Cronica literară
Gheorghe Grigurcu

BLAGA ÎN CONŞTIINȚA CERCHIŞTILOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012

Un masiv tom conținînd scrierile membrilor Cercului literar sibian închinate lui Blaga, alcătuit cu acribie şi devoțiune de Dan Damaschin şi Ioan Milea, ne dă prilejul de-a ne îndrepta privirea asupra raporturilor dintre cerchişti şi marele poet-filosof care a fost dascălul universitar al celor mai mulți dintre ei. Ce fel de relație a fost aceasta? Explicabil, personalitatea lui Blaga “atrăgea ca un magnet şi extraordinara putere de fascinație s-a exercitat asupra unora dintre viitorii cerchişti încă din adolescență”, după cum scrie Dan Damaschin în Prefață, nu însă fără a introduce o notă dubitativă. “Dacă ne imaginăm «Cercul Literar» (cel puțin pentru perioada sibiană şi deceniul ce i-a urmat) ca pe o confrerie de spirite, aflată sub tutela lui Blaga, ar rezulta că influența lui s-ar fi manifestat cu o autoritate paternă”. Deci e o “influență” pusă în problemă, tocmai pentru că ar putea fi receptată ca avînd un caracter paternal. Dacă am apela la o perspectivă psihanalitică, am fi în măsură a vorbi despre rivalitatea dintre tată şi fiu, cel dintîi reprezentînd, spre a-l cita pe Lacan, “o valoare simbolică”. Mai exact, “tatăl este întotdeauna, într-o privință, un tată discordant în raport cu funcția sa, un tată carent, un tată umilit, cum ar spune domnul Claudel”, ceea ce ar explica jocul de atracție-respingere pe care l-au practicat cerchiştii față de Blaga. Un episod multgrăitor în această privință l-a constituit Manifestul, id est scrisoarea către E. Lovinescu, publicată la 13 mai 1943, în rîndurile căreia membrii grupării dădeau glas adeziunii la poziția critică şi estetică a patronului Sburătorului. Aşadar o mişcare de disociere, pe care Petru Poantă nu ezită a o comenta astfel: “Manifestul, respectiv scrisoarea către E. Lovinescu, apare drept un act de disidență, echivalentul contestării autorității paterne; un gest care, desigur, îl va fi şocat pe L. Blaga, deşi nu l-a dramatizat public”. “Eliberarea” astfel tentată corespundea, măcar la un prim nivel, unei efervescențe tinereşti, unui neastîmpăr al semnatarilor textului redactat de I. Negoițescu, care, fără a-l înlătura pe Blaga din planul prețuirii lor, călcau “pe de lături”. Iată ce-i scria Ştefan Aug. Doinaş lui Cornel Regman, ultimul aflat în serviciul militar la Piteşti: “Avem de dus o luptă cu faze foarte interesante împotriva lui Tao (Blaga – n.n.) care nu ne gustă gestul… Îl vom lăsa, deocamdată, să se scruteze singur…, şi, mai tîrziu, după ce îi va fi parvenit la urechi vestea cea bună, îl vom invita la un cenaclu”. Fără nicio îndoială, Blaga a fost întristat de Manifest, cu atît mai mult cu cît, după cum mi-a mărturisit şi mie de mai multe ori, nu-l simpatiza pe E. Lovinescu, care i se părea “superficial”. Atitudinea i se precizează în eseul intitulat Critica literară şi filosofia, publicat în Saeculum, nr. 2 /martie-aprilie 1943, în care e mustrat modelul impresionist, de sorginte galică, “întemeiat în chip accentuat pe gust”, neprielnic introducerii filosoficului în discursul critic. Ca o concluzie: “criticului i se poate cere cu bună dreptate să-şi îndeplinească o primă şi elementară datorie față de propriul său gust: adică să dea autoritate şi profunzime acelui gust, printr-o filosofie, pe care şi-o însuşeşte potrivit înclinărilor sale spirituale”. Să reamintim că, aşa cum se înfățişează critica Cercului (exceptîndu-i pe Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş), ea are preponderent o tăietură “lovinesciană”, continuînd, prin exponenții săi de frunte, I. Negoițescu, Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, critica noastră interbelică. Manifestului i s-a răspuns cu o consecvență în timp.
Pe de altă parte are loc şi o interpretare disociativă a filosofiei blagiene, în speță de către I. Negoițescu, într-o conferință din 1943, apărută abia în 1970, care o are ca obiect (Blaga era de față), calificată de către Henri Jacquier drept “un enorm scandal”. Doctrina culturală a tinerilor grupați în jurul revistei Euphorion îşi propunea să substituie categoriile blagiene, socotite formale, printr-o viziune heideggeriană: “Încîntării față de «spațiul mioritic» trebuie să i se opună repudierea, critica structurii mioritice”. Ca şi, răsucind cuțitul în prezumata rană a mentorului: “Dar chiar structura mioritică e criticabil spus, căci mioriticul e formă şi numai formă, lipsită de conținut, deficientă de structură”. Într-o epistolă către Radu Stanca din 16 mai 1948, I. Negoițescu defineşte astfel țelul demersului său: “Analiza fenomenologică a structurii (a țesăturii axiologice) sufletului european față de cel românesc şi promovarea noii culturi române pe structură”. Fără să rezulte de aici o ruptură totală ca atare, se poate constata un impact al cerchiştilor asupra magistrului lor, pe care-l respectă în virtutea unei “bune creşteri” intelectuale, dar a cărui tutelă ideatică o pun mereu în discuție. Tinerii în chestiune țineau a se manifesta ca spirite independente, refuzînd sistematic “egida” mai mult decît onorabilă de care ar fi putut beneficia. Tîrziu, în 1995, Doinaş recapitulează astfel situația: “Lucian Blaga şi-a dat seama că această confrerie literară a propriilor săi studenți nu numai că nu se situează sub egida personalității sale, preferînd să-şi declare adeziunea la maiorescianism, dar mai mult – nu cuprinde nici un tînăr blagian. Profesorul avea studenți, filosoful nu avea discipoli”. De reținut reacția superior tolerantă a lui Blaga. Acesta continuă a cultiva relații amabile cu foştii săi studenți care nu i-au devenit “discipoli”, inclusiv în perioada aspră a interdicțiilor stabilite de regimul comunist, cînd toți aceştia erau taxați drept “reacționari” (ca şi Blaga însuşi) şi, dacă nu erau azvîrliți în temniță, măcar li se interzicea “dreptul la semnătură”, fiind astfel amuțiți din punct de vedere intelectual. Numele lui Doinaş l-am auzit prima dată din gura lui Blaga, prin 1956-1957, însoțit de o măgulitoare apreciere, ca şi de întrebarea ce mi s-a părut în acele împrejurări ciudată: “cum de nu-l cunoşti?”.
Reîntorcîndu-mă la premisa psihanalitică, utilă poate analizei fenomenului la care mă refer, se cade a recunoaşte mai întîi abordarea pozitivă de care, în fond, a avut parte Blaga din partea cerchiştilor, care nu şovăiau a-l caracteriza drept “cea mai profundă conştiință teoretică-artistică a culturii noastre”. (Sînt cuvintele lui I. Negoițescu, pe care cred că nici unul dintre comilitonii acestuia nu le-ar fi contrazis). E vorba, aşadar, de admirație? Desigur, însă admirația e o atitudine oarecum depersonalizată, străină de afect, o prețuire din partea inteligenței şi nu a inimii, o închinare şi nu o îmbrățişare. Lessing dixit: “un sentiment rece, care, prin caracterul lui de uimire inertă, exclude orice pasiune mai caldă”. Era maxima concesie la care putea ajunge antipaternalismul. Să fie doar dorința de emancipare a unor învățăcei superdotați sau şi “gelozia” de ordin freudian? Interpretările rămîn deschise. Oricum, nu putem nega faptul că admirația cerchiştilor față de Blaga n-a cedat niciodată, chiar dacă abia în final s-a manifestat mai cu putere, izbutind, după cum afirmă Dan Damaschin, “prin textele lor adesea reluate, aprofundate şi augmentate (…), o cartografiere cvasicompletă a universului operei blagiene şi o radiografiere, pe cît de exactă, pe atît de profundă a personalității Maestrului”. Socotit cel mai complex creator român, aducînd “o componentă filosofică fundamentală, o invitație la o viziune organică asupra culturii şi literaturii universale”, poetul-filosof a căpătat pînă la urmă în ochii membrilor Cercului postura unui Goethe al spiritualității româneşti. “Consider că – mutatis mutandi – Blaga are în cultura noastră dimensiunea lui Goethe în cultura germană. Opera sa a devenit un fel de piatră de încercare pentru toți cei ce intră în grădina limbii române” (I. D. Sîrbu). Însă afectivitatea nu pare să fi intrat niciodată în ecuația relațiilor cerchiştilor cu Blaga. Contracarată de judecățile axiologice, “revolta împotriva tatălui” nu putea fi pesemne resorbită în totalitate. Drept care rezervele celor în chestiune față de om sînt deosebit de relevante. Unele pot fi citite printre rînduri, altele au un caracter expres. S-a vorbit frecvent de tăcerea lui Blaga, ca despre un factor emblematic, tăcere care avea un rol întrețesut cu opera, exprimînd, fireşte, şi răgazurile uimirii şi ale contemplației, ca şi ale preparării reflecției. Iată o mărturie a lui Doinaş: “Am avut ocazia, ce-i drept, rarisimă de a cunoaşte tăcerea lui Blaga, adică de a-i asculta limbajul propriu: distant dar cald, fără inflexiuni şi totuşi muzical. (…) Vorbirea lui era saturată de mari blocuri de tăcere, exact aşa cum poezia lui se sprijinea pe intervale de tăcere (puse în valoare, cîndva, cu decenii în urmă, de un critic perspicace). E singurul om, cunoscut de mine, la care vorbirea personală anula posibilitatea oricărei vorbării impersonale (Gerede, în terminologia lui Heidegger)”. Să mi se îngăduie o impresie… eretică. Tăcerea făcea parte din panoplia poetică a lui Blaga, era un însemn stilistic mai mult decît o atitudine fatal comportamentală. Avînd bucuria de-a mă fi aflat nu de puține ori în preajma poetului, fie într-o încăpere, fie pe stradă, constatam cursivitatea vorbirii sale, uneori chiar cu un belşug de adaosuri, de preciziuni la un subiect oarecare. Nu exclud ca faimoasa-i tăcere să fi fost în unele situații şi un mijloc discret de rezervă, de defensivă, mai cu seamă dacă avem în vedere opiniile fie şi parțial divergente ale unora dintre colocutorii săi, pe care autorul Spațiului mioritic le va fi perceput mereu în subsidiar... S-a mai speculat apoi, cu insistență, pe tema anafectivității marelui om, care ar fi fost rigid, exsanguu, un soi de entitate statuară a prelegerilor universitare: “Apropierea de Blaga nu atingea niciodată, cred eu, vreo clapă sentimentală. Filosoful şi profesorul se păstrau la o distanță care infirma orice vocație catedratică, lăsînd să se întrevadă numai intervalul speculativ. (…) Cursurile sale erau reci şi exacte; dar ne găseam în fața unei răceli şi a unei exactități care eliminau flacăra din cuvinte. Un singur om a reuşit să se apropie de el: Ion D. Sîrbu, elevul şi asistentul său” (Ştefan Aug. Doinaş). Iar I. Negoițescu este încă mai casant: “Ca om este complet rece, şi dacă eu nu aş avea în general un puternic sentiment pentru opera de cultură în sine, nu aş putea stabili nici un fel de comunicație cu el. El nu are entuziasme, ci numai interese, chiar şi în cele mai acute situații spirituale. (…) Lucrurile îl interesează, nu se dă niciodată lor. Iată de ce nu are Dumnezeu şi nici nu-l caută”. Cuvinte pe cît de nebinevoitoare, pe atît de, din punctul meu de vedere, nedrepte. Mie unuia Blaga mi-a arătat o benevolență caldă, o deschidere sufletească aşa cum rar mi-a fost dat a întîlni în viață. Aveam 19 ani cînd, eliminat din Şcoala de literatură pentru că îi vizitasem pe Arghezi şi pe fosta soție a lui E. Lovinescu, şi, debarcînd la Cluj, în primele zile ale anului 1955, spre a-mi continua studiile, am îndrăznit să-l caut. A avut marea generozitate de a-i acorda de la început o conversație de cîteva zeci de minute unui copilandru timid, căruia i-a prețuit versurile de începător aşa cum acesta nici n-ar fi putut visa, inspirîndu-i o încredere binefăcătoare pentru a-şi urma drumul potrivit în viață. De-a lungul anilor în care s-au petrecut întîlnirile noastre (pînă în 1959), asculta cu atenție micile mele tribulații sentimentale, depănîndu-şi în replică amintiri proprii. Nu o dată venea vorba de viața noastră literară, pe care-i plăcea s-o prefire începînd cu interbelicul, oprindu-se cu predilecție asupra numelor ei sonore, răsfirîndu-le în nuanțe. Cît de serioasă ar fi putut fi “invidia”, de care a fost acuzat, față de Arghezi de vreme ce mi-a spus fără înconjur că acesta “e cel mai mare creator al cuvîntului românesc”? Fără a aborda nemijlocit subiecte “politice”, care, în chip obiectiv, încărcau aerul acelui timp, vădea o îngrijorare ce deriva din ele, o crispare ce le atesta dureros. Cu acel amestec de gravitate şi bunătate care-i marcau rostirea, n-a şovăit a prognoza, amar-resignat, că “istoria va face un pas înainte doar peste capetele noastre”. Îşi pleca urechea la necazurile ce începuseră a nu mă ocoli şi pe care i le împărtăşeam. Cînd mă amenința o intempestivă încorporare în armată, mi-a dat sfaturi detaliate care mi-au fost de folos. Într-o bună zi m-am pomenit exmatriculat pentru cîteva absențe la orele ultraplicticoase de marxism-leninism. Blaga n-a pregetat să facă un drum la Universitate spre a-l îndupleca pe decanul de atunci al Filologiei, pe numele său Iosif Pervain, temut în micul nostru univers didactic, să mă cruțe. M-a ajutat astfel să rămîn student în continuare. Şi nu doar atît. Cînd am absolvit facultatea, a fost singurul care s-a străduit îndelung să-mi găsească un serviciu într-un centru cultural, aşa cum îmi doream cu ardoare, adresînd călduroase scrisori de recomandare (care au fost publicate) lui Tudor Vianu, pe atunci director al Bibliotecii Academiei, şi lui Alexandru Jebeleanu, redactor şef al revistei Scrisul bănățean din Timişoara, punîndu-mă în contact cu cîțiva prestigioşi universitari clujeni (nu de la Filologie!), bineînțeles fără vreun rezultat, într-o ambianță în care “şurubul ideologic” era strîns pînă la refuz. Bunătatea sa mă copleşea. Mirabilul Blaga era pentru mine însuşi transcendentul care coboară… Cum aş fi putut crede în “răceala” suverană, în “completa lipsă de iubire”, în “interesul” exclusiv ce l-ar fi dominat pe autorul Nebănuitelor trepte?
I s-a mai imputat lui Blaga absența ethosului din sistemul său filosofic. Imaginea Marelui Anonim, înfățişat deasupra idealurilor umane, a valorilor, inclusiv a celei religioase, precum un soi de “artist pur, artist care dintr-un spirit de repulsie şi atracție deopotrivă, față de creaturile sale, ne-a înzestrat cu categorii stilistice şi cu putere metaforică”, părea a suspenda criteriile etice. Demonia Marelui Anonim avea aerul a reprezenta, prin aserțiuni precum “creația precede morala” şi “valoarea cea mai înaltă e creația”, nu numai un “fenomen originar”, un sîmbure mitic al operei blagiene, ci şi o echivalare cu amoralismul. Dar dincolo de asemenea ipostaze metafizice, care nu puteau fi elaborate decît într-o epocă de normalitate, în care morala curentă era subînțeleasă, Blaga s-a dovedit o întrupare a unei etici superioare, cu aspect pilduitor, în circumstanțele dure ale totalitarismului comunist, la antipodul unor alți mari scriitori ai noştri precum Sadoveanu, Arghezi, Călinescu. Neinclus în viziunea anistorică a filosofiei sale, ethosul s-a revelat, în schimb, cu putere, în ființa sa, primejduită grav de perturbările istoriei: “Un curaj al spiritului, o fidelitate față de comandamentele etice ale gîndirii sale l-au făcut să rămînă el însuşi, cu coloana vertebrală dreaptă, cînd alți mari creatori îngenuncheaseră în fața politicului” (Ştefan Aug. Doinaş). În decembrie 1949, urcînd Feleacul alături de Liviu Rusu, D. D. Roşca şi Blaga, I. D. Sîrbu a asistat la o izbucnire expiatoare a celui din urmă: “Eu gesticulam, spumegam, conform firii mele de atunci. Ce facem acum, unde reclamăm, din ce vom trăi, ce facem, ce e de făcut? Ei, bătrîni, cu familii grele, tăceau. Deodată, sus, unde coteam spre Văcărescu ( casa mea era prima în colț), deodată Blaga, cu o furie ce nu i-o cunoşteam, verde la față, mă apucă de rever şi îmi strigă în față: «Ce facem, Gary? De astăzi ne scriem Ethica. Asta vom face…»”. Emoționant.
P. S. Citesc cu stupoare următoarele: “Pe Blaga l-am văzut mai zilele trecute la el acasă, după ce l-am căutat în zadar la Bibliotecă. E în vacanță. Foarte mulțumit de rezultatele pecuniare ale întreprinderii Faust. Încîntat de onorurile ce încep să i se aducă. Foarte legitime, ele sînt – mă tem – destul de periculoase. Trebuie să te temi de comunişti, mai ales atunci cînd încep să-ți facă daruri. Cred că Arghezi se află într-un stadiu şi mai avansat de învăluire seducătoare, corupătoare, din partea oamenilor regimului. I-am spus ceva în acest sens bietului Lulu, care însă – la auzul descrierii vizitei mele de la Rex şi a celor aflate la Bucureşti în legătură cu condițiile ce i s-au oferit lui Arghezi – în loc să reacționeze cum speram, s-a lăsat vizibil podidit de invidie, dovedindu-se un rîvnitor într-ascuns la favorurile de care îl vede profitînd pe acela. Am plecat de la el cu un gust amar (…). Din perspectiva puterii, seducerea şi coruperea duşmanului este mult mai eficace decît oprimarea şi chiar suprimarea lui”. Fraze jenant condescendente în raport cu Blaga, surprinzător imprudente în raport cu evoluția semnatarului lor, Nicolae Balotă…