OSPEȚELE IUBIRII, OSPEȚELE CUVÂNTULUI

Radu Ulmeanu este un poet de cursă lungă. O credință nestrămutată în utopia poeziei stă la temelia activității lui de peste patru decenii. Un anume fel de fervoare pe care timpul nu a reuşit să o şteargă ține permanent trează flacăra. În acest athanor, poezia se preface continuu, îşi mistuie fragilitatea şi puritatea, renaşte, îşi adună vitalitatea şi forța cuvintelor într-o aventură a textului, fără sfârşit...
În pas cu vremurile mai mult sau mai puțin prielnice poeziei, şi nu o dată împotriva lor, Radu Ulmeanu şi-a urmat calea.
Ce opțiuni va fi avut poetul în anii formării sale? Era miezul anilor ’60, cu aşezări, căutări, restricții, revolte. Atunci s-au închegat prieteniile. Unele dintre ele, ocazionale. Altele, definitive. Lecturile au ocupat un rol important. O mărturie publicată în 2011, în Acolada, vorbeşte despre unele afinități şi „iubiri” literare: „Înainte de Arghezi, Blaga şi Barbu, contactul intens participativ (...) cu poezia de secol XX s-a produs prin Bacovia şi mai târziu Labiş, de care am fost «bolnav» vreme îndelungată, boală îndulcită apoi, treptat, de poemele lui Ion Alexandru, Nichita Stănescu şi toți ceilalți. În meseria de poet m-au inițiat poeții de la Fondul Secret (interzişi încă) şi colegii mai mari de facultate precum Ion Pop, Pituț, Prelipceanu, Blandiana.”
Eu însămi îmi amintesc, nu fără o anume nostalgie, de ecoul cărților acestor poeți de care este legat Radu Ulmeanu. Mai spun că exista atunci o solidaritate de generație (în sensul bun al cuvântului) şi o anume emulație aproape de neînțeles pentru scriitorii promoțiilor recente. Ulmeanu a rămas devotat unora dintre prietenii săi, amintirii lor, după caz. În anii formării poetului, când tânărul aspirant bătea sfios la uşile redacțiilor şi editurilor amânând debutul în volum, poezia părea să aibă un preț.
Antologia Ospețele iubirii urmează cronologia momentelor importante care marchează poezia lui Ulmeanu, de la secțiunea Centaurii (1968), până la Prăpastia numelui (2009). Formula aleasă de autor e în avantajul poeziei. Nu ne aflăm în fața înşiruirii volumelor, aşa cum figurează ele în bibliografie, de la debutul din 1979, cu Patinoar şi până astăzi. Tema ordonatoare este Erosul. De fapt, poezia trăieşte în întregul ei, topind toate temele posibile: „Am două fețe – una râde/ şi cealaltă plânge.// Obrazul meu stâng e plin de riduri/ şi aminteşte de moarte,/ iar obrazul meu drept/ este mereu neted, plin de tandrețe.// Am două fețe/ sublime una prin cealaltă,/ trăind una prin cealaltă.// Între ele stă Eros/ cu arcul lui încordat/ şi ambiguu...” (Două fețe)
Erosul este izvor de cunoaştere. Inițiere. Plenitudine. Revoltă. Aspirație. Negare. În poeziile de tinerețe, Ulmeanu trăieşte iubirea cu toată ființa, ca aventură primordială. Mai târziu, timpul „vechi”, utopic, amintind de Ioan Alexandru, cel din Infernul discutabil, este invadat de freamătul citadin şi diurn al lumii sfârşitului de ciclu prezis de Apocalipsă: „Iubita mea a înghițit toată această lume/ şi mai ales pământul, mai ales păsările,/ mai ales stelele şi o parte din lună/ şi pietrele, iarba, copacii, lăsându-mi/ doar o fâşie între cer şi pământ.// Abia mai calc pe capete de diavoli şi de sfinți// (...) Iubita mă priveşte cu uterul, mă cheamă/ cu sânii tremurând, şopteşte fioroasă/ întregul univers, e-nfiorată/ de paşii mei şi dragostea o frânge./ Iubita vrea să facă un copil/ şi-şi mişcă şoldurile şi cenuşa. ” (Iubita)
Radu Ulmeanu scrie, ca şi alți poeți ardeleni – îi amintesc aici doar pe Victoria Ana Tăuşan şi Gheorghe Pituț –, istorii subiective, călătorii în ținuturile ficționale, de la Sudul Zeilor Luminii la Nordul „vânturilor care ne doboară”. Orfeu şi Mireasa lui, înainte de momentul „privirii înapoi”, „profetul mohorât”, Alexandru cel Mare sunt „personajele” care îşi caută chipurile, rostul, condiția, dincolo de rigorile timpului istoric. Iubirea, în viziunea postmodernă, „boală de origine divină”, cum i-a spus Gabriela Melinescu, trece şi ea prin cercul de flăcări al Apocalipsei: „Nu ştiu pe unde eşti iubire, nu ştiu/ unde eşti Dumnezeule, nu// totul e prăbuşit sub propria suflare// Numai corăbiile mării înaintează/ valurile, turmele norilor, turla/ prin care luna se scurge spre/ găurile negre, prăpăstiile / universului// Aici însă turnul/ trupului meu înfiază o zeitate sălbatică/ un pui de zeitate, infantă/ a răsăritului lunii// Miracolul, scâncetul, legănarea/ acest dezacord între plânset şi somn/ gerul ce naşte lumina din gura/ liniştitoare// Ba da, iată, ştiu, e totul aici/ dumnezeiasca iubire, Dumnezeu iubitorul/ Apocalipsei, tatăl şi fiul, fecioara/ toți trei în preajma sufletului meu// Printr-o simplă mişcare născând/ această scânteie, această ființă/ de care mi se stinge viața întreagă/ de care-mi începe sfârşitul” (Nu ştiu)
O antologie este, pentru scriitor, o oglindă a vârstelor literare. Cât adevăr să fie, de această dată, în des pomenitul clişeu?
Ulmeanu se încadrează într-o tipologie aparte. Poezia lui merge la esență şi această trăsătură pare a fi partea de rezistență a creației sale. Modele literare nu l-au sedus pe autor, deşi, o ştiu, el este la curent cu aproape tot ce apare la noi. Nu putem vorbi despre o evoluție la modul formal, cu orice preț, şi nici autorul nu şi-a propus o asemenea „țintă”. „Uneltele poeziei” au căpătat însă spirit interogativ, suplețe, dramatism, date mai puțin vizibile în poemele de factură biografică şi anecdotică, prin forța lucrurilor mai austere şi îndepărtate de lirism. Poetul Barbu Cioculescu vorbeşte în deschiderea acestei antologii despre „o adeziune organică la modernism” susținută de o abordare plurivalentă a diverselor forme poetice. Comentatorul le trece în revistă cu binecunoscuta lui eleganță: „...toate modurile poetice îi sunt cunoscute lui Radu Ulmeanu, de la catren la poemul- fluviu, de la versul clasic la cel liber, de largă respirație, la poemul în proză, într-o retorică personală dominată de pasionalitate şi cristalizată pe văluitoarele sonuri ale unei de fond muzicalități”... Ca în acest poem, de exemplu: „Cine, Doamne, întreba poetul,/ mai vede lumile rostogolindu-se în afară de mine/ şi îmbătrâneşte de spaima acestei rostogoliri?// Copiii, poate, căci numai ei/ au o asemenea acuitate a simțurilor,/ sau păsările, căci numai ele/ au o asemenea detaşare de simțuri.// Cât timp, Doamne, întreba poetul/ voi mai rămâne în aburul acesta de lucruri ce pier,/ şi voi mai suferi de moartea fiecărui lucru în parte,/ bucurându-mă totuşi de renaşterea lui?// Mai bine lasă-mă să dorm sau să fac dragoste,/ lasă-mă să mor şi să mă nasc ca toți oamenii.// Am obosit vorbind mereu cu gâzele tale./ Abia-mi mai târşâiesc picioarele pe petalele florilor/ şi ele încep să se-ndoaie sub mine, semn că atârnă/ deja foarte greu sufletul meu spre țărână.// Cine Doamne, întreba poetul,/ ar mai îndura, în afară de mine, atâta din tine?” (Cine)
Există la Radu Ulmeanu un „orgoliu” al poeziei, o iluzie a ei, mai puternice decât semnul de întrebare asupra actului de creație. Versurile de tinerețe au urcat în acea zonă aerată, departe de real şi derizoriu. „Tânăr, fluturam ca un surâs pe buzele morții.”... Emoția are claritate şi limpezime, precum în cărțile unor poeți ai generației ’70. Poezia deceniilor ultime intră în spațiul citadin destructurat, prozaic, într-un timp al Apocalipsei care îl distanțează pe poet de reprezentanții generației ’80, cu care intră, teoretic doar, în pluton.
De când lumea, poezia ne pune înainte modul ei specific prin care poetul trăieşte, cu intensitate, o altfel de viață. Şi totuşi... Până unde îşi însoțeşte autorul propria aspirație, dacă însuşi cuvântul se îndoieşte de sine? „E sigur că nu vei mai putea pluti/ pe oceanul acela de smoală/ pe care cărțile sfinte/ ți l-au deschis sub picioare.// Nici un demon nu va veni să te susțină,/ nici un înger nu va-ncerca să te sprijine,/ gestul de a păşi peste ape/ e închis definitiv în istorie// Desigur, tenebrele reprezintă cu totul altceva./ Nici o pasăre nu cântă la țărm,/ nici o barcă nu se-ndreaptă spre tine,/ nici o stea nu arată spre nord.// Tot ce poți găsi e golul profund/ în care te scufunzi/ ca un cosmonaut ipotetic într-o gaură neagră.// Şi atunci, mă întreb (dacă însuşi cuvântul/ acesta mai are vreun sens) unde e duhul/ ce plutea peste ape,/ acum, când apele, iată, nu mai există. ” (Ocean).
Antologia lui Radu Ulmeanu apare, din punctul de vedere al autorului, la timpul potrivit. Nu ascund un anume scepticism când vine vorba despre circuitul tot mai restrâns al cărților de poezie. Găseşti cu greu un astfel de volum în librării, printre ceainice japoneze, căni, ambalaje de hârtie cerată. Şi iar ajungem la dascălii de română blazați şi prost plătiți, preocupați de orice în afară de a dezvolta gustul elevilor pentru lectură. Nemaivorbind de societatea de astăzi, sălbăticită şi dezorientată în a-şi alege valorile.
Radu Ulmeanu a mers pe calea sa. Nu şi-a abandonat crezul. Poezia lui este o formă de rezistență prin scris. Autentică. Cei mai importanți critici de azi, de la Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, pentru primele sale volume, până la Barbu Cioculescu, Gheorghe Grigurcu şi Alex. Ştefănescu, pentru cele recente, şi-au spus, la timpul potrivit, cuvântul.
Ospețele iubirii dau măsura talentului unui poet. O spune inspirat criticul Alex. Ştefănescu în prefața acestei cărți: „Antologia de față nu este o carte ca oricare alta, tipărită pentru a ocupa loc în depozite. Ea reprezintă o aventură spirituală. Şi un spectacol de poezie, care poate deveni oricând un spectacol propriu-zis, cu actori şi spectatori. Factura ei expresionistă, autoritatea conferită de poet fiecărui cuvânt, muzica sfidător-bărbătească a versurilor, înalta tensiune a trăirilor, imaginația îndrăzneață, imprevizibilitatea gândirii asociative – totul contribuie la captarea atenției cititorului. Şi, poate, la relansarea interesului pentru poezie într-o epocă prozaică.”