ȚARA FĂGĂDUINȚEI ŞI CUTIA NEAGRĂ

„Chiar şi azi simt un fior când aud la radio În țara iubită de strămoşi. Ca şi cum, de departe, mi-ar aminti de un jurământ vechi. Parcă ar spune că există o țară, dar nu am găsit-o. Un măscărici s-a strecurat şi ne-a făcut să dăm cu piciorul la ceea ce am găsit. Să distrugem ce ne-a fost drag şi nu se va mai întoarce. Ne-a atras până ne-am rătăcit adânc de tot printre mlaştini şi ne-a înghițit întunericul.” Astfel se exprimă Ilana, protagonista din Cutia neagră, romanul apărut în 1987, care l-a cosacrat pe Amos Oz nu doar drept unul dintre marii scriitori israelieni contemporani, ci şi ca un prozator fără de care tabloul literaturii ultimelor decenii ar fi realmente incomplet. Considerată una dintre cărțile cele mai reuşite ale lui Oz, raportată la vasta şi strălucita tradiție a discursului epistolar, de la Choderlos de Laclos cu ale sale Legături primejdioase la Suferințele tânărului Werther de Goethe, comparată de unii critici cu La răscruce de vânturi, de Emily Brontë, în ceea ce priveşte arta autorului de a surprinde, de a evalua şi de a descrie formele pe care iubirea le poate lua, iar de alții chiar cu unele fragmente ale textelor shakespeariene, în privința acuității observației şi a capacității gradării conflictul către deznodământ, Cutia neagră este, după cum titlul însuşi sugerează, un roman care porneşte, implicit, de la numeroasele sugestii pe care le oferă catastrofele aviatice şi urmările lor. Căci, compus din scrisori, telegrame, bilete sau fragmente de jurnal ori însemnări ale personajelor, textul de față încearcă să descopere, după ani de zile, cauzele care au determinat dezastrul mariajului Ilanei şi al lui Alec, început ca o poveste frumoasă, pentru a sfârşi ca un coşmar.
Motivul – sau, mai degrabă, pretextul – pentru care Ilana îl contactează pe fostul său soț după o tăcere de şapte ani este reprezentat de situația extrem de dificilă în care se găseşte Boaz, fiul lor, adolescent rebel şi imposibil de stăpânit şi care pare a nu-şi găsi locul nici în şcoală şi cu atât mai puțin în societatea israeliană de la mijlocul anilor ‘70. Prin urmare, actuala doamnă Sommo (Ilana fiind căsătorită de câțiva ani cu Michael, un evreu dominat de sentimente religioase şi marcat de fanatism) îi scrie lui Alexander Ghideon, eminent savant şi profesor universitar stabilit în Statele Unite, autor al unor studii cunoscute în toată lumea (celebru fiind, deloc întâmplător, mai ales Violența disperată – studiu comparat despre fanatism), bine situat din punct de vedere financiar, spre deosebire de familia Sommo, care cu greu face față cheltuielor vieții de fiecare zi. Ilana are, deci, nevoie de ajutorul lui Alec, de banii lui (aceştia, însă, fiindu-i necesari şi lui Michael, cel care, deşi afirmă de nenumărate ori cât îl detestă pe fostul soț al Ilanei, nu ezită deloc să se folosească de cecurile trimise, din generozitate sau din milă de profesorul Ghideon!), dar şi de restabilirea unei legături cu cel pe care, cu ani în urmă, îl iubise atât de mult. Şi, chiar dacă primele răspunsuri ale lui Alec sunt amare, telegrafice şi disprețuitoare, încetul cu încetul cei doi foşti soți vor închega o relație epistolară care spune mult şi multe nu doar despre căsnicia celor doi ori despre eşecul lor, ci şi despre incapacitatea oamenilor de a înțelege şi de a ierta, despre dificultatea de a comunica până şi cu cei pe care îi iubeşti cel mai mult, despre singurătate şi despre moarte. Nimic altceva decât temele consacrate ale întregii opere a lui Amos Oz, însă tratate, aici, cu o intensitate şi cu o artă a expresiei care cu greu vor fi egalate în cărțile pe care acesta le va publica ulterior. O mențiune specială merită versiunea românească a Cutiei negre, excelentă tălmăcire a Marlenei Braester, întotdeauna atentă la tonalitatea specifică prozei lui Oz – la fel cum, de altfel, se întâmplă şi în celelalte traduceri pe care le-a făcut din opera acestui scriitor israelian şi, desigur, a altor nume importante ale literaturii din acest spațiu cultural.
Cititorul are senzația că se află, încă de la primele pagini ale romanului, în fața numeroaselor – aparent chiar prea numeroaselor – piese ale unui puzzle pe care trebuie să le pună cap la cap, astfel încât să aibă, finalmente, imaginea clară şi integrală a căsniciei Ilanei cu Alec, dar şi a dificultăților cu care se confruntă femeia alături de Sommo. Numai că artificiul pe care Amos Oz îl foloseşte aici şi pe care, trebuie să recunoaştem, îl stăpâneşte perfect, constă în aceea că nici protagoniştii nu par a înțelege, în anumite momente, mai mult decât autorul dezvăluie cititorului prin intermediul scrisorilor când furioase şi acuzatoare, când tandre şi calme, când pline de amărăciune şi de tristețe pe care şi le trimit cei doi. Astfel, dacă la început ei par a fi doi străini incapabili să mai găsească un limbaj comun, de-a lungul celor aproape nouă luni de corespondență, vor regăsi nu numai mijloacele prin care să poată comunica, ci şi (mai important!) pe ei înşişi – cei care au fost, cei care sunt dar care, din păcate, nu vor mai putea fi, căci boala lui Alec decide că ultimul cuvânt nu le mai aparține foştilor soți... Critica a vorbit nu o dată despre un inedit triunghi amoros – dar nu consacratul în proza contemporană menage à trois –, despre amestecul fascinant de dragoste şi ură care marchează existența personajelor (cei doi neputând trăi unul fără celălalt, dar neştiind nici cum să trăiască frumos unul alături de celălalt), despre suferința pe care acestea şi-o provoacă aproape de fiecare dată când se întâlnesc. Ceea ce s-a observat, poate, mai puțin este însă uluitoarea capacitate a lui Oz de a aduna şi de a pune alături, recompunând, astfel, din fragmente disparate resturile unei căsnicii din care nu au lipsit afecțiunea şi pasiunea, dar care, cu toate acestea, s-a destrămat. Căci Ilana şi Alec au o disperată nevoie unul de celălalt, chiar şi după ani de zile de la durerosul divorț, când, mânat de dorința de răzbunare, bărbatul ajunge să ceară stabilirea paternității prin analize de laborator, iar femeia să se arunce în brațele cunoscuților lui Alec, pentru a-l răni pe acesta şi a-l face să sufere, pierzând din vedere că, astfel, se răneşte iremediabil şi pe sine. În fond, cititorul va realiza, pe parcursul romanului, că cei doi, Ilana şi Alec, renasc oarecum şi se redescoperă în calitate de cuplu, pe care acum nici nu-l mai doresc perfect, tocmai evaluând până la capăt consecințele rănilor pe care şi le provocaseră unul celuilalt. Şi, mai important, având, abia acum răbdarea de a sta de vorbă unul cu altul. Chiar dacă, acum, a sta de vorbă înseamnă a-şi scrie lungi scrisori transatlantice, pentru a-şi mărturisi lucrurile esențiale pe care, prea tineri, prea orgolioşi sau prea grăbiți în anii căsniciei, nu ştiuseră cum să şi le spună vreodată...
Se structurează, astfel, pe nesimțite, o adevărată arheologie a sentimentelor mai vechi sau mai noi ale celor doi şi se evaluează cu atenție efectele procesului de adevărată eutanasiere a pasiunii pe care Ilana şi Alec l-au inițiat fără a-i bănui consecințele reale. Toate acestea fără vreo preocupare pentru respectarea cronologiei sau a relațiilor de cauzalitate, căci, fără îndoială, acestea ar fi inutile în peisajul oarecum postapocaliptic de după destrămarea unei căsnicii. Iar „cutia neagră” pe care cei doi o desoperă, finalmente, nu va fi un posibil viitor mai mult sau mai puțin luminos împreună, ci capacitatea de a înțelege şi de a ierta, de a da, în acest fel, măcar amintirii şansa de a rămâne frumoasă. Compasiunea Ilanei pentru Alec, deloc lipsită de pasiune, dezvăluie adevărata complexitate a acestui personaj, câtă vreme ea visează să-l poată păstra mereu aproape pe pacientul şi bărbatul mult iubit. În fond, aceasta e Țara Făgăduinței pe care ea o căutase mereu, iar atunci când o găsise nu reuşise să o păstreze aproape... Pe de altă parte, Ilana îl vrea alături şi pe Michael, actualul soț de care nu găseşte, orice ar face, puterea de a se rupe complet. Cei doi bărbați reprezintă, plasați astfel pe inedita tablă de şah a romanului lui Oz, doua piese de bază aşteptând mereu momentul pentru mutarea care să le aducă definitiv victoria, dar şi două ipostaze ale lumii israeliene contemporane: tendința de asumare a unui spirit religios exagerat şi dominanta mesianică nu o dată exaltată, pe de o parte, iar pe de alta, răceala unei gândiri cel puțin aparent detaşate de toate problemele. Iar dacă exaltarea lui Sommo duce aproape sigur spre fanatism religios, răceala lui Alec poate avea ca finalitate aroganța şi incapacitatea de a mai înțelege problemele reale şi atât de complicate ale Orientului Mijlociu. Boaz se află cumva la mijloc, iar dacă Michael încearcă să-l domine prin discursuri ori scrisori moralizatoare şi pline de trimiteri biblice care-i rămân străine tânărului, ba chiar, în unele momente, îl amuză, Alec alege soluția mai uşoară, dar şi mai costisitoare, de a scrie câte un cec ori de câte ori situația riscă să scape de sub control. Dincolo, însă, de toate acestea, romanul este marcat de un lirism de profunzime şi de cea mai bună calitate, excelente fiind descrierile Ierusalimului noaptea, ale zilelor caniculare din deşert sau ale micilor amănunte care compun viața umană şi care, chiar dacă nu li se dă mai niciodată mare importanță, contează, adesea, mai mult decât marile decizii şi grandioasele proiecte.
În acest context, corespondența pe care o poartă Ilana şi Alec – şi în care intervin, sporadic, Michael Sommo însuşi, avocatul profesorului Ghideon, diverşi prieteni sau cunoscuți ai acestora – devine şi încercarea de a stabili, atât cât se poate, o nouă relație între fanatismul de orice fel şi sentimentele cele mai profunde. Unul dintre mesajele subtextuale ale cărții lui Amos Oz este, de fapt, tocmai acesta: că orice schimb de scrisori reprezintă, într-un anumit fel, o cutie neagră, înregistrând nu doar cauzele unui dezastru trecut, ci şi eventualele modalități de salvare a fragmentelor din care ceva mai poate renaşte – un suflet, o veche iubire, un cuplu. Greşelile sunt, desigur, umane – dar stă în puterea oamenilor să le remedieze, fie şi parțial. Căci, după cum scrie tot Ilana, la finalul acestui excelent roman, „Singurătatea, dorința şi dorul depăşesc puterile noastre. Însă fără ele ne stingem.”

Amos Oz, Cutia neagră.
Traducere şi note de Marlena Braester, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 201