cei mai importanți membri ai generației şi-au pus semnătura pe jurnale şi/sau romane care luau ca pretext epic jurnalul. Într-un cămin de domnişoare (1934), cartea de debut a Anişoarei Odeanu, oglindeşte un mod paradoxal de a fi în lume, îmbinând fermentația existențială şi lehamitea. Dar cartea răspundea şi aşteptărilor vremii – atât ale criticii, cât şi ale publicului. „Marea parte dintre principiile de construcție narativă ale «tinerei generații» autenticiste se potrivesc ca o mănuşă romanului Anişoarei Odeanu”. Carte-document, Într-un cămin de domnişoare reflectă foarte bine atmosfera epocii, aşa cum o fac şi romanele lui Mircea Eliade sau cărțile lui Mihail Sebastian.
Generația ’27 căuta experiența, aventura, autenticitatea. Obişnuia să forțeze triumful subiectivității, victoria eului în expansiune. Fragil, cuminte, pudic, retractil (până la un punct), Într-un cămin de domnişoare mizează pe autenticitate şi experiența cotidianului, însă nu şi pe vitalitatea eului. Pentru a fi, în scris, fidelă sieşi, prozatoarea nu ia în calcul energia (de multe ori) narcisică a colegilor ei de generație. Solidaritatea este, totuşi, limitată. În cazul ei, vitalismul ar fi fost o mască. Paginile Anişoarei Odeanu nu reflectă feminitatea agresivă, încântată de sine. Dimpotrivă, prozatoarea se simte copleşită de creativitatea activă care o înconjoară. Îşi percepe, speriată, inutilitatea. Natura ei feminină se defineşte prin retragere şi aşteptare. În proză, opțiunea ofensivei îi este străină. Între provocatoarea, dezinvolta Anişoara Odeanu, răsfățata literaților bucureşteni, şi autoarea cu acelaşi nume, pare să existe o ruptură. De fapt, este vorba despre acelaşi tip de feminitate vulnerabilă, gata de abandon: bine mascată în boema Bucureştilor, această vulnerabilitate e asumată în ficțiune.
Povestea lui Danny (din Într-un cămin de domnişoare), la fel ca aceea a Olgăi (în Călător din noaptea de ajun), se încheagă din notații directe, din captarea sensibilă a nuanțelor, din fixarea gestului şi a amănuntului insignifiant. Un obiect sau un gest la care se opreşte naratoarea se îmbogățeşte cu un şir de valențe esențiale, căci detaliile cotidianului, greu sesizabile prin configurația lor măruntă, ascund de fapt elementul dinamic al unei conştiințe treze. Proza amănuntelor în jurul cărora se structurează cotidianul, aşa cum o propune Anişoara Odeanu, este o înlănțuire de praguri spre o realitate care ar putea fi, oricând, altfel. Un gest nesemnificativ, o reacție stranie se pot asimila, distila, exploata într-un lungă serie de variante. În 1934, un an după ce Anişoara Odeanu şi-a scris romanul de debut, Mircea Eliade scria: „A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă la nemurire. Singurul contact direct cu eternitatea. [...] / Căci la aceasta se rezumă ridicolul: la trăirea vieții tale proprii, nude, imediate – refuzându-te superstițiilor, convențiilor, dogmelor. Cu cât suntem mai personali, mai identificați cu intențiile noastre, cu cât fapta noastră coincide mai perfect (sic!) cu gândul nostru – cu atât suntem mai ridicoli.” Plecând de la aceste afirmații care defineau, în mare, starea de spirit a unei întregi generații, se poate distinge în cazul Anişoarei Odeanu o dublă perspectivă. De această dată, solidaritatea cu generația anilor ’30 se manifestă de pe alte coordonate: în timp ce povestea ignoră efectele şi se concentrează asupra vieții imediate (riscând să fie etichetată drept derizorie sau, pentru unii, ridicolă), personajele fac o demarcație clară între gând şi faptă, fug de ridicolul în care ar putea să alunece – chiar dacă plătesc această alegere cu prețul iremediabilei ratări. În numele unei verticalități detaşate (care deghizează armonios prăbuşirea), se sufocă între convenții, exact în momentele în care ar trebui să se elibereze de ele.
Fragilitatea, retragerea, aşteptarea se întrezăresc pretutindeni în proza Anişoarei Odeanu, fiindcă spectacolul cotidianului nu acoperă decât parțial starea de oboseală a naratoarei. Danny, Olga (protagonistele primelor două romane ale autoarei) au în comun „o subliniată stare de epuizare. Sau: starea de pândă benefică, de aşteptare euforică alternează cu stările de oboseală, de epuizare, de sfârşeală.” Iar explorările străzii bucureştene, în primul roman, sau ale spațiilor franceze ori germane, în cel de-al doilea, nu fac decât să proiecteze, complementar, pelerinajele interioare ale naratoarei. Desfăşurate pe suprafețe alunecoase, ele poartă aceeaşi amprentă a inutilității, din ce în ce mai puternică de la o carte la alta. Senzații, istorii, vise, impresii, lecturi, gânduri se derulează în romanele Anişoarei Odeanu precum cadrele unui film care nu a trecut prin cabina de montaj. Secvențele surprind umbre, contururi, stări nedefinite. Nu le analizează, nu le caută rădăcinile, se mulțumesc să le înregistreze. În camera ei de cămin, Danny notează: „M-am trezit mult înainte de a suna, cu aceeaşi senzație, de ceva supărător, dar care nu era nici măcar atât de supărător ca să mă necăjească cu adevărat. O stare sufletească în care te simți ispitit să cauți vină celor din jur, ca să-i cerți – şi, atunci, nu mai eşti deloc supărat, eşti, dimpotrivă, vesel şi mulțumit.” (p. 46) O existență sub semnul nedefinirii şi al indeciziei – acesta ar fi traseul de zi cu zi al protagonistei, cu întrebări înghesuite unele într-altele, cu neputința de a găsi soluții, dar cu o mândrie care o face să trăiască, vertical, eşecul. Singură, dezorientată, goală pe dinăuntru, cum se simte adesea, Danny se reflectă pe suprafețe plane şi se citeşte în oglindă. Se priveşte ca pe un text. Se acceptă şi se respinge, aşa cum se apropie şi se îndepărtează repede de o carte, după ce îi percepe inadecvarea. Profund inadecvat la o realitate grăbită să ia decizii, personajul-narator din romanul Anişoarei Odeanu se mişcă de parcă ar fi mereu alungat de cineva din urmă. Paşii lui Danny sunt fără țintă, ieşirile ei prin Bucureşti sunt croite pe tiparul unei alergări la întâmplare. Impulsionați de gândul de a juca frumos pe scena lumii, paşii tinerei sunt grăbiți şi energici, chiar dacă, sub amenințarea unui nou eşec amoros, tind „să se topească într-un mers lălâi şi împiedicat...” (p. 144).

Tinerii anilor ’30 nu s-au ferit de modele. Dimpotrivă, le-au căutat cu obstinație.Din dedicația scrisă de Anişoara Odeanu pe exemplarul dăruit lui Mihail Sebastian, înțelegem că autoarea îşi vedea romanul ca pe o „carte care ar fi trebuit să aibă cel puțin zece mottouri din De două mii de ani.” Dar manuscrisul cărții de debut avea (doar) două mottouri din romanul lui Sebastian, cuvinte la care autoarea a renunțat la sugestia lui Camil Petrescu. De Mihail Sebastian pe Anişoara Odeanu „o apropie un gust al nostalgiei şi al lirismului ce impregnează subtil proza cotidiană [...]; şi, dacă îndrăznim să facem o comparație cu De două mii de ani – o carte atât de diferită totuşi, ca tematică, de al doilea roman al Anişoarei Odeanu! – [...] se impune de la sine observația că şi Călător în noaptea de Ajun şi romanul lui Sebastian se revendică de la formula prozei autobiografiste, edificate pe principiul (în vogă şi acum, în anii 2000) echivalenței aproape perfecte dintre autor şi naratorul-personaj pe care îl deleagă în text.”
În 1942, Anişoara Odeanu, care făcea parte din redacția de la Viața, a vrut să-i ia un interviu lui Eliade. Acesta refuză inteviul clasic, dar o îndeamnă să vină să stea de vorbă. Într-o zi de iulie, tânăra a ajuns pe strada Palade, în casa Ninei şi a lui Mircea Eliade. Iar în numărul 458 al Vieții, se pot citi rânduri care schițează atât profilul lui Eliade, cât şi matricea intelectuală a Anişoarei Odeanu: „– Mai am lume sus. Doi tineri scriitori. Tocmai te aşteptam. Urcând: este extraordinar cum nu te-ai schimbat.. Spune-mi: cum faci să rămâi pe loc? – Poate pentru că nu prind rădăcini nicăieri, răspund. De altfel verva Dsale m-a copleşit. Mircea este unul din primii oameni care o poate face pe o femeie să-i placă să tacă şi să asculte. E atâta căldură, atâta sinceritate, atâta simplitate în felul lui de a vorbi încât te simți bine să-l auzi mereu. Este singurul om dintre toți pe care i-am cunoscut, cu care ai sentimentul, când stai de vorbă, că nu se interesează de oamenii ceilalți din politețe şi că pune în acest interes toată căldura, toată simpatia. Şi Mircea Eliade are o imensă capacitate de a manifesta o caldă simpatie pentru absolut toate lucrările vieții şi ale lumii acesteia, inclusiv semenii săi. [...] / Mircea Eliade a fost singura permanență a vieții mele din ultimii zece ani, o epocă în care s-au schimbat şi s-au dărâmat atâtea lucruri, încât cu greu le-aş mai putea înşirui pe un fir central, care să le dea o continuitate. / Fiecare dintre noi, vreau să spun dintre aceia care îşi găsesc împăcarea şi echilibrul sufletesc pe un plan intelectual, nu în viața de toate zilele cu anecdotica ei măruntă, ne găsim, din timp în timp, corespondențe în câte o carte, în câte un scriitor. Fiecare corespunde unui anumit punct al evoluției noastre, apoi trecem mai departe, depăşindu-le. [...] Pe Mircea Eliade nu l-am depăşit niciodată. De la Întoarcerea din rai care a fost întâia carte pe care am citit-o [...] până la Fragmentarium pe care o răsfoiesc mereu şi mereu, şi de care mă ataşez, pe zi ce trece, mai mult şi mai mult. /
Mircea Eliade este mai mult decât un romancier, altceva decât un filozof sau un autor de eseuri. E una dintre cele mai complexe personalități pe care le-am întâlnit. Mircea Eliade e o lume întreagă ce, pentru cei ce îl cunosc şi l-au urmărit în toată opera sa, e un continuu prilej de suprize şi de încântări, ce nu se epuizează niciodată. [...]
Mircea Eliade nu poate fi depăşit cum nu poate fi depăşită viața. Are aceeaşi forță, aceeaşi diversitate şi aceeaşi armonie. Este unul dintre oamenii cei mai dinamici, dintre oamenii cei mai vii (s. a.) pe care i-am cunoscut.” Purtând în ea o irepresibilă fascinație a morții, Anişoara Odeanu nu se putea raporta decât la intensitatea superlativă a viului.

Mulți dintre cei care au alcătuit generația ’27 au publicat în presa vremii. În primii ani, membrii generației au ales să scrie mai ales articole cu greutate culturală sau aflate sub pecetea dezbaterii de idei. Excepția a fost Mihail Sebastian. Sunt de notorietate articolele semnate de acesta în „Cuvântul”, texte politice de opinie, sincronizate cu direcția politică a ziarului.
Există, în cadrul generației ’27, o enormă dorință de implicare în viața publică, un inepuizabil angajament în lărgirea orizontului cultural românesc, ceea ce presupunea ieşirea la rampă în fața publicului larg. Nimic altceva nu avea un ecou mai rapid decât presa. Nimic altceva nu capta mai bine o idee proaspătă, o opinie problematizantă, un cuvânt ardent decât un articol de gazetă. Valorile pure, valorile spirituale, absurd de spirituale, cum le numeşte tânărul Mircea Eliade, trebuie diferențiate de falsele valori şi răspândite fără încetare. Libertatea creatoare trebuia valorificată cu toate valențele ei, incluzând multiplicarea nucleului ei catalizator care să rodească, la rândul lui, în alte forme, în alte conştiințe.
Nici Anişoara Odeanu nu iese din tiparul general al intelectualului/scriitorului epocii. De foarte tânără semnase în publicații bănățene: Răsunetul, Gazeta Lugojului, Primăvara Banatului, Semenicul, Banatul ş. a. În deceniul al patrulea, scrie pentru Adevărul literar şi artistic, Universul literar, Curentul magazin, Cuvântul, Seara, Ecoul, Revista Fundațiilor Regale, Viața. Publică recenzii, articole de opinie, reportaje, interviuri. La Adevărul literar şi artistic ține o Cronică feminină care cuprinde nu doar notații despre evenimente mondene ori sfaturi de bun-gust vestimentar şi de stil, ci şi fragmente de proză sau portrete caricate. Toate acestea sunt scrise cu mână sigură de literat şi, nu de puține ori, cu o scăpărătoare ironie.
Intrată în redacția de la Viața (revistă condusă de Liviu Rebreanu), Anişoara Odeanu renunță la pseudonim. În paginile revistei se pot descoperi, sub numele ei adevărat, articole despre teatru şi film, despre expoziții de pictură, recenzii, reportaje din lumea culturală, eseuri, comentarii pe marginea unor articole din presa literară. Câteodată, fragmente de proză. Sau interviuri – uneori neconvenționale – cu Camil Petrescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Henriette Yvonne Stahl, Victor Ion Popa sau Sextil Puşcariu. Banatul ca spațiu mitic, condiția artistului şi răspunderea acestuia față de public, elogiul poeziei moderniste şi rechizitorii privind obtuzitatea unor critici literari fac obiectul multora dintre articolele din Viața, în cei doi ani de colaborare constantă (1942-1943). Ia în discuție, de asemenea, arta lecturii şi arta traducerii. Cervantes, Dostoievski, Gide, I. L. Caragiale revin în atenția autoarei, care nu evită nici să se pronunțe asupra literaturii române, întrebându-se totodată de ce românii citesc mai puțin literatură autohtonă.
Colaborarea la Viața se deschide, nu întâmplător, cu un articol programatic care se concentrează asupra primejdiei de a renunța la specificul național în favoarea unei preluări entuziaste, fără filtru critic, a europenismului. Primul text al Anişoarei Odeanu în Viața trebuie citit în contextul vremurilor, dar şi al biografiei autoarei. Provenită dintr-un perimetru multinațional, autoarea privea specificul spiritului (sau sufletului) românesc ca un element esențial ce pecetluia identitatea națională. Era greu pentru tânăra plecată din Banat să nu ia în considerare valorile autohtone, deşi nu merge, explicit, până la pledoaria pentru o existență autarhică. Într-un articol din aprilie 1942, citim: „Dintr-o timiditate provocată de o lipsă de orgoliu național, am trăit, până de curând, obsesia de a nu ne prezenta în fața străinătății decât sub un aspect convențioanl, imitând ceea ce se făcea în alte părți pentru a demonstra că suntem civilizați, că suntem europeni. Odată cu schimbarea acestei concepții internaționaliste şi mutarea accentului pe specificul național, însă, ne-am dat seama – nu toți, dar cei mai mulți dintre noi, ceea ce înseamnă totuşi un pas înainte – că rolul nostru în civilizația europeană şi mai ales în cultura europeană nu poate fi stabilit decât în măsura în care aducem fața unui specific național care să stea cu demnitate alături de specificul fiecăreia dintre celelalte nații.”
Dar sufletul local (ceea ce Frobenius înțelegea prin Raumseele – esența psihologică a unui spațiu geografic) era şi în atenția generației ’27, membrii ei situându-se fie de partea, fie împotriva specificului național. De aici a pornit, în fond, împărțirea generației ’27 în două grupări divergente a căror bătălie spirituală a devenit, treptat, politică.

Situată la început în preajma stângii (Adevărul literar şi artistic, la care colabora, fiind o publicație de stânga), apoi pe linia dreptei naționaliste, Anişoara Odeanu nu a evitat, ulterior, derapajul spre extrema dreaptă, ca atâția alți membrii ai generației. Mihail Polihroniade, Haig Acterian şi Petre Țuțea, de pildă, plecaseră şi ei dinspre stânga spre extrema dreapta. „Este infinit probabil că din frământările pe care le trăieşte azi omenirea va ieşi o nouă ordine socială. Este aproape sigur că nu se află într-o simplă criză de conjuncturi, ci într-o vastă criză de structură. Fundamentele politice şi economice ale actualei lumi nu mai țin. Intră în jocul istoriei alte forțe.”, nota Mihail Sebastian în acei ani tulburi.
Ca atâția alți tineri intelectuali ai epocii, Anişoara Odeanu a fost o admiratoare a lui Nae Ionescu, ceea ce justifică, oarecum, intrarea tinerei în cercul extremismului de dreapta. La această influență se adaugă, ca în cazul lui Mircea Eliade, de exemplu, propriile rațiuni: o anumită viziune națională şi o anumită viziune asupra viitorului României. În articolele apărute în presa vremii, autoarea ia adesea în discuție sufletul românesc. „Este românesc tot ceea ce este văzut româneşte.”, afirmă Anişoara Odeanu, pledând, deopotrivă, pentru un regionalism cultural care ar da măsura adevăratei libertăți: „regionalismul cultural înseamnă, în sânul unui neam, ceea ce înseamnă naționalismul cultural în turnul babilonic la neamurilor. Pentru a se clădi, fiecare neam trebuie să vorbească în limba lui – pentru a se clădi în interiorul unei țări, viața spirituală a unui neam, fiecare ținut trebuie să-şi dea maximum de aport spiritual, cu propriile lui posibilități şi propria lui exprimare.” Fire analitică şi, în general, sceptică, Anişoara Odeanu devine optimistă când îşi imaginează viitorul poporului ei. Pe acest fundal, anumite teme ale legionarismului s-au dovedit ispititoare pentru tânăra autoare: interesul pentru țară, concentrarea asupra spiritului (în prima perioadă a evoluției Legiunii), crearea unui „om nou”, jertfa şi misterul fascinat al morții. Acesta din urmă a urmărit-o pe Anişoara Odeanu de-a lungul anilor: protagonistele romanelor ei trec, toate, pe lângă moarte. Ratează sinucideri, ating – repetat – aripa morții. Despre moarte autoarea a vorbit de tânără şi a făcut-o cu o oarecare sfințenie. Îi descoperă majestatea, îi sondează misterul. Moartea nu este „un loc de odihnă, de abandon al unei vieți falimentare, ci, dimpotrivă, templul ultimului țel al unei vieți întregi, o intrare grandioasă într-o cetate magică, în care sufletul descătuşat de caracatița materiei păşeşte mândru, liber şi stăpân.” Liberă şi stăpână se va fi vrut Anişoara Odeanu înainte să împlinească şaizeci de ani.
Câteva detalii ale biografiei afective ar putea explica – şi ele – opțiunea politică a Anişoarei Odeanu. Logodna cu Hans Meissner, fiul lui Otto Meissner (un apropiat al lui Hitler, viitor ambasador al germaniei la Tokio), înrolat în Căştile de Fier, şi relația cu Victor Popescu, fiul lui Stelian Popescu, directorul Universului, intră în această ecuație contaminantă. (Suplimentul ziarului condus de Stelian Popescu, Universul literar, în care semna şi Anişoara Odeanu, a găzduit un şir lung de texte prolegionare până în 1940.) Mai apoi, se adaugă logodna cu un legionar, medicul Dan Crivetz, cel care îi va deveni soț.
A existat, în cazul Anişoarei Odeanu, la fel ca în cazul lui Nae Ionescu şi al lui Cioran în 1933 şi la fel ca în cazul lui Eliade în 1936, şi un contact direct cu Germania fascistă, prilejuit de crepusculul relației cu Otto Meissner. Un efect de contagiune se poate să se fi produs prin călătoriile tinerei într-un spațiu dominat (până la efuziuni mistice) de extrema dreaptă, deşi motivul principal al legionarizării rămâne concepția Anişoarei Odeanu despre om şi cultură. Probabil că Anişoara Odeanu a căzut în capcana pe care nu au izbutit s-o evite nici alți tineri intelectuali ai epocii: a crezut că face cultură şi că se concentra pe spiritualitate, când făcea, de fapt, politică.
În Porunca vremii şi Cuvântul, tânăra autoare semnează cu aplomb articole de propagandă în favoarea Mişcării legionare. Mai mult: în 1943 scrie pentru Ministerul Propagandei Naționale o broşură prolegionară, sub titlul Un cuvânt poate ucide mii de vieți. Totuşi, se observă că după reprimarea Rebeliunii Anişoara Odeanu şi-a dozat entuziasmul şi îşi bemolează tonul gazetăresc. Bunăoară, textele din Viața învăluie atitudinea autoarei în faldurile unei retorici mai cumpănite. Viziunea românească asupra lumii ocupă, în continuare, un loc central în publicistica autoarei, ale cărei referiri la ideile lugojanului A. C. Popovici sau la gândirea etnocratică a lui Nichifor Crainic îi limpezesc, încă o dată, concepțiile legate de națiune şi naționalism.

La fel ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian şi Eugen Ionescu, Anişoara Odeanu a avut o problemă cu identitatea românească. La fel ca aceştia, a privit toată viața, cu atenție, la dimensiunea culturală şi spirituală. Dar, în anii ’30 şi la începutul anilor ’40, privirea critică asupra României contemporane a făcut-o pe autoare să convertească atitudinea de revoltă într-o opoziție clară față de sistemul politic democratic (la fel ca primii trei dintre cei enumerați mai sus). Iubirea de țară se metamorfozase, într-o perioadă a biografiei ei, în iubire-ură – reflectată cu uşurință în violența discursului extremist din Porunca vremii şi Cuvântul.Când opțiunea politică a început să-i erodeze echilibrul şi să-i afecteze familia, Anişoara Odeanu a fost pusă în fața unei răspântii dramatice. Trebuie să ne reamintim că a fost dată afară din barou, la sfârşitul lui 1943 a fost înlăturată din redacția Vieții iar tatălui ei i-a fost retrasă direcțiunea liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Respinsă de societatea pe care o voise împrospătată spiritual (prin „omul nou” de tip legionar) şi pusă la colțul anatemizaților, Anişoara Odeanu nu a renunțat la identitatea românească. După război, Mihail Sebastian era gata să o facă. Numai moartea a oprit metamorfozarea la care visase – o reaşezare în Occident sau în America. Cioran – se ştie – se desparte de ideea de patrie şi îşi reneagă apartenența la românitate, imaginându-se integrat în alte popoare, în alte spații. După 1948, Eugen Ionescu a renunțat şi el la identitatea românească şi, implicit, la limba română. În schimb, Mircea Eliade – singurul dintre cei patru – şi-a depăşit identitatea, fără să o abandoneze. Totul, în numele unui ambițios mesaj universal.
Chiar dacă şi-a păstrat identitatea, Anişoara Odeanu a lăsat în urmă spațiul în care aruncase istoriei teribile provocări, pentru a se refugia în perimetrul care i-a ocrotit copilăria. Întoarcerea în Banatul natal, în mici localități ca Vărădia şi Anina, ulterior în Lugojul natal, nu trebuie văzută ca o evadare întâmplătoare, de teama unei posibile pedepse. Noua aşezare putea fi aleasă oriunde. Urmele s-ar fi pierdut mai uşor într-o provincie oarecare, departe de locul originilor. Dar centrul realității politice şi sociale (Bucureştiul) a fost lăsat în urmă pentru a redobândi verticalitatea pe care numai un Centru spiritual (mitic) o poate ocroti. Pentru Anişoara Odeanu, acest Centru era undeva la margine, în spațiul natal, în Banatul care – aşa cum scria în 1942, „întruneşte viociunea oltenească şi [...] melancolia Ardealului.” Un an mai târziu, revenea asupra amprentei bănățene şi scria: „este fără îndoială una din provinciile de cea mai mare vitalitate românească, una din provinciile de cel mai dezvoltat simț artistic, cu cele mai trainice rădăcini în pământul românesc. [...] Bănățenii nu sunt oameni ai rafinamentului formal, dar sunt oameni de substanță. Şi de o substanță trainică şi puternică ce nu are nimic din sentimentalismul moldovean de ex. Nici din misticismul ardelean – ci din acea sănătoasă armonie a unui pământ plin de sevă, care este garanția, pentru viitor, a tuturor posibilităților.” În spațiul originilor, Anişoara Odeanu încerca să găsească un nou echilibru. Sau posibilitatea unei noi existențe. Pentru Mircea Eliade, vita nova începuse la Paris. Anişoara Odeanu o caută la marginea istoriei, dar în Centrul matricei sale personale. Pe aceste coordonate, identitatea românească e redimensionată şi asumată (de-acum) în tăcere. Etapa acutelor naționaliste trecuse şi se voia uitată.

Dar ce se întâmplă cu asumarea culpei? Despre culpa lui Mircea Eliade şi a lui Emil Cioran s-a discutat enorm şi numai o simplă enumerare a articolelor şi a cărților care au luat în discuție această problemă ar acoperi multe rânduri. Şi despre culpa lui Mihail Sebastian, care a scris pentru Cuvântul articole ce justificau violențele Legiunii şi a pus sub semnul întrebării dreptul la vot al minorităților, găsim pagini care nu pot fi ignorate. Culpa Anişoarei Odeanu este, şi ea, reală. În 1945, a încercat să se dezvinovățească într-o scrisoare către Camil Petrescu: „... îmi dau seama în ce măsură nu aveam habar de politică, de fascism, democrație sau comunism, şi cât de improprii erau termenii de naționalism, internaționalism şi democrație pe care îi încurcam [...]. Nu mai vorbesc că socoteam extrema dreaptă foarte aproape de extrema stângă, ca fiind amândouă antiburgheze şi anticapitaliste. Un adevărat balamuc în ordinea cunoştințelor mele politico-sociale”...” În 21 mai 1945, cu câteva zile înainte de moartea lui Mihail Sebastian, îi scria tot lui Camil Petrescu: „Nu e nimic mai suspect decât să devii filosemită atunci când ovreii nu mai au nevoie de aceasta, nemaifiind prigoniți. Aşa că voi fi nevoită să-mi mențin toate rezervele, ceea ce mă va duce la o izolare completă.” Reconvertirea Anişoarei Odeanu la filosemitism nu va mai restabili prietenia cu Mihail Sebastian, pierdută după ce aceasta scrisese în „Porunca vremii” un articol împotriva evreului Sebastian. Pentru Sebastian, nu mai rămăsese timp.
Dacă nu se poate vorbi, în cazul Anişoarei Odeanu, despre o culpă criminală sau una politică (în termenii lui Karl Jaspers), desigur că nu se poate eluda o vină morală (pentru opțiunile şi faptele individuale) şi o culpă metafizică, asociată de Marta Petreu cu absența empatiei. Cu incapacitatea de a se imagina în locul celorlalți. Cu lipsa solidarității cu cei care sunt, şi ei, ființe umane. Este, de altfel, culpa care apasă asupra tuturor care au girat, prin numele, faptele şi scrisul lor, extremismul de dreapta sau de stânga, indiferent de perioada istorică în care au viețuit.
Refacerea traseului Anişoarei Odeanu pe fundalul generației ’27 arată cât de chinuitoare, cât de tulbure, cât de proteică a fost viața ei lăuntrică – aşa cum au fost, de altfel, şi viețile celor mai mulți dintre tinerii intelectuali de atunci. Încordarea şi vibrațiile lor neobişnuite au perceput paralelisme şi corespondențe, sensuri şi soluții mântuitoare acolo unde îi aştepta, cu cinism, eroarea fatală. Teama obstinată de ratare, care a însoțit-o pe Anişoara Odeanu de-a lungul anilor, se va fi dovedit justificată. Entuziasmele ei perisabile, urmate de regrete şi de spălatul pe mâini, erau menite să completeze o fibră literară autentică, dar care nu îi era îndeajuns. Pentru generația ’27, literatura nu era suficientă. Imaginarul nu compensa o realitate care putea şi trebuia să fie schimbată – prin energii vitale şi cu conştiințe transfigurate. Aglutinând contradicțiile, erorile, expansivitatea şi replierile conştiinței unei generații întregi, dar, la urma urmei, şi ale conştiinței europene (a vremurilor de atunci şi a timpului de astăzi), Anişoara Odeanu e aşa cum şi-a dorit: un personaj viu, deloc lipsit de grație. Un paradox, dacă aşezăm în oglindă sinuciderile ei simbolice – până la ultima, amânată, dar nu şi abandonată.