Comentarii critice
Liliana Bălan
MARTORI APROPIAȚI SAU ÎNTRE LUMI
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Plecat din România cu o bursă în Statele Unite în 1982, Constantin Virgil Negoiță hotărăşte să nu se mai întoarcă în țară, continuându-şi la Hunter College munca de cercetare în domeniul logicii vagi şi al ciberneticii. Începe să publice şi literatură, inițial în limba engleză, continuând cu autotraduceri deoarece nu se regăsea în textul tradus, pentru ca într-un final să revină la limba română. Literatura sa este o provocare, o surpriză, un alt fel de literatură, o abordare inedită, aceea a unui informatician– filosof. Amintind prin formația realistă şi viziunea integratoare de Ion Barbu şi Basarab Nicolescu, revendicându-se din filosofia lui Blaga şi Noica, Constantin Virgil Negoiță este,,un autor pentru resurecția existenței”.
Asemeni lui Dumitru Radu Popa, nu resimte experiența exilului ca pe o traumă majoră. Se raportează la exil firesc, văzându-l parte integrantă a propriului destin, moment cheie al devenirii sale, semn al,,cotirii” pe un alt drum. Mulțimi, funcții, logica vagului, teoria pullback-ului, experimentul literar, autobiograficul şi în mod obligatoriu o lectură ce invită la,,recitire”, proza lui Constantin Virgil Negoiță deschide uşile unor veritabile dezbateri despre însăşi condiția literaturii, propunând o regândire a acesteia. Ilustrând şi teoretizând postmodernismul, autorul realizează prin romanele sale,,algebrice” o demonstrație estetico-ştiințifică a ceea ce înseamnă opusul logicii clasice, bivalente. Cum cărțile lui Constantin Virgil Negoiță,,se înghit” una pe cealaltă, vom porni în demersul nostru de la ultimul său roman, Martori apropiați, pentru a descoperi felul în care se articulează literatura sa.
Volumul, apărut în 2010 la Paralela 45, stârneşte puternice controverse legate nu numai de povestea din care s-a născut, ci şi de integritatea morală a scriitorului însuşi.,,Volum de memorii’’,,,exercițiu de biografie a unor poveşti de iubire, de lungă durată, unele începute în timpul vampirului Nic’’, romanul este alcătuit dintr-un periplu epistolar al cărui nucleu îl constituie nişte scrisori de dragoste. Printre ele se strecoară scrisori ale părinților sau prietenilor, scrisori oficiale sau informative, scrisori amicale sau protocolare, scrisori trimise de autorul însuşi. Toate reconstituie atmosfera anilor optzeci, ani ce se derulează prin ochii martorilor ce au trăit în chiar mijlocul evenimentelor şi ale căror mărturii reconstruiesc, din cioburi, oglinda.
Spuneam câteva rânduri mai sus că Martori apropiați aduce în discuție moralitatea autorului, felul în care acesta se raportează la ceilalți, la trecutul său, la literatură. Faptul că miezul volumului este alcătuit din scrisorile de dragoste primite de autor de la o fostă iubită, faptul că acestea au fost publicate, după spusele autoarei lor, întocmai, fără nici o modificare, că sunt făcute publice, peste ani, sentimente, mărturisiri şi intimități care nu erau destinate tiparului, ridică o serie de întrebări: În ce măsură a avut dreptul autorul să facă publice scrisorile de dragoste ale Anei Mureşanu? Este vorba aici de o încălcare a dreptului la viața intimă? De un plagiat? Dat fiind faptul că cea mai mare parte a volumului este alcătuită din aceste scrisori, în ce măsură mai este Constantin Virgil Negoiță autorul cărții? Este Martori apropiați un roman, îl mai putem considera literatură, ştiind că ceea ce ni se prezintă nu e nici pe departe rodul ficțiunii autorului?
Într-o lume împărțită în alb şi negru, în bine şi rău, corect sau greşit, întrebările de mai sus greu şi-ar găsi răspunsul care să-l apere, sau măcar să-l îndreptățească pe autor. Dacă ar fi să răspundem cu da sau nu, atunci, într-adevăr, nu ai dreptul moral de a da lumii întregi spre citire scrisori intime chiar dacă acestea îți sunt destinate iar textul alcătuit din scrisori reale, ale unor persoane reale aparține cel mult literaturii epistolare sau memorialistice. Paradigma de mai sus transcrie viziunea aristotelică a logicii contrariilor.
Lumea nu este însă în viziunea lui Constantin Virgil Negoiță bazată pe ori/ori. Ceea ce face diferența sunt tonurile de gri. Dacă privim lucrurile din acest unghi, volumul ne apare dintr-o dată în altă lumină. Întrebările ce se ivesc, atunci când renunțăm să mai gândim în sistem dual opus, deschid, ca straturile unui palimpsest, alte întrebări care ne ajută să regândim lumea şi literatura. Excluderea terțului fiind,,exclusă” se conturează o nouă dimensiune, aceea a înțelegerii dincolo de aparențe, care ne aminteşte de misterul lui Blaga.
S-au conturat de-a lungul vremii – încă o dovadă a faptului că suntem tentați să gândim în termeni ce se exclud – două mari zone, poziționate polemic, date de legătura dintre eul real şi cel ficțional, dintre literatură şi realitate. Volumul lui Constantin Virgil Negoiță depăşeşte prin problemele pe care le aduce în discuție atât direcția proustiană, cât şi pe cea a lui Saint-Beuve.
Romanul epistolar, folosind ca tehnică literară convenția scrisorii, ce ne dă, mai mult decât alte artificii narative, iluzia realității, hrăneşte micul voyeur ce se află în fiecare din noi. Cu atât mai mult va incita un text ce dezvăluie chiar amănunte dintr-o intimitate reală. Despre scrisorile Anei Mureşanu se poate afirma, fără riscul de a cădea în capcana cuvintelor mari, că sunt unele dintre cele mai frumoase texte de iubire scrise în literatura română:,,Iubirea mea, Bărbatul meu, Stăpânul destinului meu, Dinu al meu, te îmbrățişez cu toată ființa mea, cu toată fidelitatea şi dorința mea de tine, cu toată nebunia şi forța pe care mi-o dă dragostea noastră, în care cred şi de care mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că mi-a dăruit-o.’’ Citim din rândurile pline de emoție ale femeii îndrăgostite, nu numai despre iubirea ce i-o poartă autorului, ci şi crâmpeie din viața de zi cu zi sub comunismul ceauşist. Cei care au trăit acele vremuri încearcă probabil o senzație de déjà-vu.,,Vai, mi-au înghețat degetele pe pix! Caloriferul electric funcționează non-stop, totuşi sunt doar 14 grade. În blocuri, se îngheață pur şi simplu.’’, notează Ana la un moment dat. Tonul devine şi mai dur, realitățile sunt numite cu forța unei energii descătuşate după ce se scapă de sub lupa cenzurii. Într-una din primele scrisori trimise din Germania, întrebându-se retoric cum ar putea descrie mai bine ce a lăsat în țară, Ana scrie:,,Să-ți mai spun şi despre celelalte? Despre întreruperile zilnice de curent, ore în şir, fără nici un program, despre zeci de blocuri în care au explodat instalațiile de încălzire, pentru că nu au funcționat din cauza gerului, despre străzile complet în întuneric noaptea, luminate doar de ferestrele locuințelor, despre restricții de circulație?’’.
Există în epistolele femeii şi zone luminoase, amintiri ale iubirii celor doi, nostalgii ce încarcă locurile prin care au trecut cu semnificațiile unor toposuri sacre. Este cazul Putnei, evocată în numeroase rânduri:,,Îți spune ceva Putna? Dacă ajungi vreodată acolo, să te urci pe dealul acela şi să fumezi o țigară Dunhil.”.
Mai aflăm din aceleaşi scrisori şi despre Bucureşti, despre viața literară şi academică a anilor optzeci, despre apariții editoriale, cronici literare, evenimente mondene. Toate acestea însă, strecurate prin simfonia de sentimente ce creionează imaginea omului iubit şi aflat departe. Din aceleaşi scrisori putem doar intui răspunsurile autorului. Acesta nu comentează, nu analizează şi nu explică nicăieri în text, afirmații ale femeii. Ne face părtaşi doar la trăirile acesteia, înşiruind sub ochii noştri, scrisoare după scrisoare. Intervine de puține ori pentru a întrerupe şirul scrisorilor primite din țară, însă atunci nu dă un răspuns peste timp acestora, ci pune în fața cititorului o altă oglindă, aceea a poveştii propriului destin. Un destin pe care autorul ni-l oferă cu generozitate ca,,studiu de caz’’, ca ilustrare vie a faptului că nimic nu este întâmplător, că nu sunt tocmai aleatorii coincidențele, că detaliile sunt semne şi nuanțe care transmit mesaje, că lucrurile se leagă mai bine decât credem, că cel mai bine putem observa legăturile după ce privim în urmă. Amintim în acest sens o coincidență din viața autorului: ajuns în America, Constantin Virgil Negoiță găseşte, din miile de oferte de închiriere a unui apartament pe aceea a Setei, femeia de care se va şi îndrăgosti ulterior şi care îi va deveni soție. Aflăm mai apoi că ambii se născuseră în Bucureşti, pe aceeaşi stradă şi că probabil se întâlniseră, fără să o ştie, de nenumărate ori:,,Din vorbă în vorbă, am înțeles că probabil o văzusem în cărucior, şi mai apoi plimbată de mână, având ochelari mici, negri, de soare, aşa cum reiese din poză, până când dispăruse, când avea cinci ani, împreună cu toată familia, repatriată în Turcia, de unde fugise, cu mult înainte, de frica violențelor timpului, când armenii fuseseră alungați.’’
O fi reală imaginea pe care ne-o facem despre destinatarul scrisorilor, faptul că este un,,martor apropiat’’ o face pe Ana şi să fie un martor credibil în ceea ce-l priveşte? Nu cumva din iubire, depărtare, suferință şi nevoia de a comunica şi de a se comunica, femeia, scriind iubitului său, scrie unui personaj? Privindu-se pe sine, cel din scrisorile Anei ca personaj,,,ființă de hârtie”, potențând această imagine din perspectiva trecerii timpului, nu o desprinde autorul şi pe Ana de realitate, transformând-o în personaj prin rolul pe care îl joacă? Acest rol nu i-a fost desemnat de Constantin Virgil Negoiță însuşi, căruia acest text îi aparține prin construcție şi sensul pe care i-l atribuie?
În acest context, al aşezării pe tărâmul întrebărilor deschise, al răspunsurilor posibile, Martori apropiați nu este numai o mărturie despre un timp, un loc, o iubire sau un om, ci devine o provocare la regândirea literaturii şi chiar a lumii. Miza cărții nu este în nici un caz una narativă sau de tehnică literară. Ultimele rânduri ale autorului au, în acest sens, rolul de a oferi cititorului o cheie de lectură atât prin sugestia lor testamentară, cât şi prin crezul artistic pe care îl exprimă:,,Când istoricii de serviciu se vor duce, şi ceilalți, cei următori, cei ce vin mai târziu, vor scăpa de nevoia de linguşire, iar aprecierile veninoase vor veni numai din partea duşmanilor consacrați, cunoscuți, clasicii, uşor de identificat după tipul înjurăturilor, indiferent dacă sunt elegante sau birjereşti, atunci cioburile acestei biografii, memoriile martorului cel mai apropiat s-ar putea dovedi prețioase.’’
Afirmația de mai sus este în fapt ecoul felului în care Constantin Virgil Negoiță înțelege menirea scriitorului şi rostul literaturii. În numeroase rânduri, scriitorul şi-a făcut cunoscută poziția, mărturisind că venind dinspre ştiință, a înțeles că scriitorul trebuie să se detaşeze şi să privească de sus, iar ceea ce vede să spună şi altora. Cităm în acest sens un fragment dintr-un interviu acordat de scriitor:,,Dacă literatorii vor să rămână atunci trebuie să se ocupe de adevăr. Nu văd cum altfel decât detaşându-te, situându-te cu curaj pe poziția pe care stă Dumnezeu, singura platformă serioasă.’’ Adevărul, explică Constantin Virgil Negoiță în acelaşi interviu, se află, ca să folosim termeni împrumutați din limbajul funcțiilor matematice, atât la reuniunea cât şi la intersecția dintre scriitor şi lume:,,Şi pentru scriitor, şi pentru savant, singura şansă de a afla adevărul este să asambleze cât mai multe descrieri. Scriitorul, din instinct, asta face. Împleteşte mai multe poveşti. Savantul, fascinat de rigoare, fără poezie de dreapta, rămâne la o unică descriere. Este adevărat că în timp o modifică, concentric, bazat pe experiment şi, deci, şi el, în timp, se îndreaptă tot acolo, spre acelaşi adevăr în mişcare.’’
Martori apropiați este romanul unui destin individual care devine exemplar tocmai pentru că reuneşte experiențele fundamentale ale contemporaneității : dictatura, exilul, globalizarea. Personajele cărții nu sunt Ana Mureşanu, Constantin Virgil Negoiță, părinții acestuia, prieteni sau universitari ale căror nume apar ca destinatar sau expeditor în text. Personajele sunt o epocă (ce se cere înțeleasă tocmai pentru că i s-a refuzat accesul la înțelegere prin supunerea ei logicii de tipul alb/negru) şi un dublu destin : al unui om şi al unei cărți.
Nuanțe abia perceptibile, transformare continuă, schimbări ce ne copleşesc uneori, scări de valori răsturnate, viteză, acces facil la informație, cultura vizualului; lumea se schimbă sub ochii noştri şi odată cu ea literatura. Disputele vechi/nou, bine/rău, corect/incorect, tranşate în sistemul logicii binare, nu sunt, în opinia scriitorului, productive. Viziunea integratoare a autorului propune un model de raportare la existență ce presupune analiză amănunțită a detaliului, căutarea legăturilor, înțelegerea rostului şi rolului schimbărilor prin care trece lumea în care trăim, şi noi odată cu ea. Asumarea şi asimilarea acestor schimbări, transformarea lor în experiențe ce construiesc omul din noi, iată ce ne propune, prin expunerea propriei vieți, Constantin Virgil Negoiță. Nu incapacitatea de a crea o poveste a determinat apariția acestui volum construit din fragmente de viață reală, ci nevoia de a exprima un crez artistic şi anume acela că scriitorul, prin literatura sa, asemenea omului de ştiință prin descoperirile sale, are menirea de a ajuta la înțelegerea lumii prin scoaterea la iveală a adevărului la care, prin sensibilitatea şi experiența proprie, a ajuns.
În spatele operei lui Constantin Virgil Negoiță stă, prin urmare, o atitudine asumată, o conştiință de misionar, o încredere nezdruncinată în propria menire, o perseverență ce rodeşte mai puternic prin fiecare carte pe care o scrie. Operele sale sunt, parcă, trepte, pe care autorul urcă – şi după el, cititorul – spre eliberarea de adevăruri pe care se crede că le stăpâneşte pentru a descoperi mereu altele. Martori apropiați îşi dezvăluie sensurile pe deplin doar dacă e privită ca nivel la care a ajuns scriitorul, pornind de la VAG, apărută în 2003, în traducere din engleză (după Fuzzy Sets, New Falcon Publication, S.U.A., 2000). De la colajul alcătuit din fragmente de mărturisiri, meditații, simboluri, trimiteri,,,personaje’’, citate, interpretări şi autointerpretări, interogații şi spații libere, drumul operei lui Constantin Virgil Negoiță a ajuns, odată cu ultimul volum publicat, la proiectarea mărturiilor,,altora’’ în literatură. Dovadă a faptului că volumele sale îşi urmează unul altuia prin provocări succesive sunt chiar cuvintele autorului care, vorbind despre apariția volumului Post-modern logic, spunea:,,Mai încerc să explic cum am scris tot ce am scris înainte. Şi mai încerc ceva. Introduc ideea de fiction-science, cu care să duc romanul postmodern mai departe, dacă nu până la cap; dar dacă asta probabil că nu se poate cu o singură încercare, măcar să-l duc mai departe’’
Să fie Martori apropiați capătul experimentului pe care şi l-a propus Constantin Virgil Negoiță? Să fie acest volum întruparea la un nivel superior a conceptului de,,pullback’’, acea retragere pentru a putea privi şi înțelege? Pornind de la existența reală, de la întâmplări trăite, de la rânduri scrise de şi pentru persoane reale, prin ieşirea din propria existență, povestind despre sine ca despre un altul, prin scoaterea celorlalți (Ana Mureşanu, părinții, sora, prieteni din țară) din propria-le existență pentru a-i reconfigura într-o carte ce vrea să depună mărturie despre un moment din istorie, nu demitizează total autorul Ficțiunea ce guvernează lumea modernilor?
Nu ştim ce şi dacă mai urmează ceva după Martori apropiați. Ştim însă că citind acest roman nu am putut să nu ne întrebăm cum se deplasează realitatea spre ficțiune, ce mecanisme necunoscute generează nevoia omului de a trece în,,poveste’’, care or fi fost semnele pe care ar fi trebuit să le ascultăm în propria noastră viață, prin ce coincidență suntem acum într-un punct anume, încotro se îndreaptă dreapta pe care se află punctul nostru, ce planuri urmează să intersecteze? Oricare ar fi răspunsurile pe care fiecare din noi le-ar putea da, simpla generare a întrebărilor creează o tensiune şi o nelinişte ce anulează toate certitudinile pe care credeam a le deține. Trecut, istorie, comunism, exil, iubire, dor, literatură, experiență, imaginație, toate se topesc după lectura acestei cărți, alunecând dinspre cunoscut spre necunoscut, dinspre real spre ireal, dinspre realitate spre iluzie. Poate mai mult decât celelalte volume ale autorului, Martori apropiați se află între două lumi, asemeni a tot ce ne înconjoară, asemeni destinului omului însuşi. Dacă astăzi o carte de acest fel se înscrie în zona experimentului literar, mâine, dacă privim cu mai multă atenție detaliile din jurul nostru şi generațiile din care vin cititorii viitorului, mâine s-ar putea ca literatura să îşi adune esențele tocmai în zona memoriilor, a jurnalului, a scrisorii, mărturii ale unor trăiri autentice, capabile să nască la rândul lor trăiri şi interogații în sufletul şi mintea lectorului care nu mai acceptă aceleaşi convenții ca ale celor dinainte. Poate se va întâmpla astfel. Poate imprevizibilul literaturii o va lua pe alt drum. E prea,,vag’’ totul, ca să putem spune cu certitudine. Putem afirma însă, odată cu autorul că,,Sigur ne mişcăm spre o limită. Cum? Cu imaginația. Limita este infinitul, care nu poate fi măsurat, nici văzut, nici atins, ci numai imaginat. Această observație nu e numai a mea, e veche, stânjenitoare pentru mintea modernă, firească pentru omul religios’’
Dictatură, exil, globalizare; pre-exil, exil, post-exil. Teroare şi disimulare, evadare, mondializare. Interior/exterior, eu/altul, noi/ceilalți. Iată o listă de variațiuni în jurul unui trinom ale cărui puncte de convergență indică linia unei noi sinteze. Schimbarea abilă de perspective a postmodernității nu poate cuprinde această sinteză cu infinite rezonanțe decât printr-o abordare,,sinestezică” deoarece, practic, toate valorile sunt puse sub semnul întrebării.
Aflându-se în chiar nucleul ce iradiază mutațiile amintite mai sus, State Unite, exilații români explorează în registre diferite reconfigurarea identitară, căutarea de sine prin ficțiune. Elementele realității şi cele ale eului se proiectează într-o nouă cunoaştere, aceea a drumului spre sine, pe care Constantin Virgil Negoiță o parcurge pornind de la matematici spre o teleologie a destinului.
Bibliografie:
DIACONU, Mircea A., La sud de Dumnezeu: exerciții de luciditate, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
DIACONU, Mircea A., Cine-i ține minte pe demolatori? Noi păstrăm în memorie constructorii, interviu realizat de Mircea A. Diaconu, în,,Meridian Critic”, Analele Universităii ?tefan cel Mare Suceava, Seria Filologie, B., nr 1, 2009.
MUREŞANU, Ana, Despre unele scrisori din Martori apropiați în,,Observatorul cultural”, nr. 541, 2010.
NEGOIȚĂ, Virgil Constantin, Logica postmodernului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004.
NEGOIȚĂ, Virgil Constantin, VAG, Editura Paralela 45, Pitesti, 2003.
NEGOIȚĂ, Virgil Constantin, Martori apropiați, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010.
NOTĂ: Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul,,Provocările cunoaşterii şi dezvoltare prin cercetare doctorală PRO-DOCT. Contract nr. POSDRU/88/1.5/S/52946”, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Asemeni lui Dumitru Radu Popa, nu resimte experiența exilului ca pe o traumă majoră. Se raportează la exil firesc, văzându-l parte integrantă a propriului destin, moment cheie al devenirii sale, semn al,,cotirii” pe un alt drum. Mulțimi, funcții, logica vagului, teoria pullback-ului, experimentul literar, autobiograficul şi în mod obligatoriu o lectură ce invită la,,recitire”, proza lui Constantin Virgil Negoiță deschide uşile unor veritabile dezbateri despre însăşi condiția literaturii, propunând o regândire a acesteia. Ilustrând şi teoretizând postmodernismul, autorul realizează prin romanele sale,,algebrice” o demonstrație estetico-ştiințifică a ceea ce înseamnă opusul logicii clasice, bivalente. Cum cărțile lui Constantin Virgil Negoiță,,se înghit” una pe cealaltă, vom porni în demersul nostru de la ultimul său roman, Martori apropiați, pentru a descoperi felul în care se articulează literatura sa.
Volumul, apărut în 2010 la Paralela 45, stârneşte puternice controverse legate nu numai de povestea din care s-a născut, ci şi de integritatea morală a scriitorului însuşi.,,Volum de memorii’’,,,exercițiu de biografie a unor poveşti de iubire, de lungă durată, unele începute în timpul vampirului Nic’’, romanul este alcătuit dintr-un periplu epistolar al cărui nucleu îl constituie nişte scrisori de dragoste. Printre ele se strecoară scrisori ale părinților sau prietenilor, scrisori oficiale sau informative, scrisori amicale sau protocolare, scrisori trimise de autorul însuşi. Toate reconstituie atmosfera anilor optzeci, ani ce se derulează prin ochii martorilor ce au trăit în chiar mijlocul evenimentelor şi ale căror mărturii reconstruiesc, din cioburi, oglinda.
Spuneam câteva rânduri mai sus că Martori apropiați aduce în discuție moralitatea autorului, felul în care acesta se raportează la ceilalți, la trecutul său, la literatură. Faptul că miezul volumului este alcătuit din scrisorile de dragoste primite de autor de la o fostă iubită, faptul că acestea au fost publicate, după spusele autoarei lor, întocmai, fără nici o modificare, că sunt făcute publice, peste ani, sentimente, mărturisiri şi intimități care nu erau destinate tiparului, ridică o serie de întrebări: În ce măsură a avut dreptul autorul să facă publice scrisorile de dragoste ale Anei Mureşanu? Este vorba aici de o încălcare a dreptului la viața intimă? De un plagiat? Dat fiind faptul că cea mai mare parte a volumului este alcătuită din aceste scrisori, în ce măsură mai este Constantin Virgil Negoiță autorul cărții? Este Martori apropiați un roman, îl mai putem considera literatură, ştiind că ceea ce ni se prezintă nu e nici pe departe rodul ficțiunii autorului?
Într-o lume împărțită în alb şi negru, în bine şi rău, corect sau greşit, întrebările de mai sus greu şi-ar găsi răspunsul care să-l apere, sau măcar să-l îndreptățească pe autor. Dacă ar fi să răspundem cu da sau nu, atunci, într-adevăr, nu ai dreptul moral de a da lumii întregi spre citire scrisori intime chiar dacă acestea îți sunt destinate iar textul alcătuit din scrisori reale, ale unor persoane reale aparține cel mult literaturii epistolare sau memorialistice. Paradigma de mai sus transcrie viziunea aristotelică a logicii contrariilor.
Lumea nu este însă în viziunea lui Constantin Virgil Negoiță bazată pe ori/ori. Ceea ce face diferența sunt tonurile de gri. Dacă privim lucrurile din acest unghi, volumul ne apare dintr-o dată în altă lumină. Întrebările ce se ivesc, atunci când renunțăm să mai gândim în sistem dual opus, deschid, ca straturile unui palimpsest, alte întrebări care ne ajută să regândim lumea şi literatura. Excluderea terțului fiind,,exclusă” se conturează o nouă dimensiune, aceea a înțelegerii dincolo de aparențe, care ne aminteşte de misterul lui Blaga.
S-au conturat de-a lungul vremii – încă o dovadă a faptului că suntem tentați să gândim în termeni ce se exclud – două mari zone, poziționate polemic, date de legătura dintre eul real şi cel ficțional, dintre literatură şi realitate. Volumul lui Constantin Virgil Negoiță depăşeşte prin problemele pe care le aduce în discuție atât direcția proustiană, cât şi pe cea a lui Saint-Beuve.
Romanul epistolar, folosind ca tehnică literară convenția scrisorii, ce ne dă, mai mult decât alte artificii narative, iluzia realității, hrăneşte micul voyeur ce se află în fiecare din noi. Cu atât mai mult va incita un text ce dezvăluie chiar amănunte dintr-o intimitate reală. Despre scrisorile Anei Mureşanu se poate afirma, fără riscul de a cădea în capcana cuvintelor mari, că sunt unele dintre cele mai frumoase texte de iubire scrise în literatura română:,,Iubirea mea, Bărbatul meu, Stăpânul destinului meu, Dinu al meu, te îmbrățişez cu toată ființa mea, cu toată fidelitatea şi dorința mea de tine, cu toată nebunia şi forța pe care mi-o dă dragostea noastră, în care cred şi de care mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că mi-a dăruit-o.’’ Citim din rândurile pline de emoție ale femeii îndrăgostite, nu numai despre iubirea ce i-o poartă autorului, ci şi crâmpeie din viața de zi cu zi sub comunismul ceauşist. Cei care au trăit acele vremuri încearcă probabil o senzație de déjà-vu.,,Vai, mi-au înghețat degetele pe pix! Caloriferul electric funcționează non-stop, totuşi sunt doar 14 grade. În blocuri, se îngheață pur şi simplu.’’, notează Ana la un moment dat. Tonul devine şi mai dur, realitățile sunt numite cu forța unei energii descătuşate după ce se scapă de sub lupa cenzurii. Într-una din primele scrisori trimise din Germania, întrebându-se retoric cum ar putea descrie mai bine ce a lăsat în țară, Ana scrie:,,Să-ți mai spun şi despre celelalte? Despre întreruperile zilnice de curent, ore în şir, fără nici un program, despre zeci de blocuri în care au explodat instalațiile de încălzire, pentru că nu au funcționat din cauza gerului, despre străzile complet în întuneric noaptea, luminate doar de ferestrele locuințelor, despre restricții de circulație?’’.
Există în epistolele femeii şi zone luminoase, amintiri ale iubirii celor doi, nostalgii ce încarcă locurile prin care au trecut cu semnificațiile unor toposuri sacre. Este cazul Putnei, evocată în numeroase rânduri:,,Îți spune ceva Putna? Dacă ajungi vreodată acolo, să te urci pe dealul acela şi să fumezi o țigară Dunhil.”.
Mai aflăm din aceleaşi scrisori şi despre Bucureşti, despre viața literară şi academică a anilor optzeci, despre apariții editoriale, cronici literare, evenimente mondene. Toate acestea însă, strecurate prin simfonia de sentimente ce creionează imaginea omului iubit şi aflat departe. Din aceleaşi scrisori putem doar intui răspunsurile autorului. Acesta nu comentează, nu analizează şi nu explică nicăieri în text, afirmații ale femeii. Ne face părtaşi doar la trăirile acesteia, înşiruind sub ochii noştri, scrisoare după scrisoare. Intervine de puține ori pentru a întrerupe şirul scrisorilor primite din țară, însă atunci nu dă un răspuns peste timp acestora, ci pune în fața cititorului o altă oglindă, aceea a poveştii propriului destin. Un destin pe care autorul ni-l oferă cu generozitate ca,,studiu de caz’’, ca ilustrare vie a faptului că nimic nu este întâmplător, că nu sunt tocmai aleatorii coincidențele, că detaliile sunt semne şi nuanțe care transmit mesaje, că lucrurile se leagă mai bine decât credem, că cel mai bine putem observa legăturile după ce privim în urmă. Amintim în acest sens o coincidență din viața autorului: ajuns în America, Constantin Virgil Negoiță găseşte, din miile de oferte de închiriere a unui apartament pe aceea a Setei, femeia de care se va şi îndrăgosti ulterior şi care îi va deveni soție. Aflăm mai apoi că ambii se născuseră în Bucureşti, pe aceeaşi stradă şi că probabil se întâlniseră, fără să o ştie, de nenumărate ori:,,Din vorbă în vorbă, am înțeles că probabil o văzusem în cărucior, şi mai apoi plimbată de mână, având ochelari mici, negri, de soare, aşa cum reiese din poză, până când dispăruse, când avea cinci ani, împreună cu toată familia, repatriată în Turcia, de unde fugise, cu mult înainte, de frica violențelor timpului, când armenii fuseseră alungați.’’
O fi reală imaginea pe care ne-o facem despre destinatarul scrisorilor, faptul că este un,,martor apropiat’’ o face pe Ana şi să fie un martor credibil în ceea ce-l priveşte? Nu cumva din iubire, depărtare, suferință şi nevoia de a comunica şi de a se comunica, femeia, scriind iubitului său, scrie unui personaj? Privindu-se pe sine, cel din scrisorile Anei ca personaj,,,ființă de hârtie”, potențând această imagine din perspectiva trecerii timpului, nu o desprinde autorul şi pe Ana de realitate, transformând-o în personaj prin rolul pe care îl joacă? Acest rol nu i-a fost desemnat de Constantin Virgil Negoiță însuşi, căruia acest text îi aparține prin construcție şi sensul pe care i-l atribuie?
În acest context, al aşezării pe tărâmul întrebărilor deschise, al răspunsurilor posibile, Martori apropiați nu este numai o mărturie despre un timp, un loc, o iubire sau un om, ci devine o provocare la regândirea literaturii şi chiar a lumii. Miza cărții nu este în nici un caz una narativă sau de tehnică literară. Ultimele rânduri ale autorului au, în acest sens, rolul de a oferi cititorului o cheie de lectură atât prin sugestia lor testamentară, cât şi prin crezul artistic pe care îl exprimă:,,Când istoricii de serviciu se vor duce, şi ceilalți, cei următori, cei ce vin mai târziu, vor scăpa de nevoia de linguşire, iar aprecierile veninoase vor veni numai din partea duşmanilor consacrați, cunoscuți, clasicii, uşor de identificat după tipul înjurăturilor, indiferent dacă sunt elegante sau birjereşti, atunci cioburile acestei biografii, memoriile martorului cel mai apropiat s-ar putea dovedi prețioase.’’
Afirmația de mai sus este în fapt ecoul felului în care Constantin Virgil Negoiță înțelege menirea scriitorului şi rostul literaturii. În numeroase rânduri, scriitorul şi-a făcut cunoscută poziția, mărturisind că venind dinspre ştiință, a înțeles că scriitorul trebuie să se detaşeze şi să privească de sus, iar ceea ce vede să spună şi altora. Cităm în acest sens un fragment dintr-un interviu acordat de scriitor:,,Dacă literatorii vor să rămână atunci trebuie să se ocupe de adevăr. Nu văd cum altfel decât detaşându-te, situându-te cu curaj pe poziția pe care stă Dumnezeu, singura platformă serioasă.’’ Adevărul, explică Constantin Virgil Negoiță în acelaşi interviu, se află, ca să folosim termeni împrumutați din limbajul funcțiilor matematice, atât la reuniunea cât şi la intersecția dintre scriitor şi lume:,,Şi pentru scriitor, şi pentru savant, singura şansă de a afla adevărul este să asambleze cât mai multe descrieri. Scriitorul, din instinct, asta face. Împleteşte mai multe poveşti. Savantul, fascinat de rigoare, fără poezie de dreapta, rămâne la o unică descriere. Este adevărat că în timp o modifică, concentric, bazat pe experiment şi, deci, şi el, în timp, se îndreaptă tot acolo, spre acelaşi adevăr în mişcare.’’
Martori apropiați este romanul unui destin individual care devine exemplar tocmai pentru că reuneşte experiențele fundamentale ale contemporaneității : dictatura, exilul, globalizarea. Personajele cărții nu sunt Ana Mureşanu, Constantin Virgil Negoiță, părinții acestuia, prieteni sau universitari ale căror nume apar ca destinatar sau expeditor în text. Personajele sunt o epocă (ce se cere înțeleasă tocmai pentru că i s-a refuzat accesul la înțelegere prin supunerea ei logicii de tipul alb/negru) şi un dublu destin : al unui om şi al unei cărți.
Nuanțe abia perceptibile, transformare continuă, schimbări ce ne copleşesc uneori, scări de valori răsturnate, viteză, acces facil la informație, cultura vizualului; lumea se schimbă sub ochii noştri şi odată cu ea literatura. Disputele vechi/nou, bine/rău, corect/incorect, tranşate în sistemul logicii binare, nu sunt, în opinia scriitorului, productive. Viziunea integratoare a autorului propune un model de raportare la existență ce presupune analiză amănunțită a detaliului, căutarea legăturilor, înțelegerea rostului şi rolului schimbărilor prin care trece lumea în care trăim, şi noi odată cu ea. Asumarea şi asimilarea acestor schimbări, transformarea lor în experiențe ce construiesc omul din noi, iată ce ne propune, prin expunerea propriei vieți, Constantin Virgil Negoiță. Nu incapacitatea de a crea o poveste a determinat apariția acestui volum construit din fragmente de viață reală, ci nevoia de a exprima un crez artistic şi anume acela că scriitorul, prin literatura sa, asemenea omului de ştiință prin descoperirile sale, are menirea de a ajuta la înțelegerea lumii prin scoaterea la iveală a adevărului la care, prin sensibilitatea şi experiența proprie, a ajuns.
În spatele operei lui Constantin Virgil Negoiță stă, prin urmare, o atitudine asumată, o conştiință de misionar, o încredere nezdruncinată în propria menire, o perseverență ce rodeşte mai puternic prin fiecare carte pe care o scrie. Operele sale sunt, parcă, trepte, pe care autorul urcă – şi după el, cititorul – spre eliberarea de adevăruri pe care se crede că le stăpâneşte pentru a descoperi mereu altele. Martori apropiați îşi dezvăluie sensurile pe deplin doar dacă e privită ca nivel la care a ajuns scriitorul, pornind de la VAG, apărută în 2003, în traducere din engleză (după Fuzzy Sets, New Falcon Publication, S.U.A., 2000). De la colajul alcătuit din fragmente de mărturisiri, meditații, simboluri, trimiteri,,,personaje’’, citate, interpretări şi autointerpretări, interogații şi spații libere, drumul operei lui Constantin Virgil Negoiță a ajuns, odată cu ultimul volum publicat, la proiectarea mărturiilor,,altora’’ în literatură. Dovadă a faptului că volumele sale îşi urmează unul altuia prin provocări succesive sunt chiar cuvintele autorului care, vorbind despre apariția volumului Post-modern logic, spunea:,,Mai încerc să explic cum am scris tot ce am scris înainte. Şi mai încerc ceva. Introduc ideea de fiction-science, cu care să duc romanul postmodern mai departe, dacă nu până la cap; dar dacă asta probabil că nu se poate cu o singură încercare, măcar să-l duc mai departe’’
Să fie Martori apropiați capătul experimentului pe care şi l-a propus Constantin Virgil Negoiță? Să fie acest volum întruparea la un nivel superior a conceptului de,,pullback’’, acea retragere pentru a putea privi şi înțelege? Pornind de la existența reală, de la întâmplări trăite, de la rânduri scrise de şi pentru persoane reale, prin ieşirea din propria existență, povestind despre sine ca despre un altul, prin scoaterea celorlalți (Ana Mureşanu, părinții, sora, prieteni din țară) din propria-le existență pentru a-i reconfigura într-o carte ce vrea să depună mărturie despre un moment din istorie, nu demitizează total autorul Ficțiunea ce guvernează lumea modernilor?
Nu ştim ce şi dacă mai urmează ceva după Martori apropiați. Ştim însă că citind acest roman nu am putut să nu ne întrebăm cum se deplasează realitatea spre ficțiune, ce mecanisme necunoscute generează nevoia omului de a trece în,,poveste’’, care or fi fost semnele pe care ar fi trebuit să le ascultăm în propria noastră viață, prin ce coincidență suntem acum într-un punct anume, încotro se îndreaptă dreapta pe care se află punctul nostru, ce planuri urmează să intersecteze? Oricare ar fi răspunsurile pe care fiecare din noi le-ar putea da, simpla generare a întrebărilor creează o tensiune şi o nelinişte ce anulează toate certitudinile pe care credeam a le deține. Trecut, istorie, comunism, exil, iubire, dor, literatură, experiență, imaginație, toate se topesc după lectura acestei cărți, alunecând dinspre cunoscut spre necunoscut, dinspre real spre ireal, dinspre realitate spre iluzie. Poate mai mult decât celelalte volume ale autorului, Martori apropiați se află între două lumi, asemeni a tot ce ne înconjoară, asemeni destinului omului însuşi. Dacă astăzi o carte de acest fel se înscrie în zona experimentului literar, mâine, dacă privim cu mai multă atenție detaliile din jurul nostru şi generațiile din care vin cititorii viitorului, mâine s-ar putea ca literatura să îşi adune esențele tocmai în zona memoriilor, a jurnalului, a scrisorii, mărturii ale unor trăiri autentice, capabile să nască la rândul lor trăiri şi interogații în sufletul şi mintea lectorului care nu mai acceptă aceleaşi convenții ca ale celor dinainte. Poate se va întâmpla astfel. Poate imprevizibilul literaturii o va lua pe alt drum. E prea,,vag’’ totul, ca să putem spune cu certitudine. Putem afirma însă, odată cu autorul că,,Sigur ne mişcăm spre o limită. Cum? Cu imaginația. Limita este infinitul, care nu poate fi măsurat, nici văzut, nici atins, ci numai imaginat. Această observație nu e numai a mea, e veche, stânjenitoare pentru mintea modernă, firească pentru omul religios’’
Dictatură, exil, globalizare; pre-exil, exil, post-exil. Teroare şi disimulare, evadare, mondializare. Interior/exterior, eu/altul, noi/ceilalți. Iată o listă de variațiuni în jurul unui trinom ale cărui puncte de convergență indică linia unei noi sinteze. Schimbarea abilă de perspective a postmodernității nu poate cuprinde această sinteză cu infinite rezonanțe decât printr-o abordare,,sinestezică” deoarece, practic, toate valorile sunt puse sub semnul întrebării.
Aflându-se în chiar nucleul ce iradiază mutațiile amintite mai sus, State Unite, exilații români explorează în registre diferite reconfigurarea identitară, căutarea de sine prin ficțiune. Elementele realității şi cele ale eului se proiectează într-o nouă cunoaştere, aceea a drumului spre sine, pe care Constantin Virgil Negoiță o parcurge pornind de la matematici spre o teleologie a destinului.
Bibliografie:
DIACONU, Mircea A., La sud de Dumnezeu: exerciții de luciditate, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
DIACONU, Mircea A., Cine-i ține minte pe demolatori? Noi păstrăm în memorie constructorii, interviu realizat de Mircea A. Diaconu, în,,Meridian Critic”, Analele Universităii ?tefan cel Mare Suceava, Seria Filologie, B., nr 1, 2009.
MUREŞANU, Ana, Despre unele scrisori din Martori apropiați în,,Observatorul cultural”, nr. 541, 2010.
NEGOIȚĂ, Virgil Constantin, Logica postmodernului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004.
NEGOIȚĂ, Virgil Constantin, VAG, Editura Paralela 45, Pitesti, 2003.
NEGOIȚĂ, Virgil Constantin, Martori apropiați, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010.
NOTĂ: Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul,,Provocările cunoaşterii şi dezvoltare prin cercetare doctorală PRO-DOCT. Contract nr. POSDRU/88/1.5/S/52946”, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.