DANIEL PIŞCU – ÎNTÂLNIRE NEÎNTÂMPLĂTOARE

„Dacă mi-ar fi dat să citesc o pagină oarecare de astăzi – de pildă aceasta – aşa cum va fi citită în anul 2000, aş cunoaşte literatura anului 2000.” Bătrânul metafizician Jorge-Luis Borges este în această frază mai viclean decât îi stă în obicei. Deschiderea aparține registrului  modestiei: fraza lui din „Anchete” este una oarecare. Mişcarea modestiei pregăteşte un atac prin elipsă, al cărui singur rost a fost. Se înțelege că a cunoaşte literatura unui timp înseamnă a o cunoaşte în esență, ori în linii mari. În fond, maestrul sud-american poate că nu îşi supraevalua capacitățile de percepție literară: ea, literatura, se mişcă destul de încet, se transformă mai ales formal, chiar experimentele, de cele mai multe ori, filtrează modernismele prin avangărzi. Nu există noutate absolută în literatură.
Titlul dat de Daniel Pişcu jurnalului său este relevant pentru vârsta la care a fost scris, a studenției, acum hăt vreo treizeci de ani: Cel mai mare roman al tuturor timpurilor (Ed. Aula, Braşov).
Marele merit al scrierii rezidă în primul rând în derularea capacităților de oracol ale autorului. Cine ar fi avut într-o aşa măsură încredere în propria intuiție şi propriul instinct al valorii, încât să se îndârjească să consemneze discuțiile cu/ între nişte copii mai mari care se numesc Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Florin Iaru, Radu Călin Cristea etc.? Nişte studenți amărâți, căminişti şi cantinofagi, bucuroşi de un D.S., necunoscuți, teribilişti în vorbe, destul de cuminți pentru falsele standarde ale tânărului poet paradigmatic, pentru el viitorul nefiind decât o poartă uriaşa vagă, întunecată, deschisă către mai nimic. Ce francez sau american ar putea înțelege satisfacțiile acestor studenți-poeți în faşă la procurarea unui  pachet de BT, la trecerea unui examen pregătit în ajun, un blat la cantină, procurarea unui bilet la concerte cu Progresiv TM sau Iris? Viitorii eroi culturali trăiesc surogate de viață, însă cu nonşalanță, farmec uneori, mereu cu temeritatea dată de conştiința faptului că aceasta nu este decât o etapă. Încrederea în forțele proprii şi solidaritate au făcut din generația 80 ceea ce este astăzi: o mulțime de valori, eteroclite, ca orice mulțime; valori certe, omologate, consacrate, antologate, traduse (textele, fireşte) în limbi de mare circulație. Visurile de premiu Nobel s-au rărit, ca şi acelea de a scrie “cel mai mare roman”, dar aceşti domni şi domnițe în jurul vârstei de 50 de ani şi ceva  sunt o generație exponențială pentru cultura română.
Semnele de junețe se fac văzute în stil şi atitudine: abundă jocurile de cuvinte, iar personajele, cu deosebire centrala persoană întâi singular, trăiesc identificându-se cu personaje literare şi, desigur, în secret cu personalitățile literare modelatoare: Don Quijote îşi împrumută trăsăturile autorului de jurnal. El este invocat: “ un Don Quijote care a găsit-o pe Dulcineea”. Studenții filologi trăiesc literatura şi trăiesc literaturizant. Este un mediu cu nevinovăție snob, ironic-cumsecade, ceea ce nu înseamnă că autorul “ celui mai mare roman al tuturor timpurilor” nu este deosebit de precaut. Nu se lansează în discuții politice ( cel puțin nu le redă, ca să nu zic “ transcrie” a la Nicolae Velea ), în constatări generale ale stării de fapt din România. Este de adăugat că generația aceasta are un deosebit simț al locului şi ataşament față de el. Bună parte din membrii generației 80 a profitat de diferite burse şi călătorii în străinătate, însă, după câte ştiu, prea puțini au ales drumul fără întoarcere al depeizării. Matei Vişniec, deocamdată, nu se ştie...
Relații bune în această şezătoare literară, întreținută de protagonişti, fisurate copilăreşte şi reluate cu viteza şi lipsa de ranchiună specifice vârstei; altfel, mocneşte întreținut de discuții şi întreținându-le focul albastru al rivalităților scriptoriceşti.
Documentul care este „romanul” nu este produsul unui om-recorder, cu toate că unele pasaje sunt redactate în ordinea rostirii, nicidecum a importanței, ceea ce ar putea să ne facă a crede că faptele spuse sunt notate pe loc: “Luigi ne spune  câteva bancuri. Şi că s-a logodit”. Deh, pare a gândi autorul, de-ale tinereții.
Daniel Pişcu este de obicei cald în ironie. Iată-l însă necruțător:
„ Stratan: Eu nu mă văd niciodată însurat.
Eu: Orice femeie te-ar merita.”
Scurt, fără dezvoltări, direct la țintă. Scurte, telegrafice sunt frazele. În dialog, replicile constau de cele mai multe ori în propoziții, embrioane de comunicare. Actanții nu sunt zgârciți la vorbe, dar se cunosc prea bine. Anumite amănunte, sintagme expediate pot spune mai mult decât pagini late de lamentouri; după ce trec un examen, el şi ea merg într-un restaurant să mănânce: „ Ea îşi oferă o ciorbă caldă de varză “.
Cărțile lui Daniel Pişcu comunică între ele: „ REfuz” – spune el – trimitere la  Game, carte apărută cu egală întârziere, scrisă tot în junețe. Stilul lui Pişcu este sec, antiliric, antimetaforic; chiar gesturile exuberante sunt foarte concis trecute în text. În cadrul promoției sale face figură aparte. Absolut original şi plin de curaj estetic- un independent.
Cartea nu este nicidecum una de sertar, dar nu putea să apară tocmai din cauza calităților enumerate mai sus.