UN FILOSOF ÎN PAS EGAL CU OCCIDENTUL

Despre cărțile lui Aurel Codoban am mai scris. Acum patru ani, un articol asupra fascinantei Amurgul iubirii, iar după doi ani, o cronică referitoare la volumul aniversar apărut sub titlul Comunicarea construieşte realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani, care debutează printr-un impresionant interviu cu profesorul universitar de filosofie de la Cluj. Este un autor pe care l-am urmărit îndeaproape în ultimii ani, căruia încerc să-i pătrund tainele teoretice, profund convinsă că ele există şi că sunt de maximă relevanță pentru înțelegerea discursului actual Occidental al gândirii. Doar orientarea mea cam „demodată” în filosofie mă face poate să şchiopătez în lectura lui Aurel Codoban, să rețin mereu vie impresia că ceva îmi scapă, că ceva nu pricep. Doar că în loc să renunț, continui să-l citesc şi să scriu despre gândirea lui, conştientă de riscuri, dar cu credința că dacă gândirea ajunge să se rotunjească, mi se va rotunji şi înțelegerea.
Cea mai recentă apariție editorială semnată Aurel Codoban, Imperiul comunicării. Corp, imagine şi relaționare, apărută în 2011 la Editura clujeană Idea Design & Print, o editură preferată de autor, cuprinde studii compuse în contexte diferite, cu prilejul unor conferințe, dar care reunite în aceeaşi carte reuşesc să slujească unui scop comun, funcționând ca un întreg. Asta în pofida faptului că, în nota introductivă, autorul însuşi recunoaşte că acest caracter fragmentar va face poate obscure intențiile cărții, poate prea vehementă vocea autorului, sau va sugera o atitudine apocaliptică în fața comunicării ca relaționare, concept care înlocuieşte cultura şi transmiterea tradiției şi care seamănă cu „revenirea unui nou Ev Mediu în contextul comunicării generalizate”.
Credința în comunicare ca nou avatar al culturii numeşte o dominantă a filosofiei lui Aurel Codoban, pe care am descoperit-o, poate chiar mai puternică, şi în această nouă lucrare. Comunicarea corporală, mai precis, a devenit o credință tot mai uşor de recunoscut în sistemul de credințe şi valori al civilizației actuale, iar corpul se delimitează se pare ca un zeu al lumii noastre. Tot mai accentuat, se poate vorbi de un cult al corpului, pentru care omul are pregătite, pe cât posibil, numai „plăcere şi destindere”. Valorile timpului sunt în principal cele referitoare la corp şi corporalitate. Este un parcurs care a debutat în urmă cu un secol, o dată cu dezvoltarea psihanalizei, când cuplul suflet-trup a fost inversat, prin introducerea faimoasei teorii a sexualității de către Sigmund Freud. Au urmat această răsturnare, pe rând ori simultan, ştiințe ca etnologia, antropologia, sociologia, fenomenologia franceză. Astfel s-a ajuns, gradual, la venerarea corpului în detrimentul sufletului, la deturnarea respectului de secole acordat sufletului, în favoarea trupului. Cumva, subliniază Aurel Codoban, această schimbare vine totuşi cu un element care ar putea fi interpretat ca pozitiv, cu o „naturalizare a comunicării”, căci ea pleacă acum din biologic, din animal, iar omul devine practic ceva cu putință a fi consumat de către un mediu.
Este important de insistat pe faptul că, atunci când Aurel Codoban scrie despre comunicare, el are în vedere comunicarea ca relație şi nu ceea ce aceasta era odată, anume transmitere de informații. Cu alte cuvinte, asistăm la o redefinire a comunicării, la scoaterea ei din domeniul cunoaşterii pentru inserarea treptată în cel al acțiunii şi organizării. „A comunica înseamnă a fi în relație, pentru că originea comunicării se află în necesitatea de a pune în relație oamenii, de a-i face să coopereze, să-şi coordoneze acțiunile în vederea unor scopuri generale comune. În viața socială nu se poate obține nimic fără comunicare”. (p. 46)
În virtutea relației, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, alteritatea pot fi adesea doar virtualități născute din nevoia de comunicare. Cel mai elocvent şi totodată principalul exemplu al relaționării în această nouă definiție este internetul, Facebook-ul în particular. O rețea de socializare „oferă comunicarea participativă fără relație efectivă. În rețelele de socializare presupunem că e prietenia din realitate, dar e doar un surogat, numai semnul gol al unei prietenii.”(p. 61) Este, în alți termeni, o modalitate de a-ți consuma timpul liber consumându-te în fapt pe tine însuți, ca intimitate şi ca viață. În mod poate bizar pentru unii, acest gen de relaționare pură ține locul ocupat altădată de ritualul religios şi de tradiție. Odată membrii unei comunități erau legați prin religie, prin Dumnezeu, acum ei se leagă printr-o rețea de socializare, prin Facebook. Ideea însăşi de intimitate pare astfel să se fi schimbat enorm. Oamenii nu mai păstrează secrete, nu-şi mai ascund spațiul privat, tot ce mai posedă este un oarecare sistem de control asupra lui. Deținem cu toții astfel „o celebritate între egali”. Suntem narcisiaci, ne „umflăm” eul, ne supraevaluăm viața, ca să fim unii față de alții, în mod real, numai nişte „străini intimi”. Nu observăm că tocmai în acest fel identitatea ni se destramă, interiorul ni se crapă şi suntem expulzați într-o colectivitate virtuală. Rețeaua de socializare funcționează, insistă Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. Unul însă foarte departe de comunicarea umană autentică, cea teoretizată altădată şi practicată „față către față”, printr-o relație directă, de care vorbeşte în cărțile sale filosoful Martin Buber, sau, în spațiul grecesc, Christos Yannaras.
O singură precizare țin să mai fac la final. Aceea că discursul obişnuit al lui Aurel Codoban este unul care solicită destul de mult atenția, marcat de concepte personale şi, aş accentua, prin raportare la orientarea actuală a filosofiei româneşti, dacă se mai poate vorbi de aşa ceva, el reprezintă un autor puțin înaintea timpurilor, care şi-a potrivit pasul după cel al gânditorilor din spațiul Occidental, preocupat aşadar de temele „fierbinți” ale gândirii vestice, un spațiu mai propice practicării filosofiei, după cum au dovedit vremurile.