Cronica literară
Andreea Răsuceanu
ASCENSIUNEA PE MUNTELE ATHOS SAU DESPRE "NATURA DUHOVNICEASCĂ"
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Citind primele rânduri din cartea lui Dan C. Mihăilescu, şi mai ales îndemnul său la coborâre în sine, la pecetluirea buzelor şi la deschiderea ochiului interior, “aşa cum ni se întâmplă când ajungem brusc în fața mării sau la poalele muntelui”, e imposibil să nu-ți vină în minte celebra scrisoare petrarchiană din 1335, cea care vorbeşte despre ascensiunea poetului italian, împreună cu fratele său Gherardo, pe muntele Ventoux. Scrisoarea, în care, conform observației lui Jacob Burckhardt, Petrarca inițiază privirea directă asupra lumii, semnalând momentul secularizării curiozității, este, de fapt, o mărturie despre dificultățile ascensiunii, pusă în termenii alegoriei, dar şi despre propria acedie şi lipsă a voinței. Experiența ascensiunii îl conduce pe poet la un conflict intim, declanşat de fapt de spusele Sfântului Augustin, care condamnă uitarea de sine survenită din contemplația estetică. Petrarca invocă însă importanța contemplării peisajului, în care omul intră ieşind din el însuşi, comparând ascensiunea montană cu cea a sufletului către fericire şi echivalând-o cu o deschidere a sinelui către Dumnezeu.
Fie că e vorba despre simplă contemplație estetică sau despre o stare cu mult mai complicată, de abandonare de sine totală ori, dimpotrivă, de coborâre în cele mai adânci straturi ale conştiinței şi confruntare cu propriii demoni lăuntrici, ascensiunea pe munte – Athos, în cazul nostru – rămâne o experiență capitală, cu urmări profunde asupra celui ce o întreprinde.
Chiar de la bun început, Dan C. Mihăilescu se deconspiră drept un „neînchinat la icoane”, denunțând totodată inutilitatea unui asemenea demers de aşezare în vorbe a “de-negrăitului şi a de-nescrisului”, dar şi sentimentul permanent al intruziunii într-o lume care, fără să-şi trateze cu ostilitate vizitatorii, le sugerează mereu caracterul inoportun al prezenței lor într-un spațiu rezervat unor activități spirituale a căror disciplină riguroasă nu poate decât să-l inhibe pe simplul vizitator. Exercițiul lui Dan C. Mihăilescu se anunță astfel de la bun început unul al mărturisirii – uneori dublate de o sinceritate dezarmantă – tuturor neputințelor, slăbiciunilor personale şi consecințelor acestei imersiuni în lumea athonită. Întreprindere riscantă, într-un spațiu cultural precum cel românesc, unde deseori confesiunea onestă, necosmetizată, dezvăluind deopotrivă părțile întunecate din existența sau personalitatea autorului e taxată cu vehemența şi tenacitatea specifice unei atitudini combative, dacă nu belicoase de-a binelea, dar evident ipocrite, confundată astăzi cu luarea de poziție în numele moralității, dreptății şi al adevărului absolut. Dar confesiunea celui care anul trecut (în cadrul colocviului cu tema „Rațiunea şi antinomiile credinței. Dialogul dintre cei ce cred şi cei ce nu cred“, organizat de NEC şi care s-a bucurat de prezența cardinalului Gianfranco Ravasi) mărturisea că se consideră din categoria celor care “cred că nu cred” nu poate să nu provoace simpatia cititorului, prin absența falsei solemnități, a atitudinii gomoase (sau, şi mai rău, sfătoase) sau a unei cucernicii mimate. Cel care se întreba, în cadrul aceluiaşi colocviu, dacă nu cumva cultura este un blestem în calea credinței îşi asumă acum rolul de scrib, consemnând experiența athonită pe care o are alături de grupul de pictori Prolog, supunându-se totodată rigorilor vieții monahale şi disciplinei sale ascetice, dar mai ales abandonându-se cu voluptate contemplației pline de încântare a naturii, întocmai pricina dialogului închipuit dintre Petrarca şi maestrul său spiritual… Şi, într-adevăr, o imagine mai complexă a peisajului Grădinii Maicii Domnului probabil că este greu de găsit. Aceasta este realizată cu mijloacele prozei confesive, uneori cu detaşare autoironică, alteori cu smerenie şi respect față de ritmurile şi ordinea vieți monahale, întotdeauna cu mirare față de grandiosul peisaj circumscris de peninsula athonită, între abisurile mării şi crestele amețitoare ale „munților cruciați”. „Natura duhovnicească”, unde vegetația creşte năvalnic, într-o abundență inexplicabilă („nu cu acel tip de măreție nordică, din pădurile scoțiene, de pildă, dar nici cu lenevoasa voluptate sudică, siciliană, ci undeva la mijloc”) e spațiul ideal pentru ca autorul să oscileze între beatitudinea senzorială şi îndoiala de sine, între starea de euforie visătoare şi cea de mustrare de sine. (Departe însă de un aspru examen moral, “năbădăiosul atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării” preferă să consemneze, cu respect şi un fel de jinduială mărturisită, programul de exerciții spirituale la care se supun ceilalți membri ai grupului: Constantin Flondor, Horea Paştina şi Andrei Rosetti, care se trezesc, “ca nişte aripi de pasăre”, în zorii zilei pentru a participa la slujbe.) Un pasaj-cheie ilustrează de altfel perfect optica autorului, pentru care fiorul mistic se confundă cu euforia inoculată de admirarea naturii, iar detaşarea de propriul sine şi deschiderea către Dumnezeu cu exacerbarea senzitivității, cu o lăcomie a percepției evidentă de-a lungul întregului jurnal athonit: „I-am spus odată părintelui Iustin Marchiş că, pentru mine, tăcerea profundă dintr-un luminiş de pădure, necuprinsul mării sorbit de pe o stâncă, sulițele soarelui în zori, privirea unei căprioare, mireasma ierbii proaspăt cosite, zvonul clopotelor, măreția unui stejar, aromele crinului şi alte asemenea mici extaze senzorial-panteice înseamnă chiar mai mult decât sfânta liturghie pentru credinciosul propriu-zis”. Iar răspunsul părintelui soseşte criptic, plin de tâlc: „atâta vreme cât nu pui Creația mai presus decât Creatorul, nu eşti în păcat”. Dar în ce măsură uitarea de sine şi euforia senzorială sunt cu totul lipsite de sentiment religios, în ce măsură intrarea în peisaj înseamnă abandonarea balastului cotidian, depărtare sau, dimpotrivă, regăsire de sine sunt teme de meditație care au făcut subiectul unei întregi bibliografii dedicate peisajului şi momentului (îndelung discutat şi “deplasat” prin timp, de la o epocă la alta) în care acesta s-a născut, semnalând o nouă modalitate de raportare a omului la natură. O altă frază din prezentul volum vine să facă lumină însă, fiind profund ilustrativă pentru amestecul de panteism, hedonism şi scepticism care caracterizează tipul de spiritualitate al contemplativului scrib: “Senzație dumnezeiască: te uiți de pe punte şi vezi direct în străfundurile mării – pietrele, scoicile, algele – de-ți vine să te arunci ca Empedocle-n gura vulcanului”.
Sinceritatea lui Dan C. Mihăilescu din această carte e egalată poate numai de bogăția informației şi de minuțiozitatea observației. Descrierea fiecărui schit, cu atmosfera pe care o emană, schițarea detaliată a portretelor unor călugări sau preoți, cu înțelepciunea şi lumina tainică ce-i înconjoară, dar şi ale unor personaje pitoreşti ce populează universul athonit, oferă pasaje care se citesc cu voluptate, pline de savoarea cu care autorul şi-a obişnuit publicul. Chiar consemnarea călătoriei propriu-zise către Athos, a drumului cu microbuzul sau vaporul, e dublată în permanență de amănuntul pitoresc. Ajunşi la Ouranopolis, de unde trebuie să urce pe vapor, autorul comentează franc, fixând în sintagme memorabile atmosfera orăşelului din vechea Eladă: “Orăşel cochet şi pungaş, tipic grecotei, de vilegiatură” sau, în denotative expresive, imaginea unor personaje hilare: „un călugăr bizar, grec şi – brusc – filoromân, un dostoievskian cincagenar, mucalit, ambiguu şi hărțuitor, pe ideea că ‹every Christian is my brother›. Tipul de cerşetor mascat, perfect pliabil pe bietele noastre aşteptări turistice”.
Înapoiat în dezolantul peisaj urban bucureştean, privind spre „Şoseaua Olteniței, cu blocuri jerpelite, cer hărtănit, cu deprimante siluete giacomettiene”, din universul paradisiac athonit, autorului nu-i mai rămâne decât să-şi enumere, amar, motivele unei posibile întoarceri şi să-şi amintească aspra-îngăduitoare judecată la care l-au supus părinții athoniți, judecată având ceva din voluptatea îndurerată a unei lovituri de nuia peste degete. Ca şi cartea lui Dan C. Mihăilescu, de altfel, care, fără a ține un discurs despre necesitatea credinței şi traiul în buna rânduială creştină, obligă totuşi cititorul la un amănunțit examen de conştiință.
Fie că e vorba despre simplă contemplație estetică sau despre o stare cu mult mai complicată, de abandonare de sine totală ori, dimpotrivă, de coborâre în cele mai adânci straturi ale conştiinței şi confruntare cu propriii demoni lăuntrici, ascensiunea pe munte – Athos, în cazul nostru – rămâne o experiență capitală, cu urmări profunde asupra celui ce o întreprinde.
Chiar de la bun început, Dan C. Mihăilescu se deconspiră drept un „neînchinat la icoane”, denunțând totodată inutilitatea unui asemenea demers de aşezare în vorbe a “de-negrăitului şi a de-nescrisului”, dar şi sentimentul permanent al intruziunii într-o lume care, fără să-şi trateze cu ostilitate vizitatorii, le sugerează mereu caracterul inoportun al prezenței lor într-un spațiu rezervat unor activități spirituale a căror disciplină riguroasă nu poate decât să-l inhibe pe simplul vizitator. Exercițiul lui Dan C. Mihăilescu se anunță astfel de la bun început unul al mărturisirii – uneori dublate de o sinceritate dezarmantă – tuturor neputințelor, slăbiciunilor personale şi consecințelor acestei imersiuni în lumea athonită. Întreprindere riscantă, într-un spațiu cultural precum cel românesc, unde deseori confesiunea onestă, necosmetizată, dezvăluind deopotrivă părțile întunecate din existența sau personalitatea autorului e taxată cu vehemența şi tenacitatea specifice unei atitudini combative, dacă nu belicoase de-a binelea, dar evident ipocrite, confundată astăzi cu luarea de poziție în numele moralității, dreptății şi al adevărului absolut. Dar confesiunea celui care anul trecut (în cadrul colocviului cu tema „Rațiunea şi antinomiile credinței. Dialogul dintre cei ce cred şi cei ce nu cred“, organizat de NEC şi care s-a bucurat de prezența cardinalului Gianfranco Ravasi) mărturisea că se consideră din categoria celor care “cred că nu cred” nu poate să nu provoace simpatia cititorului, prin absența falsei solemnități, a atitudinii gomoase (sau, şi mai rău, sfătoase) sau a unei cucernicii mimate. Cel care se întreba, în cadrul aceluiaşi colocviu, dacă nu cumva cultura este un blestem în calea credinței îşi asumă acum rolul de scrib, consemnând experiența athonită pe care o are alături de grupul de pictori Prolog, supunându-se totodată rigorilor vieții monahale şi disciplinei sale ascetice, dar mai ales abandonându-se cu voluptate contemplației pline de încântare a naturii, întocmai pricina dialogului închipuit dintre Petrarca şi maestrul său spiritual… Şi, într-adevăr, o imagine mai complexă a peisajului Grădinii Maicii Domnului probabil că este greu de găsit. Aceasta este realizată cu mijloacele prozei confesive, uneori cu detaşare autoironică, alteori cu smerenie şi respect față de ritmurile şi ordinea vieți monahale, întotdeauna cu mirare față de grandiosul peisaj circumscris de peninsula athonită, între abisurile mării şi crestele amețitoare ale „munților cruciați”. „Natura duhovnicească”, unde vegetația creşte năvalnic, într-o abundență inexplicabilă („nu cu acel tip de măreție nordică, din pădurile scoțiene, de pildă, dar nici cu lenevoasa voluptate sudică, siciliană, ci undeva la mijloc”) e spațiul ideal pentru ca autorul să oscileze între beatitudinea senzorială şi îndoiala de sine, între starea de euforie visătoare şi cea de mustrare de sine. (Departe însă de un aspru examen moral, “năbădăiosul atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării” preferă să consemneze, cu respect şi un fel de jinduială mărturisită, programul de exerciții spirituale la care se supun ceilalți membri ai grupului: Constantin Flondor, Horea Paştina şi Andrei Rosetti, care se trezesc, “ca nişte aripi de pasăre”, în zorii zilei pentru a participa la slujbe.) Un pasaj-cheie ilustrează de altfel perfect optica autorului, pentru care fiorul mistic se confundă cu euforia inoculată de admirarea naturii, iar detaşarea de propriul sine şi deschiderea către Dumnezeu cu exacerbarea senzitivității, cu o lăcomie a percepției evidentă de-a lungul întregului jurnal athonit: „I-am spus odată părintelui Iustin Marchiş că, pentru mine, tăcerea profundă dintr-un luminiş de pădure, necuprinsul mării sorbit de pe o stâncă, sulițele soarelui în zori, privirea unei căprioare, mireasma ierbii proaspăt cosite, zvonul clopotelor, măreția unui stejar, aromele crinului şi alte asemenea mici extaze senzorial-panteice înseamnă chiar mai mult decât sfânta liturghie pentru credinciosul propriu-zis”. Iar răspunsul părintelui soseşte criptic, plin de tâlc: „atâta vreme cât nu pui Creația mai presus decât Creatorul, nu eşti în păcat”. Dar în ce măsură uitarea de sine şi euforia senzorială sunt cu totul lipsite de sentiment religios, în ce măsură intrarea în peisaj înseamnă abandonarea balastului cotidian, depărtare sau, dimpotrivă, regăsire de sine sunt teme de meditație care au făcut subiectul unei întregi bibliografii dedicate peisajului şi momentului (îndelung discutat şi “deplasat” prin timp, de la o epocă la alta) în care acesta s-a născut, semnalând o nouă modalitate de raportare a omului la natură. O altă frază din prezentul volum vine să facă lumină însă, fiind profund ilustrativă pentru amestecul de panteism, hedonism şi scepticism care caracterizează tipul de spiritualitate al contemplativului scrib: “Senzație dumnezeiască: te uiți de pe punte şi vezi direct în străfundurile mării – pietrele, scoicile, algele – de-ți vine să te arunci ca Empedocle-n gura vulcanului”.
Sinceritatea lui Dan C. Mihăilescu din această carte e egalată poate numai de bogăția informației şi de minuțiozitatea observației. Descrierea fiecărui schit, cu atmosfera pe care o emană, schițarea detaliată a portretelor unor călugări sau preoți, cu înțelepciunea şi lumina tainică ce-i înconjoară, dar şi ale unor personaje pitoreşti ce populează universul athonit, oferă pasaje care se citesc cu voluptate, pline de savoarea cu care autorul şi-a obişnuit publicul. Chiar consemnarea călătoriei propriu-zise către Athos, a drumului cu microbuzul sau vaporul, e dublată în permanență de amănuntul pitoresc. Ajunşi la Ouranopolis, de unde trebuie să urce pe vapor, autorul comentează franc, fixând în sintagme memorabile atmosfera orăşelului din vechea Eladă: “Orăşel cochet şi pungaş, tipic grecotei, de vilegiatură” sau, în denotative expresive, imaginea unor personaje hilare: „un călugăr bizar, grec şi – brusc – filoromân, un dostoievskian cincagenar, mucalit, ambiguu şi hărțuitor, pe ideea că ‹every Christian is my brother›. Tipul de cerşetor mascat, perfect pliabil pe bietele noastre aşteptări turistice”.
Înapoiat în dezolantul peisaj urban bucureştean, privind spre „Şoseaua Olteniței, cu blocuri jerpelite, cer hărtănit, cu deprimante siluete giacomettiene”, din universul paradisiac athonit, autorului nu-i mai rămâne decât să-şi enumere, amar, motivele unei posibile întoarceri şi să-şi amintească aspra-îngăduitoare judecată la care l-au supus părinții athoniți, judecată având ceva din voluptatea îndurerată a unei lovituri de nuia peste degete. Ca şi cartea lui Dan C. Mihăilescu, de altfel, care, fără a ține un discurs despre necesitatea credinței şi traiul în buna rânduială creştină, obligă totuşi cititorul la un amănunțit examen de conştiință.