Note clasice
Liviu Franga
O LUME ÎN CALEIDOSCOP, CU MELOS DE BASM (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Este limpede, pentru cel care a avut privilegiul – adică un dar primit fără vreun merit personal – să adune ceva mai multe decenii decât primele din propria biografie, că trăim, astăzi, o vreme foarte complicată. Ca să mă explic în câteva cuvinte, aş spune că, față de mulți ani în urmă – cine i-ar putea număra cu exactitatea deosebirii precise între ei? –, anii cei mai apropiați de acela în care ne aflăm şi de anii care se vor rostogoli mai departe adună laolaltă, unele lângă celelalte, cu aerul cel mai firesc posibil, contradicții de-a dreptul uluitoare. În orice privință, despre orice. Bunăoară, din zona medicală – ştiință şi practică a modului de a trăi sănătos: ars sane uiuendi, cum o concepeau anticii, a se vedea celebra formulare latină, mulată în tipare poetice iuvenaliene, mens sana in corpore sano (Sat. X, 356) – ne parvine, la un moment dat, pe fluxul undelor de ştiri, informația că laptele, prieten al vieții umane încă din stadiul ei matern intrauterin, şi mai ales imediat după aceea, dar companion al aceleiaşi vieți, practic, de-a lungul întregului ei, este, de fapt, atenție, un duşman pe cât de perfid, pe atât de aprig, al celui care îl bea. Din ce rațiuni s-ar întâmpla chestiunea aceasta? Ar fi dovedit unii, cu acte de laborator în toată regula, că este cancerigen. Trăim vremea cumplită în care ideile, care se distrug total una pe cealaltă, coexistă, dacă nu cumva ar fi mai bine de spus chiar coabitează, cât se poate de paşnic, uno sub sole.
Soluții? Multe, diverse, discutabile, vechi şi noi. Dar nu e, aici, nici locul, nici sensul s-o pornim într-o astfel de direcție. Poate şi pentru că viața îşi vede mai departe de ale ei, indiferentă la ce spunem noi despre ea şi, fără doar şi poate, la ce facem cu ea.
M-a îndemnat, însă, să zăbovesc în reflecție constatarea coexistenței contrariilor – faimoasa coincidentia oppositorum antică – în chiar interiorul propriilor mele îndeletniciri, pe tărâmul acelei discipline a cărei cunoaştere, cu cât se lărgeşte şi, mai ales, se adânceşte, cu atâta devine mai interesant, mai atrăgător şi mai provocator sondabilă: prin urmare, cu cât cunoşti mai mult şi mai vast şi mai profund, cu atât abisul cunoaşterii te cheamă mai irezistibil. Se verifică, şi aici, biblicul şi augustinianul adevăr absolut al abisului care cheamă abisul: abyssus abyssum (in)uocat.
Ştiința Antichității, clasice, greco-romane, dar şi dincolo de ea – despre această disciplină, în termeni epistemici moderni, este vorba –, se vădeşte o astfel de lume a adâncimilor morganatice, care te cheamă cu cât te apropii mai mult de ea, care se îndepărtează fugind tocmai în momentul în care crezi că ai pus mâna pe ea, şi e a ta… Nu, exact atunci constați, de pildă, că arheologia şi epigrafia clasică, pe întregul arc de timp al Antichității, nu înseamnă decât o câtime dintr-un incomensurabil tezaur material pierdut, dar, virtualmente, oricând putând fi scos la iveală, sistematic sau pur şi simplu din întâmplare, şi oriunde, oricând. Tot aşa, în cazul textelor scrise, pe care filologia clasică – a doua componentă a ştiinței globale a Antichității greco-romane – le-a inventariat şi tezaurizat de peste două milenii, texte (unele, miraculos păstrate) care nu reprezintă, totuşi, decât vârful plutitor al ghețarului ce străpunge apa rece a Timpului: global şi statistic vorbind, nu s-a păstrat până azi nici măcar a zecea parte din cât s-a produs şi transmis, prin scris, în toată Antichitatea, de la originile ei prehomerice până la căderea Imperiului Roman de Apus.
Cât despre ceea ce s-a păstrat – departe suntem de a se fi spus ultimul cuvânt, de a fi atins ultimul prag al cunoaşterii!... Până şi limbile Antichității clasice, greaca şi latina, despre care, la modul cel mai general, s-ar putea crede că stau deschise, fără mistere, înaintea noastră (față de alte limbi indo-europene vechi “surori”), în realitate îşi adumbresc şi originile sau naşterile lor, şi vârsta cea mai de pe urmă, a transformării în alte limbi, căci scapă fixării în timp – mult dorita cronologie de către moderni – atât începutul, cât şi sfârşitul limbilor indo-europene ale Antichității. Iar despre textele, numite, cu un singur cuvânt general, literare, ar putea spune cineva că ele, până şi cel mai anodin – un text tehnic sau aplicativ, de pildă un tratat de medicină veterinară ori unul de agrimensură: iau exemplele la întâmplare –, şi-au epuizat, oare, definitiv semnificațiile?
Dacă vrei să intri în această lume-miracol, mai largă şi mai necunoscută cu cât te avânți să o străbați mai mult, poți să o faci pe două căi, fiecare plină de folos în felul ei şi amândouă ducând spre aceeaşi bună împlinire a dorinței de a şti. Prin studiu sistematic şi treptat, pe de o parte. Este ceea ce ne oferă, de peste un mileniu şi jumătate, învățământul european, clădit pe fundația sistemului instructiv-educativ antic clasic. Prin asumare individuală, pe cont propriu, pe de altă parte. Trecând de bariera cunoaşterii limbilor clasice în sine, în forma lor standardizată şi cultural-literar normată, poți să-ți asumi Antichitatea nesistematic, urcând sau coborând pe firul epocilor, locurilor şi felurilor de a fi al oamenilor, într-o rotire caleidoscopică a ocheanului Lumii Vechi. Aceea îți va apărea, atunci, derutant de mirobolantă, alcătuită şi desfăcută din pietricelele strălucitoare ale unei lumini meteorice, vibrante cât timp ții ocheanul întors şi opace dacă îl închizi.
Cea de-a doua cale, mai scurtă, mai atrăgătoare, se dovedeşte, de fapt, a fi mult mai grea, deşi pare că solicită minimul efort. A construi, cum se întâmplă când mânuieşti ocheanul, lumi bine articulate în configurații permutabile din grămăjoare de pietricele colorat irizante duce, în realitate, mai greu la reuşita cunoaşterii decât o învățătură sistematică.
O astfel de lecție de citire a Lumii Vechi ne oferă cartea recent apărută, cu puține luni în urmă, a Ioanei Costa. Titlul, în prima lui parte, parafrazează celebra deviză-emblemă a Parisului, reprezentând corabia care, deşi bătută de vânturi şi de valuri, se încăpățânează şi nu se scufundă (fluctuat nec mergitur). Autoarea, reputat profesor al universității bucureştene în domeniul umanităților clasice, întoarce – pentru cunoscători, ca şi pentru ceilalți – ocheanul prin care miriadele constelațiilor de mult dispărute vederii ale unei lumi mai vii cu cât se îndepărtează de noi se oferă privitorului sub forma unor „poveşti”, nu altfel decât „filologice”. Scurte, reduse, ca pietricelele ocheanului întors, la esențialul câte unei singure idei urmărite în fuga rândurilor, aceste „poveşti” vorbesc despre începutul fără sfârşit al celei mai vechi pagini din istoria ştiinței scrise a spiritului: ştiința şi iubirea cuvântului. Filologia. Totul, de la o “poveste” la alta, pe tonalitatea calmă a zicerii depănate, cum se cuvine unui melos de basm simultan incantatoriu şi revelatoriu. Iar aluziva deviză pariziană autoarea a pus-o la plural (merguntur) tocmai pentru că, spre deosebire de corabia oraşului gallo-roman (Lutetia Parisiorum), aici, în carte, e vorba de multiplicatele, la infinit, “poveşti” ale Filologiei. Clasice, vreau să spun primordiale. Navele se pot scufunda. Lumile şi luminile revelate ale Antichității, global numite clasice – niciodată.
Soluții? Multe, diverse, discutabile, vechi şi noi. Dar nu e, aici, nici locul, nici sensul s-o pornim într-o astfel de direcție. Poate şi pentru că viața îşi vede mai departe de ale ei, indiferentă la ce spunem noi despre ea şi, fără doar şi poate, la ce facem cu ea.
M-a îndemnat, însă, să zăbovesc în reflecție constatarea coexistenței contrariilor – faimoasa coincidentia oppositorum antică – în chiar interiorul propriilor mele îndeletniciri, pe tărâmul acelei discipline a cărei cunoaştere, cu cât se lărgeşte şi, mai ales, se adânceşte, cu atâta devine mai interesant, mai atrăgător şi mai provocator sondabilă: prin urmare, cu cât cunoşti mai mult şi mai vast şi mai profund, cu atât abisul cunoaşterii te cheamă mai irezistibil. Se verifică, şi aici, biblicul şi augustinianul adevăr absolut al abisului care cheamă abisul: abyssus abyssum (in)uocat.
Ştiința Antichității, clasice, greco-romane, dar şi dincolo de ea – despre această disciplină, în termeni epistemici moderni, este vorba –, se vădeşte o astfel de lume a adâncimilor morganatice, care te cheamă cu cât te apropii mai mult de ea, care se îndepărtează fugind tocmai în momentul în care crezi că ai pus mâna pe ea, şi e a ta… Nu, exact atunci constați, de pildă, că arheologia şi epigrafia clasică, pe întregul arc de timp al Antichității, nu înseamnă decât o câtime dintr-un incomensurabil tezaur material pierdut, dar, virtualmente, oricând putând fi scos la iveală, sistematic sau pur şi simplu din întâmplare, şi oriunde, oricând. Tot aşa, în cazul textelor scrise, pe care filologia clasică – a doua componentă a ştiinței globale a Antichității greco-romane – le-a inventariat şi tezaurizat de peste două milenii, texte (unele, miraculos păstrate) care nu reprezintă, totuşi, decât vârful plutitor al ghețarului ce străpunge apa rece a Timpului: global şi statistic vorbind, nu s-a păstrat până azi nici măcar a zecea parte din cât s-a produs şi transmis, prin scris, în toată Antichitatea, de la originile ei prehomerice până la căderea Imperiului Roman de Apus.
Cât despre ceea ce s-a păstrat – departe suntem de a se fi spus ultimul cuvânt, de a fi atins ultimul prag al cunoaşterii!... Până şi limbile Antichității clasice, greaca şi latina, despre care, la modul cel mai general, s-ar putea crede că stau deschise, fără mistere, înaintea noastră (față de alte limbi indo-europene vechi “surori”), în realitate îşi adumbresc şi originile sau naşterile lor, şi vârsta cea mai de pe urmă, a transformării în alte limbi, căci scapă fixării în timp – mult dorita cronologie de către moderni – atât începutul, cât şi sfârşitul limbilor indo-europene ale Antichității. Iar despre textele, numite, cu un singur cuvânt general, literare, ar putea spune cineva că ele, până şi cel mai anodin – un text tehnic sau aplicativ, de pildă un tratat de medicină veterinară ori unul de agrimensură: iau exemplele la întâmplare –, şi-au epuizat, oare, definitiv semnificațiile?
Dacă vrei să intri în această lume-miracol, mai largă şi mai necunoscută cu cât te avânți să o străbați mai mult, poți să o faci pe două căi, fiecare plină de folos în felul ei şi amândouă ducând spre aceeaşi bună împlinire a dorinței de a şti. Prin studiu sistematic şi treptat, pe de o parte. Este ceea ce ne oferă, de peste un mileniu şi jumătate, învățământul european, clădit pe fundația sistemului instructiv-educativ antic clasic. Prin asumare individuală, pe cont propriu, pe de altă parte. Trecând de bariera cunoaşterii limbilor clasice în sine, în forma lor standardizată şi cultural-literar normată, poți să-ți asumi Antichitatea nesistematic, urcând sau coborând pe firul epocilor, locurilor şi felurilor de a fi al oamenilor, într-o rotire caleidoscopică a ocheanului Lumii Vechi. Aceea îți va apărea, atunci, derutant de mirobolantă, alcătuită şi desfăcută din pietricelele strălucitoare ale unei lumini meteorice, vibrante cât timp ții ocheanul întors şi opace dacă îl închizi.
Cea de-a doua cale, mai scurtă, mai atrăgătoare, se dovedeşte, de fapt, a fi mult mai grea, deşi pare că solicită minimul efort. A construi, cum se întâmplă când mânuieşti ocheanul, lumi bine articulate în configurații permutabile din grămăjoare de pietricele colorat irizante duce, în realitate, mai greu la reuşita cunoaşterii decât o învățătură sistematică.
O astfel de lecție de citire a Lumii Vechi ne oferă cartea recent apărută, cu puține luni în urmă, a Ioanei Costa. Titlul, în prima lui parte, parafrazează celebra deviză-emblemă a Parisului, reprezentând corabia care, deşi bătută de vânturi şi de valuri, se încăpățânează şi nu se scufundă (fluctuat nec mergitur). Autoarea, reputat profesor al universității bucureştene în domeniul umanităților clasice, întoarce – pentru cunoscători, ca şi pentru ceilalți – ocheanul prin care miriadele constelațiilor de mult dispărute vederii ale unei lumi mai vii cu cât se îndepărtează de noi se oferă privitorului sub forma unor „poveşti”, nu altfel decât „filologice”. Scurte, reduse, ca pietricelele ocheanului întors, la esențialul câte unei singure idei urmărite în fuga rândurilor, aceste „poveşti” vorbesc despre începutul fără sfârşit al celei mai vechi pagini din istoria ştiinței scrise a spiritului: ştiința şi iubirea cuvântului. Filologia. Totul, de la o “poveste” la alta, pe tonalitatea calmă a zicerii depănate, cum se cuvine unui melos de basm simultan incantatoriu şi revelatoriu. Iar aluziva deviză pariziană autoarea a pus-o la plural (merguntur) tocmai pentru că, spre deosebire de corabia oraşului gallo-roman (Lutetia Parisiorum), aici, în carte, e vorba de multiplicatele, la infinit, “poveşti” ale Filologiei. Clasice, vreau să spun primordiale. Navele se pot scufunda. Lumile şi luminile revelate ale Antichității, global numite clasice – niciodată.