POETICĂ MIX(A)TĂ

Formula po(i)etică a lui Dan Iancu mix(a)tă, vizibilă şi la nivelul volumelor, de la „aproape haiku”-uri la narativele sale acut lirice, este releva(n)tă cu Noi, o jumătate de zeu, Editura Agol, 2011. Mixajul e şi de artă poetică, de la modernism la postmodernism, de la suprarealism la minimalism, etc.
Noua textură vine după alte volume lirice, dintre care aş menționa ca excelent, bine alcătuit şi strunit, în fine, cu viziune şi scriitură incandescente, uşor experimental, confesiv şi fantasmatic, totodată, Tata doar fotografii, Editura Agol, 2009. În acest epic dezlănțuit, rupt prin punctuație şi săgeți metaforice distincte, viscerală şi prozastică până şi în limbaj, aflăm asocieri suprarealiste, multiple micropovestiri realiste, naturaliste şi minimaliste segmentate de maxime şi concentrate lirice din statura „haiku” a lui Dan Iancu. Mixajul de formule poetice este prins, paradoxal, într-o aluviune de text, torent epic asumat în poetică autenticistă. Se impune o (auto)referențialitate netrucată, nestilizată, nedorit ficționalizată, cu asediul notelor de subsol, incandescent şi spasmatic. Scenariul trece din pagină în josul paginii pe tema suferinței erotice, axială, instituind adevăratul cronotop, spațiu şi timp constant trăitoare, cel memorialistic, afectiv. Pe această osatură se mişcă la capete versete ioviene de latură profană, însă, elogii persiene cu iz nichitastănescian, neo-modernisme de viziune într-un text complicat. Asocieri de tip Lautréamont se învecinează cu parabole ascunse ori narații explicite pe un memorial plin de capcane textuale, vizionare. Epicități ocolitoare par să sufoce tocmai dinamica amintirii-notării. Se instaurează un fel de jurnal erotic cu adiționări de momente şi stări ale personajului povestitor, jurnal de oameni şi locuri, memorial erotic, mai întâi, cu efectul proustian al prezentului dilatat. Textul trăire-viziune e un fluviu ştrangulat continuu printr-o punctuație amplă (chiar lipsă de punctuație), puncte de suspensie dinamizatoare. Cotidienele „momente” sunt anume conduse cu extaze şi pilde, cu senzații notate la suferința „jumătății”, neîntregirii angelice, oficiante, totuşi, în poezia-proză a epistolarului secvențial. Mărturisirile şi reflecțiile ajung, cu mărcile de adresare epistolară cu tot, la un monolog, în care accentele patetice stau dedesubtul notării cinice şi epicii dezlănțuite. Textexistența, până la urmă postmodernă, totuşi, nu e în direcția livrescă optzecistă, ci într-una autenticistă, confuzia viață-scriitură se face de la celălalt capăt, al scriiturii care aleargă după viață, nu a viziunii din Remul cărtărescian, de pildă. Fentele tipice metatexturii sunt plasate pretutindeni (exemplificăm: „nu construiesc niciodată înainte. poate de asta nu există la mine narațiune, cum nu există vreo urmă de logică, alta decît axiomatică”). Capcanele de auto-lectură abundă (un exemplu: „nu am scris un ghid de călătorie şi nici oraşul în sine nu era decît pretextul unei personificări angoasante”). Tot postmodernist, Dan Iancu lucrează pasaje lirice în ecou, nu în registrul parodiei uzate deja, ci într-unul demn de un lirism distinct, cu alăturări minimalist-autenticiste, noi. Iată un extaz al muzei-femeie nichitastănescian la început, minimalist la urmă: „ acum ştiu numai formele, pliurile, culorile. textura pielii peste a mea. îți simt încă elasticitatea. sînii moi, mici, uşor lăsați, albi. toată pielea ta e albă. mici alunițe. zîmbetul încordat. vorbeşti şi nu aud nimic. sau gemi… sau țipi… parcă ar fi fost lumină multă în cameră. şi parcă nu era această cameră. eram la mine, în apartamentul copilăriei. mi-era frică…”. Un eros păgân blagian e tuşat gros, pe note tot minimaliste: „luni a trecut şi secera limbii nu te-a trecut, cît să-ți desfac mirarea de desprins roşu deoparte, roşu de un țipăt, roşu la mijloc... am să-ți muşc mijlocul şoldurile, coapsele, icnetele... mă voi cufunda şi te voi aține... alintarea de sine, alienarea de mine în tine, de secera limbii trecută prin vine... am să te fac numărătoare pentru degete... o țîță, o alunecare, un fir de păr, o splendoare... o lasă-mă să ți-o pun, să mă…”. Chiar mai vechea confuzie text-existență e mutată într-o antiisusică scripturală: „ea are ochii întunecați şi trup de înger. la mijloc e tăiată-n două ca să-i numeri cercurile şi tăcerile mai lungi decît noaptea polară. am atins inelul treizeci şi trei, cam cît avea iisus cînd l-au atîrnat de catapeteasmă ca pe un bou proaspăt tăiat. ea era prinsă în sine cu nişte cîrlige de inox manufacturate-n ziua aia, din care nu i-a mai răspuns decît foarte rar, jumătate fiindu-i, şi l-a spînzurat de cuvinte împrăştiind mațele textelor, lăsîndu-le prin cutiile poştale precum pe nişte piei de şarpe. de atunci el încetase să mai creadă.” Şi erotica, tot textuală, e în notă, şi notare, dublă: „dacă mă uit mai atent la părul tău răvăşit printre visele, adie un miros de coapse arse (intarsii de cald şi umed şi ceară albastră.). eu zic să te laşi cum te pun, nebun, între cuvinte... obsesia desfacerii de piele şi ascundere, pătrundere...”.
În această carte torent spasmul de viziune şi vorbire duce la damnare, suferința „protagonistului”, narat şi narator, dublat de liricul vizionar în pasaje monolit sau în inserțiile reflexive. Povestitorul trece în extaz, aproape orgie a suferinței, fără ieşire din text, oficiind un discurs amplu, segmentat. Dar momentele de realitate, invectivele sau marginalii de sens subminează tragicul şi liricul deopotrivă. Dionisiacul domină apolinicul din scenariul poetic, un reportaj al transmutării prin locuri ființiale eşuate, de la Boston la Bucureşti, cu alteri greu de asamblat într-un text fluvial, singurul potrivit, totuşi, suferinței multiplicate cu fiecare „epistolă”. Fiecare tranşă proustiană e adusă în prezent, viscerală, fără emfaze, uneori cu frivolități voite, pe temele cele mai profane, de la masturbare, expulzare, locuire în garsoniera celulară de peste tot, etc., la momente şi reflecții, fişe de analiză socială şi politică, dar, mai ales, la nucleul tare, cel erotic.
Titlul e unul cu țintă po(i)etică, eficient, fiind vorba de muză-iubire-text, asamblate în unu/una, chiar dacă erosul, asemenea texturii torențiale, nu ajunge la întregire, nu pare, în ciuda pluralului, „noi”, o identitate angelizată, mântuită, centrată. E o mixtură lucidă care nu duce la textul orfic, ci la compunere aleatorie, multiplicată, dar vie, autentică, explicitată şi de autor: „narațiune, fir epic, desfăşurare, înşirare, plat, gradat, început, compoziție, cuprins, povestire, roman, încheiere, trombă, personaje, dialog, proză, evoluție… oare? o carte e doar un text sau o alcătuire de texte. există un fir încîlcit, care leagă. care se poate spune, nu povesti, fără majuscule sau vreo atmosferă specială. e abrupt, direct ca şi cum ar fi sufletul tău ce curge-ntr-o cană cu gîlgîielile de rigoare. doar atît. fără politețe sau glazuri ce vor vinde bucoavna. eşti tu şi cu tine. ai uitat uşa deschisă şi mori încet pe masa de disecție. dacă ai curaj sau dacă nu-ți mai pasă. fii atent. nu e acelaşi lucru, dar e alegerea ta. dacă place sau nu e cumva altă altă rubrică.” Nota de subsol 97, autoreferențială, e o artă poetică frustă, cu artificii lirice actuale: „se trece jumătate de iarbă în stînga pentru a fi consistentă. aspectul inoperant al părerii de sine. mîna, care aproape nu s-ar vedea, inima, confundată c-un centru, deşi miezul e mai aproape de folosință, şi mintea, cu care arunci după cîini, cuprind toata istoria şi enumerarea, dimensiunile ce se nasc pas cu pas, NOI, cel o jumătate de zeu!”.
Iubita, cu avatarurile ei la vârste şi momente diferite, e adusă când într-un extaz la unicitate, când la cotidianități arborescente, prozastice foarte, cu limbaje şi registre stilistice şocante în contiguitatea lor, radicalizată. Iată pasaje exemplificatoare: „eu te-aş iubi răsfirată de limba gîndului dată din craci la o parte din buze din şoapte şi din ce-o mai rămîne pe ici pe colo-ntre cute posomorîte de chin de vînzoleală şi să mi te-nchin de la mijloc în tine să-ți cad la picioare ciorchine…”, sau: „brunetă doar, cu sînii jucînd, încerca să-mi zîmbească detaşat printre gemete. i-am înşuvoiat matricea cu o singură coloană uşor albastră de spermă frumos mirositoare, din care, în timpurile mai liniştite, făceam lumînări cu fitil de mătase gălbuie. a strigat ceva în limba ei neuitabilă, ca o rană, ce nu se va mai vindeca niciodată, deşi nu crede că încă există uriaşi, şi s-a lăsat în brațele mele nenumărate. o să naşti fluturi de toamnă, din aceia ce au culori ruginii sau sunt doar gri…”.
Mici „anabase”/elogii la figura iubitei, au tuşe de tip Saint-John Perse: „brunetă doar, cu sînii jucînd, încerca să-mi zîmbească detaşat printre gemete. i-am înşuvoiat matricea cu o singură coloană uşor albastră de spermă frumos mirositoare, din care, în timpurile mai liniştite, făceam lumînări cu fitil de mătase gălbuie. a strigat ceva în limba ei neuitabilă, ca o rană, ce nu se va mai vindeca niciodată, deşi nu crede că încă există uriaşi, şi s-a lăsat în brațele mele nenumărate” sau: „un deget desenînd pe nisip marginea ta de limpede. eu privind zîmbetu-ți, tu adăstînd pe brațul meu uitat acolo, amiaza tolănită la umbră. nici n-ai şti cum se trec astrele peste sînul, minune de oftat… degetele făcînd clepsidră din aroma sfîrcului tău stîng”. Gestica erotică e duală, cum şi întregul e astfel alcătuit, din invective („dă-o-n pizda mă-sii de iubire”) alăturate omagiului, mai ales în comprimatele cu adevărat poetice: „țîțele tale, o, țîțele tale ca mirosul abia simțit al unei înserări…”, „se făcea palma stîngă cupă sînului tău mirat de atingere. celălalt, ațipit, respira primăvară”.
Avem în față notații, decupaje de cotidian, detalii ale concretului, concentrate metaforice care creează tensiune lirică, totuşi, în avalanşa de scene din viața cea de toate zilele şi vârstele. Micile povestiri sunt scene din intimitate sau din cotidianul amplu, similare în acvariul existențial ex-pus. Orice distincție dispare până la o străinătate de sine care distruge limitele şi trage amintirile, proiecțiile, non-locurile naratorului într-o fantasmă de viață, un reportaj, centrat erotic, dar cu iradieri multiple, caleidoscopice, când edenice când infernale, cu granițe mutate continuu, halucinant, aproape supra-real. Notațiile cotidiene şi notele din subsol nu au o singură linie, se urmează una pe alta, se întrepătrund, îşi răspund ca într-o halucinație în care imaginația naratorului e febrilă. Discursivitatea e oprită, uneori, de haiku-ul („gîndurile erau tăioase la margini, precum nişte şrapnele de gheață cenuşie”), care țâşneşte cu forță prin carnea epică, sau de suprarealități, amintind un Lautréamont, de pildă: „…vreau doar să mă scufund în tine ca un cuțit. imaginea care-mi vine în minte acum e/ o maşină imensă cu un cilindru de fier”.
Se consemnează cu frenezie stările erotice, gândurile sunt placate pe multiplul vieții, locurile înstrăinării se topesc în viziuni ale cotidianului, aproape „futuriste”, alergate, în vertij, accelerate într-un discurs antiliric şi liric, totodată, cu momente imprevizibile de schimbare a tonului, registrului stilistic. Viteza discursivă e cea care aduce şi induce starea halucinatorie a poemului amplu, rupt în nenumărate bucăți epistolare, de consemnare sau cu scenarii imaginative, cu momente existențiale natural(ist)e, fantasmatice. Se pendulează între spunerea neutră şi cea liric subiectivă, pe un timp magmatic, apăsător în nenumăratele sale trimiteri, până şi din/în titluri. Doar că liniile secvențelor, rupte într-un continuum temporal, fug în mai multe direcții. O epică a momentelor erotice, spațiale, compusă din locuri memorabile sau comune, e sufocată, lucid, din suprapuneri de real şi imaginativ, de fapt divers placat pe trăiri adânci, mânuite sub crusta zilnicelor, spectaculosului, scenei sociale sau intime, lingvistice, ş.a.m.d.
E clar, însă, că poetul atinge o identitate prin asumarea unui epos, erotic în centru, cu perspective realiste şi halucinante, cu alternanță dramatică (şi spectaculoasă) între momentele de candoare erotică şi „atrocitățile”, suferințele ei, amestecul de suav şi crud fiind trans-pus şi la nivelul texturii. Micile narații se alătură fie reflecției adânci fie comprimatului liric.
Sunt pasaje de incantație erotică pline de candoare, altele de flagel, ucigaşe, scurte memorii, figuri comune, fapte consemnate la rece, momente autobiografice în fotograme impure. Notarea e una de ofensivă, antipathos. Semnatarul sceptic şi implicat totodată merge în direcția memoriei revelatorii, senzualitatea, visceralitatea re-trăirilor, însă, rupe organicitatea viziunii ont(olog)ice. Spasmul, ajuns şi în lexic, nu mai păstrează distanța notării, dar instalează un martiriu al „cărnii” erotice, dublată de cea lirico-epică, de fapt. Memorialul conține figuri, etape ale erosului, cu personaje, clipe şi reflecții pentru care autorul are şi retorica pe măsura …vocației. Neo-modernitatea femeii-muze e cuplată cu tuşe suprarealiste, postmoderne, şi minimaliste.
Acest discurs, mai aproape, uneori, de un Eliot sau Jon Perse, Celan, de moderni şi neomoderni, are tuşele postmoderne, cu parafraze şi aluzii textuale, micropovestiri cotidiene în registru desacralizant, minimalist chiar. Se ajunge la un poem prozastic în ansamblu, compus din mai multe bucăți discursive sau profund lirice, unde suferința este chiar substanța iluminării. Gestica durerii e ordonată sau mimat ordonată pe momente şi locații, pe un periplu tematic în care se topesc poezia/textul cu iubirea în suferință, dublare de aflat şi la nivelul monologului în pustiu, fără un răspuns epistolar. Auto-referențialitatea e rama dramei şi traumei erotice, invocația şi extazul se alătură spaimei, destrămării existențiale şi textuale. Echilibrul nu e de găsit. Suferința, pusă în evidență la nivelul unui poem fluvial sincopat, nu e trasă spre patetic tocmai pentru că narativul şi lexicul frust aduc starea de suspensie la nivel bacovian, al limitei, în ciuda inflației verbale.
Confesivul alunecă spre autodenunț, jucat pe dos („nu sunt ceea ce spun, ci altcineva, mult mai ascuns”) crud, care taie în carnea textuală şi ontică, dinamizându-le. Dar micronarațiunile pe scenariu auto-biografic, realist, trec iute în reflexivitate sau fantasmă, realizează un spectacol de distanțare-iluminare. Realitatea cea mai profană ajunge una lăuntrică, pe o partitură întreruptă, anamnezică, ceea ce dă volumului o alternanță între vervă şi lamentație, între prozastic şi liric, o autenticitate declamată, expusă, imediată. Epicul se precipită, momentele se amestecă, ritmul este înnebunit, înstrăinat. Amalgamul de imagini şi momente amintesc poeticități diverse, mixajul e al vieții şi al textului deopotrivă, un „noi” făcut din jumătăți.
(Dan Iancu, NOI, o jumătate de zeu, Editura Agol, 2011)